Filosofie

Viata lui Holderlin!

 

Friedrich Hölderlin (1770-1843), unul din marii poeţi ai lumii, „se întunecă” la puţin timp după împlinirea vîrstei de 32 de ani. Ce s-a întîmplat de fapt cu acest geniu german nu e definitiv clar nici astăzi, deşi majoritatea specialiştilor înclină să creadă că poetul a suferit de o formă de schizofrenie.

„Cazul” Hölderlin i-a preocupat de-a lungul timpului pe istoricii şi criticii literari, pe psihologi, sociologi şi psihiatri. Puţini au avut însă acces la ansamblul textelor scrise de poet după înstrăinarea lui de lume. Şi mai puţini cunosc amănuntele extraordinare ale tragicului său destin. Cercetătorul belgian Alain Préaux a adunat în volumul Proză de cealaltă viaţă. Cronica unui geniu „nebun”. Friedrich Hölderlin şi apropiaţii săi, şi a ordonat cronologic prozele poetului de după 1802, mărturiile prietenilor şi vizitatorilor lui, o întreagă corespondenţă adresată de cei care l-au găzduit şi ocrotit familiei sale prea puţin simţitoare.

Căci, în nenorocirea sa, Hölderlin a avut „noroc”: o familie de oameni cumsecade l-a luat în paza sa şi a vegheat, cu respect şi devotament, mai bine de treizeci şi şase de ani, să nu-i lipsească nimic şi să fie ferit de agresivitatea intolerantă a semenilor. Astfel, complicata şi dureroasa poveste romantică a poetului s-a împletit cu un miracol de bunătate şi înţelegere. Să fie o întîmplare?

Ediţia în limba română a volumului alcătuit de Alain Préaux, (tradusă de Irina Airinei, îngrijită de Hans Herbert Gruenwald şi Adina Kenereş, cu o prefaţă de Andrei Corbea) urmează să apară în curînd la Editura Compania. Din acest volum, publicăm în avanpremieră fragmente din mărturia lui Wilhelm Waiblinger (1804-1830), student la Teologie la Seminarul de la Tübingen, scriitor, autor al primei biografii a lui Friedrich Hölderlin, lucrare rezultată din observaţii personale asupra poetului pe care l-a cunoscut îndeaproape. Textul a fost scris în iarna 1827-1828.

Ilustraţiile la text aparţin lui Mircia Dumitrescu şi le-am preluat din volumele de opere ale lui Hölderlin, B.P.T., Ed. Minerva, 1977.

De multă vreme mi-am pus în gînd să împărtăşesc lumii cîte ceva despre trecutul lui Hölderlin, despre viaţa lui de acum, sau mai degrabă viaţa lui înjumătăţită de umbră, şi mai ales despre îngrozitoarea legătură cu acest trecut; am fost îndemnat nu o dată la asta de prietenii muzei sale. Fiindcă am stat timp de cinci ani în preajma nefericitului, am învăţat să-l cunosc mai bine ca oricine, să-i urmăresc ciudatul şir al ideilor, şi chiar originea şi cauzele nebuniei sale.

Mai mult decît alţii, mi-am dat osteneala să-i îndur toanele, în vreme ce puţinii dintre prietenii săi de odinioară care l-au vizitat în cei peste douăzeci de ani de singurătate nu au vrut să adaste decît cîteva clipe, fie pentru că au fost cuprinşi de milă, fie pentru că vederea unei asemenea jalnice ruine a spiritului i-a zguduit profund, fie pentru că s-au mulţumit destul de repede cu gîndul că, oricum, nu s-ar putea vorbi firesc cu el şi că n-ar merita să i se dea atenţie stării psihice a acestui om rătăcit. în ceea ce mă priveşte, n-am considerat pierdută nici o oră închinată lui, i-am făcut vizite vreme de mai mulţi ani fără încetare, l-am primit adeseori la mine, l-am luat cu mine la plimbare prin grădini şi vii; i-am dat, în tot acest timp, foi de hîrtie şi i-am cercetat ultimele scrieri, i-am adus cărţi, l-am lăsat să-mi citească din ele şi l-am îndemnat de nenumărate ori să cînte la pian şi din gură.

Astfel, încetul cu încetul, m-am obişnuit cu el şi nu am mai resimţit groaza pe care o încercăm în apropierea unor asemenea spirite nefericite, aşa cum, la rîndul lui, şi el s-a obişnuit cu mine şi şi-a uitat rezerva care-l ţine departe de orice persoană pe care nu o cunoaşte bine […].

Vom spune mai întîi cîte ceva despre viaţa sa publică dinainte, adăugînd şi părerile noastre atunci cînd aflăm amănunte care ar putea lămuri soarta lui de mai tîrziu. Căci izvorul, temeiul şi pricinile acesteia trebuie căutate în primii săi ani de viaţă şi, într-o anumită măsură, în chiar organizarea spiritului său, de o tragică gingăşie, şi care sfîrşeşte prin a se autodistruge ca urmare a unui prea lung şir de dezamăgiri, de lovituri ale sorţii şi de împrejurări nefericite […].

Delicateţea nespusă a alcătuirii acestui spirit tînăr, natura sa nobilă, fină, atît de simţitoare, fantezia sa îndrăzneaţă, temerară, care încă din copilărie a fost legănată de visuri poetice, clădind treptat o lume pe care tînărul, cînd s-a mai copt, a fost nevoit să o recunoască cu mare amărăciune ca pură plăsmuire a imaginaţiei sale, total şi dureros opusă lumii reale, un simţ foarte viu al muzicii şi al poeziei – toate acestea aveau să se vădească în curînd la acest băiat şi, se pare, vor fi fost hrănite, cultivate şi dezvoltate prin educaţia delicată pe care au ştiut să i-o dea părinţii […].

Un spirit limpede şi o simţire neprihănită, chiar feciorelnică, i-au adus dragostea şi respectul celor din jur pînă mai tîrziu, cînd a început să plăsmuiască din izvorul curat al fiinţei sale interioare poezia căreia i s-a dăruit cu totul, chiar şi atunci cînd repetate lovituri grele ale sorţii i-au dus spiritul la ruină […].

Dacă, după tinereţea-i fericită, acest tînăr atît de înzestrat ar fi fost călăuzit pe un drum mai potrivit cu înclinaţiile şi dorinţele lui, cu visurile sale şi cu harul lui, mintea i-ar fi rămas limpede pentru totdeauna. Dar n-a fost să fie aşa. Soarta nenorocită l-a dus pe Hölderlin într-un seminar care pregătea şi forma tineri pentru studiul teologiei. Fusese destinat şi silit de alţii să se consacre teologiei, după cum el însuşi mărturisea mai tîrziu, chiar în epoca sa de rătăcire. Acel lucru era în totală contradicţie cu înclinaţia sa. I-ar fi plăcut să se dedice cu totul literaturii vechi, artelor frumoase, mai ales poeziei, dar şi filosofiei şi esteticii […].

Se spune că Goethe nu-l avea la inimă. Pare să fie adevărat, fiindcă, ori de cîte ori încercam să-i vorbesc despre Goethe, se prefăcea că pur şi simplu nu-l cunoaşte, ceea ce arăta întotdeauna la el o pornire duşmănoasă. în schimb, îşi amintea de obicei de Schiller şi de mulţi alţii […].

L-a preocupat şi filosofia, iar lucrările de început ale lui Schelling l-au impresionat puternic, se pare, căci mi-a vorbit apoi de Kant şi de Schelling, dar într-un delir de vorbe de neînţeles […].

Nu se ştie de ce, dintr-odată, fără bani şi fără lucruri, reapăru pe neaşteptate în patrie. Domnul von Matthisson mi-a povestit odată că, pe cînd stătea liniştit în camera sa, uşa s-a deschis şi a intrat un om pe care nu-l cunoştea. Era livid, costeliv, cu o privire goală şi sălbatică, cu barba şi părul lung, îmbrăcat ca un cerşetor. Speriat, domnul von Matthisson se ridică în picioare, holbîndu-se la înspăimîntătoarea apariţie care adăstă o vreme în tăcere, se apropie apoi de el, se aplecă peste masă, lăsînd să i se vadă hidoasele unghii netăiate, şi murmură cu o voce surdă, de strigoi: „Hölderlin”. Arătarea a dispărut în clipa următoare, iar domnul von Matthisson, buimăcit de această vizită, a avut nevoie de ceva timp ca să-şi revină. Ajuns la Nürtingen, la mama lui, Hölderlin, cuprins de o furie nebună, o alungă pe aceasta din casă şi pe toţi cei care se aflau acolo.

Rămase o vreme la ea, avînd şi momente de linişte şi de luciditate, deşi mereu cuprins de cea mai neagră melancolie. încă o dată, pentru ultima oară, inima sa nefericită, tînjind după dragoste, se înflăcără. A fost însă nevoie ca Hölderlin să fie smuls de lîngă obiectul dragostei sale, iar o rudă a lui foarte apropiată a luat-o pe acea femeie în căsătorie. Aceasta a pus capac la toate şi Hölderlin a făcut din nou o criză de furie. Niciodată în viaţa lui nu a mai vrut să recunoască acea persoană, deşi ea îi era adesea în preajmă. Hölderlin se încăpăţîna să spună că nu avusese niciodată cinstea să o cunoască pe Maiestatea Sa[…].

Cînd intri în casa acestui nefericit, nu-ţi vine să crezi că este locuinţa unui poet care hoinărea cu atîta plăcere împreună cu Platon de-a lungul Ilyssusului; dar casa nu e deloc urîtă, e locuinţa unui tîmplar înstărit, un om uimitor de învăţat pentru starea lui, care poate să vorbească chiar despre Kant, Fichte, Schelling, Novalis, Tieck şi alţii. întrebi de camera Domnului Bibliotecar – aşa îi place să fie numit în continuare – şi ajungi la o uşiţă. Auzi vorbă în cameră şi crezi că e lume înăuntru. Bunul tîmplar spune însă că poetul e singur şi vorbeşte, zi şi noapte, cu sine însuşi. Şovăi, pregeţi să baţi la uşă, te cuprinde neliniştea. în cele din urmă ciocăneşti şi… se aude un puternic: „Intră!” Deschizi uşa şi zăreşti în mijlocul camerei o figură uscăţivă care se înclină pînă la podea făcînd neîncetat plecăciuni şi vădind maniere care ar fi pline de graţie dacă n-ar avea ceva spasmodic în ele. îi admiri profilul, fruntea înaltă şi grea de gînduri, ochii dragi stinşi, însă nu lipsiţi de suflet; vezi cum pustiitoarea boală psihică a lăsat urme pe obraz, pe gură, la nas, iar deasupra ochilor a săpat o cută dureroasă, şi observi cu tristeţe mişcare convulsivă care, pornind uneori de la faţă, îi cuprinde umerii, mîinile şi degetele într-o tresărire necontrolată. Poartă o simplă vestă în buzunarele căreia îi place să-şi înfunde mîinile. Cele cîteva cuvinte de bun găsit sînt întîmpinate cu plecăciuni îndatoritoare şi cu un potop de vorbe de neînţeles care-l năucesc pe străin. Dar, prevenitor cum a fost şi cum în mod formal mai este şi acum, Hölderlin simte nevoia să-i vorbească prieteneşte oaspetelui său, să-i pună o întrebare. Ceea ce şi face: se aud cîteva vorbe cu rost, dar la care, de cele mai multe ori, oaspetele nu poate răspunde. Hölderlin însuşi nu aşteaptă cîtuşi de puţin un răspuns, dimpotrivă, se tulbură dacă străinul se sileşte să-i urmărească gîndurile. Dar despre asta vom vorbi mai tîrziu, cînd vom ajunge să relatăm propriile noastre întrevederi cu el. Deocamdată, îi vom schiţa doar portretul exterior. Străinul va fi gratulat cu „Maiestatea Voastră”, „Sfinţia Voastră”, „Preacinstite Părinte”. De fapt, Hölderlin este foarte frămîntat; aceste vizite îi sînt neplăcute, iar după aceea este mereu mai tulburat decît înainte. Iată de ce m-am arătat întotdeauna reticent cînd alţii m-au rugat să-i duc la el. Totuşi, mi se părea că e mai bine aşa decît să-i las să meargă singuri la el. Căci un oaspete care sosea pe neaşteptate la poetul însingurat, rupt de lume, îl tulbura prea tare, iar străinul nu ştia cum să se descurce. Foarte curînd, Hölderlin începea să mulţumească pentru vizită şi să facă plecăciuni, iar oaspetele făcea bine să se retragă.

Nimeni nu stătea de altfel prea mult în preajma lui. Chiar şi vechile sale cunoştinţe găseau întrevederea prea sinistră, prea apăsătoare, prea plicticoasă, prea lipsită de sens. Căci cu ele mai ales bibliotecarul se purta cel mai ciudat. Astfel, Friedrich Haug, epigramistul, care-l cunoştea de mult, se duse într-o zi la el. Şi el fu primit cu „Maiestatea Voastră Regală” şi numit „domnul baron von Haug”. Deşi vechiul său prieten l-a lămurit că nu fusese înnobilat, Hölderlin nu a încetat să-l gratuleze cu acele titluri. Iar celor care îi sînt cu totul străini le adresează numai vorbe absolut fără rost.

Am vrut să vorbim mai întîi doar despre cum se înfăţişează din exterior. în cele ce urmează vom intra în amănunte, ţinînd firul povestirii.

La început scria mult, umplînd toate hîrtiile care i se dădeau în mînă. Erau scrisori în proză sau în versuri libere, după stilul lui Pindar, adresate scumpei Diotima, sau şi mai des, ode în versuri alcaice. îşi însuşise un stil cu totul neobişnuit. Conţinutul privea evocarea trecutului, lupta cu Dumnezeu, preamărirea grecilor. Nu vom spune încă nimic despre înlănţuirea ideilor.

La începutul şederii sale în casa tîmplarului avea încă foarte multe accese de nebunie şi de furie, aşa încît gazda sa era nevoită să-şi folosească forţa pumnului pentru a se impune, lovind în plin. într-o zi, Hölderlin i-a alungat toate calfele din casă şi s-a închis înăuntru. Se înfuria şi intra în convulsii de îndată ce zărea pe cineva de la clinică. Se plimba adesea prin împrejurimi şi era luat în rîs de oamenii necugetaţi care există peste tot şi a căror bestialitate mergea pînă acolo încît îşi băteau joc de crunta rătăcire iertată de Dumnezeu a nenorocitului. Cînd îşi dădea seama de aceste batjocuri, Hölderlin se mînia într-atît, încît arunca după ei cu pietre şi noroi, iar furia lui ţinea ziua întreagă. Cu mare regret trebuie să arătăm că pînă şi unii studenţi se purtau uneori chiar ca nişte fiare, aţîţîndu-l şi stîrnindu-i mînia. Să spunem doar că, dintre toate josniciile la care se dedă lumea în universitate, aceasta este, într-adevăr, cea mai scîrbavnică.

Adesea, soţia tîmplarului sau unul din copii îl lua pe bietul om la cîmp sau la vie, unde el se aşeza pe o piatră şi aştepta pînă venea vremea să se întoarcă acasă. Trebuie spus că se purtau cu el cum te porţi cu un copil pentru ca el să nu devină îndărătnic. înaintea unei astfel de ieşiri, îl rugau să se spele şi să se curăţe, căci are mîinile mai tot timpul murdare, fiindcă vreo jumătate din zi nu face altceva decît să smulgă iarbă. Odată îmbrăcat, nu vrea s-o ia niciodată înainte. îşi înfundă pălăria pe cap, dar şi-o ridică uşor cînd întîlneşte un copil de doi ani, doar dacă nu este prea adîncit în gînduri. Merită amintit şi lăudat faptul că localnicii care îl cunosc nu rîd niciodată de el, ci îl lasă să treacă liniştit, zicîndu-şi în sinea lor: „Ah, cît de ager şi de învăţat a fost acest domn şi acum cît e de smintit!” Nu i se mai îngăduie însă să iasă singur; de plimbat, se plimbă singur doar în curtea din faţa casei.

La început se ducea uneori la minunatul domn Conz, care s-a stins din viaţă nu demult. Acest iubitor al literaturii antice, om vrednic şi devotat, avea o grădină în faţa Porţii Hirschau din Tübingen unde, decenii de-a rîndul, în fiecare zi, se ducea să se plimbe o oră înainte de prînz. De-a lungul unui sfert de secol oamenii l-au tot văzut pe la ceasul acela, purtîndu-şi trupul greoi şi oprindu-se în faţa porţii unde paznicul trebuia de fiecare dată să-i aprindă pipa. Apoi scriitorul păşea mai departe calm, fără grabă, odihnindu-se cîteva ore în aer liber, în grădina căsuţei sale. Pe vremea cînd Conz traducea din Eschil, Hölderlin, care era atunci încă în putere şi inspirat, venea adesea pe la el. îşi petrecea timpul culegînd flori şi, cînd termina de făcut un buchet zdravăn, rupea florile şi vîra resturile în buzunar. Cîteodată, Conz îi dădea o carte. într-o zi, mi-a povestit Conz, Hölderlin s-a aplecat peste umărul lui şi a citit cîteva versuri din Eschil. Apoi, brusc, a strigat, rîzînd spasmodic: „Nu înţeleg asta! E în limba kamalateză.” Căci Hölderlin avea şi ciudăţenia de a crea cuvinte noi.

Aceste vizite s-au rărit pe măsură ce a slăbit în puteri şi s-a închis în sine. îmi era uneori greu să-l conving să mă însoţească într-o plimbare prin grădina lui Conz. Găsea tot felul de scuze; îmi spunea: „Nu am timp, Sfinţia Voastră” – căci şi eu eram blagoslovit cu toate titlurile imaginabile -, „Aştept o vizită”; sau folosea o formulă din cele mai ciudate: „Porunciţi-mi să rămîn.” Uneori însă, cînd vremea era frumoasă, cu cerul senin, reuşeam să-l fac să se îmbrace şi atunci ieşeam.

Într-o zi de primăvară, s-a bucurat nespus la vederea tufelor înflorite şi a mulţimii de flori din jur. A lăudat cu multă iscusinţă frumuseţea grădinii. Dar, în general, avea mintea şi mai rătăcită decît atunci cînd era singur cu mine. Conz se străduia să-i amintească lucruri din trecut, dar degeaba. Odată i-a zis: „Domnul consilier aulic Haug, de care cu siguranţă vă amintiţi, a scris de curînd un foarte frumos poem.” Iar Hölderlin, dus pe gînduri, ca de obicei, şi neatent la ce i se spunea, a răspuns: „A făcut o poezie?” Conz a rîs din toată inima. Apoi ne-am întors acasă şi, pe stradă, Hölderlin şi-a luat rămas bun de la domnul Conz sărutîndu-i mîna cu o eleganţă desăvîrşită.

Îşi petrece ziua în chipul cel mai simplu. Dimineaţa, mai ales vara, cînd este mult mai neliniştit şi mai frămîntat decît de obicei, se trezeşte la răsăritul soarelui sau înainte şi iese de îndată să se plimbe prin curtea casei. Această plimbare durează uneori patru sau cinci ore, pînă cînd oboseşte. îi place să-şi treacă vremea lovind cu o batistă în ulucile gardului sau smulgînd iarba. Orice îi cade în mînă, fie şi o bucată de fier sau de piele, vîră în buzunar. în tot acest timp, vorbeşte singur, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, cînd da, cînd nu, uneori şi da, şi nu. Mai degrabă îi place să se contrazică.

Apoi intră în casă şi umblă de colo-colo. I se serveşte masa în cameră; mănîncă cu poftă, îi place şi vinul, şi bea cît i se dă. Cînd termină de mîncat, nu mai poate suferi nici o clipă vesela în cameră şi o pune imediat pe culoar, în faţa uşii. Vrea să aibă înăuntru numai ce este al lui, orice altceva e scos în faţa uşii. Restul zilei şi-l petrece vorbind singur şi umblînd în sus şi-n jos prin odaie.

Ceea ce poate să-i umple zile întregi este Hyperion-ul lui. De sute de ori, cînd mă duceam să-l văd, îl auzeam deja de departe declamînd cu mult patos, iar Hyperion e mai tot timpul deschis pe masa de lucru. Mi-a citit adeseori din el. Nici nu termina bine un pasaj, că se pornea să exclame, cu gesturi largi: „O, ce frumos, ce frumos! Maiestatea Voastră!” Apoi relua lectura, ca să adauge pe neaşteptate: „Vedeţi, dragă domnule, o virgulă!” Adesea se întîmpla să-mi citească fragmente din alte cărţi pe care i le dădusem. Nu înţelegea însă nimic: era atît de împrăştiat, încît nu-şi putea duce pînă la capăt nici propriile idei, darămite să le urmărească pe ale altuia. Totuşi, cu obişnuita-i curtenie, lăuda întotdeauna cartea nemăsurat de mult.

Printre cărţile lui se află ode de Klopstock, Gleim, Kronegk şi alţi poeţi vechi de acest gen. Citeşte adesea ode de Klopstock – pe acestea le alege în primul rînd.

I-am spus în nenumărate rînduri că Hyperion fusese retipărit şi că Uhland şi Schwab făceau o culegere din poeziile lui. Dar singurul răspuns pe care l-am primit vreodată a fost: „Sînteţi foarte binevoitor, domnule von Waiblinger. Vă sînt foarte îndatorat, Sfinţia Voastră!”, însoţit de o adîncă plecăciune. Adeseori, cînd îmi tăia cuvîntul atît de brusc, mă străduiam din răsputeri să-i storc un răspuns raţional, repetînd ideea iar şi iar, de fiecare dată altfel, şi renunţam doar atunci cînd începea să se agite şi să-şi piardă şirul, rostind un val de vorbe fără rost.

în scurtă vreme tîmplarul s-a mirat că puteam avea o înrîurire atît de mare asupra lui Hölderlin, că el consimţea să mă însoţească de fiecare dată şi că, în lipsa mea, vorbea atît de mult despre mine. Cel mai mult îl încînta frumoasa căsuţă de vară în care locuiam, pe Österberg, aceeaşi în care Wieland îşi compusese primele opere […].

Aici îl aduceam pe Hölderlin o dată pe săptămînă. Ajuns sus pe colină, după ce trecea pragul, Hölderlin se înclina de fiecare dată, mulţumindu-mi pentru favoare şi bunăvoinţă. în orice situaţie rosteşte un potop de politeţuri, dînd oamenilor senzaţia că o face anume pentru a-i ţine pe ceilalţi la distanţă. Dacă trebuie să căutăm un temei purtării sale, cred că acesta este. Dar poate că n-are rost să-i căutăm oricărui lucru o cauză mai profundă decît simpla ciudăţenie şi bizarerie a omului.

Hölderlin deschidea apoi fereastra, se aşeza şi lăuda priveliştea în cuvinte destul de inteligibile. îmi dădeam seama, fără doar şi poate, că se simţea cel mai bine în aer liber. Vorbea singur mai puţin, ceea ce era pentru mine o dovadă că mintea i se lumina; căci eram încredinţat că monologul acela nesfîrşit era doar urmarea unei rătăciri a gîndului lui şi a neputinţei lui de a se concentra. Dar despre asta vom mai vorbi.

I-am adus lui Hölderlin tutun de prizat şi de fumat, lucru care l-a bucurat mult. Cu o priză puteam să-l fac să se simtă foarte bine, iar cînd îi umpleam o pipă şi i-o aprindeam, lăuda cu multă însufleţire tutunul şi luleaua, arătîndu-se tare mulţumit. Apoi tăcea; cum se simţea atunci atît de bine şi nu se făcea să-l tulbur, îl lăsam în pace şi-mi luam ceva de citit.

Ceea ce îl preocupa mult era deviza panteistă „Unul şi Totul”, scrisă cu majuscule greceşti pe perete, deasupra mesei mele de lucru. Adesea vorbea singur îndelung, privind misterioasele semne pline de înţelesuri, şi odată mi-a spus: „Am devenit acum ortodox, Sfinţia Voastră! Nu, nu! Studiez al treilea volum al domnului Kant şi sînt foarte interesat de noua filosofie.” L-am întrebat dacă îşi aminteşte de Schelling. Mi-a răspuns: „Da, îşi făcea studiile în acelaşi timp cu mine, Domnule Baron!” I-am spus că el locuieşte acum la Erlangen, la care Hölderlin a răspuns: „înainte era la München.” M-a întrebat dacă-i vorbisem deja lui Schelling, iar eu i-am spus că da.[…] îşi amintea de Matthisson, Schiller, Zollikofer, Lavater, Heinse şi de mulţi alţii dar, cum am mai spus, nu şi de Goethe. Avea încă o memorie foarte bună şi-şi amintea de lucruri de demult. M-am mirat la un moment dat că îşi pusese pe perete portretul lui Friedrich cel Mare şi l-am întrebat de ce. Mi-a spus: „M-aţi mai întrebat, domnule baron” şi, într-adevăr, mi-am amintit că-i pusesem aceeaşi întrebare cu cîteva luni înainte. Tot aşa, îi recunoştea pe toţi cei pe care îi văzuse deja. N-a uitat niciodată că sînt poet şi m-a întrebat în nenumărate rînduri ce am scris şi dacă am fost vrednic. Totodată, adăuga uneori: „Eu, domnul meu, nu mai port acelaşi nume, acum mă cheamă Killalusimeno. Oui, Maiestatea Voastră, spuneţi aşa, numiţi-mă aşa. N-o să mi se întîmple nimic!”. L-am auzit spunînd adesea acest lucru. Ca şi cum ar fi vrut să se apere şi să se liniştească pe el însuşi, spunîndu-şi mereu: „N-o să mi se întîmple nimic.”

Îi dădeam şi foi de scris. Se aşeza de îndată la masa de scris şi înşira cîteva versuri, chiar cu rimă, dar care, totuşi, nu aveau nici un sens, mai ales ultimele, deşi metrica era perfectă. Apoi se ridica şi mi le dădea cu adînci plecăciuni. Odată a scris în josul lor: „Al vostru, presupus, Hölderlin”.

Altădată i-am spus că seara se dă un concert. Mă întrebasem dacă nu s-ar fi putut să-i dăruiesc şi lui această desfătare. Dar n-am îndrăznit să încercăm. Poate că muzica îi lăsa o impresie prea puternică ori se isca neobrăzarea studenţilor. Pe scurt, am plecat împreună de la căsuţă. Hölderlin era adîncit în gînduri şi nu rostea nici un cuvînt. Cînd am ajuns în oraş, s-a uitat la mine ca şi cum atunci s-ar fi deşteptat şi a spus: „Concert.” Fără doar şi poate, la asta se gîndise tot timpul.

Muzica încă nu l-a părăsit de tot. Cîntă şi acum la pian, dar într-un fel foarte ciudat. Cînd se aşază la pian, nu se mai ridică zile în şir. Urmăreşte o idee de o simplitate copilărească, pe care o întoarce pe toate feţele, pînă la capăt, pînă la exasperare. La aceasta se adaugă o tresărire spasmodică, din pricina căreia trebuie uneori să atingă fulgerător clapele, şi sunetul neplăcut datorat unghiilor prea lungi. Căci nu-i place deloc să i se taie unghiile – trebuie să foloseşti o grămadă de şiretlicuri ca să-l îndupleci, ca pe un copil încăpăţînat şi mofturos. După ce a cîntat o vreme şi s-a înduioşat, se uită în gol, îşi înalţă capul, pare rătăcit, abătut, şi începe să cînte din gură. Nu mi-am putut da seama niciodată în ce limbă cîntă, dar era atît de pătimaş, încît îţi punea într-adevăr nervii la încercare. Cîntul său era trist şi melancolic, amintind de bunul tenor de altădată.

IubeŞte mult copiii. Dar ei se tem şi fug de el. Moartea îl înspăimîntă peste măsură. De altfel, e foarte temător. Nervii săi îngrozitor de zdruncinaţi îl fac atît de sperios. Tresare la cel mai mic zgomot. Cînd e agitat, furios sau doar necăjit, îi tremură faţa, face mişcări bruşte, îşi răsuceşte degetele spasmodic, de parcă n-ar avea încheieturi, apoi se întîmplă să strige foarte tare sau să-şi ţină singur discursuri furioase. Atunci trebuie lăsat în voia lui pînă îi trece furia; altfel, îşi ia musafirul de braţ şi-l dă afară. Cînd îşi pierde cu totul controlul, se întinde în pat, unde zace ziua-ntreagă.

Odată i-a venit brusc ideea să se ducă la Frankfurt. Atunci i s-au luat cizmele, ceea ce l-a mîhnit foarte tare pe domnul bibliotecar, care a stat cinci zile în pat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s