Editorial, Filosofie

Alexandru Bogdan Duca de la Centrul de Studii Filosofice „Constantin Noica” – Ontologizarea raului prin prisma gandirii lui Martin Heidegger.

 

Acest eseu porneşte de la premiza teologică creştină în existenţa Diavolului.

Încercarea mea este aceea de a demonstra existenţa unei fiinţe a Răului, unei ontologizări a acestei realităţi care nu poate fi definită, pur şi simplu, ca absenţă a Binelui. Credinţa mea este aceea că Răul există în sine asemenea Binelui. Dar, spre deosebire de Bine, Răul este o fiinţă care devine şi nu preexistă.

Datorită acestei credinţe, în fiinţa ca devenire întru fiinţă (cu specificaţia că această devenire se împlineşte prin naşterea unei fiinţe noi), voi apela în eseul meu la elemente din ontologia nicasiană. Poate Noica, până la un moment, este cel mai potrivit ontolog care poate să ajute  prin modelul său I-D-G şi prin gândul „devenirii întru fiinţă” la argumentarea opiniei mele cu privire la generarea Răului ca fiinţă. De asemenea, încrederea filosofului în caracterul universal al modelului său, aplicabil chiar şi zeilor după cum el însuşi remarcă undeva, mă îndreptăţeşte să consider viabilă metoda mea de cercetare a „celor mai de jos ale pământului” după cum frumos descrie un text liturgic bizantin împărăţia Satanei, locul în care , credem noi, iudeo-creştinii, sălăşluieşte Răul.

Una din cele mai mari dileme doctrinare ridicate de religiile monoteiste este „problema Răului”. Cum poate exista Răul în condiţiile în care întreaga Creaţie are un singur Suveran bun? În marile religii monoteiste: Iudaismul, Creştinismul şi Islamul, Răul este asociat diavolilor, care, conform tradiţiei iudeo-creştine, nu sunt altceva decât îngeri căzuţi, deci creaturi care îşi asumă un mod de viaţă ce nu mai este conform cu cel pentru care fuseseră aduse la fiinţă.

Acum, se pune întrebarea: aceşti diavoli sunt doar nişte fiinţe care îşi manifestă răutatea doar prin simpla alegere etică a unei căi opuse celei a lui Dumnezeu? Sau Răul este ontologizat, asimilat, deci, la nivelul firii de către îngerii căzuţi?

Dacă acceptăm Răul ca fiind o simplă absenţă a Binelui, atunci ontologizarea Răului pare imposibilă. Ce poţi să asumi, ce poţi sa „devii întru” o simplă alegere? Atunci, lucrurile ar avea o rezolvare simplă: liberul arbitru este calea prin care îngerii căzuţi şi unii oameni îşi asumă un mod de viaţă care este opus Binelui (pe care, într-un sens platonician, preluat şi up-datat teologic de către Părinţii Bisericii, îl putem identifica cu Dumnezeu).

Dar lucrurile nu sunt atât de simple L.  Tradiţia Bisericii (considerată ca fiind Revelaţie divină) spune că diavolii nu se pot salva, nu se pot întoarce la Dumnezeu. Ba chiar, Biserica a condamnat ca eretic pe  primul său mare teolog, Origenes, şi pentru vina de a fi crezut în mântuirea tuturor, inclusiv a diavolilor (apokatastasis ton panton ).

Acest lucru arată deci că ceea ce tradiţia teologică numeşte „căderea îngerilor”, moment ce coincide cu apariţia Răului (cel puţin pentru tradiţiile iudeo-creştină)nu poate să fie asociată cu o simplă alegere morală. O alegere morală, oricât de încăpăţânat ar fi cel care ar face-o, lasă loc de schimbare, mai ales când miza este atât de mare ca cea despre care vorbesc aici.

De asemenea, avertismentele din literatura creştină, conform cărora diavolul chiar şi atunci când spune adevărul de fapt minte, atestă că pentru Creştinism Diavolul este cu totul altceva decât Dumnezeu, iar alegerea  făcută de Lucifer şi de cei care l-au însoţit în momentul căderii este mai mult decât o simplă manifestare a liberului arbitru.

Ca urmare trebuie luată în considerare ipoteza ontologizării Răului în diavoli. Practic, în momentul căderii apare un alt plan pe lângă cele 3 deja existente: Planul necreat (Dumnezeu), Nimicul (din care Dumnezeu face universul) şi Planul creat- Împărăţia lui Dumnezeu.

Apare un plan creat (diavolii nu pot să îşi refuze această determinaţie primordială) care îşi dă determinaţii doar în opoziţie şi în perfectă antinomie cu cele ale lui Dumnezeu. Acest plan este localizabil într-o geografie spirituală cu denumirea de Iad J.

Dar şi aici apare o problemă. Noul plan de care vorbim, nu preexistă şi nici nu apare creat ex nihilo de către un Creator necreat. Acest nou plan, ca şi locuitorii săi, diavolii, nu apar ci devin.

Aici voi încerca să aplic modelul ontologic nicasian pentru a putea înţelege ce se întâmplă cu această devenire întru fiinţa Răului.

Lucrurile par destul de simple. Avem un individual, îngerul căzut, care îşi refuză determinaţiile sale de creatură menită să îl slujească pe Dumnezeu şi îşi dă alte determinaţii cu scopul obţinerii unui alt general, decât cel al slujirii: acela de a fi ca Dumnezeu , de a deveni dumnezeu.

Totuşi există o mică mare problemă cu care îngerii căzuţi s-au confruntat. Această problemă este dată de faptul că ei nu au un alt general decât cel menit lor de către Dumnezeu, pentru simplul motiv că nu există, nu a fost creat un alt general. Ca urmare, pentru a rămâne în spiritul filosofiei nicasiene, putem spune că diavolii sunt bolnavi de catholită, boala căutării unui general care pare mai „interesant” decât cel firesc. Şi, privite lucrurile de la distanţa obiectivă  a cititorului Bibliei şi Cărţii lui Enoh (două cărţi în care se vorbeşte despre cădere) diavolii ar îndeplini „condiţiile” acestei boli.

Ar fi politically and theologically correct  să opresc acest eseu aici. Diavolul este un personaj bolnav de catholită, boală, după cum ne încredinţează filosoful de la Păltiniş, a celor mediocri. Ergo, diavolul este un mediocru, şi toată lumea (inclusiv diavolul, care, sunt sigur, nu este niciodată plăcut surprins de interesul pentru el J) ar fi mulţumită.

Dar acceptarea catholitei ca boală a Iadului nu rezolvă cu nimic problema noastră. Eşecul obţinerii generalului dorit de diavoli duce implicit la imposibilitatea acestora de a crea o altă realitate decât cea a Ordinii divine (Dumnezeu şi Împărăţia Sa) şi a nimicului din care este făcut totul. De asemenea devine imposibilă ontologizarea Răului. Însă am văzut mai sus că renunţarea la această alternativă nu este o soluţie.

Deci, diavolul nu poate să sufere de catholită. Dar atunci, poate el să fie creator al generalului, al unei alte fiinţe- Fiinţa Răului?

De altfel, nici pentru Constantin Noica diavolul nu suferă de catholită ci de acatholie, boala refuzului generalului. Personajul Don Juan din piesa omonimă a lui Moliere, utilizat de filosoful român pentru exemplificarea acatholiei este identificat (şi Noica menţionează lucrul acesta) cu diavolul.

Dar nici această boală nu satisface ipoteza noastră, deşi ne apropie mai mult de ea. Din analiza făcută de Noica lui Don Juan deducem că oamenilor care suferă de această boală a spiritului generalul le vine sub chipul morţii şi al pedepsei pentru păcatul refuzului lor.

Dar, din păcate, diavolii nu sunt muritori. Generalul ca şi moarte nu are cum să li se arate. Unica lor înfrângere constă în îndepărtarea lor, individuală şi, la sfârşitul lumii, generală, din lumile care nu sunt ale lor. Dar Iadul, „creaţia” lor, le rămâne totuşi în stăpânire.

Moartea însăşi are în tradiţia iudeo-creştină un rol medicinal. Prin moarte se „plăteşte” păcatul comis de Adam şi tot moartea este conştientizată ca fiind, paradoxal, şansa salvării. Un fragment din cartea biblică a Facerii (cap.3, vrs. 22-24) confirmă acest lucru.

Atunci, cum putem totuşi să înţelegem, după modelul nicasian, pe diavol?

Răspunsul, cred eu, este nemurirea. Nemurirea, este cea care „garantează” diavolilor posibilitatea de a face un general al lor. Diavolii nu sunt condiţionaţi de timp (deşi sunt condiţionaţi de istorie). De asemenea, ca foşti îngeri, diavolii nu au condiţionări materiale (de genul foamei, setei sau apetitului sexual) şi nici măcar condiţionări morale. Trebuie să recunoaştem că libertatea este mai uşor de asociat sentimentelor de ură şi egoism decât celor de iubire şi deschidere spre celălalt.

Această libertate (chiar dacă nu fericită şi satisfăcătoare) a diavolilor presupun că ar putea să îi „ferească” pe aceştia de maladiile spiritului (cel puţin în formele lor cronice), indicate de filosofia nicasiană, şi de asemenea să le ofere capacitatea de a lua în stăpânire şi de a-şi transforma propria lor natură în asemenea măsură încât să ontologizeze Răul aducându-l la fiinţă.

Privită după un model ontologic, naşterea fiinţei Răului, sinonimă şi concomitentă cu transformarea ontologică a îngerilor căzuţi în diavoli, reprezintă un moment special în întreaga istorie a Universului. Răul capătă autonomie prin ieşirea din determinaţiile Binelui, diavolii devenind un nou tip de dumnezei, care fără să creeze de la ei, transformă creaţia care le cade sub stăpânire, răpindu-o, pentru totdeauna, Creatorului (de aceea se spune că din Iad nu mai iese nimeni).

Se mai cuvine de făcut o observaţie. La începutul acestui eseu, îmi propuneam să încerc să văd cum Răul devine întru fiinţă. Generalul nicasian al fiinţei este „devenirea întru fiinţă”, deveninţa. Acest lucru a fost, pe cât posibil demonstrat (cel puţin pe mine m-a convins ). Unicul lucru care nu cred că poate să rămână în picioare este termenul întru. Diavolii, şi prin ei, Răul, nu devin întru fiinţă ,pentru simplul motiv că nu preexistă fiinţa Răului şi pentru că fiecare individual demonic devine el însuşi Răul ontologizat.

Diavolii devin în fiinţă, fiind ei înşişi purtătorii propriei lor realităţi. Asemeni lui Dumnezeu, ei sunt Fiinţa ca fiinţă a Răului, cauza primă şi scopul ultim al răutăţii.

Oamenii, părtaşi încă ai Împărăţiei divine, devin întru deoarece ei sunt părtaşi şi nu generatori ai propriilor lor universaluri.

Înainte de a încheia nu pot să nu încerc să dau un răspuns (pe care intenţionat îl aşez la final) celor care se pot întreba la ce foloseşte un asemenea demers metafizic şi teologic. Cine mai este interesat de asemenea subiecte? Răspunsul meu nu poate fi decât  unul paradoxal: filosofia politică este direct interesată într-un asemenea subiect. Iar cei care se grăbesc să „omoare” pe Dumnezeu , teologia şi metafizica nu pot să lichideze şi politica. Iar politica a depins şi depinde încă de tot ceea ce se spune despre Bine şi despre Rău.

Poate s-ar cuveni şi o serie de reflecţii asupra incapacităţii diavolilor de a învinge pe Dumnezeu, asupra incapacităţii Răului de a învinge Binele. Aceasta, nu intră însă în subiectul acestui scurt eseu, dedicat doar unei încercări de lămurire cu privire la naşterea şi nu vieţuirea Răului. Aşa că, asumându-mi marele risc de a apărea prea „blând” cu Răul , voi încheia aici acest eseu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s