Filosofie

Emil Cioran – Pacat si transfigurare.

 

Există multă bucurie în nelinişte şi multă voluptate în suferinţă. Fără acest com­promis superior, cine ştie dacă s’ar mai fi găsit oameni care să-şi caute fericirea în ne­fericire şi salvarea pe drumuri de întunerec, şi dacă ar mai fi posibilă o mântuire prin ocolurile răului. Iubirea infernalului nu este posibilă fără reflexele de paradis ale bucuriei şi ale voluptăţii pure. Dar când conştiinţa noastră, pe calea mântuirii inverse, rămâne la un moment dat, pură de bucurie şi de voluptate, când neliniştea şi suferinţa se închid în ele înşile pentru a-şi medita abisul ? Atunci ne mai putem noi crede pe drumul mân­tuirii ? Sau mai vrem noi să ne mântuim ? Nu se poate şti dacă omul vrea sau nu să se mântuiască, fiindcă nu se poate şti dacă momentul ultim al mântuirii — transfigurarea este altceva decât o înfundătură sublimă.

Refuzul mântuirii pleacă dintr’o iubire secretă a tragediei. Este ca şi cum odată mân­tuiţi, ni-ar fi frică să nu fim aruncaţi la coş de Divinitate şi am prefera o rătăcire pentru a ne împlini un orgoliu absolut. Cu toate acestea nu există nimeni care să nu privească pierderea mântuirii, ca pe cea mai mare ocazie pierdută, precum nu există nimeni, care să nu se îmbujoreze în visul alb al transfigurării. Şi această situaţie este atât de drama­tică, încât te întrebi dacă Dumnezeu nu ne-a exilat pe pământ pe fiecare în parte.
Dar omul nu poate trăi numai în nelinişte şi numai în durere. Existenţa exclusivă în gama stărilor negative, fără întoarcere la naivitate şi fără înaintare în transfigurare, împo­vărează în aşa măsură conştiinţa noastră, încât presiunea unei vini, adaugă un atribut du­reros acesteia. Naşterea conştiinţii vinovate indică un moment primejdios şi fatal! Ne simţim treptat apăsaţi de temeri ascunse şi responsabili fără să ştim faţă de cine. N’am comis nici o crimă şi n’am ofensat nici cea mai neînsemnată fiinţă; dar conştiinţa este turburată ca după o crimă şi ca după cea mai grozavă ofensă. Ne-am ascunde în zone de întunerec de frica luminii. O teamă de claritate ne stăpâneşte, o teamă de lucruri transparente, de tot ceiace există, fără să aibă nevoe de justificare. Neliniştea creşte cu atât mai mult, cu cât noi nu putem găsi un determinant concret şi imediat. O vină fără obiect, o nelinişte fără o cauză exterioară. Am vrea atunci mai bine să fi făcut o crimă, să fi distrus un prieten, să fi ruinat o familie, să fi fost murdari, triviali şi bestiali. Mai repede am accepta să fim recunoscători unei victime, decât să ne scufundăm în indefi­nitul neliniştii noastre. Pierduţi în obscurităţile unei mine şi condamnaţi fără scăpare, ne-am simţi mai luminoşi decât în mrejile unei vini ce n’o putem înţelege. Conştiinţa vinovată ne oferă exemplul celui mai mare naufragiu moral. Fără ea n’am înţelege nimic din toată drama păcatului, n’am presimţi nimic din procesul prin care fără să fim vinovaţi faţă de ceva, putem fi vinovaţi faţă de tot. Când ne simţim responsabili faţă de sursele prime ale vieţii, atunci curajul gândirii noastre a devenit primejdie pentru existenţa noastră.

Naşterea conştiinţii vinovate nu se poate concepe în afară de o existenţă care sufere. Drumul spre păcat pleacă din suferinţă şi este suferinţă. Dar o suferinţă infinită. Presiunea conştiinţii vinovate n’o cunosc aceia la cari suferinţa încetează, pentru cari ea este o simplă potecă, îngustă ca şi dorinţa lor de fericire sau de nefericire. Ce se întâmplă, însă, cu aceia cari n’au de ales decât între suferinţă şi paradis? (Este oare admisibilă altă al­ternativă?) Şi ce se întâmplă cu aceia cari de frică de a pierde suferinţa prin câştigarea paradisului, nu pot renunţa niciodată la ea ? In ce lume să se aşeze acei ce se simt tari numai în contradicţie, ce sunt victorioşi doar între două tăişuri? Nu este existenţa cea mai plină aceia în care mugurii surâd putregaiului ? Intr’o mare existenţă, contradicţia este o supremă unitate. Reflexul Divinităţii în om este sesizabil în rezistenţa în antinomii. Suntem pe calea Dumnezeirii de câte ori în noi dialectica nu mai este un proces, de câte ori antinomiile se rotunjesc în bolta fiinţii noastre, imitând curba de azur a cerului, iar pe calea noastră (a celor căzuţi iremediabil în timp) de câte ori trăim orice proces ca o durere. Şi trăim durerea ca o dialectică cu un singur termen. Durerea se afirmă; se neagă tot în durere şi se înbină în durere. Este ceva monoton în toată drama suferinţii…

Vrând sau nevrând, fiecare om înclină să considere durerea ca un drum spre puri­tate, ca un simplu moment în evoluţia sa, fiindcă până acum nimeni n’a putut-o accepta ca o stare naturală. Neputând-o învinge şi depăşi, ea se sistematizează în existenţa noa­stră, creând o dispoziţie exact opusă purităţii. Ce ispăşim prin suferinţa noastră ? Este în­tâia întrebare a conştiinţii vinovate. Ce ispăşim când n’am făcut nimic? O vină fără obiect ne tiranizează şi povara pe conştiinţă creşte cu progresul durerii. Un criminal are o scuză pentru neliniştea lui: victima; un om religios; un gest imoral; un păcătos obiş­nuit: o abatere dela lege. Aceşti oameni sunt scoşi din comunitate; atât ei cât şi comu­nitatea ştiu dece sunt blestemaţi. Neliniştea lor are un sprijin în certitudinea motivului exterior. Fiecare din ei poate spune liniştit: sunt vinovat, fiindcă… Dar acela care nu poate spune nici măcar fiindcă ? Sau, când mai târziu, în torturile conştiinţii vinovate, acest fiindcă va fi urmat de o scuză ce acoperă totul şi acest tot, nu va putea mângâia cu imensitatea lui dorinţa noastră dureroasă după un păcat imediat, concret şi viu? N’am vrea oare să fim vinovaţi faţă de ceva vizibil ? Să ştim că suferim din cauza cutărui şi cutărui lucru, să ne simţim vinovaţi faţă de o prezenţă, de o fiinţă determinată, să putem aduce durerea noastră fără nume în legătură cu un nume

N’am păcătuit faţă de nimeni şi faţă de nimic; dar am păcătuit faţă de tot, faţă de o ultima raţiune. Aceasta este calea păcatului metafizic. Precum formele multiple ale te­merii, în loc să se nască individual şi disparat pentrucă să culmineze în frica de moarte,— se nasc la unii dintr’o frică iniţială în faţa morţii, tot aşa în cazul păcatului metafizic, o vină esenţială în faţa existenţii, iradiază dela centru toate elementele povarei noastre lăuntrice.

Conştiinţa noastră vinovată, încercuită de coroana neagră a păcatului, îşi dă în cele din urmă seama de un atentat comis de existenţa noastră împotriva surselor vieţii şi ale existenţii. Întâiul şi ultimul păcat.

Dintr’o nesfârşită suferinţă se naşte conştiinţa păcatului; la rândul lui, el este o pedeapsă a acestei suferinţi. Sau poate mai mult: păcatul este o autopedeapsă a suferinţii. Ispăşim prin el vina de a nu fi devenit puri prin durere; de a nu fi făcut saltul, trans­figurarea, ci continuăm a suferi mai departe fără margine, ispăşim mai cu seamă de a nu fi voit să devenim puri. Căci nu se poate spune că n’am avut fiecare la un moment dat cheia paradisului…

Dintr’o mare reflexie asupra sa însuşi, conştiinţa vinovată începe să descopere raţiu­nile ultime ale neliniştii sale. Decât, acestea niciodată nu vor putea echivala motivul precis şi cauza exterioară, ci, dimpotrivă, amplifică problemele existenţii proprii.

Căci toată drama păcatului metafizic consistă în trădarea raţiunilor ultime ale existenţii. Aceasta înseamnă a fi vinovat faţă de tot, iar nu faţă de ceva. Ştiind aceasta, ne-am uşurat sarcina şi blestemul ? Nu; fiindcă nu putem înlătura „cauza” neliniştii noastre fără să ne înlăturăm şi pe noi. Deja, păcătuind ne-am înlăturat din existenţă, câştigând în schimb, o deconcertantă conştiinţă a acestei existenţe.

Toţi acei ce au trădat geniul pur al vieţii şi au turburat sursele vitale în elanul demiurgic al conştiinţii, au atentat la raţiunile prime ale existenţii, la existenţă ca atare. Ei au violat misterele ultime ale vieţii şi au ridicat toate vălurile ce acopereau taine, adâncimii şi iluzii. Conştiinţa vinovată rezultă din atentatul cu voe sau fără voe împotriva vieţii. Toate clipele, cari n’au fost clipe de extaz în faţa vieţii, s’au totalizat în vina infinită a conştiinţii. Viaţa ne-a fost dată ca să murim în extazul ei. Datoria omului era s’o iubească până la orgasm. Oamenii trebuiau să lucreze la construirea celui de al doilea paradis. Dar la această construcţie n’a fost depusă până acum nici o piatră; doar lacrimi. Se poate oare construi un paradis cu lacrimi ?

Păcatul metafizic este devierea dela suprema responsabilitate în faţa vieţii. De aceea ne simţim extrem de responsabili în faţa ei. Suntem vinovaţi de a fi conspirat în ne­sfârşita noastră durere împotriva purităţii iniţiale a vieţii. (Dar oare viaţa n’a conspirat şi ea împotriva noastră?)

Un om care iubeşte viaţa şi a conspirat împotriva ei, este asemenea unui creştin fa­natic care a renegat pe Dumnezeu. Păcatul teologic este tot aşa de grav ca şi păcatul metafizic. O diferenţă există totuşi: Dumnezeu poate ierta dacă vrea viaţa, însă, fiind obosită şi oarbă de fulgerele noastre, ne poate reprimi numai dacă vrem noi. Ceeace înseamnă: renunţare la calea divinizării proprii şi pierderea în anonimatul surselor vitale (recâştigarea naivităţii paradisiace, când omul nu cunoştea durerea şi pasiunea pentru durere). Incă odată, mântuirea este o chestiune de voinţă.

A ucide un om şi a ucide viaţa! In primul caz te condamnă semenii, în al doilea destinul tău devine o condamnare. Trăeşti ca şi cum ai fi condamnat de ultimul principiu (de natură, de viaţă, de existenţă, de Dumnezeu, etc.) Poate numai atunci începi să ştii ce e viaţa şi să înţelegi lucruri inaccesibile filosofiei ; să dispreţueşti legile naturii; să fii altcum trist; să iubeşti absurdul…

De aici, un drum prin întunerec ar putea să ne descopere o lumină secretă. Dar dacă această lumină ar fi un moment final ? Căci din lumină nu mai putem cădea în întunerec, atunci când lumina ne primeşte ca sfârşitul istoriei noastre. Transfigurarea este o mare tentaţie după povara păcatului metafizic, care ne-a scos din rândurile oamenilor şi a vieţii, mai mult decât o crimă ordinară. Nimeni, pe căile durerii şi ale păcatului, ale nebuniei şi ale morţii, nu scapă din vedere fascinarea învăluitoare a unei lumini finale. Dar tot aşa nici unul, din aceia cari au trăit amarnic dialectica demonică a vieţii, nu poate accepta beatitudinea finală, atunci când mai are încă de trăit. Din frica de sfârşitul lui. Căci transfigurarea este o înfrângere a dialecticii, o transcendere esenţială a oricărui proces. Sfinţenia este o stare de continuă transfigurare, deoarece sfinţenia este o depăşire definitivă a dialecticii. Un sfânt n’are nici un fel de istorie; el merge în linie dreaptă spre cer.

Cine a acceptat marile poveri ale vieţii, iubeşte mai mult tragedia, decât transfigurarea. Teama de monotonia clipelor sublime este mai mare decât teama de prăbuşire. Ce poate fi pentru acela transfigurarea, decât uitările propriei tragedii, sublimele lui laşităţi ? Există multă bucurie în nelinişte şi multă voluptate în suferinţă, din moment ce omului îi poate fi teamă de orice mântuire ca de o mântuire înainte de vreme. Este ca şi cum odată efortul transfigurator realizat, ne-ar fi teamă că ne-am pierdut pe noi înşine. De câte ori până acum omul nu s’ar fi putut mântui dacă ar fi voit? Dar se vede că suferinţa descopere lumi ce pot înăbuşi amintirea şi regretul paradisului…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s