Comunism, Editorial

Ruxandra Cesereanu – Crimele Ministerului de Interne din Romania si Securitatii Comuniste – Proganda „Scanteia”.

 

Ziarul Scânteia, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a demarat din 1944, de când si-a început aparitia legală, o adevărată campanie belică împotriva asa-zisilor “dusmani ai poporului” (acestia fiind membri ai partidelor istorice, legionari, chiaburi si mosieri, ofiteri de carieră, ziaristi, universitari, ingineri, industriasi si orice alte categorii care nu aderaseră la comunismul impus cu forta). Masinăria a functionat mai întîi la nivel lingvistic, în chip violent, ziarul analizat aici si ideologia care îl anima (împreună cu Partidul care îl tutela) rîvnind să dobîndească o corporalitate demonstrativă, tocmai pentru a-si legitima inclusiv visceral atacurile. Astfel, insistenta pe denumirea de “organ al Comitetului Central al P.C.R.” trimite la un machism fortat si insidios care are ca scop corporalizarea agresivă a Scânteii, aceasta actionînd ca un “falus” al Partidului. “Falus” care implantează noua ideologie si încearcă să fecundeze astfel matria românească si poporul, chiar dacă printr-un viol. Fireste, explicitarea unui ziar de a fi “organ” al unei formatiuni politice nu este o inovatie comunistă (ci tine de traditia subintitulării unei gazete care se doreste a fi element de propagandă în orice timpuri), dar odată cu Scânteia, virilizarea gazetei primeste sensul unei demonstratii de fortă.

Dar tendinta de corporalizare nu se opreste, aici, ci continuă: despre clasa muncitoare se repetă obsesiv în discursurile ideologice ale epocii că este “sira spinării a tuturor fortelor democratice” sau “pumnul de fier al unitătii si fortei”, “creierul” acestei făpturi frankensteiniene fiind alcătuit dintr-un cvintet (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Petru Groza, cel din urmă mai mult om de paie; figura lui Gheorghiu-Dej nu este încă exaltată în anii pe care îi vizează analiza mea) sau dintr-un triumvirat (“Ana, Luca si cu Dej bagă spaima în burgheji” suna un slogan la modă). Ce ni se mai spune în titlurile si leitmotivele din Scânteia pedalează, de asemenea, pe ideea de masinărie falică violatoare: căci P.C.R. “se căleste si se întăreste” atunci cînd procedează la arestarea “dusmanilor poporului”, chiar si atunci cînd acestia fac parte din propriile sale rînduri. S-ar putea spune, mentinînd simbolismul sexual, că Partidul Muncitoresc sau Comunist din România suferă de un fel de “priapism” rezultat din demolarea dusmanilor săi externi si interni, că vigilenta sa si “opera de luminare a muncitorimii” cu precădere îi mentin virilitatea. Ministrul Justitiei din primii ani ai comunismului românesc, Lucretiu Pătrăscanu, va afirma ritos la un moment dat că Tribunalul poporului a devenit o “fiintă adevărată” odată cu Legea pentru urmărirea si sanctionarea vinovatilor de dezastrul tării si de crime de război. Si, astfel, făptura aceasta ideologică este construită si confectionată, are trup (organe sexuale, sira spinării, pumni, creier), o piele de împrumut (comunismul), dar nu are nici inimă, nici suflet: ea se dovedeste a fi un boxer violator, apt să-i distrugă orbeste, mecanic, pe “dusmanii poporului”.

În putinele desene stilizate cu muncitori, pe care Scânteia le publică, acestia apar atletici, cu alură de culturisti ori stripeuri mai degrabă, semn că inclusiv grafic se mizează pe un “sex-appeal” herculean al reprezentantilor clasei celei mai favorizate, teoretic, de comunism. Într-un număr din Scânteia anului 1950 apare stilizat pe prima pagină, într-un portret hiperbolic, un muncitor vînjos, cu un picamăr urias; el are chipul radios, satisfăcut parcă de “violul” colectiv împotriva “dusmanilor poporului”. Femeia comunistă, în schimb, este desexualizată si defeminizată, si de aceea ea nu va fi vizată de “violul” efectuat de Partid. În ce o priveste pe Ana Pauker, aceasta este o femeie-comisar virilizată complet, de la trup la vorbă, asa încît ea trebuie percepută tot ca un bărbat angrenat în masinăria falică a Partidului. Se cuvine precizat, apoi, că fotografia cea mai mediatizată în Scânteia (pentru perioada 1944-1950) a vreunui lider comunist este aceea a lui Stalin (apoi a lui Gheorghiu-Dej si a Anei Pauker), arhetipul agresorului de la care liderii comunisti români se împărtăsesc cu o admiratie de ucenici rîvnitori.

Infractori si lachei în cîrdăsie. Moarte trădătorilor! Satrapi si dihănii. Cioclii si strigoi

Voi proceda, în cele ce urmează, la inventarierea limbajului violent instrumentat de comunisti prin ziarul Scânteia, pe categorii de termeni morali. Astfel, o primă categorie de termeni îi califică pe asa-zisii “dusmani ai poporului” în sfera imoralitătii infractionale. Acestia sunt “gangsteri”, “tâlhari”, “banditi”, “răufăcători”, “asasini”, “mardeiasi”, “borfasi”, “degenerati”, “potlogari”, “canalii”, “paraziti”, “huligani”, “lepădături”, “secături”, “snapani”, “elemente necinstite”, “mână criminală”, “trântori”, “tripoteuri”, “triseuri”, prin această terminologie variată comunistii urmărind să-i consacre pe opozantii lor în toate categoriile infractionale posibile (inclusiv în cele argotice), fapt care ar fi justificat punerea după gratii a acestora. Presupusii “dusmani ai poporului” sînt, apoi, grupati într-o “sleahtă”, “tagmă”, “gască”, “cârdăsie”, “bandă”, “haită”, “clică” (reactionară), “hoardă” (a fiarei), “retele”, “detasamente ale urei si persecutiei sovine”, “agenturi”, diferitele forme colective de încadrare urmărind să justifice măcar teoretic de ce Partidul si Tribunalul Poporului vor actiona “fără crutare”, “crunt”, preconizînd o represiune masivă împotriva presupusilor infractori. O altă categorie de termeni îi include pe “dusmanii poporului” în subspecia “lacheilor” (fascismului etc.), “mercenarilor”, “slugilor” (plecate ale reactiunii) si “slugoilor” (hiperbolizare în spiritul epocii) “argatilor” (zelosi ai mosierilor), “cozilor de topor”, pentru a sublinia structura ignobilă, inferioară uman, colaborationistă a acestora.

Această conditie de “pleavă a tării” catalizează spre următoarea orientare de care vor fi acuzati “dusmanii poporului”: nimic mai simplu ca ei să fie sau să devină “trădători” (ai clasei muncitoare si ai neamului românesc), “spioni” (în solda anglo-americanilor), “profitorii de ieri, sabotorii de mâine”, “agenti provocatori”, “diversionisti”, “reactionari”, “afaceristi”, “carieristi”, “complotisti”, “vânduti”, “Iude”, “farisei” (ai democratiei), “gheseftari istorici”, “zarafi”, “lefegii”, “misiti fără patrie”. De aceea, se scandează “Moarte trădătorilor!” Prin această trăsătură se pedalează pe un patriotism demagogic si gregar, insistîndu-se si asupra unei acuze financiare la care publicul ar fi fost sensibil în conditiile pierderilor masive suferite de România în timpul celui de-al doilea război mondial si ale refacerii ei după instalarea fortată a comunismului, cînd tara avea parte de o mizerie nedisimulată nici chiar de patronii ei ideologici. Calificativele morale cu care acuzatorii se năpustesc în avalansă rîvnesc, si ele, să desăvîrsească degradarea umană a celor vizati, care sînt catalogati drept “nemernici”, “îngâmfati”, “înselători”, “nedemni”, “verosi”, “hrăpăreti, “vicleni”, “misei”, “mârsavi”, “infami”, “odiosi”, “hidosi”, “oribili”, “scelerati”, “fiorosi”, “josnici”. De aceea, se scandează “În lături, netrebnici!”

Dezonorarea si umilirea lingvistică a “dusmanilor poporului” merge progresiv, de la conditia inferioară de “lachei” ajungîndu-se la o ridicare în rang a acuzatilor care devin “monstri”, “brute sângeroase”, “satrapi”, “bestii” (trădătoare de popor), “dihănii” (fasciste), “călăi” (ai omenirii), “balaur”, “fiare” (“care rânjesc” fiindcă sînt încoltite), “fiara crucii cu gheare” (drept care se scandează “Moarte lor!”). Iuliu Maniu este acuzat ca fiind “Sfinxul de la Bădăcini”. “Dusmanii poporului” sînt catalogati în mod obsesiv drept “cei ce sug sângele si vlaga poporului”, imaginarul lingvistic comunist vizînd aici, la nivel de mental colectiv, conditia de vampiri a celor incriminati; calificativul este mai totdeauna de “sângeros”, sîngele fiind hrana predilectă a vampirului care, din această pricină, trebuie ucis. Ion Antonescu este, cel mai adesea, un “maresal sângeros”, de pildă. Dezonorarea care a urcat treptele ierarhiei are un scop clar în acest caz: dat fiind că “dusmanii poporului” alcătuiesc un monstru cu mai multe capete (ca în basme si mituri), comunistii se doresc a fi mîntuitorii si salvatorii care ucid balaurul, adică niste eroi întemeietori, tocmai pentru că actiunea lor este una violentă si are ardoarea crimei întemeietoare. Iuliu Maniu este “Sfinx”, pentru că acuzatorii săi se doresc a fi în pielea lui Oedip. Dar, deoarece crima (oricît de întemeietoare s-ar dori ea) nu este legitimă, ci abuzivă si violatoare de lege, comunistii îndeplinesc, de fapt, functia unui monstru care uzurpă locul de drept al regelui uns si ales.

Plagă, cloacă, pecingine. Putregai si puroi. Decrepitudine si descărnare

Batjocorirea continuă printr-o altă dimensiune. În 1948, în Scânteia, apare (în patru episoade) celebrul articol al lui Sorin Toma pe marginea poeziei lui Tudor Arghezi, articol intitulat “Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei”, în care, printre altele, acuzînd pestilentialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sanctionează un “urât mirositor vocabular”. Acest lucru s-ar putea spune mai degrabă despre limbajul agresiv promovat de Scânteia împotriva “dusmanilor poporului”. Mai întîi, este speculată ideea de “plagă”, de molimă, “pecingine”, “cloacă murdară”, “dusmanii poporului” fiind purtători de “venin fascist” de obicei, drept care tara este “infectată” si infestată de otrăvitori (agentii “infectiei” fiind ziaristii legionari ori antonescieni, dar nu numai ei, ca “otrăvitori de suflete”, ci si universitarii “huligani” ca otrăvitori ai studentimii) si de “buruieni veninoase”. Iar si iar, mîntuitorii unei asemenea molime nu ar putea fi decît aceiasi comunisti cu rîvne oedipiene pervertite. Să vedem, însă, cum se manifestă “otrava” împroscată de ziaristii atît de blamati. Iată cîteva fragmente din articolul “Procesul a trei ziaristi fascisti” (ziaristi care, de altfel, s-au manifestat, o parte dintre ei, printr-un limbaj extrem de violent în perioada interbelică), semnat cu patos revolutionar de Horia Liman înScânteia (An XVI, nr. 246, 1 iunie 1946): “Sunt cavalerii unui apocalips provocat cu cinism, metodic, după un plan scelerat, pentru un blid de linte sau un sac de aur. Cavalerii condeiului otrăvit n’au însă nimic interesant, ca înfătisare, la prima vedere. Intră toti – turmă – putin intimidati de perspectiva cea nouă ce li se oferă, lor, criminalilor… /…/ Trei huligani, trei amatori de spectacole sângeroase. Toti trei au incitat la crime, au aplaudat vandalismele săvârsite de elevii credinciosi ai scrisului lor, au rânjit la vederea ruinelor, a prăpădului provocat de propria lor explozie de ură si dementă. Sunt autorii morali ai dezastrelor pe cari le-au dirijat cu o voluptate neroniană, zi de zi,cu tenacitate diabolică. /…/ În jurul lor se deslusesc doar flăcări fluturate spre cerul întunecat, doar crime, doar dâre de sânge care nici o clipă n’au avut răgaz să se închege /…/ Numele trinitătii din boxă duhnesc a sânge. Infectează aerul si scârbesc”.

Treptele agresiunii sînt parcurse ierarhic, ajungîndu-se la o conditie putridă a “dusmanilor poporului”: acestia sînt “găunosi”, “elemente descompuse”, “rămăsite” (adică resturi, ruine umane) intrate în putrefactie, revelate prin “putregaiul fascist” (sau “putregaiul moral al burgheziei”) si “puroiul legionar”, drept care poporul si Partidul simt, pe lîngă “nemărginita revoltă”, “scârbă si dezgust”. Limbajul coroziv legat de putrid este completat, în această retorică agresivă, de o dimensiune funerară ofensatoare, “dusmanii poporului” fiind considerati niste “cioclii ai proprietătii tărănesti”, “ramoliti si “strigoi” ori “paiate” (oameni goi, carcase). În editorialul nesemnat intitulat “Chipurile lor…” din Scânteia(An XVI, nr. 519, 9 mai 1946), zugrăvirea acuzatilor din “procesul marii trădări” intentat lui Ion Antonescu si colaboratorilor săi atinge apogeul prin batjocorirea verbală si sublinierea decrepitudinii celor incriminati. Sugestia este aceea că, fiind “morti” din punct de vedere moral, ei pot fi ucisi fizic, fără ca nimeni să se simtă vinovat pentru aceasta, tocmai pentru că ar purta pe trup semnele mortii iminente, ale putrezirii de vii. Iată cîteva secvente ilustrative din acest editorial: “fetele lor, descărnate, livide ori pământii, brăzdate de sbârcituri cari nu sunt urmele unui travaliu al gândirii, ci pielea botită a cărnii unor trupuri din care a pierit tot ceeace constitue demnitatea si măretia unui om, credinta într’o ideie, fetele lor tremurătoare, crispate, căzute, cu buzele vinete, cu câte un rictus intermitent, de nevropati sau posedati, ca si calmul aparent al unora dintr’însii, este oglinda aceleiasi lipse de sperante”. Se sugerează că acuzatii sînt niste ipostaze ale omului degradat, niste stafii si “fosti oameni”, care au început deja să putrezească.

Iată cîteva portrete intentionat construite pe ideea de decrepitudine: Constantin Pantazi (general) este o “figură caragialescă” dominată (ni se spune în transcrierea “Procesului Ion Antonescu” din acelasi număr al Scânteii) de un “bâlbăit dezgustător”; alt general, Picki Vasiliu, are “fata cenusie, la fel de descărnată, cu cărarea părului alb si rar, trasă dreaptă prin crestet, cu glasul mieros”; “gura îi joacă într’un tic nervos, tremurat spasmodic, involuntar, ca o expresie carnală a dezagregării materiei vii”; Traian Brăileanu este “stors, desarticulat, cu chelia semănată de peri cărunti, teposi, ca o perie tocită, cu gura stirbă din care cuvintele ies inconsistente, gelatinoase”; Ion Petrovicescu este “sbârcit si negru, cu gesturi iuti de nevăstuică sau de isteric”; alt acuzat, Busilă, are “aceiasi inconsistentă fizică a obrajilor căzuti”; Radu Lecca este “negru-vânăt la fată” (în extrasele din “Procesul Ion Antonescu” din acelasi număr alScânteii, Radu Lecca este portretizat astfel: “Hidos, cu obrajii buhăiti si mâncati de vicii, Lecca îsi ascunde rapacitatea sub masca nesimtirii”); Eugen Cristescu are “ticul des al limbii scoase mecanic din trei în trei clipe, lingându-si masinal coltul drept al gurii”. După cum se vede, acuzatorii vizează să demoleze mai întîi aspectul fizic al victimelor degradate pînă la ipostaza de cadavre vii. O insistentă aparte este acordată gurii, chipului (ochilor aposi), cheliei si obrajilor, toate cele patru elemente dorindu-se a fi maculate de o senectute decrepită, dominată de o transpiratie cleioasă si de o buhăială pe care acuzatorii o doresc a fi porcină. Atunci cînd la stîlpul infamiei se află o femeie “dusman al poporului”, acuzatorii o maculează prin raportarea la conditia de tîrfă, chiar dacă termenul nu este folosit ca atare.

Un text virulent împotriva lui Iuliu Maniu este semnat în 1946 (Scânteia, An XVI, nr. 539, 3 iunie 1946) de Ion Călugăru, purtînd titlul “Mortul care le trebuie”. Autorul îi proiectează pe liderii partidelor istorice ca pe niste pensionari amatori si profitori ai înmormîntărilor, figura centrală vizată fiind, însă, asa cum am spus, a lui Iuliu Maniu care si înainte, si în timpul, si după procesul lui Ion Antonescu, a vorbit despre acesta ca despre un patriot. “În multe orăsele de provincie /scrie Ion Călugăru, n.n./ există câte un pensionar mititelut, plin de ticuri, năselnic, certăret, care mai mult tânjeste decât trăeste. Timpul trece pe lângă dânsul si îl înspăimântă parcă ar fi un torent. Molcome, risipite în negură sunt zilele târgovetilor, însă, pensionarul le simte repezite, nebunatece, ofense pentru dulcea lui bătrânete. Totusi, când dricarii drapează o casă si apar steagurile de doliu si dricul condus de cioclii în uniformă de diplomati, înfătisarea, umoarea bătrânelului ponosit se schimbă. Devine alt om, altă personalitate. /…/ S-ar putea spune că unica bucurie ce i-a mai rămas în cenusia-i existentă, marea lui preocupare este să participe la toate înmormântările.” Într-un alt text din acelasi an, Iuliu Maniu este înfătisat din nou în mod ofensator, decrepitudinea fiind subliniată în cazul său astfel: ni se spune că vorbele îi sînt o “pârâitură penibilă”, liderul Partidului National Tărănesc fiind “găunos” si “în pragul ramolismentului” (Scânteia, An XVI, nr. 582, 25 iulie 1946). Însusi directorulScânteii, Miron Constantinescu, va încerca o maculare cu orientare postumă în editorialul său împotriva unei celebre familii liberale (Scânteia, An XVI, nr. 688, 27 noiembrie 1946), încheindu-si textul cu o profetie ritoasă – “Iar pe cavoul familiei Brătianu, oamenii viitorului vor scrie: Aici zac rămăsitele familiei Brătianu/Care si-a clădit huzurul/Pe jaf, înselătorie si asasinat”. Criptocomunistii de după revolutia din 1989 în România îi vor urma tactica atunci cînd, la o demonstratie împotriva Partidului National Tărănesc Crestin-Democrat, îi vor trimite liderului acestuia, Corneliu Coposu (fost detinut politic timp de aproape două decenii în închisorile comuniste din România), ca dar, un sicriu.

Colti si gheare. Mîrîituri. Cîini, lupi, reptile, viermi, sobolani. “A lichida” si variantele

În sfîrsit, o ultimă mostră de vocabular agresiv prin care se încearcă impurificarea lingvistică a “dusmanilor poporului” este aceea a animalizării lor, nuantele fiind sugestive în acest caz. Prin bestializare, acuzatii erau implicit coborîti din nou în subuman, justificînd “arianismul” (fals al) omului nou încarnat de comunisti. Varietatea este destul de spectaculoasă, imaginarul lingvistic comunist rîvnind să găsească ipostaze animalice destul de abjecte si dezgustătoare: “dusmanii poporului” dotati cu “colti” si “gheare” erau declarati a fi “hiene” (speculantii), “lupi” (în haită), “câini turbati” (Ion Antonescu era adesea numit “câine rosu”; Mihai Antonescu este prezentat, la procesul care i se intentează, drept un “câine bătut” care tremură; se vorbeste, apoi, de trădătorii care “mârâie”; drept care se scandează “Jos laba murdară!”), “sobolani” (de pildă, generalul Picki Vasiliu are “ochi de sobolan”; cu altă ocazie, alti incriminati vor avea, în schimb, “ochi de peste”); cu un impact aparte era utilizată categoria reptilelor: “cameleoni”, “vipere” (în cuib; ziaristii antonescieni erau, de pildă, “vipere ale scrisului românesc”, “hitleriste” de obicei), “sopârle” (Radu Gyr era portretizat ca avînd un cap de sopârlă), “năpârci” (reactionare); un alt tip de “dusmani ai poporului” erau catalogati drept “plosnite” (“regale”); chiaburii erau considerati “corbii secetei” sau ai maselor populare; în sfîrsit, o ultimă categorie era aceea a “viermilor”, “limbricilor” (ziaristul Romulus Dianu este înfătisat ca un “limbric speriat”) si a “lipitorilor”. Iată acum cîteva mostre din articolul “Un vierme”, semnat de N. Corbu (înScânteia, An XVIII, nr. 1263, 30 octombrie 1948), despre presedintele Partidului Social Democrat, Titel Petrescu: “Multi au si uitat de el – dacă l-au stiut vreodată.

Trebue să răscolesti adânc prin putreziciuni, ca să dai de urma lui, târându-se la fund. Câte nu visase viermusorul ăsta! Să se facă dolofan, să crească, să se umfle si iar să se umfle, să ajungă mare, să se vadă sarpe. Viermele îsi agătase o lavalieră cu picătele si se înfoia în ea, asuda tinând discursuri – cu fiere că nu e ascultat – /…/ viermele se băga peste tot si în toate, se agita în sus si-njos, că poate-poate îi pică si lui ceva – si se bâtâia de ciudă că nu-l ia nimeni în seamă. Un vierme ambitios. Titel Petrescu”. Cele din urmă ipostaze sînt cele mai abjecte (întrucît trimiterea este la o dimensiune anală, excrementială si putrefactă), prin ele încercîndu-se (pentru a cîta oară) justificarea represiunii împotriva “dusmanilor poporului” prin macularea lor totală. Morala sau, mai exact, antimorala este că unor “viermi” ai dreptul si poti să le faci orice.

În finalul acestui studiu de caz, voi inventaria verbele agresive prin care ziaristii care semnau înScânteia atîtau populatia împotriva “dusmanilor poporului” de toate categoriile, întrucît si în acest caz, functionează o ierarhie si niste trepte ale stigmatizării. Astfel, verbele a ucide si a extermina erau folosite rar. Într-o primă fază punitivă au fost folosite verbele moralizatoare a înfieraa demasca (cu varianta a smulge mascade pe chip, întrucît “dusmanii poporului” erau suspectati de teatralitate),a încoltia izgonia dispretuia stigmatizaA curăta era folosit în situatii de “deratizare” si igienă profilactică la nivel uman, ironic vorbind. Urmau, apoi, verbe care provocau durere fizică precum a lovia izbisi a smulge (“colti” si “gheare”), acestea fiind completate, la un nivel fizic si mai dureros, de a zdrobi si a strivi. În final, pedepsirea “dusmanilor poporului” era încununată prin verbele a stîrpi,a sfărîma, pentru ca ultima fază a extinctiei să fie redată prin a curmaa anihilaa nimicisi, mai ales,a lichida. Reiese în mod limpede, din această însiruire verbală, că scopul final era distrugerea din rădăcini a făpturilor umane care intrau în categoria “dusmanilor poporului”. Dar pînă la capătul tunelului acestea aveau de parcurs destule trepte ale agoniei si umilirii.

Post-scriptum: Jandarmeria culturală

Am analizat anterior imaginarul lingvistic violent actionat împotriva “dusmanilor poporului” de către masinăria activistă comunistă din Scânteia. Voi seconda acest demers de analiza “tigăniei” sau “porcăriei” din viata literară, cum o numeste Tudor Arghezi, care s-a petrecut între scriitori, în primii ani de după invazia sovietică si instalarea fortată a comunismului în România. Mă voi ocupa, pe scurt, de felul în care scriitorii si ziaristii s-au spurcat între ei în functie de baricada pe care se aflau si de pe care combăteau. Dacă în 1944, o oarecare politete se mai simte în relatiile gazetăresti dintre scriitorii cu diferite orientări politice, începînd cu 1945, agresiunea verbală devine regină. Astfel de polemici dure si incorecte existaseră si în perioada interbelică ori în preajma celui de-al doilea război mondial, în special în timpul în care extrema dreaptă românească atinsesese apogeul său politic. Dacă autoritătile comuniste manifestă, la început, ooarecare retinere lingvistică în blamarea scriitorilor care nu erau convenabili, scriitorii si gazetarii însisi, actionati de Putere, nu se vor sfii să-si atace grosier colegii de condei. Multi scriitori vor fi incriminati: unii vor fi aruncati în închisori (agresiunea verbală din gazete fiind doar primul stadiu al agresiunii totale pe care o vor cunoaste ulterior), altii vor fi recuperati de comunisti ori chiar reeducati (ajungînd să scrie în stil proletcultist), altii vor fi izolati si interzisi pe perioade mai lungi sau mai scurte, altii vor încerca să supravietuiască decent sau printr-un colaborationism minim, altii vor trece oportunist si fătis colaborationist de partea Puterii. Cele mai multe atacuri au loc în ScânteiaRomânia liberăTribuna poporuluiContemporanul etc.

Pe de altă parte, oficiosul Partidului National Tărănesc, Dreptatea, se va ambala, la rîndu-i, în atacuri verbale virulente, aceeasi gazetă (în 1946) propunînd în mod inspirat termenul emblematic folosit în acest Post-scriptum, pentru analiza de fată: acela de “jandarmi culturali” la adresa culturnicilor comunisti care încercau să dirijeze autoritar si discretionar si să sanctioneze, prin demolare, tendintele literare care nu conveneau. În general, între condeiele agresive de partea Puterii se remarcă Ion Călugăru, Ion Vitner, Miron Radu Paraschivescu, Mihnea Gheorghiu, Geo Dumitrescu, Zaharia Stancu, Sorin Toma (fiul lui A. Toma, demolator al lui Tudor Arghezi fată de care comite un fel de regicid pentru a-si instaura tatăl uzurpator în rangul de poet national) si altii. Dar puseuri violente întîlnim si la Oscar Lemnaru, N. Carandino, Ion Caraion, Serban Cioculescu, Iorgu Iordan, unii dintre ei aflati de cealaltă parte a baricadei, cel putin pentru o perioadă, înainte de a dezerta la comunisti.

Acuza cea mai în vogă la adresa scriitorilor de dinainte de instaurarea comunismului este, lucru previzibil, aceea de trădare si slugărnicie. Sînt pusi la zid Emil Cioran si Mircea Eliade, C. Noica si Ion Barbu, Nichifor Crainic si Radu Gyr, dar si Lucian Blaga, acuzati fie de obscurantism, fie de misticism, fie de extremă dreaptă (majoritatea, într-adevăr, aderaseră la sau simpatizaseră cu ideologia legionară). Ei sînt considerati a reprezenta “dezonoarea” scrisului românesc; Ioan Alexandru Brătescu-Voinesti este taxat drept “creatură teutonă” si “bătrân huligan”, alti scriitori sunt catalogati “slugi naziste”, “agitatori fascisti”, “imperialisti”, “reactionari”, “contrarevolutionari”, “lachei odiosi”, “trântori”, “ploconiti”, “ciocoi”. Liviu Rebreanu (germanofil, în timpul războiului) este atacat postum în Dreptatea, de către N. Carandino, si incriminat ca trădător, în pielea lui Apostol Bologa care a intrat în Gestapo! Într-o altă fază sînt atacati Tudor Arghezi si George Călinescu, ambii rezistînd la început, ca, mai tîrziu, să fie înregimentati de regimul comunist. Registrul infractional este atasat incriminărilor de trădare, pentru a demonstra că scriitorii respectivi erau tarati si viciosi, cuvenindu-se a fi înregistrati în criminalitatea de drept comun: acestia sînt “răufăcători”, “huligani”, “satrapi”, “elemente nesănătoase si dusmănoase”, “lichele”, “banditi”, “sabotori” (termenii sînt seci si deloc spectaculosi, acuzatorii folosind clisee).

Mult mai amplu si învăluitor este registrul care denuntă în scriitorii atacati niste “otrăvuri”, pentru a justifica ideea de demascare, epurare si pretinsă purificare care avea loc. Scriitorii respectivi sînt considerati “veninosi”, plin de pecingini, “ciuperci otrăvitoare”, promovînd “virusul retrograd” si demoralizant, “descompunerea formelor artistice” (de aici “decandentismul morbid”). Este vizată ideea de boală si de artă “bolnavă”, comisă de indivizi “găunosi”, “îmbâcsiti”, “dăunători”. Zaharia Stancu scrie acuzator despre cărtile de tip “ciupercărie” si “stârpiciune”, concentrîndu-se pe imaginea ciupercilor gălbui care ar reprezenta arta inamică la adresa noului regim. Anticariatele sînt considerate “focare de otravă”, întrucît ar promova cărtile scriitorilor fascisti si mistici. Dacă nu sînt otrăvitoare, atunci anumite gazete sînt acuzate de decrepitudine si caracter vetust: Revista Fundatiilor Regale (care rămăsese un bastion al literaturii neînregimentate) este proiectată în ipostaza unei “babe” sulemenite, de pildă. Atunci cînd nu sînt injuriati autorii, cele vizate sînt personajele lor, considerate a fi larvare, morbide, abjecte, monstruoase, decăzute, sterile, deformate. În alte cazuri, autorii însisi se autoflagelează; considerîndu-se “impură” si “becisnică”, Nina Cassian îsi va celebra exaltat si flagelator, într-un poem din 1945, autoreeducarea de viitoare stahanovistă a spiritului: “Unde să-mi scuip viermăraia dinlăuntru!”. Registrul putrefact acoperă ca o acoladă ceea ce s-a acuzat pînă acum: Ion Vitner demască “mlastinile pline de miasme” ale unui curent literar decadent, Nestor Ignat îl atacă pe Ion Barbu si poemul Uvedenrode, aducînd în discutie tehnica picturii cu fecale, Sorin Toma îl declară putrefact, licentios si mahalagiu pe Tudor Arghezi. Sînt folositi termeni precum “bălăceală”, “hîd”, “hidos”, “sordid”, care au rostul să pigmenteze acuzele aduse pînă acum. La nivelul bestiariului detectat între scriitori, cei incriminati sînt “sacali”, “cotoi călugăriti peste noapte”, “maimute” (imitînd arta occidentală), “câini” (care “latră”) ori “potăi” (cîini decăzuti, jalnici) si, fireste, “năpârci”. Ca jivine imunde, scriitorii vizati sînt acuzati de “colcăială” în beznă, prin cotloane; or, colcăiala stimulează reactia acuzatorilor de a-i nimici, dar nu oricum, ci prin strivire. Lumina, la rîndul ei, trebuie să orbească întunericul “bolnav”, locuit de aceste jivine, întrucît se doreste a fi o lumină cu functie de bisturiu, o lumină chirurgicală si deratizatoare, adică.

Alteori, atacul este unul funebru si fiintial; Miron Radu Paraschivescu regretă, în 1945, că poetul Arghezi nu a murit la timp (făcînd parte “din galeria poetilor ce mor prea târziu”), iar, în 1948, Sorin Toma îl proiectează pe Arghezi în ipostaza unui cadavru căruia îi mai cresc unghiile si părul; tot în 1948, lui Alexandru Phillippide i se sugerează, ca retragere din viata literară, un cavou. Voi lua ca studiu de caz, în cele ce urmează, linsarea mediatică a lui Tudor Arghezi, care a fost menită să catalizeze anexarea poetului, mai tîrziu, la ideologia comunistă. În perioada 1945-1948, Tudor Arghezi este unul dintre cei mai atacati scriitori, într-un registru ritualic-abject. Mai întîi fiindcă el nu putea fi incriminat prin acuze simpliste ca “agitator fascist” sau “sabotor”, neputîndu-i-se fabrica un proces politic. Apoi fiindcă Arghezi sanctionase curajos, la început, abuzurile noului regim comunist instaurat. În al treilea rînd, fiindcă era un pamfletar redutabil, cu o vînă demolatoare invidiată de comunisti. De aceea, i s-au fabricat procese literare (dar cu miză existentială) într-o ierarhie pe care o voi prezenta concis aici.

Atacul frontal vine în 1945 din partea deja pomenitului Miron Radu Paraschivescu (“Un impostor: Tudor Arghezi”, România liberă, III, nr. 172, 21 februarie 1945), care-l decretează pe Arghezi nul si avorton (“statura lui de bărbat si cetătean nu întrec cu nimic dimensiunile literei si a gândacului în care e mester”), “parvenit al condeiului”, “trădător al ideii”. Într-o altă serie de incriminări, Arghezi este catalogat “rău cetătean si mincinos tovarăs”, apoi “poetul tuturor abdicărilor si lasitătilor”, ceea ce indică faptul că Puterea comunistă încercase să si-l ataseze pe Arghezi, care, însă, nu se lăsase anexat imediat. Era, la vremea aceea, un scriitor periculos lingvistic, prin verva-i nimicitoare, dovedită în pamflete, care sanctiona cu aciditate performantă. Urmează, apoi, acuze fără precedent, care lovesc în natura masculină a lui Arghezi, catalogat drept tată denaturat si individ lipsit de bărbătie. El este incriminat că ar fi tată denaturat (iresponsabil), întrucît îl preferă pe fiul său al doilea (Barutu), considerat un mediocru, fiului său dintîi, Eli Lotar (proiectat ca fiu risipitor, dar revolutionar). Prin asemenea speculatii se dorea lovirea în rădăcina fiintei lui Arghezi, anulat patern. Dacă Arghezi nu putea fi mînjit cu “bube, mucegaiuri si noroi”, întrucît acestea erau considerate deja a fi estetice, el trebuia nimicit altfel. M.R. Paraschivescumizează pe lichidarea ca bărbat a lui Arghezi, cel putin în latura sa de paternă. Eli Lotar (revolutionarul si fiul cel dintîi) reprezenta, în această ecuatie simbolică, pe “fiii” comunisti, bastarzi, pe care Arghezi nu îi recunostea deocamdată. M.R. Paraschivescu si Puterea comunistă (masinăria falică) încearcă, de fapt, să-l castreze pe Arghezi: cum castrarea nu putea avea loc fizic, ea va fi oficiată verbal. Dar castrarea are loc si la un alt nivel mental, Arghezi fiind cenzurat inclusiv în functia sa de pamfletar imbatabil. Paralizîndu-l, Puterea încearcă să-i preia energia lingvistică, bărbătia verbală, si o face într-un mod violent. Regele bătrîn nu este ucis, ci devirilizat de o generatie alterată de tineri războinici care abordează orice mijloace pentru a-l deposeda de bărbătie pe fostul rege.

Ceremonia nu se încheie aici, fiindcă, un an mai tîrziu, acelasi M. R. Paraschivescu (de data aceasta în Scânteia) îl va declara pe Arghezi ratat si estropiat, ca si cum castrarea simbolică oficiată în 1945 ar fi fost perimată sau nedesăvîrsită. Ceea ce urmează se stie deja: articolul, publicat în serial (Scânteia, nr. 1013, 1014, 1015, 1016, 5-7-9-10 ianuarie 1948), “Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei” de Sorin Toma. Încă o dată, Puterea simte nevoia să-l atace pe Arghezi, dar nu oricum, ci prin tehnica fecalizării si a registrului putrefact. Sorin Toma laudă partial începuturile proletare ale lui Arghezi, înainte de a-l detrona, obiectînd apoi tăios că lectura poeziei argheziene este precum contactul cu “balele otrăvitoare ale unei jivine monstruoase”. Apoi, îl psihanalizează ideologic pe Arghezi ca renegat si angoasat (dominat de psihologia înfrîntului si de cultul mortii). Este de mentionat, de altfel, tonul serios, stiintific, cu care Sorin Toma încearcă să demonteze si să deconstruiască poezia argheziană. El detectează un “manierism găunos” la autorul incriminat, precum si “aspectele bolnăvicioase ale realitătii”. Atacul îsi atinge apogeul atunci cînd functia poeziei argheziene este decretată a fi una de “bordel”, prin poemele “afrodisiace” din Flori de mucigai, care “excită” cititorii bolnavi.

De-abia în final, Sorin Toma deconstruieste asa-zisul limbaj mahalagesc si trivial al poetului, apoi presupusa putrefactie (“cloacă de cuvinte” si “cloacă de idei”), inventariind o serie de cuvinte considerate orduriere din poezia acuzatului. Concluzia: Arghezi este un pestilential; el emană miasmă, asemeni poeziei sale, prin urmare este un cadavru. Solutia este propunerea si găsirea unui vaccin anti-Arghezi. Tot în final, Sorin Toma îl compară pe Arghezi cu Picasso care folosise, ca material artistic, excrementele. Ca artă burgheză, poezia argheziană este fabricată într-o “leprozerie”, devenind un “fenomen patologic” si producînd “contagiune”. Mă întorc acum la începutul acestui scurt studiu de caz: miasmatic si descompus, Arghezi este proiectat a fi un cadavru căruia îi mai cresc doar unghiile si părul. În locul poetului detronat se va ridica steaua lui A. Toma, nimeni altul decît tatăl lui Sorin Toma, o fantosă prizată de regimul comunist. “Castrat” ca bărbat-tată si văzîndu-si supusă poezia unui atac excremential, cum ar spune psihanalistii, Arghezi are să tacă o vreme, dar, după un timp, va accepta pactul cu Puterea. Masinăria falică a functionat cu prisosintă în cazul său, dar nu prin viol, ci printr-o castrare cu ceremonial.

Anunțuri

1 thought on “Ruxandra Cesereanu – Crimele Ministerului de Interne din Romania si Securitatii Comuniste – Proganda „Scanteia”.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s