Editorial

Cantecul de lebada al Occidentului.

 

Calea către prăbușirea Occidentului a fost deschisă. Nu ar fi pentru prima dată când o mare civilizație dispare și nici când acest lucru se întâmplă nu în urma unui eveniment major, ci printr-un scâncet lung de decenii sau secole. Europa va fi prima, iar SUA vor mai rezista, protejate de oceane. Viitorul pare să aparțină regimurilor autoritare, în timp ce inegalitatea crescândă pare să condamne Vestul la pieire. Nu este însă o cauză pierdută – ține de capacitatea acestei civilizații de a inova pentru a găsi o cale de a plăti pentru complexitatea ei tot mai mare, o cale pe care Roma antică a aflat-o pentru a-și prelungi existența cu câteva sute de ani.

Pentru moment, disponibilitatea psihologică și politică a societăților occidentale pentru un asemenea demers este limitată și încercările de salvare se rezumă la studierea dramelor de sorginte internă sau induse ale societăților mai sărace. Sunt ideile unui articol publicat de BBC în a treia zi a Paștilor din 2017, o reluare a ideilor Clubului de la Roma, adaptate pentru a fi înțelese și îmbrățișate de noile generații. Un articol scris de Rachel Nuwer, o tânără jurnalistă din Mississippi preocupată de schimbările climatice și care va publica un volum despre nenorocirile aduse de braconaj.

Economistul Benjamin Friedman compara scocietatea occidentală modernă cu o bicicletă ale cărei roți sunt ținute în mișcare de creșterea economică. Dacă această forță motrice se reduce, atunci pilonii pe care se sprijină societatea occidentală – democrația, libertățile individuale, toleranța şi multe altele – încep să se clatine. Lumea noastră ar deveni mai urâtă, definită prin lupta pentru resursele tot mai limitate și prin respingerea oricui nu face parte din grupul nostru. Dacă nu vom găsi o cale de a repune roțile astea în mişcare, vom ajunge la prăbușirea societală.

Asemenea prăbușiri au avut loc de nenumărate ori în istoria omenirii și nicio civilizaţie, oricât de măreață ar părea, nu este imună la vulnerabilitățile care pot duce la moartea ei. Indiferent de cât de bine par a sta lucrurile în prezent, există o singură certitudine – ele se vor schimba. Lăsând la o parte scenarii precum impactul cu un asteroid, iarna nucleară, pandemiile, istoria ne oferă mult mai multe și mai realiste exemple de prăbușire. Care sunt acestea și care dintre ele a început deja să se facă simțit? Nu ar trebui să fie o surpriză că omenirea a luat-o pe o cale nesigură și nesustenabilă, însă cât de aproape suntem de punctul critic?

Matematica și istoria pot oferi câteva perspective despre modul în care va evolua societatea occidentală.

Safa Motesharrei, cercetător la Universitatea din Maryland, a publicat în 2014 un studiu despre doi factori critici: presiunea ecologică și satisfacția economică. Principiul ecologic este mai bine înțeles când vine vorba despre sfârșitul civilizaţiei vestice, în special în privința epuizării resurselor precum apa dulce, solul, peștele şi pădurile – toate afectate de schimbările climatice.

Mai surprinzător a fost că satifacția economică poate duce la acest deznodământ. În acest scenariu, elitele vor conduce societățile către instabilitate și prăbușire acumulând averi uriașe și lăsând foarte puțin unui număr uriaș de oameni, cei care de fapt îi susțin prin munca lor. În cele din urmă, cei care muncesc se vor prăbuși pentru că segmentul lor de bogăție va deveni insuficient, iar asta va atrage și prăbușirea elitelor, care vor rămâne fără forță de muncă. Inegalitatea de azi, din cadrul unui stat sau dintre state, atinge deja un punct critic. Spre exemplu, primii 10% dintre bogații lumii sunt responsabili pentru 90% din emisiile de gaze cu efect de seră. Iar circa 50% din populația lumii trăiește cu mai puțin de 3 dolari pe zi.

În ambele scenarii, modelele computerizate analizate se bazează pe o populație maximă care poate fi susținută cu resursele disponibile ale mediului. Dacă această capacitate este depășită cu mult, atunci prăbușirea este inevitabilă. Soarta asta poate fi evitată. ”Dacă luăm niște decizii pentru reducerea unor factori ca inegalitatea, creșterea explozivă a populaţiei, rata de extracție a resurselor naturale și rata poluării – care toate sunt lucruri posibile –, atunci putem evita colapsul și ne putem stabiliza pe o traiectorie sustenabilă”, spune Motesharrei. ”Însă nu putem aștepta la infinit pentru a lua deciziile acestea”.

Din nefericire, unii experți spun că asemenea decizii depășesc capacitățile noastre politice și psihologice. ”Lumea nu va rezolva problemele climatice în acest secol pentru că pe termen scurt este un demers mult mai costisitor decât menținerea lucrurilor la stadiul actual”, spune Jorgen Randers, profesor la Norwegian Business School, autor al volumului ”2052: Previziuni pentru următorii 40 de ani”. ”Problema climatică va deveni tot mai mare și nu vom fi capabili să facem ce am promis prin Acordul de la Pris”.

Cei mai săraci din această lume vor fi primii care vor resimți această prăbușire, iar unele națiuni par să fie deja ”canarul din mină”, în slujba națiunilor mai bogate. Siria, spre exemplu, s-a bucurat o vreme de o rată a natalității foarte mare, care a dus la creșterea populației. Seceta cruntă de la finalul anilor 2000, alimentată cel mai probabil de schimbarea climatică, coroborată cu lipsa apei potabile, a dus la scăderea producției agricole. Această criză a făcut ca mulți oameni, în special bărbați tineri, să devină șomeri, nemulțumiţi și disperați. Mulți au inundat centrele urbane ale țării, ducând la epuizarea resurselor care și aici erau limitate. Tensiunile etnice preexistente au sporit, creând teren fertil pentru izbucnirea violenței și a conflictului. Peste toate acestea, proasta guvernare și o serie de măsuri neoliberale care au eliminat subsidiile pentru apa potabilă au aruncat țara în războiul civil ce a început în 2011.

În cazul Siriei și al multor alte cazuri de prăbușire a unor societăți orientale au acționat mulți factori. Thomas Homer-Dixon, de la Școala de Afaceri Internaționale Balsillie din Waterloo, Canada, numește acesti factori „forțe tectonice”. Lăsând la o parte cazul sirian, Homer-Dixon spune că un factor tectonic poate fi un eveniment surprinzător, precum schimbarea ordinii mondiale (așa cum a fost cazul crizei economice din 2008, al apariției organizației Stat Islamic, al Brexitului sau al alegerii lui Donald Trump).

Și trecutul ne poate oferi indicii despre ce am putea trăi mai departe. Cu un secol înainte de Hristos, Imperiul Roman s-a extins în bazinul mediteranean, în zone în care era ușor și ieftin de ajuns pe apă. Ar fi putut să se oprească din expansiune, însă romanii s-au simțit capabili să se extindă și pe uscat. Transportul pe apă era ieftin, în timp ce cel pe uscat era costisitor și lent. În acest fel, romanii au ajuns să plătească pentru expansiunea lor. Imperiul a reușit să rămână stabil timp de secole, dar repercusiunile i-au prins din urmă în secolul 3 al erei noastre, cu războaie civile și invazii. Imperiul a încercat să-și mențină nucleul, chiar dacă armata consuma uriaș din buget și inflația era în floare. Unii istorici spun că sfârșitul imperiulu a venit în 410, când vizigoții au prădat Roma, însă este vorba de capătul unei spirale descendente care a durat mai bine de un secol.

Joseph Tainter, autorul volumului ”Prăbușirea Societăților Complexe”, spune că una dintre marile lecții ale căderii Romei este că complexitatea vine cu un cost. Societatea funcționează după legile termodinamicii – este nevoie de energie pentru menținerea unui sistem stabil. În secolul 3, Roma îşi dubla armata, plătea pentru cavalerie, pentru birocrații, tribunalele și apărarea provinciilor și a subdiviziunilor lor. La un moment dat nu a mai reușit să susțină aceste cheltulei. Imperiul s-a prăbușit din cauza slăbiciunii fiscale, nu a războiului.

Până acum, societățile moderne au reușit să amâne un scenariu similar prin revoluțiile industriale și folosirea combustibililor fosili – să ne gândim doar la cum a apărut fracturarea hidraulică în 2008, fix la timp pentru a duce la scăderea prețului petrolului. Tainter crede că nu așa vor sta lucrurile de fiecare dată. ”Imaginați-vă cât de scump va fi să construim ziduri de protecție în Manhattan pentru a ne feri de furtuni și de mareele tot mai înalte”. Până la urmă, investițiile în complexitate ca soluție pentru noile probleme vor atinge un punct din care nu vor mai fi profitabile, ducând la vulnerabilități fiscale și la colaps. Asta, spune Tainter, ”doar dacă nu vom găsi o modalitate pentru a plăti pentru această complexitate, așa cum au făcut înaintașii noștri folosind combustibilii fosili”.

Făcând o altă paralelă cu Roma antică, Homer-Dixon consideră că prăbușirea Occidentului va fi precedată de un reflux al populației și al resurselor către nucleul occidental. Pe măsură ce națiunile mai sărace se vor dezintegra sub presiunea conflictelor și a catastrofelor naturale, Vestul se va confrunta cu valuri de imigranți care doresc să vină în regiuni mai stabile. Societățile vestice vor răspunde prin impunerea de restricții și chiar prin interzicerea imigrației; se vor construi bariere de miliarde de dolari, vor fi fabricate drone pentru paza frontierelor și vor fi plătite tot mai multe trupe de securitate pentru asta, vor fi făcute mai mult controale de securitate pentru cei care vor să intre pe teritoriile vestice, vor apărea tot mai multe regimuri autoritare și populiste. ”Este o reacție imunitară a țărilor pentru a-și menține o periferie și pentru a respinge presiunile exterioare”, spune Homer-Dixon.

În paralel, prăpastia tot mai mare dintre bogați și săraci care se cască în societățile vestice le va împinge către instabilitate internă. ”Până în 20150, SUA și Marea Britanie vor fi evoluat către statutul de societăți cu două clase, unde o elită redusă duce o viață îndestulată, iar majoritatea va suferi un declin”, spune Randers. ”Prima care se va prăbuși va fi echitatea”.

Fie că este vorba de SUA, de Marea Britanie sau de altă țară occidentală, cu cât oamenii devin mai nemulțumiți și mai speriați, cu atât va crește tendința de indentificare cu grupul din care faci parte – fie el religios, rasial sau național. În general, perspectiva prăbușirii societății va fi negată, în ciuda evindențelor. Iar dacă oamenii vor admite că se îndreaptă spre această prăbușire, ea va fi pusă pe seama celor din exteriorul grupurilor amintite. ”Astfel apar resentimentele. Se creează condițiile psihologice pentru violența în masă”, spune Homer-Dixon. Când va izbucni violența internă sau când o altă țară sau un alt grup vor decide să invadeze un stat, atunci prăbușirea societății occidentale va fi greu de evitat.

Europa, care este foarte apropape de Africa și de regimurile volatile din Est, va fi prima care va simți aceste presiuni. SUA vor rezista mai mult, apărate de imensitatea oceanelor.

Pe de altă parte, societățile occidentale ar putea să evite un sfârșit violent. În unele cazuri, civilizațiile dispar nu printr-un mare bum, cât printr-un scâncet. Imperiul Britanic s-a înscris pe această cale a dispariției încă din 1918, iar alte națiuni au apucat-o pe același drum. Pe măsură ce trece timpul, aceste națiuni vor deveni tot mai inconsistente în raport cu valorile la care astăzi țin foarte mult. ”Națiunile vestice nu se vor prăbuși, ci vor dispărea modul fin de acțiune al acestor societăți și caracterul lor prietenos, iar asta pentru că va exploda inegalitatea”, spune Randers. ”Societatea democratică, liberală, va eșua, în timp ce învingătorii vor fi regimurile puternice, precum China”.

Unele dintre aceste previziuni se împlinesc chiar sub ochii noștri. Homer-Dixon nu este surprins de ultimele evenimente din lume – unele prezise de el în cartea din 2006, dar nu se aștepta ca aceste lucruri să se întâmple mai devreme de anii 2020.

Civilizația occidentală nu este însă o cauză pierdută. Rațiunea și știința, alături de o conduce bine și extrem de multă voință pot face ca societatea să progreseze spre noi niveluri de bunăstare și dezvoltare, spune Homer-Dixon. Scăpând de presiunile schimbării climatice, ale înmulțirii populației și ale crizei energiei vom reuși să menținem societățile actuale și să le îmbunătățim. Însă asta presupune să rezistăm pornirii naturale de a nu mai coopera și de a fi mai puțin deschiși când suntem în fața acestor presiuni. ”Problema este cum să menținem o lume normală în timp ce ne confruntăm cu aceste schimbări”, spune Homer-Dixon.

http://www.cotidianul.ro/cantecul-de-lebada-al-occidentului-299620/

1 thought on “Cantecul de lebada al Occidentului.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s