Filosofie

Iulian Chivu – Citindu-l romaneste pe Martin Heidegger.

 

Orice realitate, ca unitate hegeliană între esenţă şi existenţă, în paradigma cunoaşterii, presupune analiză de gen, de determinaţii şi definitoriu, în care subiectul cunoscător nu este o tabula rasa. In măsura în care el contează esenţial, atunci diferenţierile se explică, nu neapărat se şi justifică. Aşa de pildă, citindu-l româneşte pe Martin  Heidegger cu eseul său „Construire, locuire, gândire”, un etnolog va înţelege mai adânc sensurile habitării în diferenţierile lor intra-  şi extracomunitare. Citindu-l româneşte, adică percepându-l  pe Heidegger prin experienţialul românesc, cu conotaţiile specificităţii, confirmăm cu argumente autohtone că „omul este în măsura în care locuieşte”(bauen). Filosoful german definea locuirea pornind de la relaţia dintre om şi spaţiu ca punere a esenţei în lucruri (dar şi cu alternativa de a lăsa lucrurile în esenţa lor). Astfel, un spaţiu este locuit în măsura în care posedăm capacitatea de a locui, ceea ce în germană se spune simplu: die Wohnenden. Mai vechiul bauen este asimilat semantic cu românescul  a sălăşui. In strânsă legătură culocuirea a apărut construirea, în care se regăseşte personalitatea locuirii, individualizarea ei.

Etnologii români (Butură, Vlăduţiu, Vuia ş.a) au consacrat locuirii, mai întâi prin locuinţă (mai apoi prin locuirea însăşi), studii remarcabile care au subliniat individualizarea, originalitatea, determinările funcţionalităţilor, fiindcă, trebuie s-o repetăm şi noi, nimic în gospodăria ţărănească tradiţională nu s-a dovedit a fi de prisos. Cel mult, aceasta a purtat amprenta provizoratului ca efect al unui timp incert. Nu este o noutate că bordeiele din Muntenia (Gorj, Olt, Teleorman), locuinţe mono- sau bicelulare semiîngropate, construite de regulă în coasta dealului, printr-o aşa-zisă meştergrindă puteau fi camuflate de propriul acoperiş şi apoi erau abandonate salvând bruma de strânsură de la jaful năvălitorilor. Uşa se înclina înăuntru prin coborârea mărtacilor, iar  meşter-grindase cobora la nivelul pământului aşa încât coasta dealului îşi recăpăta continuitatea, iar prin faptul că bordeiul era acoperit cu pământ, pe care creştea vegetaţia spontană, reuşea să-i înşele frecvent pe năvălitori. După trecerea puhoiului, oamenii reveneau la „aşezările” lor, ridicau meşter-grinda şi fixau din nou uşa în mărtaci, iar viaţa reintra  în normalitate.

Ulterior, când certitudinile s-au statornicit, s-a întemeiat satul, cu  o tipologie impusă de locuirea spaţiului; satul adnunat (de-a lungul unui drum sau al unei ape), satul împrăştiat etc. Şi astfel, Heidegger (foto jos) se citeşte româneşte, sârbeşte, franţuzeşte sau nemţeşte la fel de bine, dar cu argumente diferite.

Locuirea a condus spre locuinţă, sau locuinţa a condus spre locuire? Evoluţionismul are un răspuns  previzibil, dar se pare că istoria civilizaţiilor argumentează cât se poate de obiectiv: locuinţa, din moment ce cunoaşte ea însăşi o evoluţie a funcţiilor, înseamnă că  este un răspuns material al unei nevoi. Aşadar, e firesc să vorbim mai înainte de locuire, ca legare de un loc în care fiinţa şi-a motivat statornicirea. Româneşte, evoluţia de la bauen la die Wohnenden ordonează lexical ceea ce locuirea a creat: adăpost, sălaş (sălaşnă), locaş (lăcaş), aşezare, şezământ (şezut), cămin,  casă (odaie) incluzând aici şi figurativele bârlogcuibculcuşsat precum şi locuinţă ori domiciliu,  cu o deschidere semantică mai rece, înclinată spre administrativ. Deci Heidegger are dreptate şi în româneşte mai ales dacă urmărim în diacronie etnologică evoluţia semantico-funcţională a locuirii. De la provizorat la statornicie, ca de la  adăpost la casăSălaşul ar putea fi un adăpost ceva mai sigur şi mai statornic, ceea ce locaşul nu izbuteşte pe deplin, însă varianta lui, lăcaş, deplasează lucrurile spre un conţinut  eticizat, uneori  peiorativ, dar care afirmă amprenta intimă a locuirii, judecând după expresii de genul: în ce lăcaş ai intrat, peste ce lăcaş ai dat, şi-a aflat lăcaşul etc., unde numai substituirea  cu un sinonim (de pildă cămin sau adăpost) face diferenţierea nu atât în plan semantic (sinonimia se păstrează), cât în plan conotativ, mai ales, fiindcă limba a urmat întocmai gândului.

Etnologic, determinările  gândirii au dat conţinutul de sine al locuirii, ca răspuns funcţional, iar construirea le-a adăugat stilul prin care Sinele şi-a asumat întregul,  ceea ce Heidegger numea punere a esenţei în lucruri.

Aşa stând lucrurile, putem remarca Sinele stilistic al locuinţei, Sinele satului, al zonei etnografice, al regiunii (în raportul privat- public; închis-deschis) şi nu în ultimul rând al naţiunii (vezi inclusiv L. Blaga, cu  Spaţiul mioritic, R. Vulcănescu, în Fenomenul horal etc.). Esenţa lucrurilor, aşadar, se poatea spune după Heidegger că vine din gândire, din locuire şi din construire. In toate acestea se regăseşte Sinele (individual sau colectiv) şi de aceea un reproş pe care i-l făcea un tânăr  etnolog  din Montreal Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti ni se pare neîntemeiat atât după criteriul heideggerian, cât  şi  după  ştiinţa etnologică. Tânărul observa cunoscutului muzeu bucureştean absenţa muzeografică a toaletelor, chiar dacă nu a observat aceeaşi lipsă parizianului Trocadero ori suedezului Skansen. Etnologul, în loc să repună esenţialul în lucruri, se limitează la ceea ce nu subzistă, la derizoriul funcţional al acestora (toaleta nu este nici măcar anexă sau acaret); Sinele subzistent este acolo unde  este şi locuirea (sălăşuirea), nu în anexe. Limba ne atrage lexical atenţia  că locuinţa nu poate fi detaşată de loc (radicalul atâtor derivate: loc-al, loc-alnicîn-locu-ire etc.), din care îşi umple  semantic conţinutul şi cu care se însoţeşte etnologic în locuinţă (construcţie); casa de la munte valorifică  cu precădere piatra şi lemnul, pe când cea de la cîmpie, cum ar fi în sudul  Teleormanului, ajunge la casa din pământ bătut, ori, de pildă, locuinţele grupurilor ona din Ţara de Foc, nişte simple paravane împotriva vânturilor.

Prin nevoia de locuire şi mai apoi prin locuinţă, statutul zeului s-a schimbat şi el, sentimentul religios a câştigat în consistenţă; nomandul s-a legat prin totem de divinitatea protectoare (divinităţile animiste ale ubicuităţii, henoteismul), iar prin statornicire, zeul şi-a găsit altar chiar la intrarea în locuinţă, ori lângă vatra focului şi mai apoi a intrat în templu ori în basilică, locuirea lui avându-şi Sinele în numinosul pe care l-a inspirat, ca punere a esenţei în lucruri, după cum spunea Heidegger.

Locuirea românească a ordonat şi ea teluricul şi uranicul pe o axă a cosmologiei sale, care începea de pe vatra casei şi din centrul satului; transcendenţă care coboară cât să dea temei, apoi urcă atât cât să dea orizont nădejdilor şi să împace pe termen lung destinul cu locul, domesticindu-le  dimpreună. O spun porţile maramureşene, stâlpul hornului, traforajele de la intrare, motivele solare şi cele florale de pe cusături şi ţesături, albastrul de Voroneţ, tot atâtea puneri de esenţă în lucruri. Aşadar, Heidegger  eternizează şi  universalizează legătura cartezianului a fi cu  a gândi – a locui – a construi prin  die Wohnenden. http://www.agero-stuttgart.de

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s