Editorial, Filosofie

Prof.univ.dr. Vasile Chira – Facultatea de Teologie „Andrei Saguna” – Aristotel si doctrina primului motor.

 

Problematica aristotelică se originează în disputa asupra participaţiei sensibilului la intelegibil. Într-adevar, metafizica platoniciană avea de rezolvat o dificultate majoră: participarea lucrurilor la idei, în condiţiile în care spaţiul inteligibil era transcendent sensibilului. Contrar maestrului său Platon, Aristotel va susţine că nu există o separaţie între inteligibil şi sensibil. Inteligibilul este inerent sensibilului şi imanent lui. Astfel universalul devenea inerent individualului . Dacă la Platon esenţa era transcedentă individului, întemeietorul Academiei încercând să separe pe Parmenide de Heraclit, la Aristotel avem de-a face cu o înbinare a devenirii cu fiinţa, respectiv a universalului cu propriile individuaţii.

Pentru a rezolva tensiunile interne tezei unui universal care, deşi nu are o subzistenţă proprie, nu este totuşi extras pe cale inductivă din indivizi, Aristotel creaza un întreg aparat de distincţii conceptuale.  Prima si cea mai importantă este distincţia dintre act şi potenţă. Potenta este starea virtuală a fiinţei care trecând în act se prezentifică, devine prezentă. Distincţia dintre potenţă şi act este distinctia dintre ceea ce poate fi şi ceea ce este în mod efectiv. Actualizarea sau prezentificarea potenţei în direcţia actului poate avea loc în două modalitaţi: într-un mod nemijlocit, fără termen mediu, asa cum este de pilda actul vederii, unde văzând am şi văzut(nu există o distanţă între actul de a vedea şi rezultatul acestui act) sau dinpotrivă situaţia unui interval între procesul actualizării şi rezultatul acestui proces cum ar fi de exemplu construcţia  unei case; casa există în potenţă atâta timp cât avem proiectul şi materiale de construcţie. Proiectul casei reprezintă potenţa formală, iar materialele de construcţie reprezintă potenţa materială. Construcţia casei ca actualizare a ei este punerea formei în materie sau, în mod invers, in-formarea materiei cu formă.

Actul construcţiei este deci o continuă structurare a potenţei materiale dupa principiile potenţei formale. Scopul în vederea cărea există casa, adică locuirea, este numit de catre Aristotel cauză finală (telos). Astfel actualizarea ca joncţiune a formei cu materia este orientată înspre un scop. Din acest motiv, actul (energheia) la Aristotel se mai numeşte şi enteleheia (adică a fi în vederea unui scop).

Deci joncţiunea dintre materie şi formă este una direcţionată. În cazul actului vederii, distanţa dintre actul vederii şi scopul vederii este inexistentă. În cazul construcţiei casei însă, între actul construirii şi locuirea  ca şi cauză finală, există o distanţă temporală, un interval (diastema). Din acest model al construirii casei dintr-o materie, în baza unui proiect, în vederea locuirii, ia naştere la Aristotel teoria quadripartită a cauzalităţii. Cauzele sunt după Aristotel de patru feluri:

1. Cauza  formală (proiectul casei)

2. Cauza materială (materialul de construcţie)

3. Cauza eficientă (constructorul)

4. Cauza finală (scopul casei)

Dupa Aristotel, lanţul cauzal universal trebuie să aibă o limită, în sensul că nu poate  fi infinit. Dacă am căuta cauzele eficiente ale fiecărui lucru, ar trebui să ne oprim undeva pentru a nu cădea în regresus ad infinitum.

Aristotel găseşte o primă cauză eficientă a lumii: primul motor (primum movens) care le mişcă pe toate fără ca la rândul lui să fie mşicat.

El este, după sintagma aristotelică, mişcătorul nemişcat.

Natura acestui prim motor va fi prezentată de Aristotel în cartea a XII-a(λ) din Metafizica unde este analizată problema substanţei. Dacă primul tip de substanţă, aparţinând sferei sublunare, face obiectul fizicii, în timp ce al doilea (substanţa supralunară) face obiectul astronomiei, cel de-al treilea tip de substanţă invizibilă şi incoruptibilă face obiectul teologiei.

Cauza finală a universului ar fi binele (agathon). Astfel universul, după Aristotel, are un punct de pornire şi un punct terminus: primul motor şi binele. Primul motor este identificat de către Aristotel cu Dumnezeu care este intelect existent, într-o totală identitate cu sine şi care nu poate cunoaşte tranziţia de la potenţă la act.

Din acest motiv, el fiind act fără potenţă, este act pur, de unde formula tomistă de provenienţă aristotelică: Deus est actus purus. Interesantă este motivaţia pe care Aristotel o invocă atunci când construieşte această idee a actului pur. Pentru ca primul motor să fie act fără potenţă, el trebuie să actualizeze maximul de perfecţiune şi să excludă raportarea la o alteritate şi la multiplicitate, ceea ce ar fi un semn al imperfecţiunii. Or, devreme ce primul motor este nemiscat, el nu poate fi decât perfect. Ca atare el trebuie să fie gândire deoarece gândirea este cea mai înaltă determinaţie care poate fi dată.

În sfârşit, pentru că este o gândire care nu se raportează la o alteritate, Aristotel conchide că este o gândire care se gândeşte numai pe ea înşăşi. Astfel Dumnezeu este, după Aristotel, gândirea care se gândeşte pe sine ca act pur, fără potenţă.

Postulând inerenţa inteligibilului în sensibil, afirmând indirect faptul că inteligibilul nu este pur, ci are în el şi un „procent” sensibil (un soi de materie diafană, cerească), Aristotel coboară transcendentul în transcendental.

https://vasilechira.wordpress.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s