Editorial, Filosofie

Cristian Teleuca – Elitele in conceptia lui Constantin Noica.

 

Când vrei să vorbești despre ceea ce înseamnă elită în concepția lui Constantin Noica te gândești imediat la două lucrări, Mathesis sau despre bucuriile simple sau/şiDe Caelo.Încercare în jurul cunoaşterii şi individului. În Mathesis sau despre bucuriile simple, Noica trasează determinaţiile posibile ale unei elite. Aceasta el nu o spune însă explicit.

Toată cartea e plină de vervă, de patos, de vibrato. Totul te îndeamnă la o abandonare a firescului și te trimite automat la o situare într-o altă dimensiune, într-un dincoace mai adânc. Ceea ce e interesant și important, e că se simte în scrisul său nevoia urgentă a unei elite, o elită ce trebuie să facă saltul spre cultură. Aici ajungem la ideea centrală a lui Noica în ceea ce privește elita. Ea este una predominant culturală sau mai bine, unilateral culturală. El nu amestecă cultura și politica, acesta din urmă neavând putere de transgresare.

În demersul sau, filosoful pleacă de la o distincție categorică între cultură de tip istoricși cea de tip geometric. În cazul primei este vorba de un tip de cultură nediferențiată, interiorizată. Al doilea tip, cel geometric, produce saltul de la biologic înspre cultural. În sprijinul acestei idei, Noica scrie că „conținutul imediat al vieții nu interesează pentru că nu e problematic”. Cu alte cuvinte, ieșirea din biologic este o regulă sine qua non a formării unei elite. Acest tip de cultură biologizant nu este investit de autor cu nicio posibilitate de îmbogățire spirituală. Nediferențiatul este –cumva- în sine inert. Ceea ce face Noica aici este similar cu demersul lui Cioran din Schimbarea la față a României. În acestă carte, el vorbește despre cazul culturilor așa zise minore ca despre o imposibilitate de a face cultură sau ca despre o inexistență a acesteia2.

Extinzând, voi spune cu răspunderea totală a afirmației, că acestei diferențieri între cultură minoră și majoră îi este inerentă și inexistența sau existența unei elite. Cu alte cuvinte, ea apare numai într-o cultură exteriorizată conștient înspre logos. Culturile de acest tip se evidențiază mai ales prin prezența unui suport, suport ce îi dă caracterul acumulativ.

Culturile de tip istoric sunt în gândul lui Noica cele folclorice, etnice. În aceeași ordine de idei și cam în aceeași perioadă, Cioran afirma că înteriorizarea spiritului crează automat o depărtare de realizările proprii iar condamnarea la etnic nu înseamnă altceva decât ratarea sorții, imposibilitatea de a-ți crea un destin și implicit o cultura.

În opinia filosofului păltinișan, o elită descinde dintr-o voință de autodepășire care nu înseamnă nimic altceva decât raportarea la o idee4. Însă radicalismul și elitismul viziunii lui Noica transpare abia atunci când spune că celor ce rămân la biologic nu le e dat să trăiască decât o singură dată. Pe scurt, se află în imposibilitatea de a coagula. Prin aderarea la Idee, se produce o trece de la real (biologic) la posibil (la idee). Acest posibil este o situare în ceea ce nu a fost și nu este încă. Ea, Ideea, reprezintă posibilitatea de a trăi tot ce nu a fost (de a trăi mai multe vieți). Parte din elită face doar acela care atacă viața cu o schemă de gândire, cu o viziune, cu o idee. Nimic nu este lăsat la întâmplare. Totul trebuie stors de înțelesuri. Prin urmare, când ai schemele pregătite nu poți decât depăși mereu tăvălugul istoriei. Aici trebuie să spunem că avem de aface cu un demers în esență de tip hegelian. La Hegel, contradicțiile vieții și ale istoriei erau depășite în planul gândirii. Astfel, totul se aseza. Gândirea conștientă de sine controlează și conciliază totul. De altfel, pentru filosoful român, aceste scheme sunt modalități de simplificare a vieții, de trimitere la Unitate. Totul tinde spre simplificare. Acest lucru îl regăsim de asemenea la Hegel. Trebuie însă să atrag atenția că deși pare o viziune de tip hegelian, Noica, la vremea aceea nu era „contaminat” de filosofia gânditorului de la Jena. De aceea, voi releva mai departe faptul că derularea istoriei (a conștiinței) la Hegel nu se face de la simplu la complex, ci că ea este o complexitate în fiecare moment sau stadiu al derulării conștiinței și că ea tinde către simplitate prin încercări succesive de simplificare. Prin urmare, de la el se știe că scopul istoriei este acela de realizare a conștiinței, în speță de realizare conștientă a acesteia. Dar, dacă e să reflectăm un pic la prima parte a Fenomenologiei Spiritului, la capitolul intitulat simplu Conștiința, ne putem întreba pe drept: oare la acest stadiu, care este considerat cel mai de jos de Hegel, nu se poate vorbi în nici un fel de o prezența asistată a conștiinței? Cu alte cuvinte, atunci când mișcarea dialectică are loc doar între obiect și conștiință, conștiința nu-și este conștientă de sine însăși? Vom răspunde prin a spune că este prezentă întrutotul. Putem observa că, în orice stadiu s-ar afla conștiința, este mereu asistată de conștiința de sine, deci de complexitate (acel ,,pentru noi”). Nici un stadiu parcurs de conștiință nu este simplu, ci tinde către simplificare. Realizarea de sine a conștiinței este una înspre simplificare, înspre absolutizare. Vedem cu ușurință acum că scopul istoriei este realizarea în unitate absolută cu sine a conștiinței de sine. Ceea ce va rezulta nu va fi decât posibilitatea nediferențierii de sine însăși. Nediferențierea de sine însăși a conștiinței de sine reprezintă scopul istoriei. Ea este o depășire a diferențelor în drumul ei spre absolut. Putem acum observa că trecera de la cultura de tip istoric la cea de tip geometric nu reprezintă decât o gradație dialectică în ceea ce privește realizarea de sine a conștiinței. Pentru Noica, ceea ce predomină trăsăturile unei elite, este predispoziția ei de a se ridica la Idee. De-asta va scria că „Viața, istoria se alterează, ideile nu”. Astfel, el arată faptul că nici o Idee n-a murit de la începutul lumii până azi. Această dăinuire peste timpuri a ideii este pusă în relație cu dăinuirea în timp a elitei. Prin raportarea ei la idee și prin toate acțiunile sale ea va deveni nepieritoare. Ea este o ieșire din destin prin crearea unuia. Acestă idee semănă cu ceea ce spunea Cioran despre faptul că „culturile mari sunt destine pentru cele mici”. Însă, trebuie semnalată diferența dintre concepțiile celor doi. În timp ce Noica denumește istorie specificul culturilor minore, Cioran vorbește de subistorie, iar în timp ce primul asimilează culturile geometrice celor mari, Cioran vorbește despre culturi majore ca despre unele care își fac și fac istorie. În ceea ce privește culturile mici, Emil Cioran le anulează posibilitatea oricărui destin, pe când Noica le asemuiește cu orbecăiala la mâna destinului. Cu toate acestea, așa cum am scris mai sus, accesul la idee trimite în cazul amândurora la putința creării unui destin.

Trecând acum mai departe vom spune că rămânerea în istorie este similară în viziunea lui Noica cu anularea oricărui conținut posibil. În istorie îți poți da seama de ce au făcut oamenii, nu și ce nu au făcut ei. Prin urmare, o elită trebuie să ia ființă cu necesitate. Dar cum? Tot Noica ne va da răspunsul: prin însingurare. Însingurare care se traduce prin abandonarea istoriei, prin așezarea pe marginea acesteia și prin îmbolnăvirea realităților cu idei. Ca urmare, o elită veritabilă trebuie să aibă mereu obsesia Totului. Ea trebuie să fie o totalitate de fiecare clipă.

În De caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului, găsim și o elită de tip creștin. Aici ea își însușește un caracter preponderent, dacă nu chiar militant sau exclusiv moral. Noica deosebește aici între ideolog și tipul omului de elită spunând că celui dintâi îi lipsește voința morală datorită faptului ca are doar ambiții. Moralitatea este pusă în relație cu tipul creștinului, care este Omul prin excelență, sau cum îl numește Noica: ”portretul omului”. Pe scurt, deși Noica militează pentru o elită culturală, ea trebuie să fie neapărat și creștină. În opinia sa, creștinul este asemuit cu râvna, cu cel ce știe a-și trăi viața cu sens. Doar el poate trece testul de anduranță și doar el știe a se așeza întru o bună dipunere în lume. „El (creștinul.n.n) e singurul care nu va avea niciodată simțământul că și-a pierdut timpul”. Pierderea timpului este similară cu stăruința în istoric, cu lipsa de sens, cu rămânerea în limitele impuse de specie. Adică în biologic. Cu alte cuvinte, raportarea la și situarea în dimensiunea Ideii, nu este altceva decât absoluta dezlegare de zgura speciei. Omul lui Noica, omul de elită, este cel ce se plasează dintru început pe sine în devenirea cu sens. Metabolismul interior al acestuia trebuie să producă mereu un rapt în raport cu biologicul, cu istoricul. Desigur, se poate pune la îndoială mai ales coloratura vădit creștină (cu timpul ea va deveni aproape în întregime culturală, mai ales la maturitate și bătrânețe) a elitei, pentru caracterul ei excluziv. În ciuda acestui fapt, gândirea lui Noica trebuie corelată cu spiritul vremii în care s-a constituit. E aproape frapant să observi câtă asemănare poți găsi în scrierile de tinerețe ale unui Cioran, Eliade, Vulcănescu, Vasile Băncilă sau Noica. Găsești acolo voinţa nețărmuită de a-și crea un destin și o identitate egală cu a celor din Occident. Aşa zisul radicalism se va înțelege în acest caz. El trebuie înțeles în lumina unei conștinetizări profunde a decalajului ce ne despărțea de „cultura mare” a occidentalilor. Nevoia unei elite ardea și muncea mințile cele mai ascuțite ale vremii. Ea se impunea cu atât mai mult cu cât, nevoia de coagulare a noilor provincii unite cerea imperios să fie rezolvată. Elita era privită ca un soi de recunoaștere și întrupare a unei identități. Iar ceea ce ducea la formarea ei, nu se dorea a se face pas cu pas, ci prin salturi și prin exaltări. Orice clipă pierdută era echivalentă în mintea acelor tineri intelectuali cu o moarte prematură, cu un fel de vină și de frustrare în fața occidentalilor. De aceea, orientarea către un tip de elită exclusivistă și conatural excluzivă, n-a fost întâmplătoare. Dacă creștinul era acel om moral fără pereche, exemplar, „portret al omului”, atunci el și numai el trebuia să formeze elita. La limită, pentru Noica și ceilalți, ingredientul moral dădea măsura posibilității constituirii elitei. Acest lucru îl va bântui pe Noica până la sfârșit. Deși mai târziu creștinul va dispărea din viziunea sa explicită despre elită, caracterele sale se vor păstra. Determinații precum râvna, credința în lucrul propriu și în dimensiunea spirituală proprie sau trăirea în sens și cu sens a vieții vor rămâne pentru totdeauna marcante în concepția lui Noica. Credința că paradisul culturii este cu putință (un paradis al performerilor, al elitei) face ca până și iadul să devină suportabil.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s