Dezvaluiri

Niccolo Paganini – Cand „harul” vine de la diavol.

 

Toată lumea aleargă să vadă şi să-l asculte pe acest mag. Paganini este, fără îndoială, cel dintîi şi cel mai mare violonist din lume.

(Allgemeine Musikalische Zeitung, 1814)

A fost o minune a timpului său şi n-a putut fi egalat pînă acum. A scos din vioară tot ce exista mai suav. Pentru arcuşul său vrăjit, era acelaşi lucru dacă vioara are patru coarde sau doar una. Cu siguranţă, datorită viorii Guarneri, datată din 1730 şi lăsată, prin testament, autorităţilor din Genova a rămas un geniu al muzicii.

Vioara fermecată

În Genova, pe o stradă mică, îngustă şi întunecată, într-o casă cu un îngeraş şi un altar între ferestre, locuia familia Paganini. În 28 octombrie 1782, preotul parohiei înregistrează naşterea celui care va deveni gloria oraşului, a Italiei, geniul omenirii. Familia lui trăia din veniturile nesigure ale tatălui, Antonio, care lucra în port. Atunci când Teresa, mama lui Niccolò, a visat un înger spunându-i că fiul ei va fi cel mai bun violonist din lume, Antonio a transformat profeţia în realitate. La îndemnul visului soţiei, pe care-l considerau o premoniţie, el l-a obligat pe tânărul Niccolò la un program strict de studiu. Copilul stătea mereu în umbra camerei, cu ochii fixaţi în caietul de note, cu fruntea încreţită şi cu trupul chircit pe vioară. Pieptul îi rămâne strîmb, umărul stâng mai sus, dând impresia că mâna dreaptă e mai lungă decât cealaltă. Până la vârsta de şapte ani, Paganini învăţase la perfecţie tainele mandolinei şi ale vioarei, primele instrumente la care a cântat. La 10 ani, băiatul devine elevul violonistului Giacomo Costa, la Catedrala San Lorenzo din localitate. Talentul ieşit din comun al lui Paganini s-a manifestat de timpuriu. La 11 ani era deja un virtuoz recunoscut.

Compune prima sonată pentru vioară şi susţine primul concert la biserică. Cronicile elogioase îl numesc „Napoleon al viorii“. Ca să obţină sunete noi, tonuri duioase, micul virtuoz lungeşte arcuşul, întrebuinţează corzi groase. Concertele, pe care le dădea la vârsta de 13 ani, suscitau un interes nemaicunoscut până atunci. La 15 ani , era deja o personalitate în lumea muzicii, ceea ce îi dădea posibilitatea să apară în mari săli de concerte. La această vârstă, Paganini părăseşte oraşul natal, Genova, şi începe un şir neîntrerupt de turnee, care îl vor duce în aproape toate marile oraşe ale Europei. Până la 19 ani, începuse să îşi compună singur muzica, iar la 23 de ani crea deja opere de o valoare uriaşă. La 27 de ani, avea deja un public imens şi un succes nebun… iar zvonurile despre pactul secret cu diavolul, care să îi asigure o asemenea faimă, circulau deja pe buzele tuturor. Curios este faptul că, atunci când a fost întrebat pentru prima dată, dacă este adevărat un asemenea zvon, Paganini a răspuns nonşalant: „Cum altfel credeţi că aş putea cânta în felul în care o fac?”. Aceste poveşti i-au întărit reputaţia şi, deşi refuza să le clarifice, nici nu încerca să demoleze impresia diabolică creată în jurul lui: publicitatea era mult prea bună pentru a renunţa la ea. Mai presus de toate, Paganini era un mare artist al spectacolului şi a contribuit imens la virtuozitatea muzicală, în ansamblu şi la evoluţia interpretării la vioară, în particular. Indiferent unde concerta, Paganini provoca senzaţie. Geniul său muzical, precum şi viaţa sa aventuroasă au inspirat multe legende care au făcut să crească faima acestui neîntrecut violonist. Se spune că, aflîndu-se la Livorno în preziua unui concert în jurul căruia se făcuse multă publicitate, Paganini are neşansa să piardă la cărţi toţi banii pe care îi avea asupra lui. Jucător înrăit, el pune în joc şi vioara cu care urma să concerteze. O pierde şi pe aceasta. Un negustor, mare iubitor de muzică, îi împrumută un Guarnieri autentic, o piesă rară, fabricată în 1730. Recitalul este un adevărat triumf, violonistul întrecându-se pe sine. Ovaţiile au fărâmiţat, pe alocuri, tencuiala sălii. Bisurile s-au repetat, la nesfârşit. Când, epuizat, Paganini s-a putut descleşta din strânsoarea publicului fascinat de sunetele sublime ale viorii şi a vrut să înapoieze instrumentul proprietarului său, acesta nu a acceptat să o mai primească. „Păstreaz-o, îi spuse, vioara asta îţi aparţine. Mi-e ruşine s-o mai ating… N-aş fi crezut niciodată că ţin în casă o vioară fermecată!”. Artistul nu s-a mai despărţit niciodată de acest instrument, care a vrăjit ani de zile pe iubitorii de muzică şi căruia i-au fost atribuite puteri supranaturale.

Între viaţa de la Curte şi prinţesele care-l adoră

În 1805, sora lui Napoleon, Elise, căsătorită rapid de împărat, devine prinţesă de Lecca, oraşul renumit datorită petrecerilor populare. Prinţesa nu era frumoasă, ducea o viaţă imorală şi era înconjurată de artişti. Dar dă strălucire Curţii ei prin întemeierea unui teatru şi angajarea unei orchestre. Niccolò îşi ia vioara, ajunge la Lecca, se înscrie la concursul pentru postul de dirijor, de la Curtea Elisei. Prinţesa se îndrăgosteşte de violonist, iar o vreme, dragostea lor urcă la cote sufleteşti incendiare. Violonistul se plictiseşte repede de dragostea prinţesei, de viaţa de la Curte şi de salon şi profită de împrejurare, cerând un concediu pentru a întreprinde turnee. La Livorno, găseşte o lume fără etichetă… Într-o zi, când intră în scenă, calcă într-un cui, iar atunci când vrea să-şi potrivească vioara, lumânările cad de pe pupitru şi publicul râde zgomotos. La primele măsuri, i se rupe coarda „mi“, iar Paganini cântă pe trei coarde „Sonata Napoleon“. Aplauze furtunoase, la final… Paolina, sora mai mică a lui Napoleon, de o frumuseţe rară, pe care împăratul o izolase la Torino, îşi petrece timpul în serbări fastuoase. Ca să atragă lumea, îl aduce pe Paganini la Curtea sa. Dragostea lor se petrece în mare taină şi mister. Dar împăratul Bonaparte îşi mută sora la Florenţa, ca ducesă de Toscana. Oraşul era guvernat când de comisari francezi, când de agenţi austrieci. Viaţa era searbădă, numai zidurile palatului arătau puterea politică. În 1808, Niccolò Paganini se întoarce la Florenţa la Curtea Elisei, care-l avansează căpitan de gardă, îl copleşeşte cu decoraţii şi daruri. Acesta apare în salonul Elisei în uniformă militară. Prinţesa îl trimite să îmbrace haina neagră impusă de funcţia de dirijor de cor, dar el o înfruntă în public refuzând, apoi conversează cu doamnele din salon, şi, târziu în noapte, fuge din Florenţa. În 1813, ajunge în Milano, oraşul cu străzi largi, clădiri monumentale, dotat cu cele mai frumoase teatre din lume, şi dă concerte la Teatrul „Scala“, care era de mult celebru şi avea 3.500 de locuri. Aici, Niccolò Paganini cîntă „Le Streghe“ („Dansul vrăjitoarelor“). După ce a interpretat această piesă muzicală, spectatorii care l-au ascultat cântând au pretins că l-au văzut pe diavol ajutându-l pe Paganini să interpreteze piesa. Un martor a spus că din Paganini se distingeau două coarne şi coada între picioare. Aşa a ajuns să fie poreclit „Scripcarul Diavolului“. Legenda vorbeşte despre „scripca diavolului“, respectiv vioara lui Paganini, cu ale cărei capacităţi extraordinare a atins culmi nenaturale, obiect năzdrăvan pentru care muzicianul a ucis un rival, fiind condamnat la închisoare. Dar oare maestrul chiar şi-a vândut sufletul diavolului pentru a atinge aceste sunete atât de minunate? Aceasta legendă păstrează o paralelă temporară cu Mephisto, unul dintre personajele din Faust, creaţie de mare amploare a lui Goethe. Un admirator din Viena a declarat că, într-o seară, după ce a părăsit sala de concert, l-a văzut pe diavol lipit de spatele lui Paganini. (…) Maestrul ştia să pătrundă în sufletul publicului. Într-o seară, pe când se afla într-un teatru, Paganini a fost rugat să înlocuiască un coleg dansator ce se îmbolnăvise. Publicul, la apariţia lui pe scenă, a început să-l fluiere şi să-l huiduie, cerând să vină dansatorul. Muzicianul a început să plângă, şi, cu ochii înotând în lacrimi, a spus:

Veţi vedea! Iată aceste …!, a spus el emoţionat, arătîndu-le vioara.

Paganini a avansat la rampă şi a continuat:

Înainte de concert, am să vă demonstrez că vioara aceasta poate să imite cântecele şi mugetele unor animale. Va voi arăta ce se poate face cu acest instrument.

Zis şi făcut. El a imitat cântecul unor păsări, mieunatul a unei pisici, urletul unui lup. Demonstraţia a fost răsplătită cu îndelungi aplauze. Şi, în cele din urmă, a întrebat:

Vreţi, doamnelor şi domnilor, să ghiciţi al cărui animal aparţine acest sunet?

Şi a imitat mugetul unui măgar. Publicul a râs, aplaudând. La final, Paganini a zis:

Ei bine, acest muget seamănă cu ce s-a auzit când aţi fluierat pentru venirea pe scenă a dansatorului. După care, sigur pe el, Paganini a plecat, fără să termine concertul.

Bogaţii şi nobilii l-au invitat, de multe ori, la cină în speranţa de-a-l auzi cântând, dar muzicianul nu a venit niciodată cu vioara sa. Odată, a primit invitaţia unui nobil italian, care scria: „Vă rog să nu uitaţi de vioară!”. Paganini a mers la cină, dar fără vioară. Gazda l-a întrebat:

Unde este vioara ?

Răspunsul lui Paganini a fost unul dur:

Vioara mea nu ia masa la domiciliu.

„Am avut grijă să nu fac rău nimănui“

Vremea trece, iar violonistul este ispitit să se însoare. La Torino, în casa unui baron, i se prezintă o tânără cu o „figură îngerească şi inimă infernală“. La Bologna, o cunoaşte pe Marietta Banti, dar tatăl fetei se opune căsătoriei. „Multe femei şi-au propus să ajungă la inima şi finanţele mele“, îi scrie prietenului său, Luigi. Tinerele erau fascinate de muzica şi de farmecul personalităţii violonistului. Fiica unui consilier al regelui Bavariei, femeie măritată, s-a îndrăgostit de el după ce l-a auzit cântând, încât ajunsese să-şi dorească să-şi unească destinul cu violonistul. Paganini îi scria lui Donizetti: „…era fiica unui om prea ilustru din Germania. Aceste frumuseţi au un sentiment romanţios. Este adevărat, atunci când aud vibraţiile sunetelor viorii, toate plâng; dar eu nu mai sânt nici tânăr, nici frumos; am devenit chiar urât. Dentistul, vrând să-mi extragă o măsea cariată, mi-a scos toţi dinţii maxilarului. Aşa cum sunt, toată viaţa am avut grijă să nu fac rău nimănui”. La Veneţia, o întîlneşte pe Antonia Bianchi, o femeie frivolă, rea, vulgară, cu o înfăţişare antipatică. Tinerii fac vizite, se duc la petreceri, sunt trataţi ca soţ şi soţie. În 1825, se naşte unicul fiu al lui Paganini, Achille. Antonia nu era femeia potrivită, se despart, urmează o moarte dubioasă, de care va fi suspectat Niccolò.

Devine omul legendei sale…

Paganini îşi subjuga pur şi simplu auditoriul. Cu o tehnică desăvârşită, cu un simţ muzical ieşit din comun, el scotea din vioară sunete nemaiauzite. După un concert care a avut loc la începutul anului 1838, mai mulţi spectatori au afirmat că din vioara maestrului ieşeau, pur şi simplu, aburi roşii; că ar fi simţit un anume fior; că un duh necurat ar fi pus stăpânire pe întreaga sală şi că arcuşul era călăuzit chiar de diavolul în persoană. În Italia, i se urzise chiar legenda că, aidoma lui Faust, şi-a vândut sufletul diavolului, spre a dobândi o grămadă de aur şi glorie eternă. Asemenea legende, desigur, îi măreau faima, iar Paganini nu încerca să dezmintă astfel de teribile închipuiri, mai ales că epoca era traversată de romantism şi imaginea artistului damnat era foarte la modă. Semnele unei boli (tuberculoză), considerată şi ea destul de ciudată, sunt din ce în ce mai apăsate, astfel că marele violonist caută tot mai mult soarele Italiei. Nu poate, însă, să nu răspundă invitaţiilor de a concerta în mari oraşe de pe Continent, astfel că acceptă să dea un recital la Opera din Paris unde, printre spectatori se aflau nu mai puţin celebrii Gioachino Rossini şi Giacomo Meyerbeer. Aceştia, amintindu-şi de concertul din seara de 6 martie 1831, au scris că a fost de-a dreptul uluitor şi că arta lui întrece orice imaginaţie. Paganini şi-a uimit într-adevăr contemporanii. Superlativele au fost singura posibilitate de a schiţa portretul neîntrecutului violonist. Desigur, cum nu existau mijloace tehnice de înregistrare, nu rămân, pentru a-i fi evaluată măiestria, decât mărturia contemporanilor, precum şi paginile sale componistice atât de elaborate, care pun în continuare mari probleme virtuozilor arcuşului. Faima geniului creşte, duşmanii se înmulţesc. Numai dragostea prietenilor adevăraţi îi dă senzaţia caldă a vieţii. Poeţii îi consacră poezii, curioşii se adună în jurul lui pe stradă, se ţin după el, îi pun întrebări, îl ciupesc, îl pipăie, să se convingă că nu este Satana. Pieptul bombat, privirea în faţă, piciorul stâng scos înainte şi arcuşul adus peste braţ, ca o sabie, obrazul slab, cu arcadele proeminente şi o cută adâncă în partea stângă – aşa îl desenează pictorul Ingres. Niccolò Paganini dorea să adune bani pentru a concerta prin Europa. În cursul unui turneu în Sicilia, medicii îi recomandă multă odihnă şi tratament naturist. Tuşeşte, face o cură de lapte de măgăriţă. E slab, se mişcă straniu, are tenul palid, nasul de vultur şi degetele osoase. Devine omul legendei sale. Puţini ştiu că nu-şi vânduse sufletul, ci avea tuberculoză. Purta un pardesiu lung şi gri, ca să pară înalt. Călătorea cu trăsura prin oraşele imperiilor europene, înfăşurat în blană şi înfundat în adâncul trăsurii, cu vioara şi cu fiul său, Achille. O caricatură vieneză îl prezintă cu părul vâlvoi şi cu ochii ieşiţi din orbite. În spatele său joacă, în horă, schelete, se mai văd capete de pisici şi o femeie asasinată. Asemenea poveşti vindeau bine ziarele timpului. Profesorul Julius Schottky adună material biografic şi începe să scrie o carte despre viaţa acestuia. Calomniatorii îl urmăresc, îl defăimează. În 1828, doctorul Benneti, un tânăr medic care l-a îngrijit la Viena, scoate un studiu despre fiziologia organismului lui Paganini: „după ce executa o piesă, părea un om cuprins de un acces de epilepsie; avea pielea rece şi acoperită de transpiraţie abundentă, ceea ce făcea necesar să i se pună o blăniţă; pulsul nu i se simţea şi dacă era întrebat ceva, ori nu răspundea, ori răspunsul său era scurt şi adesea fără legătură cu întrebarea. În noaptea următoare concertelor, nu putea să se odihnească, rămânea într-o stare de agitaţie continuă. Oricât ar fi fost de obositoare, concertele erau modul lui de a exista“.

„Un diavol şi un înger al viorii“

Cînd soseşte la Paris, Hector Berlioz era în mare vogă. Franz Liszt trăia, de cîţiva ani, acolo, iar Frédéric Chopin intra în lumea Parisului abia în 1831. În arta viorii, Paganini întrunea în persoana sa interpretul, virtuozul şi compozitorul. Era un diavol şi un înger al viorii, acuzat că închisese sufletul amantei în sicriul sonor al instrumentului său. Era un inimitabil şi fantastic virtuoz, care făcea să se creadă în puterea vrăjilor“ (Theophile Gautier). „Am plîns doar de trei ori în viaţă“, spunea marele Gioachino Rossini, „atunci când prima operă pe care am scris-o s-a dovedit a fi un rateu, atunci când l-am auzit prima oară pe Paganini cântând la vioară şi atunci când, la un picnic pe vapor, un curcan umplut cu trufe a căzut peste bord!”. Muzicienii epocii au căutat să explice arta lui, i-au cercetat compoziţiile, gândind că ar fi trebuit să descopere un secret în care stătea vraja care topea inimile cucoanelor şi hipnotiza bărbaţii. Cu faima a două imoralităţi: ucigaş al soţiei şi vândut Satanei, ajunge în Anglia. Îi scria unui prieten: Tot teatrul – parter, loji, galerie – părea o furtună, vacarmul vocilor, ondularea batistelor, pălării agitate în aer… Acest triumf este măgulitor… Am cântat, şi toate calomniile s-au transformat în laude, imposibil de povestit. Întreg auditoriul, dintr-o pornire voluntară, s-a urcat pe bănci, pe scaunele parterului, pe loji, ai fi crezut că vor să se arunce. Tu poate crezi jumătate din ceea ce-ţi spun, iar eu nu-ţi spun decât jumătate din ceea ce a fost“.

Părăsind arta, părăsind viaţa

Nu-i era frică de moarte. Deşi era bolnav, dorea să vină în ajutorul umanităţii suferinde şi dădea concerte în scopuri caritabile, mai ales pentru săraci. Sunetele viorii şi aplauzele mulţimii alungau orice suferinţă din trupul său. Ştia că, părăsind arta, părăseşte viaţa. Proiectează o Academie de Muzică la Parma. Îşi redactează testamentul. Durerile sunt mari, îl chinuie febra, tusea, îşi pierde vocea. Medicii nu-l ajută. Colecţionează instrumente din familia viorii: Guarnieri, Stradivarius, Amati. O frumoasă prietenie se naşte pe viaţă între Paganini şi avocatul Luigi Guglielmo, care îl va ajuta în toate procesele sale. E nevinovat în multe dintre ele, dar iese umilit, pierzând bani. Primeşte sentinţa Curţii de Apel din Franţa prin care este obligat să plătească daune Statului Francez, deoarece plecase cu bani din Franţa, în urma concertelor pe care le avusese acolo. Un executor judecătoresc francez îi pune sechestru pe instrumentele muzicale. Expectorează sânge, trăieşte în chinuri de nedescris, nu se poate hrăni. Preotul parohiei îi propune să se spovedească şi să se împărtăşească. Paganini îi spune că va scrie spovedania pe o tăbliţă de ardezie. Era 27 mai, 1840. În timp ce mânca, se îneacă, iar un atac violent de tuse porneşte o hemoragie. Când şi-a dat sufletul, se afla în casa Contelui de Cessole din Nisa.

Înhumat şi deshumat, timp de jumătate de secol

Pentru că Paganini fusese declarat eretic, episcopul Galvano refuză înhumarea în Cimitirul de la Nisa. Sicriul este depus în pivniţa casei unde a locuit. Superstiţioşii inventează scene nocturne despre un vânt sinistru şi gemete care se aud. Din pivniţă, coşciugul este îngropat lângă zidul unei rafinării de ulei. Pe motiv că l-ar fi distrus reziduurile uleioase, l-au dezgropat şi l-au transportat clandestin pe Coasta de Azur, unde n-a stat prea mult. Îmbălsămat şi pus într-o cutie albă, apoi într-una din lemn de nuc, apoi într-o cutie de zinc sigilată, este îmbarcat, în secret, pe vaporul ce pleca la Genova, în 1844. Cutia de zinc este depusă în vila Paganini, la Polcevera, apoi este îngropat, tot în mare secret. Fiul său, Achille, obţine, cu greu, în 1845, aprobarea unei slujbe religioase în biserica din Parma, apoi reînhumarea lui Paganini în grădina Vilei Gajona, lângă nişte chiparoşi, proprietatea familiei. Mulţi violonişti au trăit sub vraja lui Niccolò Paganini, atunci când era viu, dar František Ondricek a vrut să-l vadă mort. La insistenţa violonistului ceh, Achille a deschis sicriul tatălui său. Chipul defunctului era conservat impecabil, dar nu şi trupul. Hainele erau putrezite. Rămăşiţele pământeşti ale muzicianului de geniu se odihnesc în grădină timp de 20 de ani. În 1876, nepotul violonistului, Attila Paganini, obţine de la Vatican anularea hotărârii prin care era considerat eretic. În sfîrşit, Niccolò Paganini a putut să fie înmormântat într-un cimitir catolic, la Parma. După o viaţă furtunoasă, o moarte grea, şi curioşi doritori să-i vadă cadavrul, oasele nu-şi găsesc încă odihna în ţărână. În 1896, Primăria oraşului Parma hotărăşte mutarea cimitirului. Sicriul este pus într-o altă groapă. Trecuse mai bine de jumătate de secol de când decedase…

http://eustiu.com/

Anunțuri

1 gând despre „Niccolo Paganini – Cand „harul” vine de la diavol.”

  1. Bietul om talentat intr-o lume dementa …. Foarte straniu cum reuseste LUMEA sa perverteasca si sa contorsioneze destinul unui om talentat …. ca si cum nu-l poate „inghiti, devora ” daca nu devine …intr-un fel .

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s