Filosofie

Leibniz si Kant – Problema fundamentatala a timpului.

 

Adrian Nita – Cercetător ştiinţific la Institutul de Filozofie şi Psihologie ,Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române, cu un doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti şi Universitatea Poitiers, Adrian Niţă şi-a publicat anul trecut la Editura Paideia cartea Timp şi idealism. Metafizica timpului la Kant şi Leibniz. Ceea ce surprinde la această carte nu este tema ei – problema timpului la Kant şi Leibniz – ci modul în care autorul înţelege să o abordeze. Adrian Niţă pleacă de la constatarea unui fapt simplu, pe care cei mai mulţi cititori ai Criticii raţiunii pure îl trec cu vederea, şi anume că, în această veritabilă Biblie a filozofiei europene, autorul Monadologiei se bucură de un tratament preferenţial din partea lui Kant. În plus, trimiterile pe care Kant le face la filozofia lui Leibniz nu numai că sînt numeroase, dar ele au un accent critic a cărui severitate depăşeşte tonul observaţiilor pe care profesorul din Koenigsberg le face pe marginea gîndirii altor filozofi. Iar locul unde critica lui Kant ţinteşte cu precădere este teoria lui Leibniz despre timp. Pentru Leibniz, timpul nu poate să existe fără lucruri, ceea ce nu înseamnă că timpul este ceva de ordinul unei substanţe reale. Şi pentru că nu este real şi perceptibil în sine însuşi, timpul are, în opinia lui Leibniz, o natură ideală. Ideal fiind, timpul este continuu, uniform şi indivizibil.

Acestei teorii Kant îi va opune o altă teorie, celebra doctrină despre caracterul transcendental al timpului. Potrivit ei, timpul trebuie înţeles ca o însuşire a subiectului uman, şi nu ca o trăsătură primordială a lucrurilor din lume. Mai precis, timpul trebuie înţeles ca formă a priori a sensibilităţii noastre. Timpul este în mine, în simţurile mele, el precedînd orice contact al meu cu lumea şi, tocmai de aceea, făcîndu-l cu putinţă. Iar dacă lumea din afara mea ajunge să aibă timp este pentru că eu îi dau acesteia timp, graţie facultăţii sensibile prin care o percep. În limbaj filozofic, timpul este ceva transcendental, ceva aflat în mine din clipa apariţiei mele pe lume. În plus, eu nu pot cunoaşte nimic în afara timpului pentru simplul fapt că timpul este o formă indispensabilă a felului în care percep eu lumea. Iar de ieşit în afara timpului nu o pot face decît într-o singură împrejurare: cînd mor.

Un lucru pe care îl uităm astăzi este că, la jumătatea secolului al XVIII-lea, filozoful cel mai celebru şi mai studiat din Germania era Leibniz. Influenţa lui era atît de mare încît chiar şi numai ea poate astăzi lămuri interesul predilect pe care Kant i-l arată în Critica raţiunii pure. În plus, o elementară tactică filozofică spune că, pentru a-ţi impune propria teorie, trebuie mai întîi să o combaţi pe cea aflată în vogă. Iar Kant chiar asta face, supune unei analize critice teoria lui Leibniz despre timp, dar avînd mereu grijă să nu-l piardă din vedere pe celălalt monstru sacru din acea vreme: Isaac Newton şi teoria sa fizică.

Există cel puţin două idei în cartea lui Adrian Niţă care îţi atrag atenţia. Mai întîi, este vorba de afirmaţia surprinzătoare că ,dilema compoziţiei” reprezintă leagănul filozofiei kantiene (p. 264). ,Dilema compoziţiei”, oricît de straniu ar suna aceste cuvinte în urechile noastre, se referă la o problemă pe cît de simplă pe atît de greu de rezolvat: dacă o substanţă compusă este alcătuită tot din substanţe compuse, sau dacă acea substanţă compusă este alcătuită din substanţe simple. Adrian Niţă afirmă că teoria lui Kant despre timp, spaţiu şi despre cele patru antinomii din Critica raţiunii pure îşi are temeiul în soluţiile pe care Kant a încercat să le dea dilemei compoziţiei. Cu alte cuvinte, de felul în care Kant a rezolvat acestă dilemă a depins şi modul în care germanul a gîndit timpul şi spaţiul. Aşadar, o problemă se răsfrînge asupra altora influenţînd modul în care ele sînt înţelese. La început, precizează Adrian Niţă, Kant a considerat că toate corpurile sînt alcătuite din substanţe simple, pentru ca apoi, nuanţîndu-şi concepţia, să afirme că, deşi corpurile sînt alcătuite din elemente simple, în natură nu este de găsit nimic simplu. Aparenta contradicţie poate fi înlăturată dacă ne amintim că, în optica lui Kant, lumea este alcătuită din două felii de existenţă: fenomenul şi noumenul.

În schimb, Leibniz, pentru a rezolva aceeaşi dilemă a compoziţiei, a recurs la o dublă distincţie: între compunere şi constituire, iar, în al doilea rînd, între o substanţă compusă ca un întreg ce aparţine monadei şi substanţa compusă ca un întreg ce aparţine unui agregat de monade. În cazul primei distincţii, accentul este pus pe compoziţie, în cazul celei de-a doua, accentul cade pe substanţă.

A doua afirmaţie surprinzătoare este aceea că, din cele patru antinomii analizate de Kant în Critica raţiunii pure, cea care joacă un rol fundamental în întregul filozofiei critice este cea de-a doua. Altfel spus, soluţia pe care Kant a dat-o acestei antinomii i-a folosit ca premisă pentru rezolvarea primei antinomii (lumea este finită sau infinită), a celei de-a treia (există libertate sau nu) şi a celei de-a patra (există o fiinţă necesară sau nu există).

În Timp şi idealism. Metafizica timpului la Kant şi Leibniz, Adrian Niţă se dovedeşte un autor avînd o mare calitate şi totodată un mare defect. Calitatea stă în claritatea indubitabilă a scrisului său. Autorul ştie să înfăţişeze, cu limpezime şi concizie, gîndirea unuia sau altuia dintre filozofii germani asupra cărora se apleacă, expunînd cu precizie paragrafele, capitolele sau secţiunile cărţilor lor. Se simte, în lucrarea lui Adrian Niţă, o exactitate şi o migală de cercetător, lor adăugîndu-li-se o cunoaştere incontestabilă a temelor abordate. Apoi, aparatul bibliografic şi precizările din notele de subsol sînt pe măsura unei disertaţii pentru titlul de doctor în filozofie.

Dar ce-i lipseşte lui Adrian Niţă – şi acesta este defectul său – este neputinţa de a depăşi pragul impersonal al analizei exegetice. Adrian Niţă uită să fie personal, mărginindu-se la o analiză în care tema cercetării ajunge să absoarbă în întregime fiinţa exegetului. Sînt pagini în care parcă nu Adrian Niţă scrie, ci tema cărţii se scrie singură prin el, pînă într-atît de obiectiv e tonul cu care autorul îşi alcătuieşte discursul. Mai mult, autorul lasă senzaţia că, în unele locuri, se opreşte tocmai acolo unde ar fi trebuit să insiste mai mult, dintr-o sfială sau dintr-o piedică interioară a cărei motivaţie ne scapă. Strategia exegetică a autorului suferă parcă de o sincopă care îl face pe Adrian Niţă să abandoneze o temă înainte de a dovedi că a lămurit-o. De exemplu, în capitolul privind schematismul kantian, cînd autorul trece în revistă diversele caracterizări pe care Kant le dă conceptului de ,schemă”, autorul scrie că schema, deşi nu este o imagine, ea este un produs al imaginaţiei. Schema este un monogram (Monogramm) cu ajutorul căruia imaginile devin posibile (p. 108). Cititorului îi este greu să înţeleagă cum se face că un produs al imaginaţiei nu este o imagine, ci ceva care face posibilă imaginea. Autorul ar fi trebuit să insiste asupra unei asemenea chestiuni. Dar Adrian Niţă nu insistă şi trece mai departe, lăsînd impresia că principala sa grijă este să redea gîndurile lui Kant fără să le adîncească.

În rest, dacă supleţea unei minţi se măsoară după uşurinţa cu care ea poate face uz de nuanţele limbii, Adrian Niţă este un autor apt de a manevra distincţii conceptuale de mare fineţe. În această privinţă, filozofia este prin excelenţă o şcoală a distincţiilor fine: o gimnastică a minţii pusă în slujbă unei înţelegeri abstracte, iar Timp şi idealism. Metafizica timpului la Kant şi Leibniz este o mostră de înţelegere a unei teme de maximă abstracţiune: timpul în concepţia lui Kant şi Leibniz.

Sorin Lavric Romania Literara

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s