Per Johansson critică dur publicul maghiar: „Ura a fost înfricoșător de reală”. Per Johansson a scris un mesaj surprinzător de vehement pe contul său de Instagram, după returul din sferturile Ligii Campionilor dintre Ferencvaros – CSM Bucureşti, scor 26-27, întrerupt aproape cinci minute din cauza obiectelor aruncate de fanii maghiari înspre portarul campioanei României, Paula Ungureanu.
Antrenorul suedez al bucureştencelor a oferit o versiune incredibilă, cu tentă xenofobă chiar, după incidentele din capitala Ungariei, potrivit căreia paharele aruncate de ultraşii maghiari înspre Ungureanu nu ar fi conţinut bere, aşa cum s-a scris în timpul partidei şi imediat după, ci urină.
„Meciul a depăşit limita sportului, a fost mai mult decât un meci între CSM şi Ferencvaros. A fost despre ura dintre cele două ţări, Ungaria şi România, una înfricoşătoare. Paula a primit un litru de urină în cap, zece monede şi trei brichete. 5 000 de fascişti şi nazişti care au cântat: <<plecaţi acasă, animalelor, ţiganilor>>. Sunt fericit şi mulţumit de faptul că am reuşit să manageriem această situaţie”, a scris Johansson.
„Performanța din aceste două debyuri est-europene m-a făcut să lăcrimez, dar sunt și dezamăgit de lumea bolnavă în care trăim, o lume în care ura este în creștere. În Ungaria xenofobia şi fascismul sunt acceptate în proporţie de peste 50 la sută”, a mai susţinut Per.
Printre mesajele primite de antrenor la postarea sa, a ţinut să-i răspundă celui care îi reproşa că generalizează atitudinea reprobabilă a fanilor de la poarta româncelor.
„Sunt mulți idioți și fasciști printre ultrași. Și în Ungaria, și în România, și în Suedia. Dar tu condamni întreaga țară aici! Înțeleg că ești furios, dar încearcă să nu generalizezi, chiar dacă e la modă să ataci Ungaria în aceste zile”, a fost reacţia unui fan.
“Îmi cer scuze dacă am generalizat, nu asta am vrut. Cunosc mulți unguri de calitate. Dar voi știți că m-am referit la cei care mi-au atacat jucătoarele, iar jobul meu este să le protejez. Nu urăsc Ungaria, însă urăsc fascismul”, a mai spus antrenorul Per Johansson.
CSM Bucureşti s-a calificat pentru al doilea an consecutiv în Final Four-ul Ligii Campionilor, câştigat anul trecut la Budapesta, după o finală decisă după loviturile de departajare contra lui Gyor.
Echipa lui Per Johansson îşi va afla marţi adversarul din semifinale, dintre Gyor, Buducnost şi Vardar Skopje, exact aceleaşi adversare de anul trecut, de la Final Four.
CSM Bucureşti s-a impus în ambele meciuri cu Ferencvaros, din sferturile de finală, cu 30-25 şi 27-26.
Veghe Patriei 
familia Saud- evrei
http://humansarefree.com/2016/06/israel-and-saudi-arabia-best-friends.html
ApreciazăApreciază
Ungurii ăștia nu se liniștesc în veci. Ar trebui trimiși în pusta (sălbăticia) din care au venit.
ApreciazăApreciază
Mentiune : Postarile mele lungi contin articole de pe blogul deveghepatriei , uneori cu preluari de pe alte bloguri si ziare .
-Revolutia National-Sociala (Steagul Negru) – Decalogul manipularii. Hegel: „Fiinta este prizoniera doar cand isi doreste acest lucru”.
11 Februarie 2017 de deveghepatriei
http://karamazov.ro/index.php/ce-citim/507-revoluia-rus.html
Revoluția Rusă PDF Imprimare Email
Ce citim
Scris de Ninel Ganea
Luni, 27 Februarie 2017 20:47
Coperta-volum-Revolutia-rusa-de-Orlando-FigesAproape orice carte de istorie este binevenită, într-o lume tot mai înclinată să folosească o rațiune geometrică, seacă și ucigătoare, atunci când nu plonjează direct în irațional. Cunoașterea trecutului, chiar și imperfectă, mai temperează din excesele progresivismului, în același timp în care pune o frână solidă optimismului antropologic.
Măcar și din acest punct de vedere ar trebui să ne bucure apariția unei cărți istorice de dimensuni monumentale, precum “Revoluția Rusă. Tragedia unui popor” , de Orlando Figes, lucrare publicată anul trecut de Editura Polirom și distinsă cu numeroase premii literare.
E de remarcat ușurința cu care se citește această carte de aproape 1000 de pagini, efortul narativ incredibil, portretele dramatice ale multor protagoniști sau pendularea constantă între istoria populară și studiul academic. Volumul i-a adus lui Figes, un specialist în istoria rusă, elogii impresionante, mai ales în condițiile în care autorul încearcă să se plaseze metodologic între dogma marxist-sovietică, potrivit căreia condițiile economice insuportabile ale rușilor au fost decisive pentru izbucnirea Revoluției, și teza conservatoare, susținută de Richard Pipes, printre alții, după care Revoluția a fost, în primul rând, o lovitură de stat.
Totuși, acest echilibru matematic între “extreme” ideologice, scos în evidență de mulți recenzeți ai lui Figes, riscă să se năruie, dacă privim atent. Deși evită determinismul marxist, specific interpretărilor comuniste, istoricul britanic condamnă fără drept de apel regimul țarist al lui Nicolae al II-lea și al lui Alexandru al III-lea, pe care îi vede drept principali responsabili pentru prăbușirea imperiului. Obstinația lor autocratică, refuzul de a permite parlamentarismul, amânarea unor reforme economice și sociale, sunt doar câteva dintre punctele de acuzare enumerate de Figes. “Căderea Imperiului Țarist nu a fost inevitabilă; prostia țarilor, însă, a făcut-o să fie ”, concluzionează, la un moment dat, autorul. Rechizitoriul țarului Nicolae al II-lea este nemilios și profund nedrept. “Nicolae era sursa tuturor problemelor(…) Prin el, Rusia a luat ce era mai prost din două lumi: un țar hotărât să conducă de pe tron și, cu toate astea, incapabil să-și exercite puterea”, continuă Figes.
Dacă ne uităm însă doar pe una dintre aceste acuzații, refuzul parlamentarismului, vedem că ea pur și simplu nu stă în picioare. Dincolo de acceptarea Dumei, după Revoluția de la 1905, problema principală a parlamentului rus a reprezentat-o radicalismul său. E greu de imaginat cum s-ar fi putut găsi o cale rezonabilă de dialog cu un legislativ care avansa regulat propuneri de abolire a monarhiei, de naționalizare și, apoi, cândva, de împărțire a pământurilor, etc. Iar multe din aceste idei le aparțineau Cadeților (liberalilor (sâc!) care au orchestrat Revoluția din Februare), nu revoluționarilor fundamentaliști.
Richard Pipes pune punctual pe “i” într-o carte, “Three Whys of the Russian Revolution”, din păcate, încă netradusă în română: “Aflat cu spatele la zid, guvernul a făcut concesii după concesii, și, cu toate acestea, nimic nu era suficient, deoarece liberalii și radicalii își ascuțeau cuțitele pentru lovitura de grație”.
Figes admite că “acum suntem cu toții istorici sociali”, iar prima parte din opusul său se ocupă de descrierea în detaliu a condițiilor economice, politice și sociale din Rusia, lăsând să se înțeleagă destul de transparent inevitabilitatea prăbușirii (și un determinism social, cel puțin). Cu toate astea, Lenin, în ianuarie 1917, declara că el și generația sa nu vor apuca să vadă o revoluție în Rusia. Dincolo de impresia subiectivă a unui terorist politic, documentele, statisticile și istoriile economice pun serios sub semnul întrebării legitimitatea interpretării lui Figes. Pipes, de pildă, este, din nou, foarte tranșant când spune că țarul a fost îndepărtat nu de mulțimile revoltate, ci de generali și politicieni, iar abdicarea țarului a fost motivată de patriotism.
Însă, și alți cercetători mai vechi sau mai noi, dar ale căror studii încă nu au fost contrazise, după știința mea, susțin, din alte puncte de vedere, o teză similară. Anthony Sutton, profesor de economie la Standford University și unul din cei mai bine documentați istorici ai secolului XX, a avansat printre primii teza că Imperiul Țarist era la începutul războiului pe cale să devină principala putere economică a lumii, datorită unor politici foarte favorabile capitalului, corelate cu o protecție socială aproape inovatoare . Astăzi, o versiune mai puțin tare a aceleiași teze pare să se impună în rândul istoricilor economici. În “Cambridge Companion to Russian History”, capitolul dedicat economiei imperiului se încheie astfel: “Rusia era o economie de piață în preajma războiului, iar agricultura, în pofida unor probleme instituționale, avea un ritm de creștere la fel de rapid ca în Europa, iar dacă Rusia rămânea pe același model și după război, indicatorii săi economici nu ar fi fost schimbați: cu alte cuvinte, economia Rusiei ar fi întrecut media europeană”. Alți cercetători au analizat nivelul de trai al locuitorilor din St. Petersburg comparativ cu Milano, Londra sau Amsterdam și au descoperit că nivelul de venit al muncitorilor din Rusia (cei care în interpretarea lui Figes au contribuit la succesul revoluției) era mai ridicat decât al celor din Milano, comparabil cu cel din Amstedam, fiind totuși depășit de muncitorii englezi.
Figes nu se limitează doar la anatemizarea țarului. Rușii obișnuiți, mujicii, nu ies nici ei deloc mai bine. Iar aici, chiar și o minte nedeprinsă cu studiul istoriei poate sesiza anumite exagerări și decupaje care dovedesc o tendință ideologizantă. “Satul era un focar de intrigi, răzbunări, lăcomie, ipocrizie, răutate și, câteodată, acte înfiorătoare de violență ale vecinilor, unii împotriva celorlalți”. Așa caracterizează Figes satul rusesc. Iar pentru a-și întări teza, istoricul britanic descrie o lume de barbari, pentru care, probabil, și comunismul a fost un regim prea blând. “It was still a common practice in some parts of Russia for a peasant bride to be deflowered before the whole village; and if the groom proved impotent, his place could be taken by an older man, or by the finger of the matchmaker. Modesty had very little place in the peasant world. Toilets were in the open air. Peasant women were constantly baring their breasts, either to inspect and fondle them or to nurse their babies, while peasant men were quite unselfconscious about playing with their genitals. Urban doctors were shocked by the peasant customs of spitting into a person’s eye to get rid of sties, of feeding children mouth to mouth, and of calming baby boys by sucking on their penis”. Fragmentele despre violența satului merg și ele exact în aceeași direcție, iar din întrebarea sa retorică care încheie astfel de pasaje horror, “de unde vine violența? din cultura lor sau din mediul dur în care au fost nevoiți să trăiască”, transpare un determinism cultural. (Pentru o comparație școlară instructivă, încercați să vă imaginați cum s-ar fi putut scrie istoria Revoluției Franceze, în lumina cruzimii fără precedent a torționarilor și maselor isterizate din Paris sau din alte orașe).
Cartea suferă și prin absența unor momente și personaje relevante. De exemplu, rolul fundamental al bancherilor străini în Revoluția din Februarie, documentat amplu de același Sutton, nu apare nicăieri. O notă de subsol, doar, vorbește despre apartența într-o organizație ocultă a celor care făceau parte din guvernul provizoriu.
Preocupările spirituale ale țarului și familiei sale nu sunt nici ele demne de multe comentarii, deși este suficient să spunem că trăirea duhovnicească a familiei l-a făcut pe unul din apropiații străini (un englez) ai familiei să treacă la ortodoxie și să se călugărească. Episodul Rasputin, un asasinat moral al familiei imperiale, este tratat și el într-o cheie ultraconvențională, lăsând pe dinafară studiile mai recente, inclusiv rusești, care pun sub semnul întrebării campania de PR desfășurată împotriva țarilor și o reabilitează cel puțin pe țarină, dacă nu pe Rasputin.
Nefiind un slavolog sau vreun istoric profesionist, nu mi-am propus un studiu critic, ci doar să arunc anumite lumini și umbre asupra unei cărți periculos de seducătoare. Chiar și cu această precauție luată, aș mai adăuga că Figes nu este nici pe departe la o primă ispravă de tipul acesta. Cartea sa despre istoria culturală a Rusiei, recenzată pe acest blog, suferă și ea de numeroase probleme care nu pot fi trecute cu vederea ușor. Mai mult, aceste probleme nu provin cu certitudine din necunoștință, ci reprezintă, cred, o dovadă de politizare flagrantă a unui demers științific. Dacă adăugăm la acest mix și controversele, deloc puține și deloc onorabile, în care autorul a fost implicat, ar trebui să avem argumente suficiente pentru precauție când citim această carte.
PS: Din postura unui diletant, discut Istoria Imperiului Rus în sec XIX și XX, în cadrul cursului ținut la Academia Privată.
– atentatele din Dusseldorf din luna martie
-Poezie de Vasile Posteuca, intru amintirea Capitanului Codreanu!
Te-ai ridicat uriaş, peste veac,
Privirile de fulger geto-dac,
Mâna cu porunci de buzdugan,
Peste codri, peste deal şi bărăgan,
Răzbunare pentru scrâşnet de ţăran,
Trăsnet pentru vrere de duşman,
Pentru Rumânime, aprig Căpitan.
Te-a trimis istoria: să’nţelegi,
Să ridici, să pedepseşti şi s’alegi,
Cu aspre viscoliri de furtună,
Destinul de împlinire străbună,
In ţara ce’ cântec ţi-adună
Stejari din Cosmin de Cordună,
Pentru Dumnezeu şi Neam, verde cunună.
Şi răsar, în ropot rar de roibi razboinici,
Ca albinele din stupii roinici,
Voevozii’n bătălii destoinici.
Cântă Dacii’n ţundre şi sumane,
Nicadorii’n besne subterane,
Neamu’n răzvrătiri de uragane:
Căpitane, Căpitane, Căpitane!
e-guvernare + e-supraveghere = e balamuc! (I)
http://www.cotidianul.ro/e-guvernare-e-supraveghere-e-balamuc-i-298517/
e-guvernare + e-supraveghere = e balamuc! (II)
http://www.cotidianul.ro/e-guvernare-e-supraveghere-e-balamuc-ii-298534/
https://www.stiri-extreme.ro/cum-a-fost-inaugurat-mall-ul-afi-africa-israel-palace-ploiesti-priviti-mai-jos-cine-sunt-investitorii-care-au-cumparat-terenurile-agricole-incepand-cu-1-ianuarie-2014/
Rachmaninoff: Piano Concerto no.2 op.18 – Anna Fedorova – Complete Live Concert – HD
ApreciazăApreciază
Ninel Ganea (Karamazov.ro) – Interviul dr. Vladimir Moss, despre Dreapta Credinta Ortodoxa.
Vladimir Moss este un teolog și istoric britanic ortodox autorul mai multor cărți de studii și eseuri, majoritatea accesibile online, cu un interes constant pentru istoria Rusiei și a Bisericii. Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi străine (în română a apărut “Căderea Angliei ortodoxe”, la Editura Egumenița) iar multe dintre ele s-au bucurat de o recepție remarcabilă.
Domnule Dr. Moss, ne puteți spune câteva lucruri despre traseul dumneavosastră biografic? Cum v-ați convertit la Ortodoxie? Care au fost întâlnirile decisive din viața dumneavoastră?
M-am născut în Londra în anul 1949 în familia unui diplomat britanic, iar credința în care am fost crescut de mic a fost anglicanismul. La vârsta de 17 ani am devenit credincios după ce am citit “Creștinismul pur și simplu” al lui C.S. Lewis. Imediat după ce am absolvit Oxfordul, în 1970, am plecat într-o călătorie de șase săptămâni în Rusia. Am rămas profund impresionat de o slujbă religioasă la care am participat acolo. În 1973, mi-am cunoscut viitoare soție, Olga, o rusoaică Albă și datorită ei m-am convertit la Ortodoxie. Un an mai târziu, am trecut la Patriarhia Moscovei, iar nașul meu a fost mitropolitul Anthony Bloom. Tot în 1974 am fost hirotesit citeț la parohia ortodoxă engleză din Guildford. În 1975 am părăsit Patriarhia Moscovei pe motive de ecumenism și serghianism, iar în 1976 am fost botezat în Biserica Rusă din Exil.
Ați publicat o excelentă apologie a monarhiei din punct de vedere ortodox. Ce părere aveți, însă, de cei care susțin că există forme de guvernare specifice locului și oamenilor? Dr. Clark Carlton, de pildă, consideră ca monarhia nu ar putea funcționa niciodată în Statele Unite.
Nu sunt de accord cu această perspectivă. Ceea ce contează este credința sau lipsa de credință a unui popor. Dacă oamenii sunt ortodocși, vor aspira spre o monarhie ortodoxă, iar Dumnezeu le va da acest lucru, dacă sunt vrednici de ea. Dar dacă oamenii nu sunt cu adevărat interesați de religie, sau sunt divizați între diferite religii, atunci vor înclina spre democrație.
Poate fi considerat eretic un ortodox care nu este monarhist? Aveți cunoștință de decizii canonice în sensul acesta?
Nu știu de decizii canonice pe această temă, cu excepția celei de-a 11-a anateme din Sinodicoanele Ortodoxiei, care îi anatemizează pe cei care nu acceptă regii ortodocși, ridicați la această treaptă de Providența Divină.
Personal, cred că respingerea conștientă a monarhiei, ca și propaganda democratică, sunt eretice.
Anul acesta comemorăm un secol de la dispariția ultimei monarhii ortodoxe. Cum ați caracteriza această perioadă?
Perioada Antihristului colectiv. Epoca lui Mamona.
Ați scris pe larg despre Rusia și despre domnia Romanovilor. În opinia dumneavoastră, care a fost principalul motiv pentru care Imperiul s-a prăbușit?
Au existat multe motive, dar principalul a fost pierderea credinței în Hristos, de către un număr tot mai mare de creștini. Motivul imediat l-a reprezentat trădarea unsului Lui Dumnezeu.
A existat o puternică ruptură socială în Rusia, în special spre sfârșitul Imperiului. Părintele Georges Florovksy, în cartea sa “Căile Teologiei Ruse” vede proiectul lui Petru Movilă (“robia scolastică”) drept responsabil de clivajele apărute mai târziu în societatea rusă. Alți comentatori indică “reformele” țarului Petru cel Mare. Care este opinia dumneavoastră?
Sf. Ioan Maximovici îl apără pe Petru Movilă. Cât îl privește pe Petru cel Mare, reformele sale au fost, cu siguranță, dăunătoare, dar în opiniea mea rădăcina răului trebuie căutată mai departe. Începuturile cezaropapismului în Moscova sunt legate de ruperea înțelegerii dintre Țarul Alexei și Patriarhul Nikon, și exilarea acestuia din urmă.
De ce credeți că oamenii echivalează autocrația rusă cu stalinismul? De pildă, o carte recentă, de succes, se intitulează “Stalin, Țarul Roșu” (Simon Sebag Montefiore)?
Apusul consideră despotic regimul Țarului Nicolae al II-lea, deși exista mai multă libertate în Rusia decât în multe țări occidentale. Aici nu avem altceva decât prejudecăți occidentale împotriva monarhiei și pentru democrație. Nu încape comparație între Nicolae al II-lea și Stalin. Sunt la antipozi unul de celelălalt.
Din varii motive, Rusia nu se bucură de o publicitate foarte bună în România, mai ales când oamenii nu percep nicio schimbare de la țarism la comunism. De asemenea, sunt invocate anexarea Basarabiei în 1812, urmată de anexarea comunistă din 1940… Cum răspundeți acestor acuzații, ca ortodox și ca istoric?
Dacă nu greșesc, România nu exista ca stat în 1812, iar Basarabia a fost luată ca parte a campaniei împotriva lui Napoleon, cel care amenința întreaga Ortodoxie….Dar nu știu suficient de multe despre situația din 1812, ca sa ma pot pronunța cu autoritate. Cu toate acestea, cred că Imperiul Țarist a fost cea de-A Treia Romă, iar toți ortodocșii de pretutindeni ar fi trebuit să-i fie loiali, după cum i-a îndemnat, de altfel, Patriarhul Ieremiah al II-lea spre sfârșitul secolului XVI.
Cred că una din cauzele catastrofei ortodoxe din secolul XX a fost naționalismul și lipsa de fidelitate a ortodocșilor non-ruși față de Imperiul Țarist. Războaiele Balcanice din 1912-1913 au reprezentat un episod dureros provocat de incapacitatea ortodocșilor din Balcani de a se vedea ca o mare famile în interiorul celei de-A Treia Rome. Fiecare națiune și-a pus interesele sale peste ale celorlalți și ale Ortodoxiei în general.
Părintele Serafim Rose obișnuia să spună că țarul său favorit era Nicolae I. Din cărțile și din articolele dumneavoastră nu mi-a fost greu să ghicesc o sensbilitatea mai mare pentru ultimul țar. Ne puteți spune ce vă animă la Țarul Nicolae al II-lea?
Fericita Pașa din Sarov spunea că Nicolae al II-lea era cel mai mare dintre țari. Era ortodox în credință, a apărat Biserica și pe săraci, și a început procesul de restabilire a simfoniei dintre Stat și Biserică. A avut o misiune foarte dificilă, dar s-a achitat de ea cu pricepere și curaj. A făcut greșeli (Războiul Ruso-Japonez, episodul Rasputin), dar tot s-a făcut vrednic să poarte coroana martirilor.
Care sunt diferențele dintre autocrația bizantină și cea rusească? Dacă, în opinia dumneavostră, credeți că există…
Din timpul lui Petru, simfonia a fost dezechilibrată în favoarea Statului. Echilibrul a fost restaurant de Nicolae al II-lea, dar el a fost înlăturat de la la domnie.
Ultimul volum de istorie universală l-ați intitulat “Puterea creștină în vremea Antihristului”. La ce ar trebui să ne așteptăm pentru următorii 50 de ani, să spunem, având în vedere profețiile și lecțiile istoriei?
Pe baza unor profeții ale Bisericii din Catacombe, cred că ultimele zile vor fi împărțite în trei segmente: (1) Antihristul Colectiv, perioada care începe cu 1917. Suntem încă în această fază, dar ne apropiem acum de finalul ei, cred. Al Treilea Război Mondial va distruge în cele din urmă puterea bolșevică din Rusia și Masoneria în Apus. (2) După război vom avea învierea și triumful Ortodoxiei, condusă de un țar ortodox în Rusia, și care se va răspândi în toată lumea, și va dura cam 50-60 de ani. Evreii se vor converti la ortodoxie în această perioadă. (3) Cei șapte ani de domnie a Antihristului, care se vor încheia cu A Doua Venire a lui Hristos.
Ce ar trebui să facem ca ortodocși? Mulți oameni se gândesc să facă un partid politic sau să se implice social, sperând că vor reuși să schimbe ceva astfel.
În aceste vremuri, nu este bine să te implici în politică sub nicio formă (poate doar ca să urmați exemplul nostru, al englezilor, și să plecați din Uniunea Europeană ) Trebuie să ne vedem de viața noastră duhovnicească. Prima obligație este de a părăsi Patriarhia Română, deoarece l-a trădat pe Hristos, apoi trebuie părăsit Consiliul Mondial al Bisericilor și noul calendar, care se află sub anatemă. Apoi, Dumnezeu vă va arăta drumul de urmat.
De ce este important să învățăm despre monarhie? Care sunt șansele unei noi autocrații ortodoxe?
Conform profețiilor, va exista cu siguranță o nouă monarhie ortodoxă rusă. Este important să credem în acest lucru. Altfel, ne pierdem speranța și vom accepta lideri falși precum Putin.
Care este diferența dintre autocrație și absolutism?
Un monarh absolut nu recunoaște nicio putere deasupra sa. Nu lucrează împreună cu Biserica, ci încearcă să o supună voinței sale. Pe de altă parte, un monarh ortodox lucrează cu Biserica Ortodoxă adevărată și admite că principalul obiectiv al domniei sale este de a ajuta și a proteja Biserica și Ortodoxia.
Este posibil ca o democrație să fie mai bună decât o monarhie?
Unele democrații sunt cu siguranță mai bune decât anumite monarhii absolutiste. Dar democrația este întotdeauna instabilă, și duce în final la despotism și absolutism.
De ce credeți că Vladimir Putin le apare multora ca fiind un apărător al valorilor conservatore în lume?
Pentru a-i păcăli pe ruși. E o înșelare foarte periculoasă. El reprezintă ultima încarnare a Revoluției Ruse și ar trebui înlăturat pentru ca orice înviere a Ortodoxiei sau monarhiei să fie posibilă.
Cine sunt sfinții dumneavoastră favoriți? Cine sunt sfinții ale căror vieți ar trebui să le știm?
Îmi iubesc sfinții ortodocși englezi. Dar iubesc și mulți alți sfinți care aparțin altor popoare. Ar trebui ca toți să știm viețile sfinților mai recenți, în special noii martiri ai Rusiei. Sf. Filaret de New York este un preferat de-al meu, în special pentru că l-am cunoscut personal, dar și pentru că a anatemizat ecumenismul. Corpul său este nestricat și face minuni.
Ce părere aveți de Sinodul Ortodox din Creta? Este el neortodox și dacă da, care sunt alternativele pentru cei care conștientizează acest lucru?
Sinodul din Creta este, fără îndoială, eretic. Dar Ortodoxia ecumenistă (“World Orthodoxy”) este eretică de foarte mulți ani. Documentele semnate de patriarhatele ortodoxe în anii ’80 și în anii ’90 au fost devastatoare, apocaliptice. În sfârșit, mai mulți oameni au început să se trezească duhovnicește. Ei trebuie să părăsească bisericile oficiale și să caute un episcop cu adevărat mărturisitor.
Care este principalul pericol pentru Ortodoxie astăzi?
A-l vedea pe Putin drept salvator al credinței.
Există vreo diferență între ecumenismul elitelor ruse de la sfârșitul sec XVIII – începutul sec XIX (Țarul Alexandru I, Prințul Golițin) și ecumenismul zilelor noastre?
Da. Astăzi, ecumenismul a fost în mod oficial expus și anatemizat de Adevărata Biserică. De aceea, cei ce mărturisesc ecumenismul nu au nicio scuză. În secolele trecute, deși existau tendințe ecumeniste cărora le-ar fi trebuit opusă o poziție mai fermă, Biserica nu și-a schimbat mărturisirea de credință.
Ne puteți recomanda, pentru cititorii noști, câteva din cărțile care v-au impresionat în ultimii ani?
“Great Russia” de Lev Lebedev, “Omiliile” Episcopului Nicolae Velimirovici, “Predicile” Sf. Ioan Maximovici, toate scrierile Arhiepiscopului Teofan din Poltava.
Domnule Moss, va mulțumim pentru acest interviu!
http://karamazov.ro
ApreciazăApreciază