Comunism, Sfintii Inchisorilor

Crimele Ministerului de Interne din Romania si Securitatii Comuniste: zeci de mii de romani internati la psihiatrie pe motiv ca se opuneau dictaturii! Asa s-a trait in aceasta tara din cauza sistemului politienesc si serviciilor secrete: ORORI care nu pot fi descrise in cuvinte!

 

Utilizarea psihiatriei in perioada comunismului ca arma politica este odioasa atat prin insusi faptul ca a existat, cat mai ales pentru ca in Romania, ca si in U.R.S.S. (avand in modelul sovietic premise teoretice si o practica bine pusa la punct), abuzul de acest tip a fost organizat de catre stat care, prin aceasta, a devenit o adevarata „organizatie criminala”, implicand functionari oficiali, activisti de partid, organe represive ale statului, inclusiv personalul medical in calitate oficiala.

Documentata mai ales de marturiile victimelor, frecventa sa urmand sa fie stabilita in masura acumularii si instrumentarii probelor, culpa medicala este fara indoiala greu de probat. Dupa cum i se spunea lui Vasile Paraschiv, poate cel mai cunoscut „caz izolat” de acest tip, „doctorii se acopera cu hartii iar oamenii cu pamant”.

In 1990, o comisie a Ministerului Sanatatii alcatuita din psihiatri si care a functionat timp de patru ani a examinat mai bine de 60 de cazuri din perioada comunista, recunoscand unele abuzuri ca fiind evidente, statul oferindu-le victimelor acestora pensii echivalente cu cele acordate fostilor detinuti politici.
Limitele stiintei psihiatriei in Romania comunista au fost date de caracterul totalitar al statului, locul ocupat de catre ideologie in toate domeniile si teama viscerala a regimului de a nu-si pierde puterea si privilegiile. Psihiatria a fost politizată în sensul ideologiei comuniste si supusă acesteia, organizată și condusă de oamenii regimului agreați de către Securitate. Psihiatrul care interna un opozant politic sub pretext de schizofrenie sau paranoia se implica in mod constient in politica statului totalitar, de la care astepta de fapt anumite atitudini care sa-i aduca avantaje.

Biografia lui Iulian Vlad, unul dintre cei mai feroce criminali din istoria serviciilor secrete europene!

https://veghepatriei.wordpress.com/2017/05/05/biografia-lui-iulian-vlad-fostul-sef-al-securitatii-comuniste-unul-dintre-cei-mai-feroce-criminali-din-istoria-serviciilor-secrete-europene-istoria-securitatii-romane-sri-o-tara-inecata-in-sange/

 

Incepand de la mijlocul anilor ’70, domeniul a fost nu numai în atenția organelor de partid, dar și a acelora de represiune. Regimul Ceausescu a gasit mijloace eficiente pentru a-i elimina pe „dusmanii poporului”, folosind psihiatria în scopurile sale represive, o metoda la indemana, „sub acoperire”, utilizata in special pentru a elimina suspiciunile Occidentului legate de tratamentul aplicat adversarilor politici.

Intr-un discurs din 1 octombrie 1968, Nicolae Ceausescu i-a etichetat drept „nebuni” pe cei care credeau ca pot darama regimul comunist: „Mai exista inca astazi cineva care se gandeste ca se pot gasi in Romania forte sociale capabile sa puna in primejdie sistemul nostru socialist? Cred ca nu. Fara indoiala, tovarasi, nici un taran cooperator, nici un lucrator din statiunile de masini si tractoare sau din gospodariile agricole de stat, nici un intelectual din institutele noastre de cercetare si din scoli nu ar ingadui nimanui sa puna la indoiala trainicia si forta socialismului in Romania. Fireste, pot sa mai fie nebuni si vor fi intotdeauna, dar pentru nebuni societatea noastra socialista dispune de mijloace necesare, inclusiv camasa de forta. Dar, dupa cum stiti, dezvoltam medicina pe o scara larga. Chiar si acesti nebuni pot fi tratati cu mijloace moderne pentru a nu trebui sa recurgem la camasa de forta”. Acesta a fost semnalul transmis de fostul dictator „organelor in drept” pentru a lua masuri speciale impotriva disidentilor.

Locurile de detentie psihiatrica au fost repertoriate pentru prima data intr-un raport din 1978 al Amnesty International ca fiind:
– spitalele psihiatrice obisnuite in care au fost construite pavilioane speciale, cu gratii la ferestre si pazite,
– sectiile de psihiatrie ale spitalelor – penitenciar si
– institutiile psihiatrice speciale pentru bolnavii psihici periculosi, aici fiind incluse si persoanele suferind de boli incurabile sau care comisesera fapte penale.

In lista acestora pot fi cuprinse cel putin spitalele Penitenciar Jilava, Spitalul Nr. 9 – Dr. Gh. Marinescu din Bucuresti cu o anexa la Popesti-Leordeni, Jud. Ilfov, Balaceanca, Jud. Ilfov, Voila (langa Campina) si Urlati, Jud. Prahova, Sapoca, Jud. Buzau, Poiana Mare si Podari, Jud. Dolj, Timisoara, Gataia – mai ales in anii ’50- si Jebel, Jud. Timis, Stei – Dr. Petru Groza, Jud. Bihor, Onesti, Jud. Bacau, Socola si Raducaneni, Jud. Iasi, Cluj – Napoca, Jud. Cluj.

Reglementarile legale – publice: Decretul nr. 12 din 1965, Decretul nr. 313 din 14 octombrie 1980, privind asistenta bolnavilor psihici periculosi, Legea nr. 3 din 6 iulie 1978, privind asigurarea sanatatii populatiei, art. 108 si Codul Penal din 1968 (care prevedea la art. 114 internarea „pana la vindecare” a persoanelor care comisesera deja fapte ce cadeau sub incidenta legii) sau secrete si inaccesibile populatiei: Directivele PCR si ordinele interne ale Securitatii care prevedeau „asanarea sociala a populatiei”, cu ocazia manifestarilor oficiale – au facilitat abuzurile si au permis sechestrarile denumite eufemistic in documentele aflate in dosarele de securitate „urgente medicale”. Aceste legi, redactate intr-o forma laxa, generala, au lasat cale libera represiunii sub forma internarilor psihiatrice.

Internarile legate de evenimente politice pentru prevenirea manifestatiilor ostile contra regimului, au antrenat grupuri intregi de oameni, sicanand si intimidand sute de oameni sanatosi, marginali sau pacienti in stare de remisiune, unii reintegrati in familii. Un voluminos dosar cu peste 20 de volume aflat la CNSAS cuprinde tentativele de traversare a granitei pe Dunare catre Yugoslavia din anii 1987-1989, unii transfugi prinsi fiind catalogati in fisele sumar intocmite, de una-doua pagini, ca avand „tulburari de comportament si probleme psihiatrice”. Degringolada si incapacitatea regimului comunist de a gestiona o situatie devenita critica transpar din modul in care sunt redactate aceste fise, in graba, cu incriminari sumare de cateva cuvinte, fara o incadrare penala si adesea nesemnate de catre ofiteri superiori.

Un exemplu concludent al tratamentului aplicat il reprezinta modul in care Securitatea a actionat in preajma Universiadei organizate in Romania in 1981, un eveniment important pentru imaginea externa a regimului Ceausescu. Toti „potentialii tulburatori” ai acestui eveniment au fost ridicati de pe strada sau din casele lor si internati in spitale de psihiatrie. Laolalta, acesti „nebuni periculosi” s-au trezit in dube si dusi la Spitalul nr. 9 si la o sectie din afara Bucurestilor, la Popesti-Leordeni, unde au stat inchisi in saloanele special amenajate si li s-au administrat medicamente neuroleptice.

In Nota nr. VI/S-89.1 din 15.07.1981, inregistrata la Ministerul Sanatatii -cabinetul adjunctului ministrului, dr. Aldea Mihai ? inspectorul general Valerian Mirontov-Tuculescu la acea data ocupand functia de „coordonator al activitatii de psihiatrie din unitatile medicale din Bucuresti”, analiza critic internarea fortata a o suta de persoane ridicate cu forta de acasa de catre echipaje formate din cadre de militie si cadre medicale, fara consimtamantul lor sau al apartinatorilor; Tuculescu concluziona ca: „Modul actual de interventie a spitalului Gh. Marinescu prin intermediul echipajelor cu autosanitare este propriu sistemului vanatorii de bolnavi practicat in epoca feudala si de catre nazisti, sistem prohibit in psihiatria contemporana”.

O alta nota explicativa a Directiei sanitare a Municipiului Bucuresti prezenta si traseul ordinului: „Conform indicatiilor primite din partea Comitetului municipal al P.C.R., in vederea desfasurarii normale a Universiadei, Directia sanitara (dispozitia verbala a tov. dr. C. Gorgos, directorul policlinicii Titan) a procedat la triajul bolnavilor psihici aflati in evidenta […] care au fost spitalizati la Spitalul Gh. Marinescu unde li se aplica terapia corespunzatoare. […] Total spitalizati ? 100, din care 12 sunt incadrati in Decretul 313 iar 88 reprezinta URGENTE MEDICALE (sic!)”. In urma interventiei, lui Tuculescu i s-a intocmit dosar de Securitate, actiunea sa fiind atent si rapid contracarata. Dosarul sau arata ca securistii erau cu ochii pe asa-zisii „jalbari”, adica persoanele care protestau, care aveau comentarii ostile si care erau urmarite permanent.

Constitutia comunista nu se opunea formal activitatii politice a cetatenilor dar totusi, in practica, orice activitate politica cu exceptia celei dirijate de partid era interzisa. Criticile la adresa politicii partidului comunist, activitatile pentru apararea drepturilor omului, formarea de sindicate, criticarea violarii drepturilor muncitorilor, cererile de emigrare, activitatile religioase -considerate propaganda religioasa ori fenomen psihopatologic-, formularea unor memorii si petitii si, in general, exprimarea oricaror opinii critice erau catalogate adesea ca boala psihica. In vizorul organelor de represiune mai erau si intelectualii incomozi sau oamenii care fusesera in trecut atasati de regim dar devenisera scandalizati de cum evolua situatia. Considerati atat de turbulenti incat nu puteau fi linistiti, acestia erau inchisi in spitale psihiatrice.

In lipsa colaborarii cu Securitatea, care monitoriza petitiile, mai ales pe cele cu caracter politic, cetatenii care le formulau erau internati cateva zile la psihiatrie cu justificarea ca li se face un control psihiatric, de fapt pentru pentru a-i intimida. Lungimea perioadei de internare varia de la cateva zile la cativa ani. In interviuri, memorii si interventii publice publicate dupa 1989, protestatarii tratati astfel reclama despotismul personalului, lipsa de calificare si folosirea in scop represiv si in scopuri de „reeducare” a persoanelor tarate, a detinutilor de drept comun, a alcoolicilor, a psihopatilor sau a fostilor bolnavi psihici, precum si bataile sadice, izolarea specifica sau amestecarea in saloane de agitati sub cheie, interzicerea vizitelor din partea familiei, cenzura, controlul permanent al relatiilor detinutului cu alti detinuti, necomunicarea duratei spitalizarii, absenta oricarei cai de recurs, protectie legala sau dialog cu reprezentantii justitiei.

Simpla lecturare a diagnosticelor medicale conduce spre impresia manipularii din motive politice referitoare la necesitatea de spitalizare. In general, dupa consemnarea sustinerilor pacientului ca „a dorit sa denunte unele abuzuri, a fost arestat si internat ilegal si nu i-au fost respectate drepturile cetatenesti”, se consemna sec ca pacientul nu are constiinta bolii sale sau a starii mintale, ca este iritabil, impulsiv sau rigid, ca nu mai este responsabil de faptele sale, ca activitatea sa „antisociala” trebuie controlata si ca trebuie tinut la izolare. Diagnosticul cel mai des utilizat era de „paranoia psihopatica – reactiva” (la Vasile Paraschiv si „in forma sistematizata”). In urma prezentarii publice, intr-un document „sistematizat” pe puncte, a proiectului sau de liberalizare a vietii sindicale, muncitorul protestatar Vasile Paraschiv a fost internat la Urlati, apoi la Voila, Jud. Prahova si Sapoca, Jud. Buzau, printre bolnavi cronici incurabili, fiind tratat abuziv, inclusiv farmacoleptic. Imaginea cea mai impresionanta poate din memoriile sale este aceea a spitalului de la Sapoca, „iadul pe pamant”, cum il numeste: fapturi umane dezarticulate, murdare, ranite, traind in comun aproape in stare de nuditate, jelind sau dimpotriva practicand pasul de defilare in chip autist, fiind biciuite in chip animalic atunci cand erau dezorientate, alcatuind o „lume profund indurerata si dezordonata care forfotea tot timpul fara rost – era o atmosfera de haos, un calvar”. Dupa declaratia medicului Gheorghe Ionescu, de la Spitalul de Psihiatrie din Voila, „[…] nu trecea o saptamana sa nu te trezesti cu ei. Mai era adus cineva considerat a fi nebun. Era un sentiment de teama, dar si de repulsie, de scarba”.

Dupa externare, „pacientul” era „dispensarizat”, supus supravegherii organelor sanitare teritoriale, obligat la tratament medical – neuroleptizat – ambulatoriu. Din acest motiv, protestatarul declarat „bolnav psihic” putea fi oricand rapit de acasa sau de pe strada, fara alte formalitati, – pe baza antecedentelor sale.
Calificarea „ca bolnav psihic” facea ca instrumentarea „cazului” de catre procuror, intr-un proces politic, sa fie evitata, insa se poate constata ca nu exista cazuri in care o astfel de persoana sa nu aiba si un dosar de securitate ca urmarit, adesea foarte cuprinzator. La o analiza globala si sinoptica a acestor dosare, se observa ca urmarirea pe perioade lungi de timp de catre Securitate preceda in marea majoritate a cazurilor abuzul psihiatric, sau cel mult era concomitenta cu acesta, foarte rar procedurile jurisdictionale penale fiind respectate, ca de exemplu in cazul lui Mihaila Nicolae, tipograf, nascut in 1915, care fusese avertizat de catre Securitate de trei ori in perioada 1966 – 1967 iar in 1974 a fost internat cu diagnosticul: „sindrom paranoid; bolnav cu delir politic, actioneaza prin scrisori si demersuri la ministere”.

Un alt caz de psihiatrie politică -aflat din 1978 în atenția Amnesty International- priveste internările psihiatrice abuzive practicate timp de 17 ani asupra unui om care contesta regimul comunist, Marin Trușcă, numit in dosarul de securitate „Traian” si „Didactul”. In actele medicale intocmite la Spitalul Socola din Iasi, la rubrica „scurtă observație de internare”, exista următoarea mențiune: „Pacientul este adus de la Vaslui pentru idei protestatare”. Devenit proscris al regimului, Trușcă încearcă să-și găsească de lucru în mai multe județe. Peste tot este urmărit de Securitate, dar, în special, la Craiova, unde cazul Trușcă este semnalat generalului Iulian Vlad, șeful Securității, figurând ca subiect de lucru în acțiunea „Orizont 2000”, coordonată de generalul Alexie, șeful politic al Securității. La București, la C.C., se discută cazul Trușcă și se dau indicații. Procuratura Militară Dolj se conformează și, cu ajutorul medicinei legale, dispune internarea sa la diverse spitale de psihiatrie. După 1990, cazul Trușcă este clasat, prin scoaterea din evidențele Spitalului Clinic nr. 3 din Craiova, iar „pacientului Trușcă” i se recunoaște, în sfârșit, statutul de „om sănătos psihic”. Cazul sau a ajuns la CEDO, după ce în justiția din România a pierdut procesele cu cei 120 de ofițeri de securitate și 75 de informatori, plus medici și politruci din 11 județe.

O situatie imorala din punctul de vedere al eticii medicale este si cea a medicilor care sustin ca au practicat false diagnostice, pentru a salva subiectii de la o situatie mai proasta – penala – care i-ar fi asteptat.

O altă caracteristică a spitalului psihiatric de tip carceral o constituia ierarhizarea după sistem totalitar, puterea fiind distribuită piramidal și dând șefului de secție puteri dictatoriale. Acesta era numit, în fapt, pe viață, în funcție de atașamentul său politic și față de Securitate. Șeful de secție trebuia neapărat să fie agreat de catre partid și Securitate. El monopoliza întreaga putere, lua practic toate deciziile importante, dădea toate avizele de internare, punea diagnosticele la ieșire, decidea data externării, transformându-i pe ceilalți medici în simple mecanisme depersonalizate și supuse. Șeful putea favoriza sau persecuta pe oricine fără a da explicații și putea distribui preferențial sarcini.

Organizarea piramidală totalitară limita, ca și în cadrul societății comuniste, orice inițiativă, secția, spitalul devenind la rândul lor ușor de manipulat de către organele de represiune interesate. Era suficient doar un șef autoritar (competența sa profesională nu conta) pentru ca instituția psihiatrică să fie aservită puterii. Ca în orice organizație, spitalul de acest tip funcționa prin modalitățile decise de o putere care, în aparență, trebuia să fie o putere medicală, dar, de fapt, în perioada comunistă puterea era a Securității și Partidului. Ca orice putere de tip absolut și aceasta se va radicaliza, în sensul că relația dintre bolnav -real sau fabricat- și personalul medical va fi împinsă până la extrem, devenind similara relației stăpân – sclav, deoarece nu exista nici o contrapondere față de puterea personalului (organizații ale societății civile, justiție reală, canale judiciare de contestare etc). Bolnavii nu aveau nici un cuvânt de spus, fapt ce genera resentimente si conflicte pe care la randul lor membrii personalului spitalicesc le rezolvau prin mijloace autoritare – contenție, tratament forțat, sistem de pedepse și recompense.

Probabil marea majoritate a medicilor psihiatri si a personalului medical auxiliar a știut de existența acestor abuzuri dar a preferat să stea în expectativă, fără să intervină, deși erau martori direcți. Potrivit acuzelor victimelor, cei care au încălcat cu bună stiință deontologia medicală, intrând într-un evident conflict cu etica meseriei nu au reprezentat un grup restrâns, „elitist”, care în mod conștient a prescris sau aplicat tratamente abuzive. Ca si in alte cazuri de colaborare cu opresorul, foloasele materiale, favorurile personale, funcțiile politice, cariera universitara, călătoriile în străinătate, posibilitatea publicarii unor lucrări, remunerarea financiară superioară față de colegii de breaslă și realizarea unor „relații” speciale cu autoritățile comuniste, au fost câteva dintre beneficiile colaborarii. Majoritatea au ocupat funcții importante în sistemul sanitar, de directori sau responsabili politici în spitale. La toate acestea se adăuga și activitatea din cadrul P.C.R. sau al Securitatii, activitați remunerate evident într-un mod aparte, în funcție de „valoarea” muncii prestate.

Simbolică a fost numirea încă din 1948, la conducerea Spitalului nr. 9 din București a lui Ipolit Derevici, colonel în Armata Roșie și fost prieten cu Gheorghe Gheorghiu Dej.

În unele cazuri, acești directori de spitale psihiatrice erau membri ai Securitatii, special instruiți pentru îndeplinirea sarcinilor de lucru „specifice”.

Este cazul lui Virgil Angheluță, fost director al aceluiași spital din București, medic generalist în cadrul unei unități de Securitate, care fusese numit prin intervenția Securitatii.

La spitalul de psihiatrie din Poiana Mare, Jud. Dolj, unul dintre șefii de pavilioane, a fost numit în perioada 1975-1978, dr. Dragu, care avea grad de căpitan în Securitate. În cadrul aceleiași instituții a fost numit pe funcția de director politic insărcinat cu reeducarea deținuților politici și „reîntoarcerea lor spre valorile marxist-leniniste”, dr. Enache. A fost ajutat în această „misiune” de către dr. Olaru, șeful comisiei de medicină legală din Craiova care, de altfel, făcea repartizarea în această problemă spre spitalul Poiana Mare.

În incinta Spitalului nr. 9 din București exista o secție special destinată deținuților politici, denumită „0 – zero”, condusă de către Ion Covaci, membru al Securității. Tratamentele zilnice erau aplicate de către Covaci în ciuda faptului că existau medici psihiatri care se puteau ocupa de administrarea zilnică a tratamentelor; el avea prioritate în ceea ce privea prescrierea și aplicarea injecțiilor cu neuroleptice, fără consultarea în prealabil a medicilor de specialitate.

Totuși regimul nu s-a folosit doar de cadrele special „instruite” în acest gen de represiune. Uneori se păstrau în activitate și medicii specialiști din „vechea gardă” secondați de către „specialiștii” D.S.S.-ului.

Dr. Tomorug Epaminonda, unul dintre cadrele sanitare de specialitate școlite în perioada interbelică, a rămas în funcție până la sfârșitul anilor ’60, intrând într-o colaborare tacită cu Securitatea. Activitatea sa din Spitalul nr. 9 din București a fost afectată de intervențiile repetate ale Securității, conștient fiind de faptul că metodele psihiatriei erau folosite împotriva deținuților politici internați forțat.

Începutul anilor ’70 aduce și înnoirea cadrelor, cu tehnicieni veniți de la specializări din U.R.S.S., asemeni dr. Elena Vrabie ce activase în cadrul Institutului de Medicină Legală de la Leningrad.

La varful ierarhiei medicale si politice deopotriva s-au aflat medici precum dr. Vasile Predescu, inițial medic pediatru specializat în U.R.S.S., recompensat pentru faptele sale nu numai cu postul de profesor, dar și cu cel de director în minister, deputat în M.A.N., secretar de partid al Universității de Medicină, prorector, șeful problemelor de psihiatrie din minister, șeful comisiei de supraexpertiză psihiatrică. Predescu a fost secondat de catre dr. Constantin Gorgos, numit director la policlinica Vitan din București la intervenția D.S.S.-ului, secretarul comisiei de psihiatrie și al „Ordinului medicilor”, cea mai importantă instituție etică din medicină, al carui nume troneaza pe frontispiciul unuia din spitalele bucurestene.

„Noua morală”, cu afirmarea socialismului infailibil și invincibil, a făcut să se pună în practică așa-zisa represiune „aseptică”, adică o represiune pur medicală, pentru a camufla anumite fațete ale regimului de represiune, reușind astfel să târască psihiatria românească pe drumul celei mai mari mistificări și încălcări de etică medicală.

Se pune întrebarea de ce au acceptat psihiatrii subalterni nomenclaturii comuniste caracterul represiv al abaterilor de la etica psihiatrică și, în definitiv, de la etica medicală. Oare pericolul care îl pândea pe psihiatrul nonconformist era atât de nimicitor? Tacerea lor vinovata din toata perioada post 1989 dar si incercarile de dezinformare si luarile publice de pozitie in care sustin inexistenta acestor fapte, desi ii poate scapa de procese judiciare nu-i poate dezvinovati.

Crezand alaturi de Erich Segal ca „profesia de medic are mai multi sfinti decat pacatosi”, notam ca raspunsurile date de membrii breslei indica lipsa loialității dintre profesioniști, dorința de parvenire sau de a căpăta o anumită poziție în ierarhie, chiar nevoia de liniște și de a nu avea dificultăți, ca reprezentand mai degrabă motivațiile cele mai plauzibile. Nici degrevarea de răspundere pe motiv că, în definitiv, șeful care dirija acțiunea răspundea, nu poate constitui un argument solid. Experiența proceselor naziștilor de la Nürnberg, credem că este edificatoare în acest domeniu.

http://www.memoria.ro/

2 thoughts on “Crimele Ministerului de Interne din Romania si Securitatii Comuniste: zeci de mii de romani internati la psihiatrie pe motiv ca se opuneau dictaturii! Asa s-a trait in aceasta tara din cauza sistemului politienesc si serviciilor secrete: ORORI care nu pot fi descrise in cuvinte!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s