Dezvaluiri, Se intampla azi

Profesorul Ioan Sabau Pop: „Este o tendinta dirijata ca romanii sa fie scosi din toate centrele mari ale Transilvaniei”.

 

Ioan Sabău Pop este avocat, profesor la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureş și membru al Curţii Internaţionale de Arbitraj Comercial.

 

„Statul român a plătit ceea ce se retrocedează azi”

– Despre jaful retrocedărilor din Transilvania s-a vorbit adesea în mass-media românească, cu toate astea, el continuă nestingherit: clădiri pu­bli­ce, clădiri istorice sau particulare, mii de hec­tare de pădure sau chiar sate întregi sunt resti­tuite fără ca statul să intervină… Ce se întâmplă?

– Într-adevăr, catastrofa retrocedărilor către maghiari care se petrece de ani de zile sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor române, în ciuda tu­turor strigătelor disperate ale societăţii, continuă. Du­pă părerea mea, este o tendinţă dirijată ca ro­mâ­nii să fie scoşi din toate centrele mari ale Tran­silvaniei. Dacă s-ar întâmpla doar în Târgu Mureş, aş zice că e un accident. Dar se întâmplă în toate oraşele Ardealului, se întâmplă la Cluj, unde 160 de imobile din centrul oraşului au fost retrocedate maghiarilor, în Oradea, Arad, Timişoara, Sibiu. Aceeaşi situaţie este şi cu pădurile sau terenurile agricole transilvănene. Sunt restituiri către foştii grofi maghiari sau către instituţii, în majoritatea lor ilegale sau abuzive.

– Ce drept are familia unui fost grof maghiar să revendice şi să pri­mească zeci de mii de hectare de păduri româneşti, după câteva sute de ani?

– Lăsând deo­par­te faptul că în Un­garia, de exemplu, in­diferent de ceea ce aveai de recuperat, s-a impus un plafon de despăgubire de aproximativ 200 de mii de dolari şi că românii nici măcar nu au apucat să pri­mească ceea ce este al lor – peste 200.000 de proprietăţi, situa­ţia la noi a fost po­sibilă din cauza ig­norării voite a unor înţelegeri şi tratate inter­na­ţionale în vigoare. Tratatul de la Trianon este unul dintre ele. Acolo se spunea clar că per­soanele im­periului pot opta pentru ce cetă­ţenie doresc, faţă de ţările ce îl compuneau. Aces­tora li s-a spus optanţi. În România, majoritatea optanţilor maghiari au ales cetăţenia maghiară, şi statul ro­mân a avut mai multe procese pe această temă, in­clusiv la Curtea de Arbitraj din Paris, unde a fost re­pre­zentată de Titulescu, ajutat de alţi doi avocaţi mari ai timpului. Ungaria a fost repre­zen­tată de con­tele Apponyi. Din moment ce optanţii ale­geau cetăţenia ma­ghia­ră, ei îşi pierdeau pro­prie­tăţile din ţară, după cum era şi firesc, cu con­diţia ca Ro­mâ­nia să le plătească optanţilor ma­ghiari des­pă­gubiri pentru părţile expropriate. Deci, optanţii care ale­geau cetăţenia maghiară renunţau la pro­prie­­tăţile lor din România şi statul îi des­păgubea. Ro­­mâ­nia era foarte bogată pe atunci, şi Bră­tianu, ca să fie si­gur că acest con­flict se va şter­ge, a spus că pe lângă sumele decise la Paris, Ro­mâ­nia va da în­că 10% ca răscumpărare maghia­rilor. Pentru asta, Ro­­mânia a plătit, din 1927 şi până în 1934, sume imen­­se către aceşti optanţi: echivalentul a 4,48 to­ne de aur, plus echivalentul a 87 de milioane de do­­lari ce trebuiau primiţi de statul român ca des­pă­gubiri de război şi pe care Ro­mânia nu i-a luat, lăsându-i tot în contul plă­ţilor. Se plătea către un fond extern din Paris, „Fondul Agrar”, de unde banii erau distribuiţi către optanţii maghiari. Toate aceste pământuri şi pro­prietăţi au fost luate de statul român pentru a se face reforma agrară a lui Ferdinand, când toţi ţă­ranii au primit pământ. Planul acesta a fost: s-a luat de la cei bogaţi con­tra unei sume şi s-a re­distribuit către ţăranii ro­mâni. Deci, statul român a plătit deja ceea ce se retrocedează azi. Ceea ce s-a plătit atunci, în baza unui tratat şi a unui pro­ces la Paris, astăzi vine a patra generaţie a optan­ţilor şi recu­perează de la statul român – ceva ce nu le mai aparţine de drept.

– Dar românii, îm­pro­prietăriţi prin refor­ma agrară, nu şi-au fă­cut acte pe proprietăţi? Cum le mai poate lua cineva ceea ce este al lor?

– Din păcate, cei îm­proprietăriţi erau atât de săraci şi de neştiutori de carte, încât marea ma­joritate nu s-au înscris în cartea funciară. Situaţie care există şi astăzi, când, la mai bine de 25 de ani de la revoluţie, încă mai sunt oameni fără acte pe pământul deţinut. În plus, atunci mai erau şi alte impedimente. De exemplu, specialiştii de la Cartea Funciară erau foarte rari, plecaseră în Ungaria. Practic, era foarte greu să găseşti un topograf la acea vreme. Ca să nu mai vorbim că foarte multe Cărţi Funciare au fost luate de grofi şi de cei care au plecat, şi statul român s-a trezit cu această problemă naţională majoră, im­posibil de rezolvat pe termen scurt. Problema e cu­noscută şi, deşi statul maghiar trebuia să restituie acele acte, nici în ziua de azi nu au fost returnate, chiar dacă avem şi tratate noi care reglementează această problemă cu Ungaria.

„Samsarii sunt de aici, din România”

– Pare halucinant ce spuneţi! Hoţie pe faţă! De ce nu se confruntă, pur şi simplu, lista optan­ţilor care au primit deja despăgubiri, cu lista celor care cer astăzi alte retrocedări?

– La Tribunalul de Mare Instanţă din Paris există aceste acte, dar nimeni, niciodată, nu a mers acolo să întoarcă măcar o filă! Şi la noi, la Banca Naţională, sunt o parte din aceste liste oficiale, dar funcţionarii de-acolo nu vor să dea acces. În aceste acte s-ar vedea exact cât a dat statul român şi cine a beneficiat de plăţile acelea. Aşa s-a ajuns cu un caz de la Topliţa, unde familia Urmanzi, cu o res­ti­tuire dubioasă, la fel ca şi familiile Banffy, Elteteo, Kemeny, Kanouky, Kendeffy şi alte familii ale foştilor grofi, care probabil se regăsesc pe lista optanţilor despăgubiţi deja de statul român, dar care vin şi cer din nou să li se retrocedeze suprafeţe şi averi imense.

– Cum au curajul să mai ceară o dată ceva pentru care au primit deja despăgubiri?

– Mulţi dintre ei nu ştiau că au fost date com­pensaţii, mulţi nu ştiau nici cum arătau exact vechile proprietăţi deţinute. Dar trebuie precizat că samsarii care au transformat retrocedările în sursă de profit sunt de aici, din România. Mergeau şi băteau la uşă în Austria sau Ungaria şi spuneau: „Iată, aveţi de recuperat o avere imensă în Româ­nia! Ne ocupăm noi, contra cost”. Se întorceau apoi în România, se înţelegeau cu un prefect, spri­jiniţi de putere, şi afacerea era foarte profitabilă. Deşi statul român avea documente în arhive, nu le-au verificat. La noi, în Mureş, au fost 18.000 de revendicări ce trebuiau rezolvate rapid, cu presiuni de sus, de la oameni gen Hrebenciuc, Chioariu, Paltinu, Frunda şi alţii, aşa că la comisii s-au luat decizii greşite. În acest context politizat s-au în­tâm­plat lucrurile. La Sovata, un compo­se­sorat pri­meşte, în loc de 2 hectare, 2.000 de hectare, doar prin falsificarea unei virgule. Prefectul a făcut plân­gere şi parchetul din Sighişoara a venit după 8 ani, spunând că s-a prescris cauza. E un complex de complicităţi împotriva statului român, cu mize financiare enorme. A fost şi multă ignoranţă, nu doar corupţie. Ar fi trebuit ca prin lege, arhivele să furnizeze date pentru proprietăţi. Dar asta nu s-a întâmplat şi s-a ajuns la paradoxuri precum cel de la Arcuş, unde a apărut un moştenitor din Africa. Nu ştie ungureşte, nu îşi cunoştea nici avocatul până să vină în România, dar el revendica o res­tituire de 11 milioane de euro! Asta, în timp ce o nepoată a lui Augustin Maior, fost prefect, pre­zent la Marea Unire, preşedinte al Astra şi senator, nu a reuşit să recupereze mai nimic din averea familiei, pentru că aceşti samsari au intervenit.

 „Familiei lui Banffy i se restituie păduri de zeci de mii de hectare”

– Ce spuneţi aduce a crimă împotriva sta­tului…

– Sunt foarte multe asemenea cazuri, unele dintre ele dramatice, aşa cum este cel al satului Nadeş. Acolo s-a cerut nici mai mult nici mai puţin decât retrocedarea întregului sat, cu cimitir, cu pământul de sub biserică şi cel de sub casele oamenilor, adică aproape 8.000 de hectare. Aceeaşi situaţie este acum în satul Idicel, pe care îl re­vendică în întregime familia Kemeny. La Târ­năveni s-a făcut o cerere de retrocedare în numele unui mort. Omul murise din 1982 şi cineva a venit cu o procură că îl reprezintă… Alt caz este al lui Banffy, care a fost criminal de război şi a cărui avere a fost confiscată prin decizia tribuna­lului militar. Şi totuşi, fa­mi­liei sale i s-au restituit pro­prietăţi de păduri de zeci de mii de hectare. Unele sunt primite, al­tele în proces încă. Un caz clasic de re­stituire du­bioasă este al fa­miliei Urmanzi din Topliţa. În 1944, e dat în urmărire ca criminal de război şi moare în 1945. Dar as­tăzi vine fostul vice­pri­mar al oraşului, strânge docu­mente şi se dă ne­potul lui Urmanzi. A primit în jur de 3000 de hec­tare şi câteva clă­diri. Apoi, sunt cazurile ce­lebre cu Hrebenciuc şi Paltin Sturdza şi retro­cedarea a 43.000 de hec­tare în judeţul Ba­­cău (aţi citit bine, patru zeci şi trei de mii – n.red.), sau depu­tatul Marko Attila, care se ascunde şi astăzi în Un­garia, fiind urmărit pentru retrocedări abu­zive. E de subliniat fap­tul că multe dintre aceste retro­cedări au la bază un fals.

– Şi autorităţile române, guvernul, par­la­mentarii nu reacţionează în niciun fel?

– Reacţia este indiferenţa şi amor­ţirea. Când văd autorităţile române aşa de inerte în faţa unor astfel de catas­tro­fe, nu pot decât să bănuiesc o com­pli­citate.

„Ce se poate pentru maghiari şi germani, pentru români nu se poate!”

– În aceste retrocedări abuzive sunt im­pli­cate şi instituţii?

– Da. E vorba despre biserica ca­tolică, cea evanghelică şi cea lutherană. O să încerc să vă explic situaţia cu cât mai puţine detalii tehnice, deşi pentru ceea ce vă spun există o docu­men­tare legislativă temeinică. Bunurile bisericeşti sunt de două categorii: cele pioase – icoane, cărţi sfinte etc. şi cele civile – păduri, pământuri, clădiri etc. Nu avem nicio pro­ble­mă cu cele pioa­se, ci cu cele civile. În 1942, prin­tr-o con­ven­­­ţie între „Gru­pul Etnic Ger­man” şi bi­sericile evan­ghelică şi luthe­rană, toate bu­nu­rile ci­vile ale acestora sunt trecute în pro­prietatea „Gru­pului Etnic”, cele două bi­serici identificându-se cu el. „Grupul Etnic German” era o miş­care hitleristă, însă cu mem­bri mai duri chiar şi decât naziştii. Motiv pentru care, ulterior, a şi fost desfiinţată. Du­pă 1944, toate bu­nu­rile de pe teritoriul statului român apar­ţi­nând inamicilor sta­tului român şi ai ali­a­ţilor săi se preiau de către stat în admi­nis­trare, mai puţin sol­daţi, efecte de război şi altele care se predau. Pentru asta, statul român a înfiin­ţat CASBI – Casa de Administrare a Bunurilor Inamice. CASBI a preluat în felul ăsta tot ce deţinea „Grupul Etnic German”, dar şi tot ce deţineau legionarii. Numai că după revoluţia din 1989, se înfiinţează „Fo­­­rumul Democrat Ger­­man” la Sibiu şi ei se con­si­deră urmaşii „Gru­­pului Etnic Ger­man”. Ca ur­mare, re­ven­dică tot ceea ce le-a aparţinut. Aşadar, igno­răm con­venţia de ar­mis­tiţiu din 12 septem­brie 1944, un document de drept internaţional, ignorăm şi Convenţia de la Paris din 1948, ca­re nu a fost o lege abuzivă a co­muniştilor, ci o lege dată pentru cla­rificarea situaţiei după cel de-al doilea război mondial, la nivel in­ter­naţional, şi începem să retrocedam în mod abe­rant. Atunci, de ce nu le re­trocedăm şi le­gio­narilor ceea ce au avut? Cum­va, pe acelaşi model s-a acţionat şi în cazul „Statu­su­lui Romano Ca­to­lic”, desfiinţat în anii ’30, care nu a fost per­soană ju­ridică cu drept de proprietate asu­pra clă­dirilor din Transilvania. Cu toate aces­tea, în 2002 se în­fiin­ţează o Asociaţie a Statusului Ro­mano Catolic şi se auto-pro­cla­mă continua­toa­rea şi moş­te­ni­toarea vechiului Status, pe baza unei ho­tărâri ju­decă­toreşti false şi cu un procuror fie cum­părat, fie adormit. Această nouă asociaţie re­ven­dică apro­ximativ 2000 de clădiri din Tran­silvania, prin­tre care unele de notorietate, precum Liceul Unirea din Tg. Mureş sau Liceul Piariştilor din Timişoara. Conform codului canonic însă, Statusul Romano Catolic nu avea personalitate juridică, ci doar Sfântul Scaun şi Arhidiecezele. Deci, ei nu aveau drept de proprietate, ci doar de folosinţă. Cu toate acestea, statul român consideră noua asociaţie continuatoarea cu drept de pro­prie­tate a vechiului Status. În acelaşi timp s-a reînfiinţat societatea „Astra” din Sibiu. „Astra” a avut foar­te multe proprietăţi, mai ales pentru că românii de peste Carpaţi au trimis ajutoare băneşti imen­se, pentru că înainte de Marea Unire, au fost re­laţii extraor­di­nare între românii de dincolo şi din­coace de Car­paţi. Dar spre deosebire de ca­zul Sta­tusului, noua societate „Astra” nu este re­cu­­noscută şi nu i se retrocedează NIMIC! Şi ace­­laşi lucru se întâmplă cu „Fundaţia Gojdu”. Deci, as­tăzi, în Transilvania, pe aceeaşi lege, pen­tru ma­ghiari şi germani se poate, dar pentru români nu se poate! Ca să nu mai spunem că imobilele cerute de Status au fost fă­cute cu con­tri­buţia ro­mâ­nilor, după cum a des­coperit în arhive domnul istoric Lechinţan, la Cluj. Satele din jur dădeau muncitori la construcţii, brânză, carne, susţineau românii cu ce puteau… Colegiul Unirea şi Bolyai din Târgu Mureş au fost cons­truite cu mai multă contribuţie românească, şi astăzi am ajuns ca statul român să plătească aco­lo chirie 20 de mii de euro pe lună!

– D-le profesor, acest interviu ar trebui mar­cat pe pagina de revistă cu doliu. Un doliu al ja­fului faţă de proprietăţile româneşti, dar mai ales un doliu al nemerniciei acelor insti­tuţii ale sta­tului, care „favorizează” infractorii îm­potriva in­tereselor ţării. Nu suntem în faţa unui caz de tră­dare naţională (că tot îi place guvernului actual să vorbească de ea)?

– Este o nevoie urgentă de corelare a insti­tuţiilor statului; cercetate arhivele, Guvernul să stabilească ce să facă Arhivele Naţionale; să se spe­cializeze procurori pe această problemă, să fie specializate instanţe pe această problematică. Trebuie creată o nişă legislativă care să revi­zu­iască toate restituirile. Dacă există voinţă, în­tr-un an se poate reglementa situaţia în Tran­sil­vania. Dar timpul contează mai puţin: orice ne­dreptate care poate să fie îndreptată, nu contează în cât timp, se în­dreaptă.

– O întrebare de tip Bucureşti: aveţi o pro­blemă cu maghiarii? Vi se pare că jefuiesc Tran­silvania, bucată cu bucată?

– Eu nu am o problemă cu maghiarii. Am o pro­blemă cu dreptatea.

http://www.justitiarul.ro/12241-2/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s