Miscarea Legionara, Neamul Romanilor, Ortodoxie, Sfintii Inchisorilor

Testamentul Sfantului Inchisorilor Valeriu Gafencu.

 

Valeriu vorbea simplu, deschis, fără urmă de părere de sine. Sufletul lui părea un potir din cel mai pur cristal, care se învrednicise a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit şi pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea că nu fusese o înşelare. Mă simţeam cumva şi eu sfinţit, înnoit, participând la minune. Cu intensitatea cu care ţâşnesc într-o astfel de împrejurare luminile interioare, cu sfială dar şi cu convingere i-am spus simplu:

– Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi putem cădea, El va birui. Ne trebuie credinţă, şi acum putem avea mai multă. Să ne rugăm!

Am făcut împreună o scurtă rugăciune. Şi în tăcerea camerei 4 pentru muribunzi sufletele noastre s-au făcut pentru o clipă scară către cer.

N-a fost singura dată când Valeriu mi-a împărtăşit astfel de trăiri înalte. Într-o altă zi, nu mult după Crăciun, m-a rugat din nou să-l ascult şi mi-a spus:

– Azi noapte târziu mă rugam. Mă simţeam mângâiat de Harul lui Dumnezeu  şi mă bucuram în taină de darul ce mi s-a dat. Eram treaz, conştient şi fericit. Deodată am simţit că ceva deosebit se petrece cu mine, în afara voinţei mele. Începând de la extremităţile trupului sufletul a început să mă părăsească. Nu numai că nu-mi era frică, dar ştiam că nu e vorba de moarte şi cu cât sufletul părăsea trupul, cu atât trăirea mea lăuntrică creştea. Sufletul a urcat uşor spre piept, spre gât, spre cap. Mă simţeam fericit, curat, luminat de o lumină sfântă. Niciodată mintea mea n-a fost mai înţelegătoare ca atunci. Ştiam că Domnul este cu mine. Eram fericit că sunt în puterea Lui. Timpul parcă se dilatase. Nu mai simţeam durerea din trup. Îmi priveam trupul fără să-l doresc şi fără să-l resping. Viaţa şi materia îmi păreau minuni. Sufletul s-a apropiat iute de gură şi a ieşit din trup. Am ştiut atunci că pot să merg fără opreliştea materiei oriunde aş fi dorit. Era minunat! O bucurie nespusă m-a copleşit. Primul gând a fost să merg să-mi văd familia dar mi-am amintit de sfaturile Părinţilor din Pateric, care poruncesc să nu te încredinţezi lucrării duhurilor decât în stare de ascultare, ca să nu te înşele diavolul şi să te piardă. Mi-a apărut în minte bătrânul schimnic care avea un înger de lumină ce-i descoperea multe taine şi-l ajuta să facă mari minuni, încât se dusese vestea despre el. Dar bătrânul ieşise de sub ascultarea stareţului şi a obştii şi se credea inspirat de însuşi Dumnezeu. Au fost zadarnice chemările la supunere din partea stareţului, căci el îi socotea pe toţi pizmătăreţi şi-i dispreţuia. Deci a venit la el îngerul şi i-a zis: „Tu eşti cu adevărat fiul meu cel binecredincios. Am făcut multe minuni prin tine dar ei nu te cred, căci te urăsc. În noaptea aceasta îi vom încredinţa pentru totdeauna că eu sunt îngerul lui Dumnezeu şi tu eşti vasul Lui cel ales. Să-i chemi să vină la fântâna din curtea mănăstirii, în miezul nopţii, şi să fii şi tu acolo. Eu voi veni şi voi arăta puterea ce mi-a dat-o Dumnezeu”. Deci în miezul nopţii s-a dus la fântână. Îngerul luminos a apărut şi intrând în fântână i-a spus: „Aruncă-te în fântână şi eu te voi scoate nevătămat înaintea lor, ca să vadă că eşti sfânt!”. Bătrânul s-a aruncat în fântână şi a murit ca un ticălos. Deci amintindu-mi eu de acestea, a continuat Valeriu, m-am temut să nu cad în ispită şi am hotărât să mă întorc în trup. Acum, iată, mă supun ascultării. Spune-mi ce să fac şi aceea voi face!

Auzindu-l, m-am înfiorat. Am cerut trei zile de răgaz pentru a mă ruga. După trei zile m-am dus la el şi i-am spus:

– Cred că este lucrarea lui Dumnezeu! Smerenia ta e chezăşia adevărului şi a  binelui. Te supui ascultării faţă de mine, dar eu nu am astfel de trăiri, nu am nici cu cine să mă sfătuiesc, nu am nici cărţi duhovniceşti să cercetez. Mă simt nevrednic de o astfel de cinste şi înfricoşat de răspundere. Nu mă îndoiesc de minuni însă nu cred că ne sunt de neapărată trebuinţă pentru mântuire. Dar slavă lui Dumnezeu pentru cele ce se petrec cu noi, cu tine, prin El! Sfatul meu este să fii cu băgare de seamă. E bine cum ai procedat! Să nu mergem prea departe cu perspectivele ce se deschid în acest plan, căci nu suntem încercaţi. Să ne ferim de ispite!

Valeriu m-a ascultat atent şi a primit tot ce i-am spus fără nici o umbră de tristeţe, îndoială sau împotrivire. A rămas senin şi împăcat cu hotărârea mea şi tocmai această smerenie a lui m-a încredinţat de starea de har în care se afla.

Tot cam în vremea aceea ştiu că mi-a povestit mai multe vise ale sale, dar din păcate nu am reţinut decât unul, şi acela incomplet. Părea că se deschide înaintea ochilor un câmp plin de toate frumuseţile şi roadele pământului în care munceau oameni ce nu aveau voie să guste nimic. Dacă cineva ar fi cutezat să atingă un fruct oarecare, oricât de mic, se declanşa o alarmă automată şi paznici cruzi şi fără suflet pedepseau şi ucideau fără milă. Ştiind acest lucru, muncitorii renunţaseră să se atingă de acele minunate bunătăţi. Apoi a sunat ora mesei. Muncitorii s-au împărţit în nouă cete, care au venit rând pe rând la cazanul comun să primească raţia. Prima ceată au fost paznicii, care erau sănătoşi şi rumeni. A doua erau muncitorii atleţi şi puternici care depăşiseră normele. A treia ceată muncitorii palizi, care depuneau cele mai mari eforturi. A patra ceată, slabi şi gârboviţi, erau muncitorii obosiţi, istoviţi şi inapţi de munci grele. A cincea erau copiii trudiţi şi aspri. A şasea ceată erau bătrânii, adunaţi într-un convoi trist, gârboviţi, hămesiţi, speriaţi şi umiliţi. A şaptea ceată erau bolnavii descompuşi, chinuiţi, schilodiţi, jalnici, plângând şi jelind. A opta cuprindea experimentele de degenerare a oamenilor, încât apăreau creaturi diforme, hidoase, unele ţinute în borcane de protecţie. Cea din urmă ceată era însă şi mai monstruoasă, schelete între nebunie şi moarte, disperaţi, bezmetici, halucinanţi: erau toţi cei supuşi unor pedepse. La fiecare ceată exista o altă hrană. Primii au mâncat mult, gras şi dulce, apoi mâncarea s-a tot subţiat şi s-a făcut amară ca fierea, dar înfometaţii o mâncau cu disperare. Între cete nu existau legături. Femeile erau la un loc cu bărbaţii dar nu se mai deosebeau între ei. Câmpul râdea încărcat de roade. Muncitorii şi-au reluat lucrul.

Cu fiecare zi ce trecea Valeriu se apropia de moarte. În ultimele luni de viaţă a fost vioi, bucuros, a scris poezii şi ne-a vorbit cu însufleţire. Se sedimentaseră în el toate ideile din trecut şi formaseră o viziune închegată despre Biserică, lume şi viaţă. În ziua de prăznuire a Întâmpinării Domnului din 1952 ne-a chemat pe mine şi pe Gheorghe şi ne-a spus:

– Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat. Nu se poate trăi cu sufletul în înalt iar cu viaţa de zi cu zi în egoiste şi mizerabile orânduiri sociale. Există o unitate şi continuitate în lume şi în viaţă, deci să nu părăsim nici un plan al existenţei noastre, ci prin toate, în toate să fim creştini. Duşmanii sunt mulţi din afară şi dinlăuntru, dar să nu uităm că lupta noastră este cu domniile şi stăpâniile întunericului. Lumea secolului nostru nu are nicăieri o înfăţişare creştină. Structura sufletească a omului civilizat este lipsită de Dumnezeu. Biserica nu are putere. Sunt deci de înfruntat forţe uriaşe, apocaliptice. Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reîncreştina lumea. Aici noi am descoperit pe Hristos, Biserica şi creştinătatea. Purtăm în noi o experienţă atât de amarnică încât am fost umpluţi cu lumină. Cred că suntem datori să făgăduim că vom sluji lui Hristos şi oamenilor în modul în care am înţeles să o facem aici. Nu avem de la cine lua binecuvântare, dar o cerem de sus.

Valeriu rostea cuvintele limpede şi liniştit, încât lăsa impresia că nu din el, ci de la Hristos veneau îndrăzneala şi puterea cu care vorbea. Am făcut împreună o foarte scurtă rugăciune prin care am pecetluit pe Hristos în sufletele noastre şi peste viaţa noastră toată. Am fost trei! Dintre ei am rămas în viaţă numai eu, căci Valeriu şi Gheorghe s-au mutat la ceruri. Port această uriaşă şi sfântă povară. Cred că am trăit numai pentru că Dumnezeu are un rost cu mine ca slujitor al Lui. Sunt conştient şi responsabil pentru ceea ce scriu aici. Mă rog fierbinte lui Dumnezeu să-mi ajute şi rog pe oameni să se oprească o clipă din iureşul ameţitor al vieţii şi să cugete mai adânc la rostul lor.

Zilele se scurgeau lin. Valeriu era inundat de o tainică bucurie lăuntrică. Chinul devenise mai blând. Înflorea pe faţa lui un zâmbet aducător de lumină. Răspândea în jur un duh de pace adâncă. Mergeam la el cu încredere şi nădejde. Sufletele noastre se plecau pe pieptul lui şi primeau putere şi întărire.

În noaptea dinspre 18 februarie am fost într-o stare de trezie, fără frământări, fără nelinişti, ci priveghind fără să-mi fi propus acest lucru. Dimineaţă eram deja îmbrăcat când temnicerul a deschis uşa. Am plecat liniştit, chemat tainic de Valeriu. Simţeam înlăuntru că ceva se petrece. Pe scări m-a întâmpinat un medic deţinut care mi-a zis:

– Vino, Valeriu nu mai are puls! Azi  se va sfârşi!

Nu am fost tulburat, nu m-am alarmat, nu am simţit nici durere şi nici spaimă, mi se părea că totul e firesc şi am răspuns:

– Ştiu!

Când am ajuns la uşa camerei 4 Valeriu era tot rezemat de marginea patului, cu capul plecat în piept, cu pleoapele lăsate şi zâmbea fericit, deşi unde de durere încă îi mai brăzdau fruntea. M-a simţit şi a deschis ochii:

– Bine ai venit, a spus el. Azi să stai lângă mine. Se termină alergarea!

– Bine, Valeriu, i-am spus, voi fi aici tot timpul.

– Să ai grijă să se plinească toate după cuviinţă. În starea în care mă găsesc, eu pot uita ceva.

De fapt el n-a uitat nimic, ci m-a purtat şi pe mine pe cărările lui. Pe la orele 9 a chemat preotul, s-a spovedit şi s-a cuminecat strălucind de bucurie.

S-a dus vestea printre deţinuţi că va muri. În cameră era atmosferă de reculegere. W., care de obicei era în vervă, acum se aşezase moţ în pat şi cu ochii plini de uimire asista ca la o minune. Prietenii au venit rând pe rând să-şi ia rămas-bun. Până şi „reeducaţii” se îmblânziseră şi, impresionaţi, căutau şi ei să-l vadă. Iar temnicerul, care excela prin răutate, în ziua aceea s-a făcut nevăzut, încât nimic nu a tulburat atmosfera de pace şi taină.

Valeriu îşi pierdea puterile din ceas în ceas dar sufletul îi era tot mai viu şi mai tare. De câteva ori a cerut apă, de câteva ori m-a rugat să-l masez pe spatele încovoiat. A vorbit de mai multe ori şi de tot atâtea ori s-a odihnit cu capul plecat în piept. Câţiva prieteni i-au cântat din melodiile sale. A ascultat şi parcă întruchipa el însuşi cântecul. Apoi a mulţumit cu recunoştinţă băieţilor.

– Să daţi slavă lui Dumnezeu toată viaţa! le-a spus el.

Unui tânăr de o rară curăţie i-a zis:

– Tu eşti o floare! Dăruieşte tot parfumul sufletului tău Celui ce ţi-a dat daruri atât de frumoase!

Altuia i-a spus:

– Nu te teme să te încredinţezi lui Hristos, căci toate nelămuririle tale vor primi răspuns şi vei înţelege viaţa şi lumea în Duhul Sfânt.

A venit şi un poet şi Valeriu l-a privit cu dragoste:

– Tu ai talent, închină-l lui Hristos! E nevoie de o cultură creştină. Poeţii au mari daruri şi mari răspunderi. Slăviţi-L pe Dumnezeu şi toate lucrurile Lui!

Poetul a fost atât de emoţionat încât n-a reţinut ce-i spusese. Uimit, a ieşit afară şi m-a chemat rugându-mă să-i repet cuvintele lui.

A venit şi un medicinist protestant care-l îngrijise în ultima vreme:

– Domnule doctor, vă sunt recunoscător pentru dragostea cu care m-aţi ajutat, l-a întâmpinat Valeriu. Noi doi am avut dese confruntări teologice. Sfârşitul vieţii mele este o ultimă mărturisire ortodoxă. M-aş bucura mult să reveniţi la Biserica cea adevărată.

Ori de câte ori începea să vorbească răspândea din el putere şi aceasta mă mişca. Harul era în el iar eu mă împărtăşeam de lumina lui. Totul se petrecea normal, simplu şi fără intenţie, ca o lucrare a lui Dumnezeu.

A venit şi W., plin de fiori şi evlavie cum nu era el de obicei:

– Slavă Domnului că am ajuns aici! a zis. Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mântuire. Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Cuvintele pe care mi le-ai spus nu vor rămâne fără rod, şi nici adevărul ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iartă-mă pentru necazurile pricinuite. Roagă-te pentru mine, căci am nevoie de această rugăciune. Doresc ca în Împărăţia lui Dumnezeu să intrăm pe aceeaşi poartă!

Valeriu i-a răspuns:

– Mă bucur că ne-am întâlnit. Vă înţeleg frământarea dar vă rog să veniţi la Hristos ca Pavel, fără şovăială, fără ocolişuri, fără rezerve. Să-L rugăm împreună pentru pocăinţa şi încreştinarea poporului evreu. Nici un neam din lume şi în primul rând ei nu au mântuire decât în Hristos. Harul Domnului să vă aducă la Adevăr.

  1. era adînc mişcat. S-a înapoiat în patul lui şi a continuat să-l privească pe Valeriu.

Pe la ora zece a fost vizita medicală. Era o doctoriţă cu suflet bun, pe care însă nu avea voie să şi-l deschidă faţă de noi. L-a privit pe Valeriu şi a înţeles şi ea că sosise ultima zi. Era vădit impresionată. Valeriu i-a spus:

– Vă mulţumim pentru toată grija ce ne-o purtaţi. Poate că mâine va lipsi încă unul din camera 4. O ultimă rugăminte mai am pentru bolnavii de aici. Dacă s-ar putea să funcţioneze în această cameră o lumină pe timpul nopţii.

– Lasă tu lumina! s-a răstit un sanitar politruc.

Valeriu i-a zis şi lui:

– Nu vă supăraţi, dar această rugăminte vi-o adresăm şi dumneavoastră, căci şi dumneavoastră vă îngrijiţi de-atâta vreme de noi!

Era tot mai epuizat. Gâtul nu putea să mai susţină capul, deci l-am sprijinit eu cu mâna. Am trăit atunci o bucurie şi o deplinătate cum rar am mai simţit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu şi numai aşa îmi pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care erau de faţă.

Cu ultimele puteri mi-a spus:

– În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El fără nici o îndoială. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Eu plec dar voi aveţi de purtat o cruce grea. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos va birui toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci furi şi tâlhari caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!

S-a oprit puţin ca să tragă aer în piept. Apoi a continuat:

– Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Rostul suferinţei noastre este schimbarea la faţă a lumii. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de Adevăr… Rog să mă iertaţi… Să mă ierte orice om faţă de care am greşit cu ceva… Gândesc cu multă dragoste la mama şi surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveţi grijă de ele…

Trecuse de orele 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.

– Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!

A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la faţă şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:

– S-a sfârşit!

A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească dar real, un fel de realitate desăvârşită a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13 în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la Schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viaţă. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui G.. În gură i-am pus, aşa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate percheziţiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el). A sosit targa. Toţi deţinuţii se aflau în curte în aşteptare. Când am trecut cu el către poartă ne-am oprit iar ei s-au descoperit şi s-au închinat. L-au luat în primire doi deţinuţi de drept comun care aveau misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ţinut în curtea mare, sub fulgii de zăpadă şi a fost îngropat noaptea. O parte din lucruşoarele lui le-a luat temnicerul dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire.

La mormântul lui nu a fost pusă nici o cruce şi nici nu i s-a scris numele nicăieri.

Vestea despre viaţa lui a străbătut toate temniţele şi mulţi îl pomenesc cu evlavie.

Amin.

Anunțuri

4 gânduri despre „Testamentul Sfantului Inchisorilor Valeriu Gafencu.”

  1. ATENȚIE. Textul este trunchiat de un călugăr fanatic. Sigur a deranjat faptul că Valeriu vorbește de un LEGĂMÂNT PENTRU CELIBI (nu călugări) ȘI CĂSĂTORIȚI: „Vă rog deci să-mi spuneţi dacă vreţi să ne legăm să-L slujim pe Hristos în forma care aici ni s-a descoperit. Modul de organizare va veni în timp. E loc şi pentru celibi şi pentru căsătoriţi.”. Valeriu afirmă: BISERICA (clerul) NU ARE PUTERE.
    La paginile 184-185 din „Întoarcerea la Hristos”, autor Ioan Ianolide, se găsește textul integral al Legământului făcut de Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide și Gheorghe Jimboiu:
    “Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume, care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat. De pe Golgota ne spune Domnul că oamenii sunt liberi şi sunt chemaţi la adevăr prin jertfă. Dar până la jertfă avem credinţa, pocăinţa, lupta, îndrăzneala, înfruntarea duşmanilor, însufleţirea oamenilor, vestirea Evangheliei la cei săraci şi oropsiţi, propovăduirea Fericirilor şi a Împărăţiei lui Dumnezeu – toate acestea sunt virtuţi şi metode pe care le descoperim în viaţa şi învăţătura Domnului. Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu începe acum (din timpul vieţii noastre-n.n.), nu va exista nici eshatologic (nu vom avea parte de viaţa veşnică-n.n.); de fapt ea a început cu Hristos şi se continuă prin lucrarea Duhului Sfânt.
    Există o unitate şi continuitate în lume şi în viaţă, deci să nu părăsim nici un plan al existenţei noastre, ci prin toate, în toate să fim creştini. Duşmanii sunt mulţi, din afară şi dinăuntru, dar să nu uităm că lupta noastră este cu domniile şi stăpâniile întunericului. Lumea secolului nostru nu are nicăieri o înfăţişare creştină. Structura sufletească a omului civilizat este lipsită de Dumnezeu. Biserica nu are putere. Sunt deci de înfruntat forţe uriaşe, apocaliptice.
    Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reîncreştina lumea. Însăşi formele civilizaţiei trebuie revăzute, căci oamenii au pierdut şi măsura şi ţinta. Aici noi am redescoperit pe Hristos, Biserica şi creştinătatea. Cred că e necesar să ne legăm a fi slujitorii lui Hristos şi ai oamenilor…M-am rugat îndelung înainte de a vă vorbi şi cred că Dumnezeu m-a îndemnat şi m-a luminat…Vă rog deci să-mi spuneţi dacă vreţi să ne legăm să-L slujim pe Hristos în forma care aici ni s-a descoperit. Modul de organizare va veni în timp. E loc şi pentru celibi şi pentru căsătoriţi. Nu avem de la cine lua binecuvântare, dar o cerem de Sus. Să ne rugăm împreună în această zi, ca o făgăduinţă făcută Domnului.”

    Apreciază

  2. W. din text este ticalosul pastor protestant evreu Wurmbrand, care dupa ce s-a convertit in inchisoare la ortodoxie, cand s-a vazut in SUA s-a dezis de ortodoxie ca sa nu iasa scandal in comunitatea lor, iar Protv vroia sa-l scoata drept „cea mai mare personalitate a romanilor din intreaga istorie!!!” stiu ca atunci au sunat la protv toti tiganii pocaiti din tara ca sa voteze pt W., asta ca sa ne intre in cap ca „jidanii sunt romani” inca din vremea lui Decebal…deci de dorinta lui Valeriu s-a ales praful, iata atitudinea acestui neam satanist…
    https://www.henrymakow.com/
    sau aici cum e hulit Iisus la TV in SUA si pe zidurile din Israel
    https://biblicisminstitute.files.wordpress.com/2014/07/insulting-jesus.jpg?w=300&h=225
    tarfa jidanca Sara a lu Silverman(argintarul)https://www.youtube.com/watch?v=GSrhJGGDqx0

    Apreciază

  3. Pace tuturor marturisitorilor, legionarilor, naționaliștilor iubitori de Hristos, care au murit pentru credință și tara ! Credință, forța, iubire marturisitorilor, naționaliștilor și legionarilor ce vor muri pentru credință și tara ! Amin.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s