Nationalism

Frontul Nationalist Corsican. Glorie si Onoare, Corsica Libera!

 

În Insula Corsica, lupta de eliberare naţională a fost foarte activă – doar în istoria rezistenţei, actele de violenţă comise ajung pe la 12.000 de victime, printre care politişti, politicieni, imigranţi şi înşişi naţionalişti. De precizat „Noaptea Albastră” – o campanie de explozii a unui număr mare de maşini-capcană şi de bombe amplasate în clădiri administrative. Fiecare al doilea act de terorism desfăşurat în Franţa era al corsicanilor.

De fapt, Corsica nu a fost niciodată o parte integrantă a Franţei. Corsicanii înşişi sunt oameni foarte vechi, descendenţi ai vechilor corşi, despre care Ptolemeu a scris în lucrarea „Geografia”. Insula a fost apoi deţinută de Pisa, de Aragon şi de Genova. Ca urmare, limba corsicană s-a format pe baza limbii italiene. Periodic, Corsica a devenit liberă. În 1729 corsicanii şi-au declarat independenţa faţă de republica Genova (Respublica Ianuensis), lupta a durat 26 de ani şi în 1755 a fost proclamată republica din Insula Corsica condusă de Pascal Paoli. În 1764 fiind vândută Franţei. În 1769 după bătălia de la Ponte Nova, rezistenţă din Insula Corsica a fost ruptă, iar în cele din urmă insula a ajuns sub control francez. După Revoluţia franceză, corsicanii au încercat din nou să-şi câştige libertatea, şi asta în ciuda faptului că împăratul Franţei era Napoleon Bonaparte.

O nouă rundă de creştere a conştiinţei naţionale a avut loc la începutul secolului XX.

În 1923 a fost fondat Partitu Corsu d’Azione (Partidul Acţiunii Corsicane). Liderul partidului fiind Peter Rocca, militând pentru unificarea cu Italia. Mai târziu s-a stabilit Partitu Corsu Autonomista (Partidul Corsican Autonomist).
Rocca de fapt, a jucat un rol important în istoria modernă a naţionalismului corsican, un rol similar cu cel a lui Sabino Arana în istoria bască. Devenind tatăl fondator al naţionalismului Corsican. A publicat revista „A Muvra” care a devenit vocea naţionalismului corsican. În anii ’30 a publicat în mod deschis articole anti-franceze şi antisemite. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial l-a sprijinit deschis pe Mussolini, pentru care a fost exilat după război în Guyana Franceză, pe faimoasa Insulă a Diavolului (unde guvernul francez îi trimitea pe cei mai periculoşi criminali). În 1953 a creat Academia pentru Studiul şi Protecţia Limbii Corsicane şi mai apoi, a cerut ca Franţa să accepte existenţa naţiunii şi limbii corsicane. Peter Rocca a murit în 1966, înainte de a ajunge la începutul luptei armate din insulă.

Naţionalismul din Corsica s-a dezvoltat pe sistemul clasic : totul a început cu o luptă culturală, înainte de atentate cu bombă şi focuri de armă. Cu toate acestea, între cele două extreme sunt întotdeauna încercari de a plasa o luptă politică legală. Regionaliştii au prezentat primul candidat pentru Bastia la alegerile parlamentare din 1967, Max Simeoni(viitor membru al Autonomistei din Corsica în Parlament) primind atunci 12,3% din voturi. Acest succes a condus la crearea unei organizaţii regionale(Action Regionaliste Corse), redenumită mai târziu, în Acţiunea de Reînnoire a Corsicii(Action pour le Renouveau de la Corse – ARC), care a devenit principalul furnizor al campaniilor ideologice ale naţionalismului Corsican.

Violenţa a început cu evenimentele din Aleria. În acel oraş liniştit, un grup de activişti ARC conduşi de Edmond Simeoni au atacat o firma frauduloasă de vin(unde muncitorii erau imigranţi) luând patru ostatici. Aceştia au protestat împotriva „apartheid-ului economic” în relaţia cu corsicanii. În acele zile, guvernul francez sub pretextul de „renaştere a agriculturii insulei” a distribuit 90% din terenuri şi subvenţii ne-corsicanilor, în primul rând refugiaţilor din Algeria. A doua zi, jandarmeria franceză, susţinută de elicoptere şi vehicule blindate au luat cu asalt militanţii, în luptă fiind ucişi doi jandarmi şi rănit grav unul dintre militanţi. Acest lucru a dus la revolte în Bastia şi la dizolvărea ARC pe 27 august 1975. Evenimentele din Aleria au pus capât răbdarii corsicanilor, revenirea la starea anterioară era imposibilă. În 1976 activiştii cei mai radicali ai ARC, au creat Frontul Naţional de Eliberare Corsican (Front de Liberation Nationale Corse) pregătit pentru lupta armată.

Totuşi, acesta nu a fost primul astfel de front în Corsica, el fiind precedat de grupuri precum: „Corsica Liberă” (Corse Libre, care a amplasat în 1968 mai multe bombe), Frontul Ţărănesc de Eliberare Corsican (Front Paysan Corse de Liberation, care a apărut în 1973 amplasând peste 100 de bombe), grupul „Justiţia Paolina” (Ghiustizia Paolina, fondat în 1974 şi numit după portretul naţionalistului Coriscan, Pascal Paoli). Acelaşi lucruri s-au făcut în acei ani, o mulţime de acte de acţiune anonimă directă, reuşind să creeze un cult revoluţionar ca FLNC (care să menţină unitatea în ultimii 15 ani). La naşterea sa, Frontul a alertat lumea prin organizarea unor serii de explozii intitulate „Noaptea Albastră”, unde ţintele atacurilor şi atentatelor cu bombă au fost simbolurile statului francez : Jandarmeria, agenţiile guvernamentale şi proprietăţile străinilor. FLNC acţiona pentru independenţă Corsicii, în timp ce Uniunea Poporului Corsican (L ‘Union du Peuple Corse) – succesoarea ARC – ţinea discursuri în favoarea autonomiei.

Pe 5 mai FLNC a emis un manifest în limba franceză şi în cea corsicană, cu şase cerinţe de bază:

– Recunoaşterea drepturilor naţionale ale poporului corsican.
– Îndepărtarea colonialismului francez de pe insulă, armata şi coloniştii de pe continent.
– Crearea unui guvern naţional-democrat, care va exprima aspiraţiile şi dorinţele poporului corsican.
– Confiscarea proprietăţilor invadatorilor.
– O reformă agrară cu întruchiparea aspiraţiilor agricultorilor, lucrătorilor şi a clasei intelectuale, care ar fi salvat insula de la toate formele de exploatare.
– Dreptul poporului corsican la autodeterminare.

În ianuarie 1980, un grup armat atacă Hotelul Fesh din Ajaccio, luând mai mulţi ostatici. A fost un act de răzbunare pentru asasinarea activistului Marcel Lorenzoni de catre jandarmerie. Acest atac a fost organizat de către Pierre Bertolini, un pompier de profesie. Cu toate acestea, grupul lui Bertolini nu a rezistat prea mult, fiind dizolvat de poliţie, iar membrii săi au fost arestaţi.

Urmând exemplul Sinn Fein şi Herry Batasuna, au infiinţat o aripă politică.

Iniţial FLNC a fost un grup politico-militar angajat în lupta pentru eliberarea naţională, care stătea deasupra partidelor. Frontul a avut o conducere colectivă periodică dintre separatişti, recurgând şi la răspândirea de documentele politice(aşa-numitele „Cărţi Albe”). În 1980 a fost format Consigliu (Consiliul), în frunte cu Pierre Poggioli, Orson Alain, Battesti Leo şi Stella Ives. În 1987 a fost redenumit în Naziunalista Cuncolta(mai târziu Independentista). A fost o strategie care viza crearea unui guvern paralel care a unit diferite organizaţii profesionale şi culturale.

Poziţia guvernului francez cu privire la terorismul corsican, a fost variabilă. În primul rând, statul a răspuns cu represiunii severe : mulţi activişti au fost arestaţi şi au primit pedepse cu închisoare. Socialiştii care au venit la putere în 1981, au acordat amnistii având în vedere statutul special al insulei. Dar au rămas împotriva naţionaliştilor. Actele de acţiune directă au fost reluate în 1982 cu o intensitate mai mare. În acel an au fost comise peste 800 de atacuri teroriste. Guvernul Maurois a anunţat dizolvarea FLNC, dar cu acelaşi succes cu care Shimon Peres ar putea să dizolve Hezbollah.

Luptătorii pentru independenţă, după multe acte de violenţă, au spart monopolul clasei politice şi a determinat guvernul să negocieze direct cu ei. Reinstalatul François Mitterrand a anunţat amnistii şi negocierile au fost reluate, ceea ce a rezultat la un acord pentru o mai mare autonomie a Insulei şi a unui alt statut politic. Persoanele din Insula Corsica au fost recunoscute ca o comunitate etnică, distinctă de poporul francez, cu un statut politic special. Faptul că, în temeiul Constituţiei franceze – grupurile etnice nu sunt supuse legii – a fost un factor decesiv, care a alimentat naţionalismul corsican.

La primele alegeri a unui nou consiliu teritorial, naţionaliştii s-au legalizat pentru a determina nivelul de sprijin popular. Împreună, au primit un sfert din voturi. Guvernul Balladur şi Juppé a continuat să urmeze calea negocierilor. Partenerul lor a fost aripa politică istorică a FLNC(Historique), mişcarea naţionalistă principală la momentul respectiv. Mişcarea a produs săptămânal ziarul „Ribombu”, al cărui redactor a fost Jean-Michel Rossi. În legătură cu victoriile electorale ale guvernului naţionalist au fost luaţi ochii de pe actele de acţiune directă. Lucrurile au ajuns în punctul în care atunci când rebelii au minat un teren de golf la Sperone, au fost eliberaţi pentru că au fost aproape de participanţii la procesul de negocieri.

Organizaţia a ieşit din subteran şi a lansat o activitate economică violentă, prin intermediul companiilor care finanţau anterior grupurile militante. Una dintre ele, Bastia Sekurita a fost închisă abia în 1998, după încă un alt val de represiune. În acelaşi timp, a apărut o înţelegere între Mafie şi naţionalişti(în Insula Corsica, Mafia este una dintre cele mai influente din Franţa), în special cu grupul „Briza Mării” ai cărei membri aveau aceleaşi convingeri ca ale naţionaliştilor. Aceste contacte au permis FLNC să spele bani, aproximativ 10 milioane de franci au fost investiţi în imobiliare şi afaceri cu jocuri de noroc. Banii veniţi din subvenţiile europene şi atribuţile guvernului European pentru tinerii agricultori, etc, au fost cheltuiţi pentru asistenţa familiilor prizonierilor politici şi pentru procurarea de arme, care erau afişate jurnaliştilor în timpul conferinţelor de presă nocturne.

Pe 11 ianuarie 1996, aripa istorică a FLNC a acordat o conferinţă de presa în cinstea sosirii ministrului de Interne, Jean-Louis Debre. El a fost salutat de 600 de bărbaţi înarmaţi, în uniforme şi cu măşti.

Guvernulavea treptat tendinţa de a-şi schimba cursul de conduită, în special după explozia de la Primăria din Bordeaux, oraşul natal al prim-ministrului, câteva luni mai târziu. Alain Juppé a ordonat arestarea negociatorilor şi înlăturarea prefectului. Apoi a venit „proconsul” Claude Erinyak, iar atacurile a fost reluate. Cel mai frapant lucru din mişcarea naţionalistă din Corsica este că a fost capabilă să pastreze o unitatea foarte mult timp, în ciuda naturii de clan a societăţii corsicane, a contradicţiilor politice şi economice. Prima separare a avut loc în octombrie 1989, Pierre Poggioli unul dintre liderii istorici ai FLNC, a militat pentru o acţiune mai dură faţă de statul francez şi a creat grupul L ‘Accolta Naziunali Corsa cu o aripă armată Resistenza(Rezistenţa) sau pur şi simplu R.

A doua separare semnificativă a avut loc în noiembrie 1990. Liderii istoric Oreoni Allen, Leo Battesti Stella şi Yves au trecut pe o rută juridică şi au abandonat lupta armată. Ei au pornit o mişcare pentru autodeterminare, oferind sloganul de deplină independenţă, pentru a reintra în negocieri cu guvernul. Această mişcare (Mouvement pour l’Autodétermination) a inclus cei mai mulţi dintre naţionaliştii corsicani. Dar pentru toată retorica iubitoare de pace, MPA şi-a păstrat structura sa militară. Aripa tradiţională (Habituel) a FLNC a intrat imediat într-un conflict armat cu aripa istorică(Historique). Au mai apărut mai multe grupuri dizolvate din FLNC ca FLNC-22 Octobre, Clandestini Corsi, etc.

FLNC a existat până în 1997, când a abandonat în cele din urmă lupta armată şi în 1999 a fost desfiinţată, după ce foştii liderii s-au stabilit în Armata Centrală şi au intrat în afaceri. Înainte de dizolvare frontului, a mai existat o altă separare : o sută de disidenţi au fondat mişcarea Corsica Viva. Conducătorul acesteia Bernard Pantaluchchi a susţinut un acord între naţionalişti şi Uniunea Democrată Corsicană, condamnând obiceiurile militariste, dar în bună tradiţie corsicană a avut şi o aripă armată – care a aparut în rapoartele poliţiei din mai 1996.

Ziua neagră pentru mişcarea de eliberare naţională din Corsica a venit în 1993, atunci când a început lupta intensă între diferitele facţiuni desprinse din FLNC, care a durat până în 1996. În tot acest timp zeci de militanţi au fost răniţi şi ucişi deteriorând grav imaginea naţionaliştilor corsicani. Acest război între diferitele facţiuni a afectat întreaga mişcare.

Având în vedere că societatea corsicană este construită pe o bază clan, şi lupta pentru independenţă este strâns legată de interesele economice şi ale criminalităţii, este dificil să înţelegem ce a fost acest război intern: conflict politic, confruntări mafiote sau razbunare? Se pare că, câte puţin din toate.

Războiul a reînceput prin asasinarea foştilor activişti ai aripii istorice dupa ce Robert Sotstsi a fost găsit responsabil pentru moartea lui Charles Pieri într-o maşină-capcană din inima Bastiei, în februarie 1996. După conflictele din mişcarea de eliberare naţională corisicană, aceasta a început să se fărâme în mai multe grupuri mici. Unii au luat parte la alegeri, coaliţia sprijinănd Nazione Corsica. MPA a dispărut de pe arena politică, liderii ei au plecat în exil, aripa armată fiind desfiinţată. Noi grupuri au apărut rapid – în general, au devenit tot mai radicale şi actele de violenţă tot mai frecvente. Au dispărut şi dorinţele de negociere cu guvernul, precum şi grupul undeground clasic.

Între timp, în Senat şi în Adunarea Naţională au apărut două rapoarte în care se găsea o dezordine în administraţia din Corsica, confruntarile dintre poliţie şi serviciile anti-terorism, corupţie şi abuzuri. În ianuarie 1998, Franţa a fost şocată de tentativa de asasinat asupra prefectului. Aceasta a fost prima încercare de acest fel în politica de nivel înalt a Franţei. În anii ’70 a existat un plan pentru al elimina pe Valéry Giscard, dar acesta nu a fost dus la capăt din cauza decesului dubios al executantului.

În iulie 1999, treisprezece organizaţii au semnat un pact de neagresiune. Acesta a pus capăt ostilităţilor între diferitele facţiuni. A fost infiinţat un comitet care combina autonomişti, naţionalişti, regionalişti şi susţinători ai independenţei depline. La începutul anilor 2000 a avut două facţiuni armate.

Independenza – era principala forţă politică care se afla în negocieri cu autorităţile franceze. FLNC fiind reînviat ca aripa sa armată, de asemenea, cunoscuţi sub numele de Soldaţii Uniunii, fiind rezultatul unor fuziuni ale mai multor foste grupări armate.

În secolul XXI, FLNC a continuat atacurile. În 2002 s-au produs explozii lângă unitatea armatei din Lumio. În 2004 au fost bombardate hoteluri din Marsilia. În 2007 a fost lansată o rachetă într-o unitate militară. În 2009 o maşină-capcană a explodat în apropierea unui hotel din Vescovato. Pe parcursul anului 2010, FLNC a fost responsabilă de aproximativ 8 acţiunii, în cea mai mare parte clădiri bombardate.

Un alt grup armat a fost Armata Corsa(Armata Corisicană), care se opunea rigid negocierilor cu guvernul francez. Aripa sa politică oficială fiind Prezenza Naziunale. Acest grup a fost aproape de Francois Santoni, un fost lider al FLNC, care este încă în închisoare. Armata Corsa a fost ultimul grup idealist. Gruparea a opus o uniune cu celelalte grupări naţionaliste, a luptat împotriva criminalităţii, a criticat FNLC pentru legăturile sale cu Mafia, şi s-a declarat singura forţă care luptă exclusiv pentru interesele naţionale. Principalele puncte ale programului Armatei Corsa erau : eradicarea crimei organizate, deplasarea militanţilor corsicani din închisoriile Franceze înapoi în Corsica şi independenţa completă a Corsicii. Activitatea a fost redusă la lupta contra guvernului, explozii la unităţile militare şi la secţiile de poliţie. Dar cum idealismul militanţilor nu era compatibil cu interesele clanurilor mafiote, mulţi membri au fost asasinaţi, Armata Corsa în cele din urmă fiind dizolvată. Cea mai mare parte a acţiunilor din Corsica, la acest moment(aproximativ 40 în 2010) au fost făcute de către grupări autonome anonime.

În final câteva rânduri despre ideologia naţionaliştilor corsicani.

În salile de presă oficiale, naţionalişti din insula Corsica au evocat un „socialism autentic corsican”. O retorica revoluţionară şi socialistă. Se pare că nu există diferenţe între, să zicem, organizaţiile obişnuite regionaliste de stânga. Dar pe străzile înguste ale oraşelor corsicane se descinde o imagine complet diferită – pereţii caselor din Bastia sunt inscriptionate adesea cu slogane precum : „Corsica pentru corsicani”, „Afară cu Arabii”, etc. Atunci când Corsica a fost inundată de imigranţii magrebieni, aceştia au devenit ţinte ale violenţelor grupărilor militante. FLNC a emis comunicate în care se scria despre ocuparea forţei de muncă de către imigranţii nord-africani. De meţionat că unii lideri ai naţionaliştilor corsicani şi-au început activităţile politice în grupări studenţeşti naţional-revoluţionare, precum GUD (Groupe Union Défense).

Anunțuri

3 gânduri despre „Frontul Nationalist Corsican. Glorie si Onoare, Corsica Libera!”

  1. Ce spun specialistii elvetieni in genealogie

    https://www.igenea.com/fr/napoleon

    Haplogroupe:
    Napoléon appartenait à l’haplogroupe E1b1b1c1*. Ce groupe a été formé il y a environ 7.000 ans sur la côte orientale de la Méditerranée entre l’Egypte et la Turquie. Aujourd’hui, cet haplogroupe apparaît le plus souvent en Israël, dans les territoires palestiniens et au Liban. En outre, environ 10% des Juifs ashkénazes et sépharades appartiennent à cet haplogroupe.
    Un indice sur l’origine de Napoléon est fourni par la généalogie de sa famille: l’un de ses ancêtres, Francesco Buonaparte, fut appelé «il mauro». Ses ancêtres peuvent être retracés jusqu’à la ville italienne de Sarzana. Au Moyen Age, cette ville a souvent été la cible d’attaques par les Sarrasins, qui avaient alors le contrôle sur la Méditerranée. Il est donc possible que les ancêtres arabes de Napoléon soient venus durant l’expansion de l’Islam comme conquérants ou comme marchands en Italie.

    Apreciază

  2. https://www.igenea.com/fr/toutankhamon

    Regii egipteni sunt originari de la Marea neagra!

    L’haplogroupe R1b1a2 est apparu il y a env. 9 500 dans la région de la Mer noire. La migration de ce groupe vers l’Europe s’est faite au plus tôt avec la propagation de l’agriculture à partir de 7000 av. J.C, très probablement en forte corrélation avec les indo-européens, qui se sont répandus un peu plus tard en plusieurs vagues vers l’Europe.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s