Filosofie

Filosoful Julius Evola, anul 1945 – „Civilizatia” americana!

 

Mintea americană

Recent răposatul John Dewey a fost lăudat de presa americană ca fiind cea mai reprezentativă figură a civilizaţiei americane. Lucru adevărat. Teoriile sale sunt în totalitate reprezentative pentru viziunea omului şi a vieţii în perspectiva americanismului şi a „democraţiei” sale.

Esenţa unor asemenea teorii este aceasta: în limitele căilor tehnologice aflate la dispoziţie, oricine poate deveni ce doreşte. În aceeaşi măsură, o persoană nu este ceea ce este în natura sa adevărată şi nu există nicio diferenţă reală între oameni, numai diferenţe ce ţin de calificări. În conformitate cu această teorie, oricine poate fi orice doreşte să fie, dacă ştie cum să o facă. Acesta este, evident, cazul cu „omul auto-realizat”; într-o societate care şi-a pierdut întregul simţ tradiţional, ideea proslăvirii personale se va întinde la nivelul fiecărui aspect al existenţei umane, repunând în drepturi doctrina egalitaristă a democraţiei pure. Dacă aceste idei sunt acceptate, atunci întreaga diversitate naturală trebuie abandonată. Fiecare persoană poate să susţină că deţine potenţialul tuturor celorlalţi, iar termenii „superior” şi „inferior” îşi pierd semnificaţia; toate modurile de viaţă sunt deschise tuturor. Tuturor concepţiilor organice despre viaţă americanii le opun una mecanicistă. Într-o societate ce a „pornit de la zero”, totul are caracteristica lucrului fabricat. În societatea americană, aparenţele sunt măşti, nu feţe. În acelaşi timp, susţinătorii modului de viaţă american se împotrivesc personalităţii.

Libertatea cu capul gol

„Deschiderea” americanilor, uneori citată în favoarea lor, reprezintă cealaltă parte a interiorului lor amorf. Acelaşi lucru şi cu „individualismul” lor. Individualismul şi personalitatea nu sunt acelaşi lucru: primul ţine de lumea fără formă a cantităţii, iar a doua de lumea calităţii şi ierarhiei. Americanii trăiesc în negarea axiomei carteziene „Gândesc, deci exist”: americanii nu gândesc, şi totuşi sunt. „Mintea” americană, puerilă şi primitivă, nu are o formă caracteristică şi este deschisă, prin urmare, oricărui gen de standardizare.

Într-o civilizaţie superioară (ca, de exemplu, cea a indo-arienilor), fiinţa ce nu are o formă caracteristică sau o castă (în sensul originar al cuvântului), nici chiar pe cea de servitor sau sudra, se va naşte caparia. În această ordine de idei, America este o societate de paria. Cei din această categorie au şi ei un rol. Acest rol este de a fi supuşi fiinţelor a căror formă şi ale căror legi interne sunt precis definite. În schimb, paria moderni caută să devină ei înşişi dominanţi şi să îşi exercite dominaţia asupra întregii lumi.

Unchiul Sam

Există o aserţiune populară legată de Statele Unite, care susţine că acestea reprezintă o „naţiune tânără” cu „un viitor mare în faţă”. Aparentele defecte americane sunt, apoi, descrise ca „greşeli ale tinereţii” sau ca „dureri ale creşterii”. Nu este dificil să vezi că mitul „progresului” joacă un rol dominant în această judecată. În conformitate cu ideea că tot ceea ce e nou e şi  bun, America are de jucat un rol privilegiat printre naţiunile civilizate. În Primul Război Mondial, Statele Unite au intervenit jucând rolul „lumii civilizate” par excellence. „Cea mai evoluată” naţiune nu avea numai un drept, ci şi o datorie să intervină în destinele altor oameni.

Structura istoriei, totuşi, este ciclică, nu evolutivă. Departe de a fi cazul ca, în realitate, cele mai recente civilizaţii să fie neapărat „superioare”. Acestea ar putea fi, de fapt, senile şi decadente. Există o corespondenţă necesară între cele mai avansate şi cele mai primitive stadii ale ciclului istoric. America este stadiul final al Europei moderne. Guénon numea Statele Unite „Occidentul îndepărtat”, în conformitate cu ideea novatoare că Statele Unite reprezintă o reductio ad absurdum a celor mai negative şi mai senile aspecte ale civilizaţiei occidentale. Cele ce în Europa există în formă diluată, sunt mărite şi concentrate în America, prin intermediul căreia sunt revelate ca simptome ale dezintegrării şi regresiei culturale şi umane. Mentalitatea americană poate fi văzută numai ca un exemplu al regresiei, ce se poate vedea şi în atrofia mentală faţă de tot ce e înalt, în incomprehensiunea faţă de sensibilitatea elevată. Mintea americană are orizonturi limitate, se dedă la tot ce este imediat şi simplist, cu consecinţa inevitabilă a banalizării tuturor lucrurilor, acestea fiind coborîte atât de mult încât ajung golite de orice spiritualitate. Însăşi viaţa, în ambianţa americană, este în întregime mecanică. Simţul lui „eu”, în America, ţine în întregime de nivelul fizic de existenţă. Americanul tipic nu are nici complicaţii, nici dileme spirituale: este un adaptor şi un conformist „natural”. Mintea primitivă americană nu poate fi comparată decât superficial cu o minte tânără. Mintea americană este, de fapt, un aspect al societăţii decadente la care m-am referit deja.

Visul american? Moralitatea americană

Mult lăudatul sex-appeal al femeii americane se trage din filme, reviste şi postere şi este, în mare parte, fictiv. Un recent sondaj medical din SUA a arătat că 75% din tinerele americane nu au un simţ sexual puternic şi, în loc să îşi satisfacă libido-ul, caută plăcerea narcisistă în exibiţionism, în vanitate şi în cultul fitness-ului şi a sănătăţii în sens steril. Fetele americane nu au „complicaţii faţă de sex”; ele sunt „uşor de sedus” pentru bărbaţii care văd întregul proces sexual ca pe ceva fatal separat de orice implicaţii mai adânci. Astfel, după ce a fost dusă le cinematograf sau la dans, ţine cam de bunele maniere americane ca o fată să se lase sărutată – lucru ce nu înseamnă mai nimic. Femeile americane au un caracter frigid şi materialist. Un bărbat care „a pornit” cu o fată americană are o obligaţie materială faţă de ea. Femeia a permis un favor material. În cazurile de divorţ, legea americană favorizează copleşitor femeia. Femeile americane vor divorţa destul de bucuroase numai atunci când vor întrevedea un târg mai bun. În America se întâmplă des ca o femeie să fie căsătorită cu un bărbat şi în acelaşi timp să fie deja „logodită” cu un alt viitor soţ, ce este bărbatul cu care plănuieşte să se căsătorească după un divorţ profitabil.

Capitoliul Lumii Noi. Media „noastră” americană

Americanizarea în Europa este larg răspândită şi evidentă. În Italia, în aceşti ani postbelici, este un fenomen care se dezvoltă rapid şi este văzut de majoritatea oamenilor, dacă nu cu entuziasm, cel puţin ca fiind ceva natural. Cu oarecare timp în urmă am scris că dintre cele două pericole ce se abat asupra Europei – americanismul şi comunismul – primul este cel mai perfid. Comunismul nu poate fi un pericol decât ca formă brutală şi catastrofică de luare a puterii de către comunişti. De cealaltă parte, americanizarea câştigă teren printr-un proces de infiltrare gradată, aducând modificări de mentalităţi şi obiceiuri aparent inofensive în ele însele, dar care sfârşesc într-o pervertire şi degradare fundamentale, cu care nu poţi lupta decât în interiorul lor.

Exact din cauza acestei opoziţii interne, majoritatea italienilor par slabi. Uitându-şi propria moştenire culturală, fac apel bucuroşi la Statele Unite, ca la ceva asemănător cu un părinte îndrumător al lumii. Oricine vrea să fie modern trebuie să se orienteze după standardul american. Este demn de milă să fii martorul unei ţări europene atât de devalorizate de ea însăşi. Venerarea de care se bucură America nu are nimic de-a face cu un interes cultural în legătură cu modul în care alţi oameni trăiesc. Dimpotrivă, servilitatea în raport cu Statele Unite duce la ideea că nu mai există niciun alt fel de viaţă care să se se ridice la rangul celui american.

Serviciul nostru de radio s-a americanizat. Fără vreun criteriu ce ţine de ceea ce este superior şi ceea ce este inferior, adoptă temele la modă ale momentului şi lansează pe piaţă ceea ce este considerat „acceptabil” – adică agreat de cel mai americanizat segment al publicului, care este, ca să spunem aşa, cel mai degenerat. Restul suntem traşi laolaltă în vârtejul său. Chiar şi stilul prezentării la radio s-a americanizat. „Cine, după ce a ascultat un program de radio american, poate să nu se cutremure când se gândeşte că singura cale de a scăpa de comunism este să devină americanizat?”. Acestea nu sunt cuvintele unui străin, ci ale unui sociolog american, James Burnham, profesor la Universitatea din Princeton. O asemenea judecată de la un american ar trebui să determine ca programele radioului italian să roşească de ruşine.

Consecinţa lozincii democraţiei „Fă cum crezi tu!” este intoxicarea unei mari părţi a populaţiei, care nu este capabilă să facă distincţii de una singură şi care, când nu este ghidată de o putere sau un ideal, îşi pierde mult prea uşor simţul propriei identităţi.

Time is money. Starea industrială în America

În studiul său clasic despre capitalism, Werner Sombart rezuma ultima fază capitalistă în adagiul Fiat producto, pareat homo. În forma sa extremă, capitalismul este un sistem în care valoarea unui om este estimată numai în termeni de producţie, fie ca marfă, fie ca inventator de mijloace de producţie. Doctrinele socialiste au apărut ca o reacţie la lipsa luării în considerare a omului în sistem. În Statele Unite a început o nouă fază de când a crescut interesul în aşa-numitele relaţii de muncă. În aparenţă pare a fi o îmbunătăţire: în realitate este un fenomen dăunător. Antreprenorii şi angajatorii au ajuns să conştientizeze importanţa „factorului uman” dintr-o economie productivă, ca şi faptul că este o greşeală în a ignora individul implicat în industrie: motivele, sentimentele, viaţa de la locul de muncă pe care acesta le are. Astfel, s-a născut o întreagă şcoală bazată pe behaviorism, ce studiază relaţiile umane în industrie. Studii precum «Human Relations in Industry» de B. Gardner şi G. Moore au furnizat o analiză minuţioasă a comportamentului angajaţilor şi a motivaţiilor acestora, cu scopul precis de a defini cele mai bune căi ce vor contribui la înlăturarea tuturor factorilor ce ar putea reţine maximizarea producţiei. Unele studii, cu siguranţă, nu provin de la nivel strict comercial, ci de la management, cu complicitatea mai multor specialişti de la diferite facultăţi. Investigaţiile sociologice merg până la a analiza ambianţa socială a angajatului. Un astfel de studiu are un scop practic: menţinerea satisfacţiei psihologice a angajatului este la fel de importantă ca satisfacţia fizică. În cazuri în care un muncitor este implicat într-o slujbă monotonă, care nu cere o prea mare concentrare, studiile vor atrage atenţia asupra „pericolului” ce s-ar manifesta în cazul în care mintea acestuia va avea tendinţa să rătăcească într-un fel care ar putea să se reflecte negativ asupra atitudinii sale faţă de slujbă.

De când cu creşterea aşa-numitei consilieri a personalului, nu sunt uitate nici vieţile private ale angajaţilor. Sunt chemaţi specialişti pentru a risipi anxietatea, tulburările psihologice şi „complexele” non-adaptării; aceştia ajung să dea chiar şi sfaturi în legătură cu cele mai personale probleme. O tehnică psihanalitică deschisă şi des folosită se constă în a lăsa subiectul să „vorbească liber”, rezultatele obţinute prin acest „catharsis” trebuind să aducă o uşurare. Niciuna dintre metodele acestea nu se preocupă de îndreptarea spirituală a fiinţelor umane sau de problemele umane reale, aşa cum le-ar înţelege un european în această „epocă a economiei”. De cealaltă parte a Cortinei de Fier omul este tratat ca un animal de povară, iar supunerea sa este menţinută prin teroare şi înfometare. În Statele Unite omul este văzut, de asemenea, ca un factor de muncă şi de consum, nefiind neglijat niciun aspect al vieţii sale interioare şi fiecare factor al existenţei sale este atras spre acelaşi scop. În „ţara celor liberi”, omului i se spune, prin fiecare canal media, că a ajuns la un grad de fericire pe care nu l-a visat nimeni până acum. Acest om uită cine e, de unde a venit, şi se cantonează în prezent, în aşa-numitul the americam way of life.

Amerika über alles. „Democraţia” americană în industrie

În Statele Unite există o discrepanţă semnificativă, aflată în creştere, între lozincile ideologiei politice predominante şi structurile economice reale ale naţiunii. Un rol important în studierea acestui subiect îl joacă „morfologia afacerilor”. Studiile întăresc impresia că afacerile americane se află la mare distanţă de tipul de organizare ce corespunde idealului democratic al propagandei SUA. Afacerile americane au o structură „piramidală”. Ele se constituie la vârful unei ierarhii articulate. Marile afaceri sunt conduse la fel ca ministerele guvernamentale şi sunt organizate pe aceleaşi coordonate. Sînt ghidate şi controlate de unităţi ce separă liderii afacerişti de masa angajaţilor. Mai degrabă decât să devină flexibilă, social vorbind, „elita managerială” (Burnham) devine mai autocrată ca niciodată – lucru ce nu este lipsit de legătură cu politica externă americană. Acesta este sfârşitul încă unei iluzii americane (the american dream). America: „ţara oportunităţii”, unde se găseşte orice posibilitate pentru persoana care e în stare să o apuce, o ţară unde oricine poate să se înalţe de la cerşetor la prinţ. La început exista „frontiera deschisă” pe care toţi o puteau traversa. Aceasta s-a închis treptat, iar noua „frontieră deschisă” a fost cerul, potenţialul nelimitat al industriei şi comerţului. Aşa cum au arătat Gardner, Moore şi mulţi alţii, nici aceasta nu mai este însă nelimitată, iar oportunităţile încep să se diminueze. Ţinând cont de creşterea specializării în munca din cadrul procesului productiv şi punerea accentului din ce în ce mai mare pe „calificări”, ceea ce părea evident pentru americani – că progeniturile lor vor ajunge „mai departe” decât ei – nu mai este deloc evident pentru mulţi. Aşa se face că, în aşa-numita democraţie politică a Statelor Unite, forţa şi puterea ţării, adică industria şi economia, devin din ce în ce mai clar nedemocratice. Problema atunci este: ar trebui ca realitatea să fie adaptată ideologiei sau vice-versa? Până nu demult, cea mai mare dorinţă s-a manifestat pentru prima opţiune; se scandează pentru o întoarcere la „America adevărată”, cu iniţiativă liberă şi individ nesupus controlului central guvernamental. Cu toate acestea, se mai întâlnesc şi din aceia ce ar prefera să limiteze democraţia, pentru a adapta teoria politică la realitatea comercială. Dacă, prin aceasta, se va îndepărta masca „democraţiei” americane, se va putea afla până la ce grad „democraţia” în America (şi aiurea) este doar instrumentul unei oligarhii ce se foloseşte de metoda „acţiunii indirecte”, ce asigură posibilitatea abuzului şi decepţiei la scară largă a celor mulţi, ce acceptă un sistem ierarhic fiindcă cred ei că aşa e drept. Această dilemă a „democraţiei” în Statele Unite ar putea, într-o zi, să genereze unele întâmplări interesante.

«Lumea pe (din) dos…», articol publicat pentru prima dată în 1945 şi apoi, la începutul anilor ’80, de Julius Evola Foundation – Corso Vittorio Emanuele 197, Roma.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s