Filosofie

Numele Trandafirului de Umberto Eco.

 

Acţiunea romanului este povestitã de un cãlugãr benedictin aflat în pragul morţii şi ea se vrea o cronicã fidelã a unor întâmplãri ieşite din comun din tinereţea acestuia, pe când Adso din Melk era încã novice, sub oblãduirea unui cãlugar franciscan pe nume Guglielmo (William) din Baskerville. Maestrul şi învãţacelul sãu ajung la o mare mãnãstire benedictinã din nordul Italiei (niciodatã numitã) în noiembrie 1327 unde rãmân şapte zile. Chiar de la sosire, Guglielmo uimeşte cu iuţimea minţii sale când dã informaţii exacte despre parcursul calului Brunello, fãrã sã-l fi zãrit vreodatã şi bazându-se exclusiv pe un şir de deducţii logice, pornind de la urmele observate în naturã. Abatele îi cere aşadar lui Guglielmo sã desluşeascã misterul morţii unui tânãr ilustrator din mãnãstire, Adelmo din Otranto, care a fost gãsit mort pe un povârniş, ca şi cum s-ar fi aruncat de la fereastra bibliotecii, în condiţiile în care toate ferestrele erau ferecate. Abatele nu le permite însã celor doi investigatori şi accesul în faimoasa bibliotecã a mãnãnãstirii, care adãpostea un adevãrat tezaur de cãrţi rare. În labirintul bibliotecii nu puteau intra decât bibliotecarul (Malachia din Hildesheim) şi ajutorul acestuia, Berengario din Arundel. Copiştii, traducãtorii şi ilustratorii care lucrau în mãnãstirea ce se voia în primul rând o comunitate de studioşi îşi desfãşurau activitatea în scriptorium şi cereau bibliotecarului opera pe care voiau s-o consulte, iar acesta le-o aducea doar atunci când era de pãrere cã le este îngãduit sã vadã respectivul document. În acest fel, impresionanta bibliotecã era în acelaşi timp un organ de diseminare a înţelepciunii milenare pãstrate în rafturile sale, dar şi o instituţie straşnicã de îngrãdire a accesului la cunoaştere.

La scurt timp dupã sosirea lui Guglielmo şi Adso, un alt tânãr cãlugãr, Venanzio din Salvemec, traducãtor din greacã, este gãsit mort, cufundat în hârdăul cu sângele porcilor proaspãt tãiaţi, iar în apropiere se descoperã urmele târârii sale prin zăpadă. Guglielmo ajunge la concluzia cã ultimul care l-a vãzut în viaţã pe Adelmo este Berengario, ajutorul de bibliotecar pe seama cãruia circulau zvonuri despre relaţii pãcãtoase cu primul rãposat. Într-o discuţie cu  Guglielmo, Berengario recunoaşte cã s-a întâlnit cu o fantomã a lui Adelmo în cimitir care i-a mãrturisit cã e blestemat, „un înapoiat din infern” şi cã este ars fãrã încetare pentru păcatul cel fără de ruşine al cărnii. Apoi fantoma lui Adelmo l-a îndemnat pe Berengario sã îi dea mâna numindu-l „bunul meu învăţător” şi i-a picurat un strop de sudoare care i-a ars mâna. Guglielmo concluzioneazã cã nu era vorba de nicio vedenie, ci de Adelmo în carne şi oase, foarte tulburat şi înspăimîntat de păcatul său dupã ce ieşise de la spovedanie de la severul Jorge şi în timp ce se îndrepta spre bibliotecã unde s-a şi sinucis. Adelmo era atât de  înspăimântat de cele auzite de la duhovnicul orb Jorge şi atât de cuprins de remuşcãri încât a recurs la acest gest extrem, nu însã înainte de a îl învinui indirect pe Berengario cã învãţãtura sa l-a împins la moarte. De la Bencio care îi spionase în noaptea premergãtoare primei morţi, Guglielmo aflã cã Berengario îl şantajase pe Adelmo, promiţându-i dezvãluirea unui secret intelectual dacã se învoia sã sãvârşeascã pãcatul carnal. Imediat dupã ruşinosul târg, Adelmo fugise sã caute izbãvirea la bãtrânul sãu duhovmic Jorge şi Berengario, vãzându-l, tremura, ştiind că secretul său era descoperit, chiar şi sub sigiliul sfântului jurământ. Când, strivit de dojenile primite de la asprul Jorge, Adelmo se duce sã se roage în bisericã, Venanzio îl urmeazã şi poate cã aflã şi el secretul pe care frumosul Adelmo îl primise drept plată de la Berengario.

În timpul şederii la mãnãstire, dintr-o discuţie a lui Guglielmo cu abatele, Adso aflã cã adevãratul scop al vizitei lor era organizarea unei întâlniri între reprezentanţii Papei şi franciscanii susţinãtori ai Împãratului. Motivul acestei întâlniri de primã importanţã politicã îl constituie o disputã religioasã din secolul al XIV-lea care a degenerat într-un conflict al puterilor statale cu cele papale. Neînţelegerile îşi au originea la sfârşitul secolului al XIII-lea când în rândul franciscanilor ia naştere mişcarea spiritualiștilor sub conducerea lui Giovanni Olivi, Ubertino din Casale şi Michele din Cesena. Spiritualiștii credeau cu tãrie cã trebuiau sã trãiascã în sãrãcie, de vreme ce Iisus şi apostolii nu au avut nici un fel de proprietate.

[Din istorie ştim cã, la început, papalitatea a sprijinit cu privilegii şi interpretãri convenabile ale Scripturii ordinul franciscanilor care se dezvolta rapid. Dar respectarea testamentului Sfântului Francisc privind pãstrarea sãrãciei apostolice era posibilã doar printr-un artificiu: ordinul se folosea de terţi care îi administrau averea şi cedase în favoarea papei „usus juris”, dreptul deplin de proprietate opozabil în faţa unei curţi de judecatã.  Aceasta a dus la acuzaţii cã sãrãcia franciscanilor nu e altceva decât o ficţiune juridicã, de vreme ce aceştia se puteau bucura în mãnãstirile lor de posibilitãţi economice sporite. Aşadar, cãlugãrii trãiau din punct de vedere juridic viaţa unor cerşetori lipsiţi de proprietãţi, în timp ce condiţiile lor de viaţã se apropiau de cele ale pãturii de mijloc, deşi nu aveau voie sã accepte decât donaţii şi nu puteau face achiziţii.

Papa Clement al V-lea l-a invitat pe Ubertino din Casale sã îşi prezinte punctul de vedere la Conciliul de la Vienne (1311-1312) şi, în speranţa de a pãstra unitatea ordinul fanciscan, i-a luat sub protecţia sa pe spiritualiști. Prãpastia dintre Frații Minori Conventuali care îşi trãiau în mãnãstiri idealul dupã regulile papei şi spiritualiștii care urmau idealul de sãrãcie al Sfântului Francisc şi voiau sã se întoarcã la sihăstrie s-a dovedit însã prea adâncã pe termen lung. Noul superior general, Michele din Cesena, deşi simpatiza cu spiritualiștii, avea ca  prioritate pãstrarea unitãţii ordinului pe care îl conducea. Mai întâi, acesta a încercat, împreunã cu Papa Ioan al XXII-lea sã discute cu protestatarii, dar încercãrie lui au fost respinse prin proteste. În consecinţã, Papa Ioan al XXII-lea i-a invitat pe instigatorii provensali împreunã cu Angelus Clarenus şi Ubertino din Casale la Avignon, unde îşi avea Scaunul (în mai multe rânduri: 1312-1313, dupã unele surse şi în 1317 şi mai apoi doar pe Ubertino în 1322). În 1327 şi superiorul general al franciscanilor, Michele din Cesena, este invitat la Avignon şi acolo atmosfera prietenoasã de la început s-a schimbat drastic în ianuarie 1328 când Papa a aflat de încoronarea lui Ludovic Bavarezul ca împãrat de cãtre patricienii romani şi, în consecinţã, a dispus arestarea lui Michele din Cesena. Acesta este contextul istoric faptic în care Umberto Eco îşi plaseazã romanul. Tot din istorie cunoaştem şi urmãrile acestor invitaţii: Angelus Clarenus este excomunicat pe baza unei hotãrâri anterioare a Papei Bonifaciu al VIII-lea, el fuge în Italia centralã unde pune bazele unui ordin independent care se intituleazã fraticelli. Cei mai înrãiţi spiritualişti sunt daţi pe mâna Inchiziţiei în sudul Franţei şi cei care scapã se integreazã în timp în ordinul franciscan şi respectã ordinele papei. Din 1312 când a fost prima datã citat la Avignon şi unde scrierile sale au suscitat rãspunsul Papei prin bula Exivi de paradiso din 6 mai 1312, Ubertino a locuit alãturi de Cardinalul Giacomo Colonna pânã în 1317 când Papa Ioan al XXII-lea îi permite sã pãrãseascã ordinul franciscan şi sã intre în Abaţia benedictinã de la Gembloux, din dioceza Liège. Cum Ubertino s-a implicat în continare în conflictele dintre franciscani, el a fost excomunicat în 1318. În 1322, Ubertino este rechemat de Papã la Avignon pentru a îşi expune opinia în conflictul dintre dominicani şi franciscani pe marginea discuţiei legate de sãrãcia lui Iisus şi a apostolilor. Ubertino a susţinut cã deşi Iisus şi apostolii respinseserã orice fel de proprietate ca persoane private, ei s-au folosit totuşi de bunuri şi de bani pentru necesitãţi, dar şi de pomeni pentru a propovãdui religia. Acest rãspuns a fost bine primit de Papa Ioan al XXII-lea. Ubertino a rãmas la Avignon în serviciul Cardinalului Orsini pânã în 1325 când a fost acuzat de erezie pentru cã apãrase scrierile blamate ale dascãlului sãu Petru Olivi. Papa cere arestarea lui Ubertino care cel mai probabil fuge în Germania sã caute protecţia lui Ludovic Bavarezul, pe care se spune cã l-a însoţit la Roma în 1328. Dupã aceea urma lui Ubertino se pierde. În secolul al XV-lea, fraticelli l-au venerat ca pe un sfânt şi martir.

Existã însã şi un context teoretic al dezbaterii despre sãrãcia apostolicã. S-a considerat cã bula Exiit qui seminat din 14 august 1279 a Papei Nicolae al III-lea consfinţeşte ideea cã nici Iisus şi nici apostolii nu au avut niciun fel de proprietate, nici personalã, nici în comun. Deşi bulei i se atribuise oficial valabilitate eternã şi orice opoziţie la acest document trebuia pedepsitã prin excomunicare, Papa Ioan al XXII-lea ridicã interdicţia, motivând cã bula predecesorului sãu nu ar fi fost legitimatã de Colegiul Cardinalilor, fiind astfel nulã. În Consistoriu pãrerile legate de idealul franciscan de sãrãcie erau împãrţite. Dar tocmai Papa Ioan al XXII-lea era un papã foarte interesat de cele lumeşti, care acţiona consecvent în direcţia sporirii puterii şi averii papale şi care trãia în mare lux. În romanul lui Eco, acest papã este descris drept cel mai lacom om care s-a ridicat pe scaunul pontifical şi autorul noteazã chiar cã „[l]a Avignon au fost expuse crucifixuri cu Iisus pironit de o singură mână, în timp ce cu cealaltă atinge o pungă atârnată la brâu, pentru a arăta că el îngăduie folosirea banului în scopuri religioase.” Capitulul franciscanilor de la Perugia din 1322 trimisese o scrisoare deschisã întregii creştinãtãţii prin care se spunea cã teza conform cãreia Iisus şi apostolii nu ar fi avut niciun fel de proprietate, nici individualã şi nici în comun, nu era ereticã, ci adevãratã şi dreaptã credinţã catolicã. Papa Ioan al XXII-lea s-a simţit sabotat de aceastã scrisoare şi cum accesele sale de mânie erau faimoase, a reacţionat prin bula Ad conditorem canonum (8 decembrie 1322) prin care Sfântul Scaun se dezicea de întreaga responsabilitate pentru bunurile franciscanilor. Papa îşi motiva decizia prin aceea cã în realitate franciscanii îşi apãrau mult mai des drepturile în faţa tribunalului decât alte ordine catolice. Prin acestã bulã, se dãdea o grea loviturã imaginii de sine a franciscanilor care ar fi trebuit sã nu fie împovãraţi de niciun fel de proprietate. Papa încerca astfel sã aducã întregul ordin franciscan pe linia ordinului concurent al dominicanilor şi sã îl sileascã sã recunoascã proprietatea ca pe o condiţie necesarã existenţei. Pe 12 noiembrie 1323 Papa Ioan al XXII-lea decide prin bula Cum inter nonnullos cã teza conform cãreia Iisus şi apostolii nu ar fi avut niciun fel de proprietate este o rãstãlmãcire a Evangheliilor şi, deci, este greşitã şi ereticã. Argumentele Papei se bazau pe faptul cã folosirea bunurilor de consum precum alimentele şi îmbrãcãmintea duce automat la distrugerea lor şi prin trimiteri la Biblie a susţinut cã proprietatea ar fi în fapt fondatã (şi deci doritã) de Însuşi Dumnezeu. Liderii Franciscani – printre care şi Michele din Cesena – care pânã atunci îi prigoniserã pe spiritualişti împreunã cu Papa, au ajuns deodatã duşmani fãţişi ai papalitãţii. Unii franciscanii chiar l-au declarat eretic pe Papa Ioan al XXII-lea, ceea ce ar fi putut fi foarte periculos pentru Suveranul Pontif care se afla într-un conflict paralel şi cu Ludovic Bavarezul. La aceste dezbateri intelectuale, dar şi conflicte cu adânci rãdãcini politice face referire în repetate rânduri Eco, fãrã a oferi o cronologie sinteticã a lor, care desigur cã i-ar fi fost de prisos cititorului pasionat de Evul Mediu.]

Revenind la romanul lui Eco, Michele din Cesena se hotărâse în cele din urmă să primească invitaţia papei Ioan al XXII-lea la Avignon, dar pentru cã mulţi îl avertizaserã cã papa voia sã-l atragă într-o capcană, învinuindu-l de erezie, dorea ca aceastã vizitã sã fie precedatã de nişte tratative între membrii delegaţiei imperiale şi unii dintre trimişii papei. Guglielmo din Baskerville (singurul personaj fictiv într-un cadru istoric altfel fidel) trebuia sã se ocupe tocmai de aceastã întâlnire pregãtitoare, urmând mai apoi sã prezinte punctul de vedere al teologilor imperiali la Avignon. Pe timpul acestei întâlniri pe teren neutru în abaţia benedictinã din nordul Italiei, siguranţa participanţilor urma sã fie asiguratã de avignonezi înarmaţi, iar jurisdicţia acestora îl îngrijora pe abate, date fiind cele douã morţi neelucidate din mãnãstire care i-ar fi impus acestuia sã renunţe la o parte din suveranitatea sa în favoarea francezilor. Abatele insistã astfel în faţa lui Guglielmo pentru dezlegarea cât mai grabnicã a tainei morţilor şi îi sugereazã cã Remigio din Varagine, chelarul abaţiei, ar putea fi implicat ca urmare a trecutului lui suspect de pãrtaş la erezia lui fra Dolcino.  Guglielmo realizeazã cã o situaţie legatã de relaţii nefireşti între cãlugãri cum gândea Abatele cã era sinuciderea lui Adelmo degenerase prin moartea lui Venanzio într-un mister legat de bibliotecă şi cum Abatele nu îşi dorea ca oaspeţii sã pãtrundã acolo, le oferise pista chelarului eretic pentru a îi deruta.

Noaptea întregul Edificiu în care se afla biblioteca era închis şi nimeni nu avea voie sã calce interdicţia de a intra acolo pânã dimineaţa. Guglielmo şi Adso aflã de la cel mai bãtrân cãlugar, Alinardo din Grottaferrata, care pãrea cã are deja minţile cam rãtãcite cã se poate intra în bibliotecă atunci când uşile Edificiului sunt închise trecând prin osuar dacã din bisericã, de la piatra altarului sculptată cu mii de schelete, sunt împinşi ochii la hârca a patra, pe dreapta. Tot Alinardo le atrage atenţia şi cã a sosit sorocul la care încep sã sune cele şapte trîmbiţe din Apocalipsã. Astfel, Alinardo tãlmãceşte moartea miniaturistului pe zãpadã ca efect al primei trâmbiţe dupã care a căzut grindină şi foc, amestecate cu sânge. La a doua trâmbiţă spune Scriptura cã a treia parte din mare se va face sânge ori Venanzio a fost gãsit într-o mare de sânge. Dupã a treia trâmbiţă ne avertizeazã Biblia cã va muri a treia parte din creaturile vii din mare. Alinardo e de pãrere cã aceasta este pedeapsa lui Dumnezeu pentru erezia care a cuprins lumea, pentru papa pervers de la Avignon şi pentru păcatul ce a intrat în abaţia lui odată cu nesocotirea interdicţiilor şi ruperea sigiliilor labirintului.

În aceeaşi noapte Guglielmo şi Adso se folosesc de dezvãluirea lui Alinardo pentru a pãtrunde în biblioteca în care abatele nu le permisese accesul. În scriptorium, îşi dau seama cã de pe masa lui Venanzio lipseşte o carte în greceşte pe care acesta cel mai probabil o sustrãsese din bibliotecã şi pe care probabil Berengario, ştiind aceasta, s-a grãbit sã o înapoieze la locul ei. Între documentele rãmase pe masa lui Venanzio gãsesc unul care conţinea un şir de patru sau de cinci rânduri scrise cu o cernealã care reapãrea numai la cãldurã într-un alfabet zodiacal şi care conţinea cheia pentru a pătrunde în finis Africae. Tãlmacirea lor ulterioarã a scos la ivealã un text nu mai puţin enigmatic: „mâna deasupra idolului acţionează asupra primului şi al celui de-al şaptelea din cei patru. [apoi un text în greceşte] Veninul înspăimântător care aduce purificarea… Arma cea mai bună pentru a distruge duşmanul… Foloseşte persoanele umile, josnice şi urâte, trage profit din defectele lor… Nu trebuie să moară… Nu în casele nobililor şi în ale celor puternici, ci în satele ţăranilor, după mese îmbelşugate şi libaţiuni… Trupuri scurte, chipuri diforme. Profită de fecioare şi se culcă cu târfe, nu rele, fără teamă. Un alt adevăr, o altă imagine a adevărului… Venerabilele mofturi muiereşti. Piatra neruşinată se rostogoleşte pe câmpie… Sub ochi. Trebuie să înşeli şi să descoperi înşelătoria, a spune lucrurile pe dos decât se credea, a spune ceva şi a înţelege altceva. La ei greierii cântau de pe pămînt. Nimic altceva. După socotinţa mea, prea puţin, aproape nimic.”. Cum partea finalã a textului era în greceşte, Guglielmo concluzioneazã cã trebuia sã fie vorba de nişte însemnări prescurtate făcute după citirea unei cărţi furate din finis Africae.

Biblioteca era un loc straniu în care cineva îşi dãduse toatã silinţã sã îi sperie pe eventualii intruşi prin folosirea de oglinzi deformatoare, ierburi halucinogene şi a unui sistem de aerisire în aşa fel construit încât sã producã nişte sunete şi adieri sinistre care dãdeau impresia întâlnirii cu o fantomã. Diferitele camere ale bibliotecii erau inscripţionate cu etichete care se repetau întocmai în camere diferite şi care citau versetele din Apocalipsa lui Ioan, scrise uneori cu vopsea neagrã şi arareori cu vopsea roşie. Meditaţia lui Adso pe marginea bibliotecii meritã citatã integral: „Nu mă miram că taina nelegiuirilor se învârtea în jurul bibliotecii. Pentru aceşti oameni devotaţi scripturilor, biblioteca era în acelaşi timp Ierusalimul ceresc şi o lume subpământeană la graniţa dintre pămîntul necunoscut şi tărâmul infernului. Ei erau dominaţi de bibliotecă, de făgăduinţele ei şi de opreliştile ei. Trăiau cu ea, pentru ea şi poate împotriva ei, trăgând cu păcat nădejdea ca într-o zi să-i rupă toate peceţile tainelor. De ce să nu fi vrut să înfrunte moartea, pentru a-şi satisface o curiozitate a minţii lor, sau să ucidă pentru a împiedica pe cineva să se apropie de un secret de-al lor păstrat cu sfinţenie? Ispite, desigur, măreţie a minţii lor. Cu totul altfel era călugărul scrib închipuit de sfântul nostru fondator, în stare să copieze fără să înţeleagă, lăsându-se cu totul în puterea vrerii lui Dumnezeu, scriind pentru că se ruga şi rugându-se pentru că scria. De ce nu mai era aşa ? Oh, desigur, nu numai aceasta era decăderea ordinului nostru! Devenise prea puternic, abaţii săi se luau la întrecere cu regii, nu aveam oare în Abbone exemplul unui monarh, care cu gest de monarh încerca să facă ordine în nelegiuirile dintre monarhi ? Însăşi ştiinţa pe care abaţiile o acumulaseră era acum folosită ca marfă de schimb, motiv de fală, prilej de îngâmfare şi de glorie; aşa cum cavalerii mânuiau cu trufie armuri şi stindarde, abaţii noştri mânuiau codice împodobite cu miniaturi… Şi cu atât mai mult (ce sminteală!) cu cât mănăstirile noastre pierduseră acum şi coroana înţelepciunii, când şcolile episcopale, breslele urbane, universităţile înţelegeau cărţile poate mai mult şi mai bine decât noi şi făceau să apară altele noi (…) Abaţia în care mă aflam era, probabil, ultima care se putea lăuda cu un primat în producerea şi reproducerea înţelepciunii scrise. Dar poate că tocmai din această pricină călugării săi nu se mai mulţumeau doar cu sfânta operă a copiatului, voiau să creeze şi ei noi complemente ale naturii, împinşi de lăcomia pentru lucruri noi. Şi nu îşi dădeau seama, cu mintea împâclită în momentul acela (şi o ştiu bine azi, când sunt gârbov de ani şi de experienţă), că, făcând astfel, ei înlesneau însăşi prăbuşirea magnificenţei lor. Pentru că, dacă acea nouă Ştiinţă pe care voiau s-o producă se reflecta liber în afara zidurilor acelora, nimic n-ar mai fi putut deosebi locul acela sfânt de o şcoală episcopală sau de o universitate orăşenească. Rămânând ascunsă, în schimb, ea îşi păstra prestigiul şi forţa, nu era coruptă de dispută, de trufia quolibetală, care vrea să treacă prin sita lui sic et non orice mister şi orice măreţie. Iată, mi-am spus, pricinile tăcerii şi ale întunericului care înconjoară biblioteca; ea este păstrătoare de ştiinţă, dar poate menţine această ştiinţă neatinsă doar dacă o împiedică să ajungă la oricine, ba chiar şi la călugării ei. Ştiinţa nu este ca moneda, care rămâne fiziceşte întreagă chiar dacă trece prin vămile cele mai infame; ea e mai degrabă ca un veşmânt foarte frumos care se prăpădeşte prin folosinţă şi prin înfăţişare prea repetată. Oare nu este tot aşa şi cartea însăşi, ale cărei pagini se sfâşie, cernelurile şi aurul de pe ea se întunecă dacă o ating prea multe mâini?”

Guglielmo şi Adso reuşesc sã retraseze planul bibliotecii privind-o din afarã şi înţelegând modul în care constructorii s-au folosit de cea mai deplinã ordine pentru a obţine cea mai mare zăpăceală între zidurile ei. Textul versetelor de pe etichete nu contează, ci doar literele de la început, cãci fiecare cameră este însemnată cu o literă a alfabetului, şi toate laolaltă alcătuiesc un anumit text care începe de la frazele scrise cu roşu. Dupã o lunga conversaţie cu Ubertino care îi explicã lui Adso motivele popularitãţii ereziei lui fra Dolcino şi modul groaznic în care şi-au gãsit sfârşitul capii ei, Adso ajunge noaptea în refectoriu unde gãseşte o tânără de 16-17 ani surprinsã de tinereţea şi de frumuseţea novicelui şi care îi oferã acestuia prima lui noapte de amor. Apoi aceasta fuge speriatã şi lasã în urmã o inimã de bou înfãşuratã într-o pânza. Dupã ce Adso îi mãrturiseşte lui Guglielmo întâlnirea pãcãtoasã pe care o avusese, acesta îl lãmureşte cã fata era acolo pentru a se da unui călugăr bâtrân şi desfrânat de foame pentru un pachet de măruntaie, iar suspiciunile celor doi se îndreaptã cãtre chelarul Remigio din Varagine sau cãtre amicul acestuia Salvatore.

Dupã ce un călugăr găsise sub salteaua de paie din chilia lui Berengario o cârpă albă, murdară de sânge, chiar ajutorul de bibliotecar este gãsit înecat la bãi (cum prevedea a treia trâmbiţã). Berengario suferea de convulsii şi erboristul îi recomandase sã facã băi călduţe. Deşi era evident cã Berengario nu fusese victima unui act violent, era ciudat cã şi el, ca şi Venanzio înaintea lui, avea degetele înnegrite şi, pe deasupra, limba neagrã.

Guglielmo îl interogheazã pe Salvatore care îi mãrturiseşte cã el era cel care îi făcea rost de fete din sat chelarului pe care le bãga pe furiş noaptea în abaţie. Presat de Guglielmo şi dupã ce i se promite sã nu fie dat pe mâna Inchiziţiei, Salvatore recunoaşte şi cã el şi chelarul Remigio au fãcut parte în trecut din bandele ereticului fra Dolcino. Mai apoi, Remigio îi povesteşte lui Guglielmo cã el l-a gãsit noaptea pe Venanzio mort pe jos în bucătărie cu o ceaşcã lângã el şi a fost uimit sã afle cã dimineaţa trupul neînsufleţit a fost descoperit în hârdãul cu sânge. Ceaşca putea însemna cã Venanzio bãuse poţiunea otrăvită chiar în bucãtãrie sau cã se dusese acolo chinuit sã-şi potolească o sete neaşteptată care-i ardea măruntaiele sau limba. Severino îi înapoiazã lui Guglielmo ochelarii care îi fuseserã şterpeliţi cu două nopţi înainte în scriptorium de cãtre Berengario. Convins fiind cã natura obiectului pentru care se ucide trimite la natura ucigaşului, Guglielmo realizeazã cã are de a face cu un criminal dornic să păstreze pentru sine secretul unei cărţi din misterioasa bibliotecã şi enunţã o frazã emblematicã pentru acest roman: „[a]desea cărţile vorbesc despre alte cărţi. Adesea o carte nevătămătoare este ca o sămânţă, care înfloreşte într-o carte vătămătoare, sau invers, este un fruct dulce al unei rădăcini amare” de unde Adso întelege cã e ca şi cum cãrţile ar vorbi între ele. Adso continuã, „în lumina gândului acestuia, biblioteca mi s-a părut şi mai neliniştitoare. Era deci locul unui îndelungat şi secular murmur, al unui dialog de nedesluşit între pergament şi pergament, un lucru viu, un receptacul de puteri de nestăpânit de o minte omenească, tezaur de taine emanate de atâtea minţi, sau supravieţuind morţii celor care le făcuseră sau le mijlociseră apariţia. (…) Şi deci o bibliotecă nu este un instrument care să răspândească adevărul, ci ca să-i întârzie ieşirea la iveală ? am întrebat înmărmurit [Adso].

— Nu întotdeauna şi nu neapărat. În cazul ăsta, însă, este. [Guglielmo]”

Şi pe o temã asemãnãtoare se înscriu şi sfaturile lui Guglielmo: „Cărţile nu sunt făcute ca să crezi în ele, ci pentru a fi supuse controlului. În faţa unei cărţi nu trebuie să ne întrebăm ce spune, ci ceea ce vrea să spună (…) Unicornul, aşa cum ne vorbesc de el cărţile acestea, ascunde un adevăr moral, sau alegoric, sau anagogic, care rămâne adevărat, aşa cum rămâne adevărată ideea castităţii ca virtute nobilă. (…) Litera trebuie să fie discutată, chiar dacă suprasensul rămâne bun. (…) Unicornul cărţilor este ca o amprentă. Dacă există amprenta, trebuie să fi fost ceva care a lăsat-o.

— Dar deosebit de amprentă, ziceţi dumneavoastră.

— Sigur. Nu întotdeauna o amprentă are aceeaşi formă cu corpul care a produs-o, şi nu ia naştere întotdeauna din presiunea unui corp. Uneori redă impresia pe care un corp a lăsat-o în mintea noastră, este amprenta unei idei. Ideea este semn al lucrurilor şi imaginea este semn al ideii, semnul unui semn. Dar cu imaginea construiesc din nou, dacă nu corpul, ideea pe care altcineva o avea despre ea.

— Şi asta vă ajunge?

— Nu, pentru că ştiinţa adevărată nu trebuie să se mulţumească cu ideile, care sunt chiar semne, ci trebuie să regăsească lucrurile în adevărul lor propriu. Şi, deci, mi-ar plăcea să urc de la această amprentă a unei amprente la unicornul care stă la începutul lanţului. Aşa după cum mi-ar plăcea să pornesc de la semnele slabe lăsate de ucigaşul lui Venanzio (semne care ne-ar putea duce la mulţi) la un singur individ, ucigaşul însuşi. Dar nu e întotdeauna cu putinţă într-un timp scurt şi fără ajutorul altor semne.”

Combinând toate informaţiile culese, Guglielmo şi Adso reuşesc sã desluşeascã misterul bibliotecii. Planul acesteia urmeazã imaginea lumii pământeşti cu sãlile ANGLIA şi GERMANI la miazănoapte, urmate de GALLIA şi apoi, la apus de HIBERNIA, iar la miazăzi de ROMA (paradisul clasicilor latini) şi de YSPANIA. Mai departe la miazăzi urmau LEONES, AEGYPTUS, care spre răsărit se transformau în IUDAEA şi FONSADAE. Între răsărit şi miazănoapte, se afla ACAIA şi toate aceste denumiri geografice indicau locul în care se nãscuse autorul manuscriselor şi reprezenta un simplu artificiu mnemotehnic care să îngăduie bibliotecarului să găsească o operă. Din structura geometricã a diferitelor sãli Guglielmo şi Adso deduc existenţa unei camere heptagonale centrale care era ziditã, faimoasa finis Africae. Citatul scris cu cernealã invizibilã de Venanzio reprezenta cu siguranţã modul de deschidere a trecerii secrete cãtre finis Africae pe care acesta îl avea de la Adelmo, iar acesta de la Berengario. Mai mult, Guglielmo relizeazã cã idolul la care fãcuse referire Venanzio era imaginea oglinzii deformatoare, mai înaltă decît o statură obişnuită de om şi care, desigur, era o uşă, dar pe care cei doi nu reuşesc nicicum sã o clinteascã din loc.

Şeful arcaşilor regelui Franţei veniţi sã îi protejeze pe legaţii participanţi la întalnirea pregãtitoare din abaţie dintre reprezentanţii papei şi trimişii franciscanilor aliaţi cu împãratul Ludovic Bavarezul, îl aresteazã pe Salvatore şi pe iubita lui Adso sub acuzaţia nefondatã de vrãjitorie. Aceasta încearcã sã se apere de acuzaţia absurdã: „[d]ar nici Bernardo [Guy], nici arcaşii, nici chiar eu [Adso] nu înţelegeam ce spunea în limba ei de ţărancă. Şi cu toate că vorbea atâta, părea mută. Există unele cuvinte care dau putere, altele care sporesc neputinţa, şi de felul acestora din urmă sunt cuvintele necioplite ale oamenilor simpli, cărora Dumnezeu nu le-a îngăduit să se exprime în limba universală a ştiinţei şi a puterii”. Chiar înainte de a intra la marea consfãtuire, erboristul Severino vine sã îi spunã în secret lui Guglielmo cã trebuie sã îi arate urgent o carte ciudatã, dar este auzit de bãtrânul orb Jorge şi Guglielmo îi porunceşte sã se închidã în laboratorul sãu şi sã nu lase pe nimeni înauntru pânã nu se terminã întâlnirea cu avignonezii când va veni el cu Adso sã vadã cartea. Discuţiile de la întâlnire refac contextul istoric al romanului şi abordeazã explicit problema realã a întregii dezbateri legate de sãrãcie: „Dar problema nu este dacă Iisus a fost sărac, ci dacă trebuie să fie săracă Biserica. Şi săracă nu însemnează atât a avea sau a nu avea un palat, ci a menţine sau a renunţa la dreptul de a da legi asupra lucrurilor pământeşti.” În acest context, franciscanii fac jocul împăratului împotriva papei şi sperã ca şi împăratul, în contrapartidă, sã îşi foloseascã influenţa pentru a impune doctrina religioasã a minoriţilor. Guglielmo din Baskerville se foloseşte de idei biblice pentru a susţine necesitatea separãrii jurisdicţiei seculare de puterea ecleziasticã şi trateazã separat cazul special al ereticilor pe care numai Biserica îi poate condamna, dar pe care numai braţul secular îi poate pedepsi: „Principele poate şi trebuie să-l condamne pe eretic dacă faptele sale vatămă trăirea laolaltă a tuturor, dacă deci ereticul îşi afirmă erezia ucigând sau împiedicându-i pe cei care n-o împărtăşesc. Dar acolo se opreşte puterea principelui, pentru că nimeni de pe acest pământ nu poate fi silit prin tortură să se ţină de preceptele Evangheliei, altfel unde s-ar termina acea liberă voinţă despre a cărei folosire fiecare va fi apoi judecat în lumea cealaltă? Biserica poate şi trebuie să-i atragă atenţia ereticului că el se înstrăinează de comunitatea credincioşilor, dar nu poate să-l judece pe pământ şi să-l silească împotriva voinţei sale.” Prin urmare, e o dublã greşealã în dorinţa papei de a acapara puterea lumeascã: pe de o parte, dacã suveranul pontif şi-ar impune voinţa regelui, creştinismul nu ar mai fi o lege a libertăţii, ci o sclavie de neîngăduit. Pe de altã parte, susţinând cã are dreptul să îl aprobe sau să-l suspende pe cel care fusese ales împărat al romanilor [Ludovic Bavarezul], papa echivaleazã puterea sa spiritualã (universalã şi de netãgãduit) cu cea temporală (limitatã doar la Sfântul Imperiu Roman), operând astfel inevitabil şi o restricţionare a jurisdicţiei sale spirituale, ceea ce ar fi o blasfemie. Papa nu poate aşadar avea drepturi mai mari asupra Imperiului decât asupra altor regate.

La sfârşitul consfãtuirii, erboristul Severino este gãsit mort în laboratorul lui rãvãşit şi chelarul este arestat de Bernardo Guy pentru crimã. Ucigaşul îi lovise ţeasta lui Severino cu un ornament astronomic reprezentând cerul şi pâmântul, urmând parcã avertizãrile Apocalipsei legate de cea de a patra trâmbiţã şi alimentând suspiciunile cã a acţionat dupã un plan. Bencio pomeneşte cã l-a vãzut pe Malachia intrând la erborist înainte de chelar. Salvatore îl dã în vileag pe prietenul sãu chelarul, dezvãluind cã acesta primise de la ereziarhul Dolcino înainte de a fi prins nişte scrisori pe care ar fi trebuit sã le ducã unor adepţi ai sectei lui, dar pe care temãtorul Remigio i le încredinţase lui Malachia să le ascundă în labirintul bibliotecii, în schimbul unor favoruri ruşinoase cu novicii. Când Remigio îl auzise pe Guglielmo vorbind despre nişte hârtii importante cu Severino în acea dimineaţã, chelarul se gândise cã era vorba despre scrisorile lui fra Dolcino, datã fiind arestarea recentã a complicelui lui, Salvatore. Interogat de inchizitorul Bernardo Guy, Remigio recunoaşte cã din neştiinţã şi poate nebunie a împãrtãşit erezia dolcinianã, dar mãrturiseşte şi cã a contribuit la prinderea lui fra Dolcino pe care l-a trãdat în schimbul unei hârtii de liberă trecere şi îşi susţine cu vehemenţã nevinovãţia în crimele din abaţie. Bernardo Guy rãmâne neînduplecat şi îşi vede în continuare de planul odios de a demonstra că Remigio împărtăşea, într-un fel sau altul, ideile susţinute de teologii împăratului, realizând astfel legãtura dintre aceste idei apãrate de capitulului de la Perugia, şi cele ale călugăraşilor şi ale dolcinienilor, o lovitură mortală pentru adversarii sãi ideologici şi politici. Abatele îşi dã seama cã autoritatea lui de mijlocitor dispãrea pe mãsurã ce Bernardo Guy îl fãcea sã apărã tot mai mult ca stăpânul unui loc în care toate infamiile secolului se adunaseră laolaltă. Deşi toatã lumea pricepe cã Bernardo Guy a învins, Michele, hotãrãşte cu riscul vieţii sã se ducã la Avignon, în speranţa cã îl va face pe papă sã accepte ordinul franciscan cu idealurile sale de sărăcie, evitând astfel o schismă a minoriţilor. Vizita la Avignon nu a avut rezultatul scontat pentru Michele pe care Papa l-a acuzat de aţâţător la erezii, şarpe hrănit de Biserică la sânul ei. Michele se împrieteneşte şi ajunge sã împãrtãşeascã ideile lui Guglielmo din Occam, citat şi el de Papã, iar mai apoi îl denunţã în public pe pontif. E însã prea târziu cãci  steaua împăratului sta să apună şi Papa Ioan al XXII-lea va reuşi sã impunã la conducerea franciscanilor o persoanã pe placul lui, în locul lui Michele. De fricã ca va fi ucis pe ascuns de Bernardo, Ubertino fuge din abaţie şi moare în chip tainic, după doi ani.

În seara întâlnirii pregãtitoare din abaţiei, bãtrânul orb Jorge ţine la slujbã o predicã foarte severã în care susţine cã întâmplãrile din mãnãstire sunt un simbol pentru tulburarea mai generalã din societate care cautã în cuvânt şi în opere sã sporeascã adevãrul, rãstãlmãcindu-l, iar simbolul acestei trufii este chiar Antichristul. Confirmând constatarea lui Adso cã „oamenii simpli plătesc întotdeauna pentru toţi”, fata acuzatã de vrãjitorie e luatã de avignonezi pentru a fi arsã pe rug. Bencio, un tânãr cãlugar care suferea de desfrânarea de a şti şi care cel mai probabil şterpelise din laboratul lui Severino cartea ciudatã, e ales surprinzãtor ajutor de bibliotecar şi asta îl face sã nu mai colaboreze cu Guglielmo la elucidarea misterului. În timpul slujbei de searã, Malachia se prãbuşeşte în bisericã, cu degetele şi limba neagrã, iar ultimele lui cuvinte sunt „… i-adevărat… avea puterea a mii de scorpioni…”. În felul acesta se îndeplineau şi profeţiile celei de-a cincea trâmbiţe care vorbea şi de scorpioni.

De la un cãlugãr, Guglielmo şi Adso aflã cã pânã nu demult tradiţia era ca bibliotecarii sã fie toţi italieni pentru cã ei urmau sã fie aleşi abaţi. Cu mult timp în urmã, lui Alinardo i s-a fãcut nedreptatea de a nu fi ales ajutor de bibliotecar în favoarea lui Malachia, un tânãr nici foarte cult, nici prea inteligent, dar care copia frumos textele pe care nu le înţelegea şi, mai ales, care pãzea straşnic biblioteca fãrã a şti ce proteja de fapt. Malachia şi-l luase drept ajutor pe la fel de nepriceputul Berengario de care îl lega o pasiune trupeascã ce a dat într-o mare gelozie atunci când Berengario şi-a început legãtura cu Adelmo. Pe de altã parte, Malachia pãrea sã-l asculte orbeşte pe bãtrânul Jorge care, deşi orb, ştia exact conţinutul fiecãrei cãrţi din bibliotecã. Interesant e cã abatele actual încãlcase tradiţia fiind investit la conducerea mãnãstirii fãrã sã fi fost bibliotecar înainte, în urma meritului – singular dupã unele cleveteli – de a fi scos trupul neînsufleţit al Sfântului Toma pe scara unui turn pe unde cadavrul nu izbutea să treacă. Abatele dinaintea lui, Paolo din Rimini, fusese un cititor pătimaş care cunoştea pe dinafară toate cărţile din bibliotecă, dar avea o infirmitate curioasă, cãci nu putea să scrie. Paolo din Rimini a plecat într-o călătorie şi a dispărut, iar locul lui nu a putut fi luat de bibliotecarul Roberto din Bobbio care era bolnav şi aşa a ajuns prin urzeli secrete la conducerea mãnãstirii Abbone din Fossanova. Ţinând cont cã titlurile erau înscrise în catalogul bibliotecii în ordinea cumpărării lor şi de faptul cã bãtrânul Alinardo se plângea cã fusese nedreptãţit prin neacordarea funcţiei de bibliotecar cu vreo cincizeci de ani în urmã, Guglielmo deduce cã între Paolo şi Roberto trebuie sã fi existat un alt bibliotecar, concurentul tainic al lui Alinardo, dupã care a fost ales total suprinzãtor Malachia care pãrea mai mult un om de paie decât un învãţat. Guglielmo şi Adso pricep cã totul se desfăşoară în jurul furtului şi stăpânirii unei cărţi, care era ascunsă în finis Africae şi care s-a întors la loc dupã ce Malachia l-a numit pe Bencio ajutorul sãu, în schimbul înapoierii preţiosului manuscris. Înfricoşat de crimele care nu se mai terminã nici dupã recuperarea cãrţii, Bencio îi povesteşte lui Guglielmo cã foile în greceşte ale misterioasei cãrţi pãreau lipite de umezeală şi nu erau tipãrite pe pergament, ci pe pânză.

Guglielmo realizeazã subit codul care permite intrarea în finis Africae: apãsarea pe prima (q) şi pe a şaptea literã (r) din al patrulea cuvânt al versetului „Super thronos viginti quatuor” scris deasupra deasupra oglinzii care se deschide ca o uşã. În camera din interior îl gãsesc pe bãtrânul Jorge care îl ademenise pe abate într-o micã sală paralelă ce ducea direct din osuar în finis Africae şi îl blocase acolo lãsându-l sã moarã sufocat. Jorge nu era de acord cu dorinţa abatelui de a deschide publicului finis Africae ceea ce pentru bãtrânul orb care fusese adevãratul stãpân al abaţiei în ultimii patruzeci de ani reprezenta o trãdare a adevăratei meniri a bibliotecii. Jorge reuşise sã îi sufle postul de bibliotecar lui Alinardo atunci când, cu cincizeci de ani în urmã, se întorsese din Spania lui natalã cu cele mai frumoase manuscrise ale Apocalipselor din Leon şi Castilia, dar şi cu singura copie a celei de-a doua cãrţi a Poeticii lui Aristotel, pe care toţi o socoteau pierdută sau niciodată scrisă, tipãritã pe pânzã la Silos, lângã Burgos, locul său de naştere. Dar cum Jorge nu îşi dorea s-o mai citească şi alţii, el a ascuns-o în camera secretã a bibliotecii şi, cum a orbit curând dupã întoarcerea la abaţie şi nu putea deveni bibliotecarul oficial, şi-a ales un om de paie pe care sã îl poatã manevra uşor, pe Malachia. Simţind cã cineva s-ar fi putut apropia de preţiosul manuscris dupã ce îndrãgostitul Berengario îi destãinuise taina lui Adelmo, Jorge impregneazã pânza cu o otravã deosebit de puternicã pe care i-o furase lui Severino cu mult timp în urmã. Guglielmo desluşeşte cursul adevãrat al evenimentelor din ultimele şase zile din abaţie: Adelmo se sinucisese, dar nu înainte de a îi împãrtãşi taina pãtrunderii în camera secretã a bibliotecii lui Venanzio, vorbitor de greacã, care apoi s-a dus în finis Africae şi a furat cartea pe a răsfoit-o cu nesaţ şi imediat a simţit o senzaţie de arsurã aşa cã s-a dus la bucătărie unde a şi murit. Berengario îi găseşte trupul în bucătărie şi se teme sã nu declanşeze vreo anchetã care sã îl dea de gol cã el i-a destãinuit trecerea secretã lui Adelmo, aşa cã îl carã în spinare pe Venanzio şi îl aruncă în hârdăul cu sânge, ştergându-şi apoi mâinile pe cârpa gãsitã îl chilia lui. Berengario ia însã şi cartea pe care o citea Venanzio cu atâta lãcomie şi se duce cu ea la spital, ca sã o citească ferit de toţi, ori acolo moare şi el otrãvit. Severino care administra şi spitalul regăseşte cartea, dar Jorge, în dorinţã de a recupera manuscrisul cu orice preţ, îi spune lui Malachia cã Berengario avusese o legătură cu Severino pe care îl şi răsplătise cu o carte din finis Africae, adãugând cã aceasta avea puterea a mii de scorpioni tocmai pentru ca Malachia sã nu o citeascã de fricã. Malachia, nebun de gelozie, se duce la Severino pretextând cã are nevoie de ierburile halucinogene pe care le punea noaptea spre pazã în bibliotecã şi îl omoarã, dar nu apucã sã ia şi cartea pentru că soseşte chelarul. Bencio furã cartea din laboratorul lui Severino şi, spre norocul lui, nu are timp sã o citeascã înainte ca Malachia sã îl numeascã ajutorul sãu, în schimbul înapoierii manuscrisului. Jorge nu îşi dorea ca Malachia, executantul credincios al ordinelor lui, sã moarã, dar bibliotecarul are proasta inspiraţie, pentru prima datã în viaţã, sã ia o decizie singur şi, cuprins de curiozitate, rãsfoieşte cartea care îl otrãveşte. Deşi morţile pãreau cã se succed urmând cele şapte trâmbiţe ale Apocalipsei, Jorge nu acordase atenţie acestei idei înaintate de Alinardo decât dupã ce auzise cã Guglielmo o găsise pertinentã, convingându-se astfel cã dispariţiile erau hotãrâte de un plan dumnezeiesc, pentru care bãtrânul orb îşi declina orice rãspundere. Jorge era ferm convins cã Dumnezeu îl va ierta pentru că va şti că a făcut totul întru slava Sa şi cã datoria lui era să apere biblioteca.

Dialogul final dintre Guglielmo şi Jorge e central în înţelegerea romanului: „De ce aceasta [cartea lui Aristotel] îţi inspiră atâta teamă?

— Pentru că era a Filosofului. Orice carte a omului acela a distrus câte o parte a înţelepciunii pe care creştinătatea o strânsese de-a lungul veacurilor. (…) Fiecare cuvânt al Filosofului, pe care acum au ajuns să jure şi sfinţii şi pontifii, a întors imaginea lumii pe dos. Dar el n-a izbutit să întoarcă pe dos imaginea lui Dumnezeu. Dacă această carte ar deveni… ar fi devenit subiect de interpretare deschisă, am fi depăşit şi ultima limită. (…) Râsul este slăbiciunea, putreziciunea, lipsa de gust a cărnii noastre. (…) Dar aşa râsul rămîne un lucru josnic, la îndemâna celor simpli, taină dezvăluită pentru plebe. (…) Dar aici, aici… şi acum Jorge bătea cu degetul în masă, alături de cartea pe care Guglielmo o ţinea dinainte, aici se răstoarnă funcţia râsului, aici ea e ridicată la rangul de artă, i se deschid porţile lumii celor învăţaţi, se face din el obiect de filosofie şi de perfidă teologie… (…) Biserica poate răbda erezia celor simpli, care se condamnă singuri, ruinaţi de neştiinţa lor. Inculta sminteală a lui fra Dolcino şi a celor ca el nu va pune în pericol orânduiala dumnezeiască. Va predica silnicia şi va muri de silnicie, nu va lăsa nici o urmă, va trece aşa cum trece carnavalul, şi nu are importanţă dacă în timpul sărbătorii se va fi produs pe pământ, şi pentru scurt timp, epifania lumii de-a-ndoaselea.

Râsul îl eliberează pe mocofan de frica de diavol, deoarece în praznicul nebunilor şi diavolul apare sărac şi nebun, deci putând să fie controlat. Dar această carte ar putea să-i înveţe pe oameni că eliberarea de frică înseamnă înţelepciune. Când râde, când vinul îi gâlgâie în gât, omul de jos se simte stăpân pentru că a răsturnat legăturile senioriale; dar cartea aceasta ar putea să-i înveţe pe învăţaţi mijloace rafinate, şi din acel moment strălucite, cu care să facă legitimă o asemenea răsturnare. (…) Râsul îl îndepărtează pentru câteva clipe pe omul simplu de spaimă. Dar legea se impune prin spaimă, al cărui nume adevărat este frica de Dumnezeu. Şi de la această carte ar putea pleca scânteia luciferică, ceea ce ar aţâţa în lumea întreagă un nou incendiu: şi râsul s-ar arăta ca artă nouă, necunoscută chiar şi de Prometeu, pentru a înlătura teama. Omul simplu, care râde, în clipa aceea nu-i mai pasă că va muri; dar apoi, după ce încetează dezmăţul, liturghia îi impune din nou, potrivit voinţei lui Dumnezeu, frica de moarte. Şi din această carte ar putea lua naştere noua şi distrugătoarea năzuinţă de a nimici moartea prin dezrobirea de frică. Şi ce vom fi, oare, noi, fiinţe păcătoase, fără frică, poate cel mai chibzuit, mai afectuos dar al lui Dumnezeu (…) Din această carte s-ar naşte gîndul că omul poate să vrea pe pămînt (cum dădea de înţeles Bacon al tău în legătură cu magia naturală) chiar belşugul din ţara unde curge lapte şi miere. Dar tocmai asta este ceea ce nu trebuie şi nu putem să avem. (…) Dar în ziua când cuvântul Filosofului va îndreptăţi jocurile lăturalnice ale imaginaţiei destrăbălate, oh, atunci cu adevărat că ceea ce stătea la margine va sări la mijloc, şi din mijloc îşi va pierde orice urmă. Poporul lui Dumnezeu se va transforma într-o adunare de monştri ridicaţi din hăurile pămîntului necunoscut, şi atunci periferia cunoscută a pămîntului va deveni inima împărăţiei creştine(…) Şi plebea nu are scule ca să-şi şlefuiască râsul până într-atât încât să-l facă să devină un instrument împotriva seriozităţii păstorilor care trebuie s-o conducă la viaţa eternă şi s-o scape de chemările cărnii, ale neruşinării, ale mâncării, ale poftelor ruşinoase. Dar dacă cineva, într-o zi, fluturând cuvintele Filosofului şi vorbind deci ca un filosof, ar aduce arta râsului la puterea unei arme subtile, dacă retorica convingerii ar fi înlocuită cu retorica derâderii, dacă topica răbdătoarei şi salvatoarei construcţii a imaginilor reînvierii va fi înlocuită cu topica nerăbdătoarei distrugeri şi a răstălmăcirii tuturor imaginilor celor mai sfinte şi mai respectabile — oh, în ziua aceea şi tu şi toată înţelepciunea ta, Guglielmo, veţi fi răsturnaţi. (…)

— De ce ? M-aş lupta, iscusinţa mea s-ar împotrivi iscusinţei altuia. Ar fi o lume mai bună (…)

— Nu ne înspăimîntă asprimea donatistului, nebunia sinucigaşă a circumciziei, desfrâul bogomilului, trufaşa puritate a albigensului, nevoia de sânge a flagelatorului, ameţeala răului arătată de fratele liberului spirit; îi cunoaştem pe toţi şi cunoaştem rădăcina păcatelor lor, care e însăşi rădăcina sfinţeniei noastre. Nu ne înspăimîntă şi mai ales ştim cum să-i distrugem sau, mai bine spus, cum să-i lăsăm să se distrugă singuri (…) Ba, aş zice, prezenţa lor ne este de mare folos, ea se înscrie în hotărârea lui Dumnezeu, pentru că păcatul lor stârneşte virtutea noastră, (…) necuvioşia lor face să strălucească cuvioşia noastră (…) Dar dacă într-o zi – şi nu printr-o excepţie plebeie, ci ca o asceză a savantului, încredinţată mărturiei de netăgăduit a Scripturii – arta derâderii ar deveni acceptabilă, şi s-ar arăta nobilă şi liberală, şi nu mecanică după cum era, dacă într-o zi cineva ar putea spune (şi ar fi ascultat): eu râd de întrupare… Atunci nu vom avea arme pentru stăvilirea acelei blasfemii, pentru că ea ar chema împreună toate puterile întunecate ale materiei corporale, cele care se afirmă în băşină şi-n rut, şi rutul şi băşina şi-ar aroga dreptul, care aparţine doar spiritului, de-a se exprima unde vrea!”

Guglielmo îl acuzã pe Jorge cã este diavolul, explicând cã „diavolul este obrăznicia spiritului, credinţa fără zîmbet, adevărul care nu este cuprins niciodată de îndoială”. Jorge îi rãspunde cã, dimpotrivã, el, ca şi întemeietorul ordinului sãu, Sfântul Francisc care vorbea cu animalele, e mai rău decît diavolul. La acestea, Guglielmo aratã cã  Francisc îi învăţa pe oameni să privească lucrurile dintr-o altă parte, iar Jorge continuã: „Oamenii simpli nu trebuie să vorbească. Cartea aceasta ar fi îndreptăţit ideea că limba oamenilor simpli ar fi purtătoarea unei oarecare înţelepciuni. Acest lucru trebuie împiedicat, şi asta am vrut să fac eu. Tu spui că eu sunt diavolul; nu e adevărat. Eu am fost mâna lui Dumnezeu.

— Mâna lui Dumnezeu creează, nu ascunde.

— Există margini dincolo de care nu este îngăduit să mergi. Dumnezeu a vrut ca pe anumite hărţi să stea scris hic sunt leones.

— Dumnezeu i-a creat şi pe monştri. Şi pe tine. Şi despre totul vrea să se vorbească.”

Jorge începe sã rupã paginile otrãvite ale Poeticii şi sã le mãnânce, împlinind astfel profeţiile de dinaintea celei de-a şaptea trâmbiţe pe care le citeazã: „pecetluieşte cele ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie, ia-le şi devorează-le, ele vor amărî pântecele tău, dar pentru gura ta dulci vor fi, precum mierea. Vezi? Acum pecetluiesc ceea ce nu trebuie spus, în mormântul care devin. A râs, chiar şi el, Jorge. Pentru prima dată l-am auzit râzând… A râs cu gura, fără ca buzele să se fi alăturat bucuriei, şi părea că plânge.” Apoi Jorge stinge felinarul celor doi şi încearcã sã îi închidã în finis Africae, dar ei scapã şi atunci Jorge dã foc bibliotecii de la care arde mai apoi întreaga mãnãstire. Lipsiţi de autoritatea abatelui care „era mort, sau murea chiar în clipa aceea, zidit într-o tainiţă fără aer, care acum se prefăcea într-un cuptor, într-un taur al lui Phalaris”, cãlugãrii nu reuşesc sã se organizeze eficient sã stingã incendiul şi toatã abaţia e distrusã. Guglielmo plânge la distrugerea bibliotecii care fusese în parte condamnatã şi de propriul ei refuz de a fi cunoscută, de zgârcenia intrărilor sale şi o face nu atât pentru cã Jorge ieşise „prin mila lui Dumnezeu, (…) iar biruitor”, ci pentru cã, dupã pierderea comorii de cunoaştere din rafturile bibliotecii, nicio înţelepciune nu îi mai stătea în cale Antichristului. Guglielmo explicã cã „Antichristul poate lua naştere chiar din credinţă, din dragoste prea mare faţă de Dumnezeu, sau de adevăr, după cum ereticul se naşte din sfânt, şi cel bântuit de draci din clarvăzător. Teme-te, Adso, de profeţi şi de cei dispuşi să moară pentru adevăr, care de obicei fac foarte mulţi oameni să moară împreună cu ei, adesea înaintea lor, uneori în locul lor. Jorge a împlinit o operă diabolică pentru că iubea în chip atât de fără ruşine adevărul lui, încât a îndrăznit totul ca să distrugă minciuna altora. Jorge se temea de cartea a doua a lui Aristotel poate pentru că ea învăţa într-adevăr cum să se deformeze chipul oricărui adevăr, pentru a nu deveni sclavii propriilor noastre născociri. Poate că datoria celui care-i iubeşte pe oameni este să-i facă să râdă de adevăr, să facă adevărul să râdă, pentru că singurul adevăr este să învăţăm să ne eliberăm de pasiunea nesănătoasă pentru adevăr.” Tot atunci investigatorul îşi dã seama cã a descoperit totul din greşeală: „Nu m-am îndoit niciodată de adevărul semnelor, Adso, ele sunt singurul lucru pe care-l are omul la îndemână pentru a se descurca în lume. Ceea ce n-am înţeles eu era legătura dintre semne. Am ajuns la Jorge după un plan apocaliptic care părea să lege laolaltă toate crimele, şi cu toate astea era întâmplător. Am ajuns la Jorge căutând un făptaş al tuturor crimelor, şi am aflat că fiecare crimă avea de fapt un alt autor, sau pe nimeni. Am ajuns la Jorge urmărind să găsesc un plan al unei minţi bolnave, dar calculate, şi nu era nici un plan, sau Jorge însuşi fusese depăşit de propriul său plan de la început, şi după asta se pornise un lanţ de cauze, şi de supracauze, şi de cauze care se ciocneau între ele, care acţionau după cum voiau ele, creând condiţii care nu mai erau legate de nici un plan. Şi atunci, unde e toată înţelepciunea mea ? M-am purtat ca un încăpăţânat, urmând un raţionament fals, când trebuia să ştiu bine că în univers nu există nici un raţionament. (…) Raţionamentul pe care şi-l plăsmuieşte mintea noastră este ca o plasă, sau ca o scară, care se construieşte ca să ajungi la ceva. Dar după aceea scara trebuie aruncată, pentru că se descoperă că, deşi slujea, era lipsită de sens. (…) Singurele adevăruri care slujesc sunt scule de aruncat. (…) Este greu să te învoieşti cu ideea că nu poate să existe o rânduială în univers, pentru că ar supăra libera voinţă a lui Dumnezeu şi atotputernicia lui. Aşa că libertatea lui Dumnezeu este osânda noastră, sau cel puţin osânda mândriei noastre.”

Dupã pãrãsirea abaţiei şi în condiţiile în care se prefigura victoria Papei Ioan al XXII-lea în faţa împãratului Ludovic Bavarezul, pãrinţii lui Adso considerã cã e mai prudent ca acesta sã se despartã de maestrul sãu franciscan Guglielmo primejduit de noua configuraţie de forţe politice şi ecleziastice.  Guglielmo din Baskerville moare în timpul ciumei de la jumãtatea secolului al XIV-lea. După mulţi ani, aflat într-o călătorie în Italia, Adso viziteazã ruinele abaţiei pãrãsite de unde culege toate rămăşiţele de pergament care se puteau găsi. Din ele, urmeazã Adso, „mi s-a însăilat în minte o mică bibliotecă, semn al celei mari, care dispăruse, o bibliotecă făcută din bucăţi, citate, fraze neterminate, rupturi de cărţi. Cu cât citesc aceste însemnări, cu atât mă conving mai mult că înşiruirea de fapte de care vorbesc este rodul întâmplării şi că nu cuprinde nici un mesaj. Dar paginile acestea neterminate m-au însoţit toată viaţa care mi-a mai rămas de trăit de atunci, le-am cercetat ca pe un oracol, şi mi se pare chiar că tot ceea ce am scris atunci pe foile acestea, pe care le citeşti tu, cititorule necunoscut, nu e altceva decât o mixtură, un carme a figura, adică o povestire cu poze, un nesfârşit acrostih care nu spune şi nu repetă alta decât ceea ce mi-au şoptit acele fragmente, şi nu mai ştiu dacă până acum eu am vorbit despre ele sau ele au vorbit prin gura mea. Dar oricare dintre cele două situaţii ar fi adevărată, cu cât îmi citesc mie însumi povestea de aici, cu atât izbutesc mai puţin să pricep dacă în ea există vreo urzeală care merge dincolo de desfăşurarea firească a întâmplărilor şi a timpurilor ce o încheagă. Şi este un lucru greu pentru călugărul acesta bătrân, aflat în pragul morţii, să nu ştie dacă litera pe care a scris-o cuprinde în ea vreun înţeles ascuns, sau dacă are mai mult de unul, şi multe, sau nici unul.” Adso crede cã Dumnezeu e un nimic zgomotos, pe El nu-L atinge niciun Acum sau Aici şi e pregãtit sã cadã în dumnezeirea tăcută şi nelocuită, unde nu există operă şi nici imagine. Romanul se încheie cu un citat în latinã din Despre dispreţul pentru lume de Bernard de Cluny care s-ar traduce „dăinuie prin nume străvechiul trandafir, dar nu mai păstrăm decât numele (denumirile) goale”.

https://dragdelectura.wordpress.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s