Editorial

Interviu cu Martin Heidegger.

 

SPIEGEL: Domnule profesor Heidegger, am observat în repetate rânduri faptul că opera Dv. filosofică este într-o anumită măsură umbrită de anumite evenimente din viaţa Dv. care, deşi nu au durat foarte mult, nu au fost nicicând lămurite, fie pentru că aţi fost prea mândru, fie pentru că nu aţi găsit de cuviinţă să le comentaţi.

HEIDEGGER: Vă referiţi la 1933?

SPIEGEL: Da, înainte şi după. Am vrea să plasăm momentul într-un context mai larg iar de acolo să ajungem la câteva întrebări ce ni se par importante, cum ar fi: ce posibilitate există, dinspre filosofie spre realitate, de a acţiona inclusiv asupra realităţii politice? Mai există această posibilitate? Şi dacă da, cum ia naştere?

HEIDEGGER: Acestea sunt deja întrebări importante, voi reuşi oare să răspund la toate? Dar înainte de toate daţi-mi voie să vă spun că înainte de a deveni rector nu am fost în nici un fel activ politic. În iarna lui 1932/33 aveam concediu şi am petrecut cea mai mare parte a timpului sus la cabana mea.

SPIEGEL: Atunci cum a fost posibil să deveniţi rector al Universităţii din Freiburg?

HEIDEGGER: În decembrie 1932 vecinul meu, von Müllendorff, profesor de anatomie, a fost ales rector. La Universitatea din Freiburg noul rector îşi intră în funcţie începând cu 15 aprilie. În timpul semestrului de iarnă 1932/33 discutasem adesea cu el situaţia, nu doar cea politică, ci mai cu seamă pe cea universitară, situaţia studenţilor – care era într-un anumit sens lipsită de perspective. Punctul meu de vedere a fost: atât cât pot eu judeca lucrurile, singura posibilitate rămasă este aceea de a încerca o contrabalansare a evoluţiei iminente cu ajutorul acelor forţe constructive care mai erau încă vii.

SPIEGEL: Deci Dv. aţi sesizat o legătură între situaţia universităţii germane şi situaţia politică din Germania în general?

HEIDEGGER: Admit că am urmărit evoluţia evenimentelor politice între ianuarie şi martie 1933 şi ocazional am mai discutat despre asta cu colegi mai tineri. Dar munca mea era centrată pe o interpretare extinsă a gândirii presocratice. La începutul semestrului de vară m-a întors la Freiburg. Între timp, profesorul von Möllendorff îşi intrase în atribuţiile de rector la 15 aprilie. La nu mai mult de două săptămâni însă, a fost demis din funcţie de către ministrul culturii din Baden de pe vremea aceea, Wacker. Ocazia, probabil dorită, care a condus la această decizie a fost faptul că rectorul interzisese atârnarea în Universitate a aşa-numitei “placarde a evreilor”.

SPIEGEL: Domnul von Möllendorff era social-democrat. Ce a întreprins după demiterea sa din funcţie?

HEIDEGGER: Încă în ziua în care a fost demis, von Möllendorff a venit la mine şi mi-a zis: “Heidegger, acum Dv. trebuie să preluaţi rectoratul.” I-am spus să se gândească la faptul că îmi lipsea cu desăvârşire experienţa în activitatea administrativă. Oricum, prorectorul de pe vremea aceea, Sauer (teolog), m-a somat de asemenea să candidez pentru postul de rector la alegerile ce urmau să aibă loc, pentru că altfel exista riscul ca un simplu funcţionar să fie numit rector. Colegi mai tineri, cu care discutasem de-a lungul multor ani probleme legate de structura universităţii, m-au conjurat să preiau rectoratul. Am ezitat îndelung. În final m-am declarat pregătit să preiau postul, dar numai în interesul universităţii şi doar dacă puteam fi sigur de susţinerea unanimă a plenului. Rămăseseră însă, oricum, îndoieli cu privire la capacitatea mea de a fi rector, aşa încât în dimineaţa în care urmau să aibă loc alegerile m-am dus la rectorat şi le-am explicat colegului deja demis von Möllendorff, încă prezent, şi prorectorului Sauer că nu puteam să preiau funcţia. La asta ambii colegi mi-au răspuns că alegerile au fost în aşa fel pregătite încât acum nu mai puteam să îmi retrag candidatura.

SPIEGEL: După care v-aţi declarat definitv pregătit. Cum s-a structurat din acel moment relaţia Dv. cu naţional-socialiştii?

HEIDEGGER: A doua zi după ce am preluat funcţia, la rectorat şi-a făcut apariţia “liderul studenţilor” cu încă doi însoţitori, cerând din nou atârnarea placardei evreilor în public. Am refuzat. Cei trei studenţi au plecat cu precizarea că interdicţia avea să fie raportată la Conducerea Imperială a Studenţilor. Câteva zile mai târziu am primit un telefon al Oficiului Universitar SA (Sturmabteilung NSDAP, Divizia „Furtuna” a Partidului Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani,– n. tr.) al Unităţii de Comandă Supreme SA, de la conducătorul de grup SA, Dr. Baumann. El a cerut atârnarea placardei, deja expusă în alte universităţi. În caz de refuz, mă puteam aştepta la demitere, dacă nu chiar şi la închiderea Universităţii. Am refuzat şi am încercat să îl câştig de partea interdicţiei pe Ministrul Culturii din Baden. Acesta mi-a explicat că nu putea face nimic împotriva Diviziei “Furtuna”. Nici atunci însă nu mi-am restras interdicţia.

SPIEGEL: Aceste lucruri nu au fost ştiute aşa până acum.

HEIDEGGER: Motivul principal care m-a determinat să preiau rectoratul e numit deja în prelegerea mea inaugurală de la Freiburg din anul 1929, “Ce este metafizica?”, pagina 8: “Domeniile ştiinţei se află la mare distanţă unele de altele. Modul în care tratează obiectele lor de studiu este fundamental diferit. Această fărâmiţare lipsită de noimă a disciplinelor nu este ţinută laolaltă decât de către organizarea tehnică a universităţilor şi facultăţilor, şi mai are o brumă de sens doar datorită obiectivelor practice ale fiecărei specialităţi. Însă înrădăcinarea ştiinţelor în fundamentul esenţei lor a murit.” Ceea ce am încercat să fac în timpul rectoratului meu în raport cu această stare a universităţii (care în prezent s-a înrăutăţit în mod extrem) e expus în cuvântul meu inaugural la preluarea funcţiei de rector.

SPIEGEL: Încercăm să elucidăm felul în care şi dacă această prelegere din 1929 corespunde lucrurilor afirmate de Dv. în conferinţa inaugurală la preluarea funcţiei de rector din 1933. Scoatem aici o anumită frază din context: “Mult lăudata ‘libertate academică’ va fi eliminată din universitatea germană; pentru că această libertate nu a fost autentică, ci doar de ordin negativ.” Credem că putem afirma că această aserţiune exprimă măcar în parte opinii care nu vă sunt străine nici astăzi.

HEIDEGGER: Da, îmi susţin încă punctul de vedere. Pentru că această “libertate academică” era în fond pur negativă: libertatea de a nu te implica în efortul cerut de studiul academic, în reflecţie şi contemplare. Dincolo de asta, afirmaţia pe care aţi redat-o nu ar trebui izolată, ci luată în context, iar atunci va deveni clar ce voiam să se înţeleagă prin sintagma de “libertate negativă”.

SPIEGEL: Preabine, asta e de înţeles. Credem însă a sesiza o nouă tonalitate în prelegerea Dv. inaugurală de la preluarea rectoratului atunci când vorbiţi, la patru luni după ce Hitler a fost numit Cancelar al Imperiului, despre “măreţia şi gloria acestui nou început.”

HEIDEGGER: Adevărul e că la vremea respectivă eram convins de acest lucru.

SPIEGEL: Aţi putea detalia acest aspect?

HEIDEGGER: Cu plăcere. La vremea respectivă nu vedeam nici o altă alternativă. În confuzia generală de opinii şi tendinţe politice a 32 de partide, era necesar să găsim o perspectivă naţională, şi mai cu seamă socială, undeva în sensul experimentului încercat de Friedrich Naumann. Aş putea cita aici, spre a da un singur exemplu, un eseu de Eduard Spranger care merge mult mai departe decât cuvântarea mea de la preluarea rectoratului.

SPIEGEL: Când aţi început să vă ocupaţi de chestiuni politice? Cele 32 de partide existau deja de mult. Existau deja milioane de şomeri încă înainte de 1930.

HEIDEGGER: La vremea respectivă eram încă în întregime solicitat de întrebările dezvoltate în Fiinţă şi timp (1927) şi în scrierile şi conferinţele din anii următori, probleme fundamentale ale gândirii care privesc indirect şi chestiunile naţionale şi sociale. Nemijlocit însă, ca profesor la universitate, înaintea mea stătea problema sensului ştiinţelor şi astfel precizarea sarcinii universităţii. Acest efort este exprimat chiar din titlul cuvântului meu inaugural la preluarea rectoratului, “Autoafirmarea universităţii germane”. Un asemenea titlu nu a fost cutezat de nici un alt discurs ţinut la preluarea vreunui rectorat pe vremea aceea. Dar cine dintre cei care polemizează împotriva acestui discurs l-a citit cu atenţie, l-a gândit până la capăt şi l-a înţeles din perspectiva situaţiei date la momentul respectiv?

SPIEGEL: Autoafirmarea universităţii într-o asemenea lume tulbure, nu e puţin cam inadecvat?

HEIDEGGER: De ce? “Autoafirmarea universităţii” merge împotriva aşa-numitei “ştiinţe politice”, pretinsă în partid şi de către studenţimea naţional-socialistă. Acest titlu avea o cu totul altă semnificaţie pe atunci; nu era vorba de politologie, ca astăzi, ci voia să spună: ştiinţa ca atare, sensul şi valoarea acesteia, sunt apreciate în funcţie de folosul lor practic pentru neam. În cuvântul inaugural susţinut la preluarea rectoratului este exprimată în mod particular tocmai poziţia contrară acestei politizări a ştiinţei.

SPIEGEL: Oare v-am înţeles corect? Prin includerea universităţii în ceea ce simţeaţi pe atunci că avea să fie “un nou început” doreaţi să susţineţi cauza universităţii în faţa unor curente puternice care ameninţau să-i strivească modul propriu de a fi?

HEIDEGGER: Desigur, dar în acelaşi timp autoafirmarea urma să-şi propună şi sarcina pozitivă de a recâştiga un nou sens în raport cu organizarea actuală universitară, de natură pur tehnică, pornind de la reflecţii asupra tradiţiei gândirii occidentale şi europene.

SPIEGEL: Domnule profesor, să înţelegem că Dv. credeaţi pe atunci că un reviriment al universităţii ar putea avea loc prin intermediul unei colaborări cu naţional-socialiştii?

HEIDEGGER: Frazarea este părtinitoare. Universitatea urma să fie revigorată prin propria-i reflecţie, nu prin intermediul colaborării cu naţional-socialiştii, urmând astfel să dobândească o poziţie fermă în faţa pericolului politizării ştiinţei – în sensul deja precizat.

SPIEGEL: Şi de aceea aţi proclamat în prelegerea Dv. inaugurală ca rector aceşti trei piloni: “serviciul muncii”, “serviciul militar” şi “serviciul cunoaşterii”? Prin aceasta serviciul cunoaşterii trebuia, aşa aţi susţinut ulterior, să dobândească un rang egal, un statut pe care nu i l-au conferit naţional-socialiştii?

HEIDEGGER: Nu e vorba de nici un fel de piloni. Dacă citiţi cu atenţie, veţi observa că deşi serviciul cunoaşterii este menţionat pe locul al treilea, în ordinea importanţei este de fapt primul. Trebuie să ne gândim la faptul că munca şi apărarea sunt, ca orice altă activitate umană de altfel, bazate pe cunoaştere şi luminate de aceasta.

SPIEGEL: Mai trebuie să menţionăm însă – terminăm imediat cu această sordidă înşiruire de citate – încă o afirmaţie aici, la care nu ne putem imagina că aţi mai subscrie astăzi. În toamna lui 1933 aţi afirmat: “Nu teoreme şi idei să fie regulile fiinţei voastre. Singur doar conducătorul (der Führereste realitatea germană prezentă şi viitoare şi legea acesteia.”

HEIDEGGER: Aceste propoziţii nu se găsesc în cuvântul inaugural la preluarea funcţiei de rector, ci doar în ziarul studenţesc local din Freiburg, la începutul semestrului de iarnă 1933/34. Atunci când am preluat rectoratul, mi-a devenit clar că nu voi răzbi fără compromisuri. Astăzi nu aş mai scrie afirmaţiile pe care tocmai le-aţi citat. Deja în 1934 nu mai făceam asemenea afirmaţii. Dar aş relua astăzi, mai mult ca oricând, discursul despre “autoafirmarea universităţii germane”, evident fără a mai face trimitere la naţionalism. Locul “poporului” a fost luat de societate. În acest sens, discursul ar fi vânare de vânt astăzi ca şi atunci.

SPIEGEL: Ne daţi voie să vă punem încă o întrebare intermediară? Până în acest punct în discuţia noastră a devenit clar că în 1933 poziţia Dv. a oscilat între doi poli. Pe de-o parte: a trebuit să spuneţi anumite lucruri ad usum Delphini. Acesta a fost unul din poli. Celălalt pol a fost totuşi mai constructiv; îl exprimaţi astfel: aveam sentimentul că aici e ceva nou, un nou început – după cum v-aţi exprimat Dv.

HEIDEGGER: Aşa este.

SPIEGEL: Între aceşti doi poli – lucru perfect plauzibil, considerat din perspectiva situaţiei…

HEIDEGGER: Desigur. Dar aş vrea să subliniez că expresia ad usum Delphini spune prea puţin. La vremea respectivă eram convins că în confruntarea cu naţional-socialismul s-ar putea deschide o nouă cale, singura încă posibilă, spre înnoire.

SPIEGEL: Ştiţi de bună seamă că vi se aduc anumite acuze în acest sens, ce privesc cooperarea Dv. cu Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani şi uniunile acestuia, acuze ce nu au fost contrazise până în prezent. Aţi fost acuzat, de exemplu, că aţi fi participat la arderi de cărţi ale studenţimii sau tineretului hitlerist.

HEIDEGGER: Dimoptrivă, am interzis arderea cărţilor care urma să aibă loc în faţa clădirii universităţii.

SPIEGEL: Apoi vi s-a mai reproşat că aţi fi eliminat din Biblioteca Universităţii sau a Departamentului de Filosofie cărţi semnate de autori evrei.

HEIDEGGER: Ca director al acestui departament, nu răspundeam decât de biblioteca acestuia. Nu m-am supus însă somării repetate de a elimina cărţile semnate de autorii evrei. Cei care au participat pe atunci la seminariile mele pot depune astăzi mărturie nu doar că aceste cărţi nu au fost înlăturate, dar şi faptul că aceşti autori, mai cu seamă Husserl, au fost citaţi şi discutaţi la fel ca înainte de 1933.

SPIEGEL: Vom ţine seama de asta. Dar cum vă explicaţi originea unor asemenea rumori? Invidie omenească, maliţiozitate?

HEIDEGGER: Din ceea ce ştiu despre surse, înclin să cred că da. Dar motivele ce duc la calomnie se află mai în adâncime. Preluarea rectoratului nu a fost probabil decât un motiv exterior, nu cauza reală. De aceea, e de presupus că polemicile se vor inflama din nou, de fiecare dată când va apărea o ocazie exterioară.

SPIEGEL: Aţi avut şi după 1933 studenţi evrei. Relaţia Dv. cu unii, evident nu cu toţi din aceşti studenţi evrei, se spune că a fost caldă, dar după 1933?

HEIDEGGER: Atitudinea mea a rămas neschimbată după 1933. Una din studentele mele cele mai vechi şi mai înzestrate, Helene Weiss, care mai târziu a emigrat în Scoţia, a obţinut doctoratul – după ce acest lucru nu a mai fost posibil la Facultatea din Freigburg – la Universitatea din Basel, cu o foarte importantă disertaţie despre “Cauzalitate şi întâmplare în filosofia lui Aristotel”, tipărită la Basel în 1942. La finalul cuvântului înainte, autoarea scrie: “Încercarea unei interpretări fenomenologice, a cărei primă parte o prezentăm aici, a fost posibilă datorită interpretărilor nepublicate ale lui M. Heidegger în marginea filosofiei greceşti.” Aveţi aici exemplarul pe care mi l-a trimis autoarea cu dedicaţie, în aprilie 1948. Am vizitat-o pe Dr. Weiss în repetate rânduri la Basel, înaintea de a muri.

SPIEGEL: Aţi fost prieten cu Jaspers multă vreme. După 1933 însă, relaţia Dv. cu el a început să se răcească. Gurile rele spun că această deteriorare a relaţiei dintre Dv. si el se datorează faptului că Jaspers avea o soţie evreică. Aţi avea de făcut vreo precizare în acest sens?

HEIDEGGER: Ceea ce tocmai aţi redat este o minciună. Jaspers şi eu am fost prieteni din 1919; i-am vizitat pe el şi pe soţia lui în timpul semestrului de vară din 1933, când am susţinut o conferinţă la Heidelberg. Karl Jaspers mi-a trimis toate publicaţiile lui apărute între 1934 şi 1938 – “Cu salutări cordiale”. Iată aici cărţile vizate.

SPIEGEL: Aici stă scris: “Cu salutări cordiale”. Da, trebuie să admitem că salutările nu ar fi fost probabil atât de “cordiale” dacă relaţia de până atunci ar fi fost marcată de animozitate. Iată o întrebare similară: i-aţi fost student lui Edmund Husserl, predecesorul Dv. evreu la catedra de filosofie a Universităţii din Freiburg. El este şi cel care v-a recomandat Facultăţii ca succesor la profesorat. Relaţia Dv. cu el nu poate să fi fost lipsită de gratitudine.

HEIDEGGER: Aveţi dedicaţia din Fiinţă şi timp.

SPIEGEL: Fireşte.

HEIDEGGER: În 1929 am editat textul pentru jubileul aniversării a 70 de ani de viaţă de către Husserl, şi am ţinut cu ocazia festinului o cuvântare la el acasă, care a fost la rându-i publicată în Comunicări academice în mai 1929.

SPIEGEL: Mai târziu însă relaţia s-a deteriorat totuşi. Ne puteţi spune, doriţi să ne spuneţi ce stă la originea acestui fapt?

HEIDEGGER: Diferenţele noastre de opinie au devenit tot mai accentuate. La începutul anilor ’30, Husserl şi-a încheiat conturile cu mine şi Max Scheler în mod public, iar claritatea afirmaţiilor lui nu mai lăsa nimic de dorit. Ce anume l-a determinat pe Husserl să se opună gândirii mele într-un asemena mod public nu am putut afla niciodată.

SPIEGEL: La ce context sau ocazie vă referiţi?

HEIDEGGER: Husserl a vorbit la Universitatea din Berlin în faţa a 1600 de auditori. Heinrich Mühsam a relatat într-unul din marile ziare berlineze despre “un fel de atmosferă de sală de sport”.

SPIEGEL: Disputa în sine nu importă în discuţia de faţă. Ne interesează doar dacă avea ceva de a face cu anul 1933.

HEIDEGGER: Nu, câtuşi de puţin.

SPIEGEL: Aceeaşi este şi observaţia noastră. Dar faptul că ulterior aţi omis din Fiinţă şi timpdedicaţia adresată lui Husserl, nu e adevărat?

HEIDEGGER: Ba da. Am explicat acest lucru în cartea mea, În drum către limbă, 1959, p. 269. Textul sună: “Pentru a veni în întâmpinarea numeroaselor supoziţii incorecte, dar larg răspândite, daţi-mi voie să exprim clar aici faptul că dedicaţia la Fiinţă şi timp, menţionată în textul dialogului la pagina 92, apărea încă la începutul celei de-a patra ediţii a cărţii, din 1935. Atunci când editorul a opinat că tipărirea celei de-a cincea ediţii din 1941 era periclitată şi era posibil ca volumul să fie interzis, s-a convenit finalmente, urmând dorinţa şi sugestia lui Niemeyer (editorul lui Heidegger de pe atunci – n. tr.), să se îndepărteze dedicaţia din ediţia a cincea, cu condiţia ca nota de subsol de la pagina 38, în care sunt precizate motivele care explică pentru prima oară dedicaţia, să rămână; ea sună astfel: “Dacă cercetarea ce urmează a făcut vreun progres înspre ‘lucrurile însele’, autorul îi mulţumeşte în primul rând lui E. Husserl, care, prin călăuzire personală neostoită şi punând-i la dispoziţie neîngrădit investigaţiile sale nepublicate l-a introdus pe autor, în timpul anilor săi de studiu la Freiburg, în cele mai diverse domenii ale cercetării fenomenologice.”

SPIEGEL: Atunci aproape că nu mai are sens să vă întrebăm dacă e adevărat că, în timpul rectoratului Dv. din Freiburg, i-aţi interzis profesorului emerit Husserl să intre în sau să folosească Biblioteca Universitară sau cea a Departamentului de Filosofie.

HEIDEGGER: Asta e calomnie.

SPIEGEL: Şi nici nu există o scrisoare în care este exprimată această interdicţie împotriva lui Husserl? Cum a apărut acest zvon?

HEIDEGGER: Nici eu nu ştiu, nu găsesc nici o explicaţie pentru asta. Dar v-aş putea demonstra imposibilitatea acestui fenomen prin exemplul următor, un fapt de asemenea necunoscut până acum: în timpul rectoratului meu am reuşit, prin intermediul unor discuţii cu ministrul, să îi păstrez în cadrul universităţii pe directorul clinicii medicale, profesorul Thannhauser şi pe deţinătorul de mai târziu al premiului Nobel, von Hevesy, profesor de chimie fizică, ambii evrei, a căror demisie ministerul o ceruse deja oficial. Ideea că aş putea să îi păstrez pe aceşti doi oameni şi să trec în acelaşi timp la acţiune împotriva lui Husserl – profesor emerit şi dascălul meu – în maniera colportată, este absurdă. Mai mult decât atât, am împiedicat o demonstraţie publică împotriva profesorului Thannhauser pe care studenţii şi cadrele universitare o planificaseră în faţa clinicii. În necrologul publicat de familia Thannhauser în ziarul local stă scris: “Până la 1934 a fost veneratul director al Clinicii Medicale a Universităţii din Freiburg în Breisgau. Brookline, Mass., 18.12.1962.” “Foile Universităţii din Freiburg” (Caietul 11) relatează în februarie 1966 despre profesorul von Hevesy: “Între anii 1926-1934, von Hevesy a fost directorul Institutului de Chimie Fizică al Universităţii Freiburg din Breisgau.” După ce eu am renunţat la funcţia de rector, ambii directori au fost demişi din funcţie. La vremea respectivă, existau conferenţiari neplătiţi care nu mai urcaseră de ceva vreme în ierarhie şi care s-au gândit: acum e momentul. Însă când au venit să vorbească cu mine, i-am refuzat pe toţi.

SPIEGEL: La ceremonia funerară a lui Husserl din 1938 nu aţi participat. De ce?

HEIDEGGER: Legat de asta, voi spune următoarele: acuza că aş fi rupt legăturile cu Husserl este nefondată. În mai 1933 soţia mea a trimis în numele ambilor, împreună cu un buchet de flori, o scrisoare către doamna Husserl, în care ne exprimam “recunoştiinţa nestrămutată”. Doamna Husserl a răspuns scurt printr-o depeşă de mulţumire, scriind că relaţiile dintre familiile noastre erau rupte. Faptul că nu mi-am manifestat încă o dată recunoştinţa şi veneraţia faţă de Husserl pe patul de suferinţă şi la moartea acestuia a fost o greşeală omenească, pentru care mi-am cerut scuze ulterior într-o scrisoare către doamna Husserl.

SPIEGEL: Husserl a murit în 1938. Dv. demisionaseţi din funcţia de rector deja în februarie 1934. Cum s-a ajuns aici?

HEIDEGGER: De data asta va trebui să divaghez puţin. Din dorinţa de a depăşi organizarea tehnică a universităţii, adică de a revigora facultăţile din interior, din perspectiva obiectivelor lor academice, am propus numirea unor colegi mai tineri cu contribuţii deosebite în domeniile lor, indiferent de poziţia lor în partid, pe posturile de decani ale diferitelor facultăţi pentru semestrul de iarnă 1933/34. Astfel, profesorul Erik Wolf a devenit decanul Facultăţii de Drept, profesorul Schadewaldt decanul Facultăţii de Filosofie, profesorul Soergel decan al Facultăţii de Ştiinţe Naturale, iar profesorul von Möllendorff, care fusese demis din funcţia de rector în primăvară, decan al Facultăţii de Medicină. Dar deja în preajma Crăciunului anului 1933 îmi devenise clar că nu voi putea duce la bun sfârşit intenţia mea de revigorare a unversităţii, atât datorită opoziţiei din interior, din partea colegilor, cât şi din partea partidului. De exemplu, colegii mei nu au fost mulţumiţi de faptul că am inclus studenţi pe poziţii administrative de răspundere ale Universităţii – exact aşa cum e cazul şi astăzi. Într-o bună zi am fost chemat la Karlsruhe, unde ministrul mi-a cerut, prin intermediul asistentului său de prim rang şi în prezenţa liderului regional al studenţilor, să înlocuiesc decanul Facultăţii de Medicină şi pe cel al Facultăţii de Drept cu alţi membri ai facultăţii, mai potriviţi din perspectiva partidului. Am refuzat să fac asta şi le-am spus că aveam de gând să demisionez din funcţia de rector dacă ministrul avea să insiste în acest sens. Lucru care s-a şi întâmplat în februarie 1934, când am demisionat după abia zece luni, deşi la vremea respectivă rectorii stăteau doi ani sau mai mult în funcţie. Deşi presa locală şi străină a comentat preluarea funcţiei într-un fel sau altul, s-a tăcut cu privire la demisia mea.

SPIEGEL: Cu Rust (Bernhard Rust, pe atunci Ministru Imperial al Educaţiei – n. tr.) aţi negociat la vremea respectivă?

HEIDEGGER: Când mai exact?

SPIEGEL: Încă se mai vorbeşte despre o vizită făcută de Rust aici la Freiburg, în 1933.

HEIDEGGER: E vorba de două evenimente distincte: cu ocazia unei comemorări la mormântul lui Schlageter în oraşul său natal, Schönau în Wiesental, l-am salutat pe ministru scurt, formal. Dincolo de asta, ministrul nu mi-a mai acordat atenţie. La momentul respectiv nici nu am încercat să am o discuţie cu el. Schlageter fusese student la Universitatea din Freiburg şi membrul unei corporaţii de coloratură catolică. Conversaţia cu el a avut loc în noiembrie 1933, cu ocazia unei conferinţe a rectorilor la Berlin. I-am prezentat ministrului concepţia mea asupra ştiinţei şi a posibilei structuri a facultăţilor. A ascultat totul cu atenţie, încât nutream deja speranţa că lucrurile pe care i le-am prezentat vor avea un efect. Dar nu s-a întâmplat nimic. Nu văd de ce mi se aduce un reproş pornind de la această discuţie cu Ministrul Imperial al Educaţiei, de vreme ce în acelaşi timp guvernele străine se grăbeau să îl recunoască pe Hitler şi să îi arate reverenţa internaţională obişnuită.

SPIEGEL: Cum a evoluat relaţia Dv. cu Partidului Naţional-Socialist al Muncitorilor Germanidupă ce aţi demisionat din funcţia de rector?

HEIDEGGER: După ce am demisionat din funcţia de rector, m-am întors la munca de profesorat. În semestrul de vară 1934 am conferenţiat despre “Logică”. În semestrul următor, 1934/35, am susţinut prima prelegere despre Hölderlin. În 1936 au început conferinţele despre Nietzsche. Cei ce aveau urechi să audă, realizau că aceste conferinţe erau o confruntare cu naţional-socialismul.

SPIEGEL: Cum a avut loc predarea funcţiei? Nu aţi participat la festivitate?

HEIDEGGER: Nu, am refuzat să particip la ceremonia de predare a funcţiei de rector.

SPIEGEL: Succesorul Dv. era un membru de partid implicat?

HEIDEGGER: Era jurist; ziarul de partid Der Alemanne a anunţat numirea lui ca rector cu litere de-o şchioapă: “Primul rector naţional-socialist al universităţii”.

SPIEGEL: Aţi avut dificultăţi ulterior din pricina partidului, sau cum a fost de fapt?

HEIDEGGER: Eram urmărit tot timpul.

SPIEGEL: Ne puteţi da un exemplu?

HEIDEGGER: Da, cazul doctorului Hancke.

SPIEGEL: Cum aţi aflat despre asta?

HEIDEGGER: A venit el însuşi la mine. Obţinuse deja doctoratul şi era unul din participanţii la seminarul meu pentru avansaţi în semestrul de iarnă 1936/37 şi în semestrul de vară 1937. Fusese trimis la Freiburg de către Securitate (SD în original, Sicherheitsdienst – n. tr.) să mă ţină sub urmărire.

SPIEGEL: Şi de ce a venit dintr-o dată la Dv.?

HEIDEGGER: Datorită seminarului meu despre Nietszche în semestrul de vară din 1937 şi modului în care se lucra la seminar, mi-a mărturisit că nu putea continua misiunea de a mă ţine sub urmărire care îi fusese încredinţată, şi voia să mă informeze despre asta în vederea activităţii mele de catedră viitoare.

SPIEGEL: Altfel, nu aţi avut nici un fel de dificultăţi cu partidul?

HEIDEGGER: Ştiam doar că nu era permis ca lucrările mele să fie discutate, de exemplu eseul “Teoria lui Platon despre adevăr”. Conferinţa despre Hölderlin pe care am susţinut-o la Institutul Germanic de la Roma în primăvara lui 1936 a fost atacată în revista tineretului hitlerist, Voinţă şi putere, într-un mod penibil. Cei interesaţi ar trebui să citească polemicile împotriva mea care au început în vara lui 1934 în revista lui E. Krieck, Popor în devenire. Nu am făcut parte din delegaţia germană la conferinţa internaţională de filosofie de la Praga din 1934, şi nici nu am fost invitat să particip. De asemenea, urma să fiu exclus şi de la conferinţa internaţională Descartes de la Paris din 1937. Acest lucru li s-a părut celor de la Paris atât de ciudat încât conducerea congresului (profesorul Brèhier de la Sorbona) m-a întrebat de ce nu am făcut parte din delegaţia germană. Am răspuns că organizatorii conferinţei ar trebui să se intereseze la Ministerul Imperial al Educaţiei. După o vreme, am primit o cerere de la Berlin de a mă alătura tardiv delegaţiei. Am refuzat. Conferinţele “Ce este metafizica?” şi “Despre esenţa adevărului” se vindeau pe sub tejghea în coperţi fără titluri. Imediat după 1934, discursul meu la preluarea funcţiei de rector a fost retras de pe piaţă la intervenţia partidului. Mai putea fi discutat doar în taberele conferenţiarilor naţional-socialişti, ca subiect de discuţie pentru polemicile politice ale partidului.

SPIEGEL: În 1939, când războiul…

HEIDEGGER: În ultimul an de război, 500 dintre cei mai eminenţi savanţi şi artişti au fost scutiţi de serviciu militar de orice natură. Eu nu m-am numărat printre aceştia, dimpotrivă, în vara lui 1944 mi s-a ordonat să sap tranşee undeva la marginea Rinului, la Kaiserstuhl.

SPIEGEL: De partea cealaltă, pe tărâm elveţian, Karl Barth săpa la rândul lui tranşee.

HEIDEGGER: Interesant e felul în care s-au petrecut lucrurile. Rectorul invitase întregul grup profesoral în sala de conferinţe nr. 5. A ţinut un scurt discurs, cu precizarea că ce avea să ne spună acum era în perfect acord cu liderul naţional-socialist zonal, şi cu liderul naţional-socialist regional. Avea de gând să divizeze facultatea în trei grupuri: mai întâi, cei care erau complet dispensabili, în al doilea rând cei doar parţial dispensabili, în fine, cei indispensabili. Primul de pe lista celor complet dispensabili a fost Heidegger, urmat de G. Ritter (istoric, profesor emerit, implicat în atentatul din 20 iulie 1944 împotriva lui Hitler – n. tr.). În semestrul de iarnă 1944/45, după ce am terminat munca la tranşeele de lângă Rin, am susţinut un ciclu de conferinţe intitulat “Poezie şi gândire” (Dichten und Denken – a se lua aici “poezie” în sensul larg, mergând înspre grecescul poesis, de “creaţie”, “ficţiune”, “plăsmuire”, nu în sensul restrâns de “versificaţie”, “gen liric” etc. – n. tr.), într-un anumit sens, o continuare a prelegerii mele despre Nietzsche, adică a confruntării cu naţional-socialismul. După cea de-a doua oră de curs am fost deja inclus în Furtuna neamului, fiind cel mai vârstnic membru al corpului profesoral chemat la arme.

SPIEGEL: Nu cred că trebuie să îl ascultăm pe profesorul Heidegger cu privire la cursul evenimentelor până în clipa în care va dobândi cu adevărat, sau mai bine zis legal, statutul de profesor emerit. E un lucru bine ştiut.

HEIDEGGER: Dimpotrivă, lucrurile nu sunt cunoscute. E o chestiune mai puţin plăcută.

SPIEGEL: Cu excepţia cazului în care aţi dori să adăugaţi ceva.

HEIDEGGER: Nu.

SPIEGEL: Poate ne daţi voie să rezumăm. La anul 1933 aţi fost angrenat, ca persoană neangajată politic, în sensul restrâns, nu în sensul larg al cuvântului, în politica acestui prezumtiv nou început…

HEIDEGGER: …prin prisma contextului universitar…

SPIEGEL: …prin prisma contextului universităţii în politica acestui prezumtiv nou început. După aproximativ jumătate de an, aţi renunţat la funcţia asumată în cursul acestui proces. Dar într-o conferinţă din 1935, care a fost publicată în 1953 sub titlul de “Introducere în metafizică,” spuneaţi: “Lucrările care sunt prezentate astăzi” – adică la 1935 – “drept filosofia naţional-socialismului, dar care nu au nimic de a face cu adevărul interior şi măreţia acestei mişcări (mai exact cu întâlnirea dintre tehnica determinată la nivel planetar şi omul modern), pescuiesc în aceste ape tulburi ale ‘valorilor’ şi ‘totalităţilor’.” Aţi adăugat această paranteză în 1953, când textul a fost tipărit –pentru a explica cititorilor de la 1953 la ce vă refereaţi prin “adevărul interior şi măreţia acestei mişcări”, adică a naţional-socialismului, în 1935 – sau această paranteză explicativă era deja prezentă în textul din 1935?

HEIDEGGER: Era deja în manuscris şi corespunde exact concepţiei mele despre tehnică de la vremea respectivă, nu şi interpretării mele ulterioare a esenţei tehnicii ca şi con-struct (Ge-stell). Motivul pentru care nu am citit pe atunci pasajul cu voce tare se datorează convingerii că auditorii mei mă vor înţelege corect, deşi idioţii, spionii şi cârtiţele au înţeles aceste lucruri altfel – în definitiv îi priveşte.

SPIEGEL: Cu siguranţă veţi include aici şi mişcarea comunistă!

HEIDEGGER: Da, fără îndoială, ca fiind determinată de tehnica planetară.

SPIEGEL: Cine ştie dacă nu aţi include aici eforturile americane în ansamblu?

HEIDEGGER: Aş spune şi asta. Între timp, în ultimii treizeci de ani trebuie să fi devenit clar pentru toată lumea că mişcarea planetară a tehnicii moderne e o forţă a cărei măreţie menită a marca profund istoria cu greu poate fi supraestimată. E o chestiune decisivă pentru mine astăzi, cum ar mai putea fi asociat un sistem politic acestei epoci tehnice, şi care ar fi acest sistem presupunând că există? Nu cunosc nici un răspuns la această întrebare. Nu sunt convins că democraţia e acesta.

SPIEGEL: Acum, “democraţia” nu e decât un concept colectiv sub umbrela căruia pot fi puse laolaltă reprezentări foarte diferite. Întrebarea este dacă o transformare a acestei forme politice mai este posibilă. După 1945 v-aţi exprimat punctul de vedere cu privire la aspiraţiile politice ale Occidentului şi cu aceeaşi ocazie aţi vorbit şi despre democraţie, despre atitudinea marcat politică a perspectivei creştine asupra lumii, cât şi despre statul de drept – şi aţi numit toate aceste aspiraţii “jumătăţi de măsură”.

HEIDEGGER: În primul rând vă rog să îmi spuneţi unde am vorbit eu despre democraţie şi celelalte lucruri pe care le-aţi amintit. Dar le-aş numi jumătăţi de măsură, pentru că nu văd în ele nici un fel de confruntare reală cu lumea tehnică, în vreme ce în spatele lor, din punctul meu de vedere, subzistă concepţia că tehnica în esenţa ei este ceva asupra căreia fiinţa umană deţine controlul. Din punctul meu de vedere acest lucru nu este posibil. Tehnica în esenţa ei este un lucru pe care omul, pornind doar de la sine însuşi, nu îl poate stăpâni.

SPIEGEL: Care dintre curentele schiţate anterior vi se pare cel mai adecvat vremurilor noastre?

HEIDEGGER: Nu întrezăresc nici o perspectivă. Dar văd aici o întrebare decisivă. Înainte de toate, ar trebui lămurit ce înţelegeţi prin “adecvat vremurilor”, ce înseamnă aici “timp”. Mai mult decât atât, ar fi de lămurit dacă faptul de a fi în pas cu vremurile este măsura “adevărului interior” a acţiunilor umane, dacă nu cumva activitatea ce ne poate oferi o astfel de măsură e “Gândirea şi Poezia” (în original, Denken und Dichten, a se vedea nota anterioară – n. tr.), în ciuda denaturării la care a fost supusă această expresie.

SPIEGEL: E uimitor faptul că de-a lungul timpului oamenii nu au fost capabili să-şi stăpânească uneltele, să luăm exemplul ucenicului vrăjitor. Nu e oare prea pesimist să spunem că nu vom fi capabili să stăpânim această unealtă cu siguranţă mult mai măreaţă a tehnicii moderne?

HEIDEGGER: Pesimism, nu. Pesimismul şi optimismul sunt luări de poziţie cu bătaie prea scurtă în raport cu domeniul în marginea căruia încercăm să reflectăm acum. Dar înainte de toate, tehnica modernă nu este o “unealtă” şi nici nu mai are de a face cu uneltele.

SPIEGEL: De ce trebuie să ne simţim atât de copleşiţi de tehnică?

HEIDEGGER: Eu nu spun copleşiţi. Spun doar că nu avem încă o cale care corespunde esenţei tehnicii.

SPIEGEL: Cineva v-ar putea răspunde în mod naiv: ce e aici de stăpânit sau controlat? Totul funcţionează. Se construiesc din ce în ce mai multe centrale electrice. Se produce în ritm susţinut. Oamenii din zonele înalt tehnologizate ale Terrei sunt aprovizionaţi din belşug. Trăim în prosperitate. Ce lipseşte de fapt aici?

HEIDEGGER: Totul funcţionează. Tocmai asta e partea nefirească, faptul că funcţionează şi această funcţionare duce la şi mai multă funcţionare, şi că tehnica îl desprinde pe om tot mai mult de pământ şi îl dezrădăcinează. Nu ştiu dacă Dv. sunteţi înspăimântaţi, eu cu siguranţă am fost atunci când am văzut acum fotografii ale pământului de pe lună. Nu avem nevoie de o bombă atomică, dezrădăcinarea fiinţei umane e deja aici. Nu mai avem decât raporturi tehnice. Acesta nu mai e pământ, cel pe care locuiesc oamenii astăzi. De curând am avut o lungă conversaţie cu René Char în Provence – după cum ştiţi, poetul şi luptătorul de rezistenţă. În Provence se contruiesc baze de rachete la ora actuală, iar ţara este devastată într-un mod inimaginabil. Poetul, care cu siguranţă nu poate fi suspectat de sentimentalism sau o glorificare a idilicului, mi-a spus că dezrădăcinarea fiinţei umane ce are loc acolo va fi sfârşitul, dacă gândirea şi poezia nu redobândesc o putere nonviolentă.

SPIEGEL: Ei bine, trebuie să spunem că preferăm să ne aflăm aici, pe pământ, şi probabil nu va trebui să plecăm de aici în timpul vieţii; dar cine ştie dacă destinul omului este să fie pe acest pământ? Ne putem gândi că fiinţele umane nu au nici un fel de destin. Dar oricum, poate fi văzută o posibilitate a fiinţei umane în faptul de a ajunge şi pe alte planete. Nu se va întâmpla cu siguranţă acest lucru pentru multă vreme. Dar unde scrie că locul fiinţei umane este aici?

HEIDEGGER: Din istoria şi experienţa noastră umană, cel puţin atât cât îmi este mie cunoscută, ştiu că tot ce este esenţial şi măreţ a luat naştere atunci când fiinţa umană a avut o patrie şi era înrădăcinată într-o tradiţie. Literatura de azi, de exemplu, este în mare parte distructivă.

SPIEGEL: Ne deranjează cuvântul “distructiv” aici, mai cu seamă pentru că termenul de nihilist a dobândit o accepţiune foarte largă la nivel semantic tocmai datorită Dv. şi în filosofia Dv. Suntem deconcertaţi să auzim termenul de distructiv în legătură cu literatura pe care aţi putea sau ar trebui să o priviţi ca parte a acestui nihilism.

HEIDEGGER: Aş vrea să precizez faptul că literatura la care făceam referire nu este nihilistă în sensul definit de mine (Nietzsche II, p. 335 ff.).

SPIEGEL: Sunteţi de părere însă, cel puţin aşa v-aţi exprimat, că există la ora actuală o mişcare mondială pe cale să, sau care a dus deja la statul absolut tehnic?

HEIDEGGER: Da! Numai că tocmai acest stat în întregime tehnic corespunde cel mai puţin lumii şi societăţii determinate de esenţa tehnicii. Statul tehnic ar fi cel mai supus şi mai orb servitor în raport cu puterea tehnicii.

SPIEGEL: Preabine. Acum evident, se ridică întrebarea: mai poate individul influenţa în vreun fel această reţea de inevitabilităţi, o mai poate influenţa filosofia, sau o pot influenţa ambele în sensul în care filosofia îl conduce pe individ sau mai mulţi indivizi spre o anume acţiune?

HEIDEGGER: Cu aceste întrebări revenim la începutul discuţiei noastre. Dacă îmi daţi voie să răspund pe scurt şi poate prea dintr-o dată, dar în urma unor îndelungate reflecţii: filosofia nu va putea opera nici o schimbare directă, nemijlocită, a stării actuale a lumii. Acest lucru este valabil nu doar pentru filosofie, ci pentru tot ce înseamnă reflecţie şi aspiraţie omenească. Doar un zeu ne mai poate salva. Singura posibilitate a unei salvări o văd în a realiza o anumită pregătire, prin gândire şi creaţie poetică (o sintagmă riguros vorbind tautologică, e vorba din nou de Dichten – n. tr.), pentru sosirea zeului sau pentru absenţa zeului, când vom intra în declin; aşa încât să nu murim, ca să mă exprim plastic, “degeaba”, ci atunci când vom capota, o vom face în lumina acestui zeu absent.

SPIEGEL: Există vreo legătură între gândirea Dv. şi apariţia acestui zeu? Există în opinia Dv. o legătură cauzală în acest sens? Credeţi că putem determina sosirea acestui zeu prin gândire?

HEIDEGGER: Nu îi putem cauza venirea prin gândire, în cel mai fericit caz putem pregăti o anume predispoziţie a expectativei.

SPIEGEL: Dar putem ajuta în vreun fel?

HEIDEGGER: Realizarea acestei pregătiri ar putea fi un prim ajutor. Lumea nu poate fi ceea ce şi cum este prin intermediul omului, dar nici fără om. În opinia mea, acest lucru se leagă de faptul că ceea ce eu, folosind un termen tradiţional, ambiguu şi acum deja uzat, numesc “fiinţă” are nevoie de om, fiinţa însăşi nu este fiinţă fără omul de care are nevoie pentru revelarea, protejarea şi structurarea acesteia. Eu văd esenţa tehnicii în ceea ce numesc con-struct (Ge-stell). Acest termen, atât de uşor de a fi înţeles greşit la prima auzire, se referă de fapt, dacă îl considerăm riguros, la miezul cel mai profund al istoriei metafizicii, care ne determină modul de fiinţare (Dasein) încă şi astăzi. Efectul acestui con-struct dă de înţeles: omul e condiţionat, solicitat şi provocat de o putere ce se revelează în esenţa tehnicii. Tocmai în experienţa faptului că fiinţa umană este structurată (gestellt) de către acest ceva ce nu este ea însăşi, şi pe care nu îl poate controla, i se arată posibilitatea intuiţiei faptului că fiinţa are nevoie de om. În tot ceea ce este mai propriu tehnicii moderne se ascunde tocmai posibilitatea experienţei, a faptului de a fi necesar şi de a fi pregătit pentru aceste noi posibilităţi. Gândirea nu poate decât să îl ajute pe om să ajungă la această intuiţie, iar filosofia şi-a dat obştescul sfârşit.

SPIEGEL: În epoci anterioare– dar nu numai – se credea mereu că filosofia era indirect foarte eficientă, rareori direct, dar că putea acţiona indirect, că a ajutat noile curente să se manifeste. Dacă ne gândim doar în cazul germanilor la nume mari precum Kant, Hegel, până la Nietzsche, ca să nu mai vorbim de Marx, se poate dovedi că filosofia a avut, pe căi ocolite, un efect enorm. Vreţi să spuneţi că această eficienţă a filosofiei a atins un punct final? Şi atunci când spuneţi că filosofia este moartă, că nu mai există, includeţi şi ideea că eficienţa filosofiei, dacă a exista vreodată, astăzi nu mai există?

HEIDEGGER: Tocmai am spus: printr-o gândire diferită e posibil un efect indirect, nu direct, aşa încât gândirea schimbă cauzal condiţia lumii.

SPIEGEL: Vă rugăm să ne scuzaţi, nu vrem să filosofăm, de aşa ceva nu suntem în stare, dar avem aici această verigă de legătură între filosofie şi politică, aşa că vă rugăm să ne scuzaţi dacă vă atragem în această discuţie. Tocmai aţi spus că filosofia şi individul nu pot face decât să…

HEIDEGGER: …realizeze această pregătire a unei predispoziţii de a rămâne deschişi faţă de sosirea sau absenţa zeului. Nici experienţa acestei absenţe nu este lipsită de importanţă, ci reprezintă o eliberare a omului de ceea ce în Fiinţă şi timp am numit decăderea în fiinţare. Din pregătirea acelei predispoziţii despre care am vorbit face parte şi reflecţia în marginea a ceea ce este astăzi.

SPIEGEL: Dar atunci de fapt celebrul impuls ar trebui să vină din afară, din partea unui zeu sau indiferent cui. Deci gândirea, prin sine însăşi, la un mod independent nu mai poate face nimic astăzi? Înainte a putut în opinia contemporanilor, şi în opinia noastră încă mai poate.

HEIDEGGER: Dar nu nemijlocit.

SPIEGEL: I-am numit deja pe Kant, Hegel, şi Marx ca mari promotori. Dar impulsuri vin şi de la un Leibniz– pentru dezvoltarea fizicii moderne şi astfel pentru naşterea lumii moderne în general. Tocmai aţi spus, credem, că în ziua de azi o asemenea eficienţă nu mai este posibilă.

HEIDEGGER: În sensul filosofiei nu mai este. Rolul filosofiei de până în prezent a fost preluat de către ştiinţe. Pentru o explicaţie suficientă a “efectului” gândirii, ar trebui să lămurim în profunzime ce pot însemna aici efect şi a cauza un efect. În acest sens, e nevoie de diferenţieri fundamentale între cauză, impuls, susţinere, asistenţă, obstrucţie şi cooperare. Dar dimensiunea corectă pentru aprecierea acestor diferenţieri nu o putem obţine decât după ce am lămurit îndeajuns principiul raţiunii suficiente. Filosofia se dizolvă în ştiinţe particulare: psihologia, logica, politologia.

SPIEGEL: Şi cine preia în acest caz locul filosofiei?

HEIDEGGER: Cibernetica.

SPIEGEL: Sau individul pios ce răm

rămâne deschis?

HEIDEGGER: Numai că asta nu mai e filosofie.

SPIEGEL: Dar ce?

HEIDEGGER: Eu o numesc cealaltă gândire.

SPIEGEL: O numiţi cealaltă gândire. Aţi putea formula lucrurile ceva mai clar?

HEIDEGGER: V-aţi gândit la fraza cu care conferinţa mea, “Întrebarea cu privire la tehnică”, se încheie: “Căci spiritul interogativ reprezintă pietatea gândirii”?

SPIEGEL: Am găsit în prelegerile Dv. despre Nietzsche o afirmaţie care ne luminează. Spuneţi acolo: “Pentru că în gândirea filosofică domneşte cea mai mare constrângere posibilă, toţi marii gânditori gândesc acelaşi lucru. Oricum, acest ‘acelaşi lucru’ este atât de esenţial şi de bogat, încât nici un individ nu îl poate epuiza, ci mai degrabă fiecare îl leagă pe celălalt într-un mod şi mai puternic.” Tocmai această construcţie filosofică pare însă, în opinia Dv., să fi ajuns la un punct final.

HEIDEGGER: A ajuns la un punct final, dar nu a devenit din acest motiv lipsită de importanţă, ci redevine tocmai în dialog actuală. Întreaga mea muncă de prelegeri şi seminarii din ultimii 30 de ani nu a fost în fond decât o interpretare a filosofiei occidentale. Întoarcerea la fundamentele istorice ale gândirii, faptul de a gândi până la capăt nişte întrebări care nu au mai fost puse de la filosofia greacă încoace – aceasta nu este o rupere cu tradiţia. Dar eu spun: modul de gândire al metafizicii tradiţionale, care se încheie cu Nietzsche, nu mai oferă nici o posibilitate de a înţelege prin gândire caracteristicile fundamentale ale erei tehnice care abia începe.

SPIEGEL: Într-o discuţie cu un călugăr budist acum aproximativ doi ani de zile, aţi vorbit despre “o metodă complet nouă de gândire” şi aţi spus că “pentru moment doar foarte puţine persoane pot pune în aplicare” această nouă metodă de gândire. Voiaţi să puneţi prin asta că doar puţini oameni pot avea intuiţiile care în opinia Dv. sunt posibile şi necesare?

HEIDEGGER: “Avea” în sensul originar absolut, în care le şi pot, într-un fel, spune.

SPIEGEL: Da, dar trecerea înspre realizare nu a fost exprimată clar de către Dv. nici în această discuţie cu budistul.

HEIDEGGER: Nici nu o pot face mai clară de atât. Nu ştiu nimic despre modul în care “funcţionează” această gândire. Se prea poate ca drumul gândirii de astăzi să ducă spre tăcere, pentru a proteja gândirea de a fi vândută pe nimic într-un an de zile. La fel de posibil este ca ea să aibă nevoie de 300 de ani pentru a “da rezultate”.

SPIEGEL: Înţelegem foarte bine. Dar pentru că nu trăim peste 300 de ani, ci aici şi acum, tăcerea ne este refuzată. Noi politicienii, semi-politicienii, cetăţenii, jurnaliştii, et cetera, în permanenţă trebuie să luăm câte o decizie. Trebuie să ne adaptăm la sistemul în care trăim, trebuie să încercăm să îl schimbăm, trebuie să găsim poarta îngustă spre o reformă şi pe aceea încă şi mai îngustă a unei revoluţii. Aşteptam ajutor din partea filosofului, fie şi indirect, ajutor pe căi ocolite. Iar acum auzim: nu vă pot ajuta.

HEIDEGGER: Chiar nu pot.

SPIEGEL: Acest fapt îl descurajează pe nefilosof.

HEIDEGGER: Nu pot, pentru că întrebările sunt atât de grele, încât ar fi contrar sensului acestei sarcini a gândirii să apari în public, să predici şi să dai sentinţe morale. Putem eventual risca afirmaţia: misterului dominării planetare a esenţei negândite a tehnicii îi corespund preliminariile şi discreţia gândirii care încearcă să reflecteze asupra acestui negândit.

SPIEGEL: Deci nu vă număraţi printre cei care, dacă doar ar fi auziţi, ar putea să ne arate o cale?

HEIDEGGER: Nu! Nu cunosc nici o cale către schimbarea nemijlocită a condiţiei actuale a lumii, presupunând că o asemenea schimbare mai este omeneşte posibilă. Dar cred că gândirea exersată ar putea trezi, clarifica şi fortifica predispoziţia de care vorbeam anterior.

SPIEGEL: Un răspuns clar – dar poate oare şi are dreptul un gânditor autentic să spună ceva de genul: aşteptaţi doar, în 300 de ani cu siguranţă ne va veni o idee?

HEIDEGGER: Nu e vorba de a aştepta pur şi simplu până când, după ce s-au scurs 300 de ani, omului îi vine o idee, ci de a gândi anticipativ către vremurile viitoare fără pretenţii profetice, din perspectiva caracteristicilor fundamentale abia gândite ale erei actuale. Gândirea nu este inactivitate, ci în ea însăşi acţiunea ce stă de vorbă cu destinele lumii. Mi se pare că distincţia, de sorginte metafizică, pe care o facem între teorie şi practică, şi concepţia unui transfer între ele împiedică accesul spre o intuiţie a ceea ce eu înţeleg prin gândire. Poate îmi veţi da voie să fac trimitere la prelegerile mele publicate în 1954 sub titlul “Ce înseamnă a gândi?”. Poate că şi acesta e un semn al timpului nostru, faptul că tocmai această scriere e cea mai puţin citită dintre publicaţiile mele.

SPIEGEL: Desigur că a fost întotdeauna o regretabilă neînţelegere a filosofiei, de a crede că filosoful ar putea avea vreun efect direct prin filosofia lui. Să ne întoarcem de unde am plecat. Nu e de conceput oare ca naţional-socialismul să fie privit pe de o parte ca realizarea acelei “întâlniri la nivel planetar” şi pe de alta ca ultimul, cel mai oribil, cel mai puternic şi în acelaşi timp cel mai neajutorat protest împotriva acestei întâlniri a “tehnicii determinate la nivel planeter” cu omul modern? E clar că Dv. purtaţi în sine înşivă o contradicţie, aşa încât numeroase produse secundare ale activităţii Dv. nu pot fi explicate decât prin faptul că Dv., cu diferitele părţi ale fiinţei Dv. care nu au legatură cu latura Dv. filosofică, vă agăţaţi de lucruri despre care, ca filosof, ştiţi că nu au viitor – cum ar fi concepte ca “patrie”, “înrădăcinare” şamd. Cum se împacă cele două: tehnică planetară şi patrie?

HEIDEGGER: Eu n-aş spune asta. Mi se pare că luaţi tehnica în sens prea absolut. Eu văd situaţia omului în lumea tehnicii planetare nu ca pe o soartă dezastruoasă şi de neeludat, ci văd tocmai sarcina gândirii în a ajuta, în limitele ei, fiinţa umană să dobândească o relaţie adecvată cu esenţa tehnicii însăşi. E adevărat că naţional-socialismul a mers în acestă direcţie, dar aceşti indivizi erau mult prea limitaţi în gândire pentru a dobândi un raport explicit cu ceea ce se petrece astăzi, şi e deja de trei secole pe drum.

SPIEGEL: Au, să zicem, americanii astăzi acest raport explicit?

HEIDEGGER: Nici ei nu îl au şi sunt încă prinşi într-o gândire care, ca pragmatism, oferă într-adevăr întâietate operativităţii şi manipulării tehnice, dar în acelaşi timp blochează calea spre o reflecţie în marginea a ceea ce este caracteristic tehnicii moderne. Între timp se fac însă eforturi de a rupe cu gândirea pozitivist-pragmatică ici-colo în SUA. Şi cine dintre noi poate decide dacă nu cumva într-o bună zi în Rusia şi în China vor reînvia tradiţii străvechi ale unei “gândiri” care îşi vor aduce contribuţia pentru a face posibil omului un raport liber cu lumea tehnică?

SPIEGEL: Dacă nimeni nu îl are şi nici filosoful nu poate oferi unul…

HEIDEGGER: Nu sunt în măsură să decid cât de departe voi ajunge cu încercarea mea în planul gândirii şi în ce fel va fi ea receptată şi transformată în mod productiv în viitor. Ultima oară am încercat în 1957, într-o conferinţă cu titlul “Principiul identităţii”, cu ocazia aniversării Universităţii din Freiburg, să arăt în câţiva paşi de gândire în ce măsură într-o experienţă gânditoare asupra a ceea ce este specific pentru tehnica modernă, omului erei tehnice i se deschide posibilitatea de a avea experienţa relaţiei cu o pretenţie pe care o poate nu doar auzi (hören), ci căreia mai degrabă îi aparţine (gehört). Gândirea mea stă într-un raport esenţial cu poezia lui Hölderlin. Dar sunt de părere că Hölderlin nu este un poet oarecare, a cărui operă devine obiect de studiu, printre altele, pentru istoricii literari. În opinia mea Hölderlin este poetul care arată spre viitor, care aşteaptă acest zeu, şi care din acest motiv nu poate rămâne un simplu obiect de studiu pentru cercetătorii operei lui în reprezentările istoriei literare.

SPIEGEL: Apropos de Hölderlin (ne cerem scuze că trebuie să cităm din nou), în prelegerile Dv. despre Nietzsche spuneaţi: “conflictul recunoscut în mod diferit al dionisiacului si apolinicului, al pasiunii sacre şi al expunerii sobre, este o lege stilistică disimulată a destinului istoric al germanilor, şi într-o bună zi va trebui să ne găsească pregătiţi şi gata de structurarea ei. Această opoziţie nu este o formulă cu ajutorul căreia putem descrie doar ‘cultura’. Prin acest conflict, Hölderlin şi Nietzsche au ridicat un semn de întrebare înaintea misiunii germanilor de a-şi afla istoric propria lor esenţă. Vom înţelege noi oare acest semn? Un lucru e sigur: dacă nu îl vom înţelege, istoria se va răzbuna pe noi.” Nu ştim în ce an aţi scris asta; apreciem că era 1935.

HEIDEGGER: Probabil că citatul face parte din prelegerea despre Nietzsche intitulată “Voinţa de putere ca artă” din anii 1936/37. Dar e posibil să fi fost spus şi în anii care au urmat.

SPIEGEL: Aţi putea explica acest lucru ceva mai în detaliu? Ne duce dinspre generalităţi înspre o sarcină concretă a germanilor.

HEIDEGGER: Aş putea exprima ceea ce se spune în citat şi în felul următor: convingerea mea este că o schimbare nu poate fi pregătită decât din acelaşi loc în care apare tehnica modernă, şi că ea nu poate avea loc prin adoptarea budismului Zen sau a altor experienţe orientale ale lumii. E necesar ajutorul tradiţiei europene şi faptul de a ne reînsuşi această tradiţie pentru o schimbare în gândire. Gândirea nu poate fi transformată decât de o gândire care are aceeaşi origine şi misiune.

SPIEGEL: Exact în punctul în care îşi are originea lumea tehnică, credeţi Dv. că ea trebuie să fie…

HEIDEGGER: …transgresată (aufgehoben) în sens hegelian, nu îndepărtată, ci transgresată, dar nu doar de către om.

SPIEGEL: Atribuiţi germanilor o sarcină aparte?

HEIDEGGER: Da, în acel sens, în dialog cu Hölderlin.

SPIEGEL: Credeţi că germanii au o calificare specială pentru această schimbare?

HEIDEGGER: Mă gândesc la înrudirea interioară cu totul aparte a limbii germane cu limba grecilor şi cu gândirea lor. Acest lucru îmi este confirmat în mod repetat astăzi de către francezi. Atunci când încep să gândească, ei vorbesc în germană. Mă asigură că nu ar răzbi cu limba lor.

SPIEGEL: Aşa explicaţi faptul că aţi avut un efect atât de puternic în ţările romanice, mai cu seamă în Franţa?

HEIDEGGER: Pentru că ei realizează că nu o pot scoate la capăt în lumea de astăzi cu toată raţionalitatea lor atunci când e vorba să o înţeleagă în originea esenţei ei. Pe cât de puţin poate fi tradusă poezia, pe atât de puţin poate fi tradusă gândirea. În cel mai fericit caz poate fi parafrazată. De îndată ce încerci să realizezi o traducere literală, totul este modificat.

SPIEGEL: Un gând incomod.

HEIDEGGER: Ar fi bine dacă această senzaţie de stânjeneală ar fi luată în serios la o scară mai mare şi dacă în final ne-am gândi ce transformare capitală a suferit gândirea greacă prin traducerea în latina romană, fenomen care ne împiedcă încă şi astăzi să dezvoltăm o reflecţie suficient de profundă a termenilor fundamentali ai gândirii greceşti.

SPIEGEL: Domnule profesor, noi am porni de fapt de la optimismul că un lucru poate fi comunicat şi chiar tradus, pentru că dacă acest optimism, în baza căruia conţinutul gândirii poate fi comunicat dincolo de graniţe lingvistice, încetează, ne paşte provincialismul.

HEIDEGGER: Aţi numi gândirea greacă “provincială” în raport cu modul de reprezentare dominant în Imperiul Roman? Scrisorile de afaceri se pot traduce în toate limbile. Ştiinţele, prin ştiinţă înţelegând ştiinţe naturale, cu fizica matematică drept ştiinţă primară, sunt traductibile în toate limbile, mai corect: nu se traduce, ci se vorbeşte acelaşi limbaj matematic. Atingem aici un domeniu foarte vast şi greu de cuprins.

SPIEGEL: Dar poate că şi asta face parte din această discuţie: la ora actuală avem, fără exagerare, o criză a sistemului democratic-parlamentar. O avem de mult. O avem mai cu seamă în Germania, dar nu numai în Germania. O avem şi în ţări clasice ale democraţiei, în Anglia şi America. În Franţa nici măcar nu mai e vorba de o criză. Acum, se ridică întrebarea: oare gânditorii nu ar putea să dea sugestii, chiar şi ca produse secundare ale gândirii, fie că acest sistem trebuie înlocuit cu un altul, şi cum ar trebui să arate acesta, fie că reforma e totuşi posibilă şi să dea indicaţii legat de cum ar fi aceasta posibilă. Altfel, concluzia e că cel needucat filosofic – şi de regulă aici e vorba de cel care are lucrurile în mână (deşi nu le poate determina) şi care stă în mâna lucrurilor – o astfel de persoană va ajunge mereu la concluzii greşite, poate chiar oribile. Aşadar: nu ar trebui ca filosoful să fie pregătit să se gândească la felul în care fiinţele umane pot structura o mai bună convieţuire în această lume pe care ei înşişi au tehnologizat-o şi care poate i-a copleşit deja? Nu e normal să existe o anume aşteptare faţă de filosof, de a da astfel de sugestii despre ce consideră el ca moduri posibile de convieţuire, şi oare nu greşeşte şi filosoful, fie chiar şi într-o mică măsură, faţă de profesia şi chemarea lui dacă nu comunică nimic în acest sens?

HEIDEGGER: După cum văd eu lucrurile, un individ nu este capabil de a înţelege lumea în ansamblu prin gândire în asemenea măsură încât să dea indicaţii practice, nici măcar în raport cu obiectivul de a redobândi un fundament solid pentru gândirea însăşi. Dacă se ia în serios în raport cu marea ei tradiţie, gândirea merge prea departe dacă ar emite pretenţia de a da indicaţii şi sfaturi. Cu ce drept, în baza cărei autorităţi ar trebui să se producă acest lucru? În domeniul gândirii nu există afirmaţii apodictice. Singura măsură pentru gândire vine din obiectul gândirii însuşi. Or, acest lucru este tocmai cel care este pus sub semnul întrebării înainte de orice altceva. Pentru a face această stare de lucruri inteligibilă, ar fi necesară o lămurire a raportului dintre filosofie şi ştiinţe, ale căror succese tehnico-practice fac o gândire de tip filosofic să pară din ce în ce mai inutilă în ziua de azi. Situaţiei dificile în care a ajuns gândirea cu privire la propriul ei ţel îi corespunde o alienare – hrănită de chiar poziţia puternică a ştiinţelor – în raport cu gândirea care trebuie să îşi refuze faptul de a răspunde la întrebările practice şi ideologice ale zilei.

SPIEGEL: Domnule profesor, în domeniul gândirii nu există sentinţe apodictice. Astfel, nu e de mirare că şi arta modernă are dificultăţi în a face afirmaţii cu caracter autoritar. Cu toate acestea o numiţi “distructivă”. Arta modernă însă adesea se consideră pe sine artă experimentală. Lucrările ei sunt încercări…

HEIDEGGER: Mă bucur să mai învăţ câte ceva.

SPIEGEL: …încercări făcute din izolarea omului şi artistului, iar din o sută de încercări, uneori mai apare câte unul care chiar are ceva de zis.

HEIDEGGER: Tocmai aceasta e marea întrebare: unde se află arta? Ce loc mai ocupă ea astăzi?

SPIEGEL: Preabine, dar aici cereţi ceva de la artă pe care nu îl mai pretindeţi gândirii.

HEIDEGGER: Nu pretind nimic de la artă. Spun doar că e încă neclar ce loc mai ocupă ea astăzi.

SPIEGEL: Dacă arta nu-şi cunoaşte locul, decurge de aici faptul că e destructivă?

HEIDEGGER: Bine, lăsaţi asta. Dar aş vrea să vă spun totuşi că nu văd direcţia pe care o indică arta modernă, mai cu seamă rămâne neclar locul în care vede sau caută măcar ceea ce este mai propriu artei.

SPIEGEL: Şi artistului îi lipseşte angajamentul faţă de tradiţie. O poate găsi frumoasă, şi poate spune: aşa se putea picta acum 600 de ani, acum 300 de ani sau chiar acum 30 de ani. Dar el nu mai poate face acelaşi lucru. Chiar dacă ar vrea, nu ar putea. Căci altfel, cel mai mare artist ar fi ingeniosul falsificator Hans van Meegeren, care în acest caz ar picta “mai bine” decât ceilalţi. Dar asta pur şi simplu nu mai funcţionează. Din acest motiv, artistul, scriitorul, poetul sunt în aceeaşi situaţie ca şi gânditorul. De câte ori nu trebuie să spunem: închide ochii.

HEIDEGGER: Dacă luăm “producţia de cultură” drept cadru referenţial pentru clasificarea artei, poeziei şi filosofiei, atunci acest semn de egalitate este justificat. Dar dacă nu doar această producţie, ci şi ceea ce denumim “cultură” este pus sub semnul întrebării, atunci reflecţia în marginea acestei interogativităţi aparţine de asemenea domeniului sarcinii gândirii, a cărei stare precară abia dacă mai poate fi apreciată. Dar cel mai mare neajuns al gândirii este acela că astăzi, după mine, nu există nici un gânditor suficient de “mare” ca să plaseze gândirea, în mod nemijlocit şi într-o structură clară, înaintea obiectului ei şi astfel pe drumul cel bun. Pentru noi, cei de azi, măreţia a ceea ce trebuie gândit este prea mare. Dar poate că ne putem da silinţa să realizăm poduri mai înguste şi nu foarte mari pentru o trecere.

SPIEGEL: Domnule profesor Heidegger, vă mulţumim pentru această discuţie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s