Filosofie

Soren Kierkegaard – Despre conceptul de ironie.

 

“Să desenezi un spiriduş cu pălăria care-l face invizibil” 

În luna noiembrie s-au împlinit 150 de ani de la moartea lui Sřren Kierkegaard (n. 1813, m.1855 la Copenhaga), criticul lui Hegel şi al romanticilor germani, cel care a dăruit filosofiei moderne concepte-cheie imposibil de ocolit. Prilej de a rememora marea sa forţă în a transcende graniţele filosofiei, teologiei, psihologiei, criticii literare, literaturii? şi de a prezenta cititorilor români un fragment dintr-o scriere de început a filosofului danez, nemaitradusă până acum în limba română: Despre conceptul de ironie, cu permanentă referire la Socrate (Om Begrebet Ironi, med stadigt Henysn til Sokrates). Această teză a lui Kierkegaard pentru obţinerea titlului de magister (pe atunci, cel mai înalt titlu academic care putea fi conferit de Facultatea de Teologie din Copenhaga, echivalentul unui doctorat) a fost atât de rar tradusă, deoarece stilul erudit, încărcat de citate în original, punea la mare încercare orice lectură, oricât de calificată. Circulaţia lucrării s-a dovedit însă până la urmă obligatorie, deoarece, în ciuda faptului că autorul nu i-a mai acordat ulterior importanţă şi nu a inclus-o în lista operelor propriu-zise (deşi se mândrea cu faptul că e ,magister în ironie”), ea este considerată în zilele noastre una din scrierile sale de căpătâi.

Primele însemnări ale lui Kierkegaard despre ironie datează din 1837, dar lucrul propriu-zis la Conceptul de ironie l-a început abia în vara lui 1840. Avea să predea teza la 3 iunie 1841, înaintând totodată câte o cerere Facultăţii de Teologie şi regelui pentru a i se îngădui obţinerea titlului cu o lucrare în limba daneză (în loc de latină, cum era obiceiul). Teza urma să fie totuşi susţinută în latină. Motivele invocate erau de ordin stilistic: abordarea ironiei la moderni nu putea fi întreprinsă în mod adecvat în latină. Lucrarea a fost acceptată, nu însă fără anumite reţineri: comisia profesorală considera neacademic tonul ei ironic, nepotrivit pentru un teolog. Conţinutul s-a bucurat însă de apreciere, astfel că a putut vedea lumina tiparului în septembrie 1841. Pe 29 septembrie a avut loc susţinerea, în cadrul unui examen care a durat şapte ore…

Încă în introducere, Kierkegaard constată ,imposibilitatea” întreprinderii sale: a prinde într-un concept ironia, cea definită, cu un termen hegelian, ca ,negativitate infinită şi absolută”, e ca şi cum ai vrea ,să desenezi un spiriduş cu pălăria care îl face invizibil”. Dificultăţile au fost însă în parte înlăturate prin personificarea ironiei ca punct de vedere al lui Socrate şi folosirea lui Socrate ca etalon pentru judecarea ironiştilor moderni: romanticii. Acestora, Kierkegaard le reproşează distanţarea de lume prin ironie, indiferenţa faţă de normele morale şi sociale şi închiderea în sine, o formă de libertate negativă, abstractă. Consideră însă că ironia e calea spre adevăr când reprezintă o clipă în viaţa omului, un moment controlat, depăşit prin deschiderea spre un nou stadiu (cel etic): ,Aşa cum filosofia începe cu îndoiala, o viaţă care să poată fi numită umană începe cu ironia”. Începe cu ea, dar nu se opreşte la ea.

Fragmentul de faţă reprezintă unul din pasajele teoretice cheie ale volumului şi anticipează, totodată, unele trăsături din opera ulterioară a lui Kierkegaard : accentul pus pe individ, nu pe comunitate, critica modului de viaţă burghez, considerat cum nu se poate mai străin de ideea creştină a pătimirii şi umilinţei. Observaţiile despre criticii literari, care ar ,aranja” autorii, anticipează neînţelegerile lui Kierkegaard cu Ludvig Heiberg (1791-1860), arbitrul gustului literar al epocii. Descrierea rolului ironiei în legăturile de dragoste duce cu gândul la Jurnalul seducătorului din Sau-sau (1843), unde seducătorul Johannes trăieşte, la fel ca ironiştii romantici, într-o permanentă reflecţie a reflecţiei, analizându-şi, cu distanţare calmă, sentimentele. Pasajul ar putea fi considerat şi un semn al despărţirii lui Kierkegaard de Regine Olsen, care avea să aibă loc în octombrie 1841.

Dintre scriitori se remarcă simpatia lui Kierkegaard pentru Heinrich Heine, la ale cărui scrisori Über die französische Bühne (Despre teatrul francez, 1837) se referă într-una din note, şi pe care îl aprecia pentru stil şi atitudinea ironic-critică faţă de romantism. Dintre danezi e des pomenit dramaturgul clasic Ludvig Holberg (1684-1754), ale cărui personaje de comedie îi par lui Kierkegaard tipuri uşor de întâlnit printre contemporani. De altfel, tocmai datorită încercărilor de a-i caracteriza pe contemporani, aceste pasaje din textul lui Kierkegaard nu sunt doar un fragment de teorie a ironiei, ci şi un exemplu de ironie practică, pe teme de mare actualitate şi astăzi.

A fost o vreme, nu prea demult, când şi aici se putea avea succes cu un pic de ironie, care acoperea orice alte lipsuri şi ajuta la o relativ respectabilă trecere prin lume, dând aparenţa de persoană cultă, cu perspectivă asupra vieţii şi înţelegere a lumii – persoană înfăţişată iniţiaţilor ca aparţinând unei extinse francmasonerii intelectuale. Se mai întâmplă să întâlnim uneori câte un reprezentant al acestei epoci dispărute, cineva care şi-a păstrat surâsul fin, cu subînţelesuri, dezvăluind ambiguu parcă atâtea, având încă acel aer de curtean intelectual care-i adusese avere în tinereţe, pe care îşi întemeiase apoi viitorul, în nădejdea că o să biruiască lumea. Ah, dar ce dezamăgire! În zadar mai caută cercetătorul său ochi un suflet semen, iar dacă zilele sale de glorie nu le-ar fi rămas încă unora proaspete în memorie, expresia chipului său ar părea o neînţeleasă hieroglifă a vremii în care trăieşte ca străin şi venetic. Epoca noastră cere mai mult; cere, dacă nu patos înalt, măcar patos rostit în gura mare; dacă nu speculaţie, măcar concluzie, dacă nu adevăr, măcar putere de convingere, dacă nu integritate, măcar asigurări că ar fi aşa, dacă nu sentiment, măcar vorbe mari despre asta. ş…ţ Nu îngăduie gurii să se închidă încăpăţânată sau buzei de sus să se strâmbe aluziv, ci porunceşte gurii să stea deschisă, fiindcă, într-adevăr, cum ar fi de închipuit un patriot adevărat şi autentic care să nu ţină discursuri sau cum ar arăta chipul dogmatic al unui gânditor profund fără o gură cu care să poată înghiţi toată lumea, un virtuoz al cornului abundenţei de cuvinte vii, fără ditamai gura căscată? Nu îngăduie nimănui să stea locului, adâncit în gânduri; însuşi mersul încet dă deja de bănuit; şi într-adevăr cine ar accepta aşa ceva în clipele agitate în care trăim, în acest timp fatidic despre care toţi au căzut de acord că poartă, drept rod, extraordinarul? În acest timp care urăşte izolarea – şi chiar aşa, cum ar putea îndura măcar ca vreun om să aibă disperata idee de a străbate viaţa singuratec -, în acest timp care, mână-n mână şi braţ la braţ (precum calfele pornite la drum, sau soldaţii), trăieşte doar pentru ideea de comunitate?1 Însă chiar dacă ironia e departe de a fi specifică epocii în care trăim, nu înseamnă defel că ironia ar fi dispărut de tot. ş…ţ De exemplu, în retorică apare deseori o figură de stil numită ironie, definită ca spunere a contrariului a ceea ce gândeşti. Aici avem de-a face o însuşire care se întâlneşte la orice ironie – anume, că fenomenul nu este esenţa, ci opusul esenţei. Când vorbesc, gândul şi sensul reprezintă esenţa, iar cuvântul, fenomenul. Aceste două elemente sunt absolut necesare şi în acest sens a spus Platon că orice gând e rostire. Adevărul cere identitatea lor, fiindcă dacă aş fi avut gândul fără cuvânt, n-aş fi avut gândul; iar dacă aş fi avut cuvântul fără gând, n-aş fi avut cuvântul – după cum cineva nu poate spune despre copii sau oameni ieşiţi din minţi că vorbesc. Dacă observ acum subiectul vorbitor, am aici din nou de-a face cu o trăsătură caracteristică oricărei ironii, anume că subiectul este negativ liber. Atunci când sunt conştient, în timp ce vorbesc, că spun ceea ce vreau să spun şi că vorbele pe care le-am rostit exprimă înţelesul potrivit, când presupun că persoana căreia îi vorbesc îmi înţelege pe deplin părerea, atunci sunt legat de spusă, adică sunt liber pozitiv în ea. Aici se potriveşte versul antic: semel emissum volat irrevocabile verbum. Sunt legat şi faţă de mine însumi şi nu mă pot elibera în orice clipă aş vrea. Însă dacă spusa mea nu e şi ceea ce cred, ba e chiar opusul înţelesului dat de mine, atunci sunt liber şi faţă de alţii şi faţă de mine.

Figura de stil a ironiei se autoanulează însă prin faptul că vorbitorul presupune că e înţeles de ascultători şi astfel, prin negarea fenomenului imediat, esenţa intră în identitate cu fenomenul. Dacă se întâmplă uneori ca un astfel de discurs ironic să nu fie înţeles, nu e vina oratorului, decât numai în măsura în care s-a pretat la a avea de-a face cu un ipochimen atât de viclean cum e ironia, căreia îi place să-i ia peste picior atât pe prieteni, cât şi pe duşmani. Despre o astfel de întorsătură ironică a discursului se spune deseori: seriozitatea asta nu-i serioasă. Expresia e atât de serioasă, că te sperii, dar ascultătorul ştiutor împărtăşeşte secretul ascuns aici. însă tocmai datorită acestui fapt, ironia e din nou anulată. A spune ceva serios fără a-l lua în serios reprezintă cea mai obişnuită formă a ironiei. A doua formă, zicerea în glumă, în derâdere, a unui lucru luat de fapt în serios, apare mai rar2. Dar cum am spus înainte, figura de stil ironică se autoanulează, e ca o ghicitoare căreia i se dă răspunsul în aceeaşi clipă.

Procedeul mai are o caracteristică proprie oricărei ironii, un anumit aer de superioritate care decurge din faptul că nu vrea să fie înţeles imediat, chiar dacă vrea să fie înţeles, ceea ce-l face să se uite de sus la vorbirea simplă şi directă, pe care oricine o pricepe îndată; călătoreşte, ca să zicem aşa, într-un distins incognito, şi din locul său de la înălţime priveşte compătimitor vorbirea obişnuită, pedestră. În viaţa de zi cu zi, procedeul ironic apare mai ales în cercurile înalte, fiind un prerogativ din aceeaşi categorie ca bon ton-ul care pretinde surâsul faţă de nevinovăţie şi considerarea virtuţii ca mărginire, chiar dacă se crede în ea într-o anumită măsură.

Aceste cercuri înalte (înţelese astfel, desigur, după ranguri spirituale) vorbesc ironic spre a nu fi înţelese de vulg, aşa cum regii şi prinţii vorbesc franţuzeşte, şi din acest punct de vedere ironia se află în primejdia de a se izola, nedorind a fi înţeleasă de lumea obişnuită. În asemenea caz, ironia nu se autoanulează. Mai mult, e doar o formă secundară de infatuare ironică, doritoare să aibă martori pentru a ieşi în evidenţă şi a se asigura şi autojustifica, după cum e şi o inconsecvenţă, ironia având în comun cu orice punct de vedere negativ faptul că încearcă să facă din starea sa, izolată conform conceptului său, o societate, iar dacă nu se poate ridica la o idee a comunităţii, încearcă să se realizeze într-un fel de bisericuţe. De aceea, în coteria ironicilor e tot atâta unitate socială, câtă sinceritate în cinstea unei bande de hoţi. Dar să lăsăm acest fel de ironie care se deschide doar către conjuraţi, şi, privind ironia în raport cu neiniţiaţii, cu aceia împotriva cărora polemica e îndreptată, cu existenţa pe care o interpretează ironic, să observăm că are două moduri de exprimare: Fie că ironistul se identifică în chiar prostul obicei pe care vrea să-l combată, fie că se aşază exact la polul opus, dar, desigur, totdeauna în aşa fel încât să fie conştient că reprezintă opusul a ceea ce îmbrăţişează şi să se amuze de acest contrast.

Când e vorba de o ştiinţă umflată ridicul, care se pricepe la toate, se potriveşte, din punct de vedere ironic, intrarea în joc, căderea în admiraţia acestei ştiinţe, impulsionarea ei cu aplauze jubilative pentru a o vedea urcând din ce în ce mai mult spre o treaptă tot mai înaltă şi mai înaltă de sminteală, cu toate că ironistul e conştient de dedesubtul gol şi lipsit de conţinut. Faţă de un entuziasm fad şi inept e indicată, din punct de vedere ironic, exagerarea, supradimensionarea cu proslăvitoare jubilaţie şi laudă, deşi ironistul e conştient că respectivul entuziasm e cea mai mare prostie din lume. Cu cât îi reuşeşte mai bine ironistului tragerea pe sfoară, cu cât păcăleşte mai tare, cu atât mai bine se distrează. Dar plăcerea asta e doar pentru sine şi provine din faptul că nimeni nu-i observă păcăleala. E o formă de ironie care apare doar rareori, cu toate că e la fel de profundă şi uşor de realizat ca ironia care apare în forma unei opoziţii. La scară mică apare utilizată împotriva unei persoane cu o idee fixă, împotriva unuia care îşi închipuie că e frumos, sau că are favoriţi deosebit de arătoşi, care-şi închipuie că are haz când a spus odată o poantă pe care nu mai încetează s-o repete, sau împotriva unuia care n-a ştiut decât un singur lucru în viaţă ; O întâmplare la care se tot întoarce şi pe care o tot povesteşte, numai să apese cineva pe buton etc. În toate aceste cazuri plăcerea ironistului e să dea aparenţa că e chiar el prins în capcana în care a căzut celălalt.

Dar, pe de altă parte, e la fel de caracteristic pentru ironie să apară într-o situaţie antitetică. Faţă de un surplus de înţelepciune să pari cât se poate de neştiutor, de stupid, de Popa Prostul3, şi totuşi în aparenţă mereu gata să mai înveţi ceva şi mereu binevoitor, încât arendaşii înţelepciunii să te îngăduie cu plăcere pe rodnicele lor păşuni; faţă de un entuziasm sentimental, suspinător, să fii prea mărginit pentru a realiza sublimul care-i entuziasmează pe alţii, şi totuşi trădând mereu o bunăvoinţă care tare ar vrea să priceapă ceea ce până atunci îi fusese enigmă – toate acestea sunt expresii normale ale ironiei. Cu cât pare mai naiv în prostia sa, cu cât pare mai autentică strădania sa cinstită şi onestă, cu atât mai bine se distrează ironistul. Aşa încât ironie poate să fie în aceeaşi măsură a pretinde că ştii, când ştii că nu ştii, ca şi a pretinde că nu ştii, când ştii că ştii. – Într-adevăr, ironia se poate manifesta într-un mod mai indirect prin antiteză dacă alege omul cel mai simplu, mai prost, nu ca să-şi bată joc de el, ci ca să-i ruşineze pe înţelepţi.

În toate aceste cazuri ironia se manifestă ca o înţelegere a lumii, ca la acela care încearcă să mistifice lumea nu pentru a rămâne el ascuns, ci pentru a-i face pe alţii să se dezvăluie. Dar ironia se mai poate vădi când ironistul încearcă să păcălească lumea în privinţa sa. În epoca noastră, în care situaţia socială burgheză face practic imposibilă orice iubire tainică, unde oraşul şi vecinătatea au şi răspândit strigările din amvon despre fericita pereche de multe ori, înainte ca preotul s-o facă o singură dată; în epoca noastră, în care viaţa socială s-ar simţi privată de unul din drepturile sale cele mai preţioase, dacă n-ar avea puterea de a lega nodul iubirii sau de a spune (la propria cerere, nu la a preotului) multe împotriva ei, rezultatul fiind că o poveste de dragoste e mai întâi validată de opinia publică, iar o relaţie în care se intră fără ştirea oraşului aproape că n-are sorţi de valabilitate sau e privită cel puţin ca o ruşinoasă intruziune în drepturi, aşa cum sinuciderea e văzută de cioclu ca o nepermisă strecurare afară din lume4 – în epoca noastră, zic, e uneori nevoie ca omul să mai tragă pe sfoară, dacă nu vrea ca oraşul să îşi asume onorabila îndatorire de a propune căsătoria în numele lui. Aşa încât tot ce i-ar mai rămâne de făcut ar fi să se prezinte cu înfăţişarea convenţională a unui pretendent, ad modum Peder Erik Madsen5, purtând mănuşi albe şi în mână cu schiţa planului său de viaţă, împreună cu alte farmece şi amulete (între care să nu lipsească un cât mai respectabil aide-mémoire) care să fie folosite în asaltul final. Dacă sunt deci circumstanţe exterioare care fac necesară o anumită tăinuire, atunci mistificarea folosită e mai mult sau mai puţin prefăcătorie. Dar cu cât vede individul aceste mistificări ca episoade din propria poveste de iubire, cu cât devine mai exuberant în bucuria de a atrage atenţia lumii asupra unui cu totul alt punct, cu atât mai mult iese în evidenţă ironia. Ironistul degustă întreaga infinitate a iubirii, iar amplificarea pe care alţii o caută având confidenţi, el o dobândeşte având asociaţi de încredere, care totuşi nu ştiu nimic. Mistificări asemănătoare sunt uneori necesare în literatură, unde omul e înconjurat din toate părţile de o mulţime de criticaştri nepotoliţi care aranjează autori, precum peţitoarea6 aranjează partide. Cu cât e vorba mai puţin de un motiv extern (raţiuni de familie, dorinţa de a avansa, timiditate etc.) care îndeamnă omul să procedeze tăinuit, cu cât mai mult e un fel de infinitate interioară care doreşte să-şi elibereze lucrarea de orice relaţie finită faţă de sine, care vrea să se vadă eliberată de orice condoleanţe din partea camarazilor de suferinţă şi de orice gratulări din partea amabilei confrerii a autorilor – cu atât mai pronunţată e ironia.

În toate aceste cazuri şi în altele asemenea, trăsătura caracteristică ironiei e libertatea subiectivă care are în puterea sa, în fiecare clipă, posibilitatea unui început şi nu e deranjată de situaţii anterioare. Toate începuturile au ceva seducător, pentru că subiectul e încă liber, şi aceasta este plăcerea care-l atrage pe ironist. În asemenea momente, realitatea îşi pierde pentru el valabilitatea; e liber şi deasupra ei. De acest lucru a fost conştientă biserica romano-catolică în anumite puncte, şi de aceea în Evul Mediu avea ea uneori tendinţa de a se ridica deasupra realităţii absolute şi de a se autoînfăţişa ironic, de exemplu la Sărbătoarea Măgarului, Sărbătoarea Nebunilor, Comedia de Paşti etc. Un sentiment similar se afla în motivul care îngăduia soldaţilor romani să cânte nişte cântecele satirice despre generalul triumfător. Concomitent cu conştienţa strălucirii vieţii şi a realităţii gloriei lua naştere o detaşare ironică. În acelaşi fel, fără să fi fost nevoie de satirele unui Lukianos, era multă ironie în vieţile zeilor greci, nici realitatea cerească a acestora nefiind cruţată de suflul ascuţit al ironiei. Aşa cum în existenţă se află mult din ceea ce nu e realitate şi cum în personalitate se află ceva care, cel puţin la un moment dat, e incomensurabil în realitate, tot astfel există şi adevăr în ironie.

http://www.romlit.ro/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s