Comunism

Crimele Ministerului de Interne din Romania si serviciilor secrete de la Bucuresti – Cel mai negru cosmar din istoria Neamului Romanesc.

 

Procesul membrilor Legaţiei Italiei la Bucureşti din toamna anului 1951 a demonstrat că Securitatea nu avea scrupule in inventarea unor acuzaţii grave. Toţi cei implicaţi in respectiva mascaradă judiciară au ispăşit ani grei de temniţă in puşcăriile politice. Cei mai fericiţi au reuşit să plece după un timp in Italia, prin presiuni internaţionale. Din nefericire, pentru unii inchisoarea a insemnat sfărşitul vieţii…

Procesul membrilor Legaţiei Italiei la Bucureşti din toamna anului 1951 a demonstrat că Securitatea nu avea scrupule in inventarea unor acuzaţii grave. Toţi cei implicaţi in respectiva mascaradă judiciară au ispăşit ani grei de temniţă in puşcăriile politice. Cei mai fericiţi au reuşit să plece după un timp in Italia, prin presiuni internaţionale. Din nefericire, pentru unii inchisoarea a insemnat sfărşitul vieţii…

Incepănd de la 24 noiembrie 1951, s-a trecut la reanchetarea lui Eraldo Pintori asupra relaţiilor lui cu diverse alte persoane despre care nu a fost vorba in lunile premergătoare procesului. De pildă, a fost intrebat cine a fost angajat drept medic al Legaţiei Italiei după plecarea lui Antonio Nocera din ţară. Cum a intrat in contact cu Dimitrie Gheorghiu, născut la 10 septembrie 1899, la Iaşi, fost inspector de poliţie, deţinut atunci in penitenciarul din Făgăraş, de la care primise unele informaţii, pasate ulterior lui Giuseppe Puri Purini? Nu a fost nevoie de o explicaţie sofisticată, pur şi simplu, Dumitru Gheorghiu locuise in vecinătatea sa apropiată, pe Str. Laurenţiu Claudian nr. 32. Ce ştia despre Anca Magheru, pe care o cunoscuse atunci cănd era secretară la Legaţia romănă de la Roma? La ultima intrebare, Eraldo Pintori n-a avut nimic altceva de spus decăt că Anca Magheru, după ştiinţa sa, fusese arestată in 1943 pentru activităţi comuniste. In sfărşit, chiar in ziua Crăciunului, la 25 decembrie 1951, colonelul Petre Petrescu şi căpitanul Mihai Niculescu, prin adresa nr. 141/6457, au formulat ultima lor cerere destinată Direcţiei a VIII-a de anchete penale: să stoarcă de la Eraldo Pintori declaraţii complete şi separate asupra tuturor societăţilor şi intreprinderilor cu capital italian, existente in Romănia pănă la naţionalizarea din iunie 1948. Şi aceste chestiuni se puteau obţine din arhivele Ministerului romăn al Industriei. I s-au mai cerut deţinutului date despre consulatele şi coloniile italiene şi „o completare la declaraţia sa privitoare la biroul cifrului din cadrul Legaţiei Italiei”. Anume, „dacă au existat in acest birou instalaţii tehnice, aparate de cifrat, de radioemisiune etc.”. Cu alte cuvinte, Securitatea se angajase intr-o acţiune de spionaj asupra unui spaţiu care se bucura de extrateritorialitate prin constrăngerea unui biet deţinut condamnat să moară in puşcărie. Urătă poveste!

PEDEPSE NEDREPTE. După Crăciunul din iarna 1951/1952, timp de aproape un an şi jumătate, Eraldo Pintori dispare din documentele Securităţii şi este de presupus că a fost lăsat să-şi ispăşească in pace pedeapsa nemeritată. La 14 mai 1953 se afla deţinut in penitenciarul din Mărgineni şi urma să fie vizitat de un diplomat italian, al cărui nume nu era precizat. „Organele noastre avizează negativ o asemenea vizită” – au decis locotenent-colonelul Eugen Szabo şi locotenentul Ilie Mihai, intr-o adresă transmisă Ministerului Afacerilor Interne, in speţă Unităţii Militare 0618. La 17 septembrie 1953, locotenentul Colea Barbu, prin intermediul sursei Beraru, recrutată din interiorul Legaţiei Italiei, a aflat că Argilia Pintori inaintase Prezidiului Marii Adunări Naţionale o nouă cerere de graţiere a soţului ei. Cererea a fost respinsă, cum va fi respinsă şi o cerere consecutivă din 1954. Abia la 8 aprilie 1955, transferat intre timp la penitenciarul de la Piteşti, Eraldo Pintori a fost pus la dispoziţia Ministerului Afacerilor Interne, fiind eliberat in aceeaşi zi din detenţie. După ce a fost găzduit in sediul Legaţiei Italiei timp de trei zile, la 12 aprilie acelaşi an, a plecat spre ţara natală insoţit de doi curieri. Executase exact patru ani fără 19 zile de inchisoare.

Dacă tot au fost anchetaţi in acelaşi lot şi judecaţi impreună in acelaşi proces, se cuvine să ştim şi ce s-a intămplat cu ceilalţi inculpaţi implicaţi in mascarada menită să discrediteze Legaţia Italiei. Augustin Pacha nu a fost condamnat numai la 18 ani de temniţă grea, ci şi la 1.200.000 lei amendă penală, o sumă destul de consistentă atunci. In 1952, a fost transferat din arestul Ministerului Afacerilor Interne la penitenciarul din Sighet, unde erau incarceraţi cei mai importanţi demnitari ai „fostului regim exploatator al clasei muncitoare şi vinovat de dezastrul ţării”, asta din punctul de vedere al comuniştilor. Deţinut in celula nr. 52, a fost supus unui tratament de exterminare, s-a imbolnăvit foarte grav, şi-a pierdut vederea, şi in 1956 a fost transportat sub escortă la Timişoara, in libertate supravegheată. A decedat in acelaşi an, in vechea sa locuinţă de pe Str. Voltaire nr. 4.

CHINURILE AIUDULUI. Inspectorul şcolar Gheorghe Săndulescu, suspectul animator al ficţiunii Partidului Social-Creştin, despre care unele documente lasă să se inţeleagă că era agent provocator al Securităţii, a murit in penitenciarul de la Aiud in 1953. Nu era de mirare. Securitatea ii trata cu un cinism infinit chiar şi pe cei care o ajutau să declanşeze un scandal politic sau de spionaj. Au existat şi ofiţeri ai Siguranţei de odinioară, preluaţi temporar de Securitate, cărora li s-a incredinţat misiunea ingrată de a se lăsa incarceraţi sub acoperirea de deţinuţi de drept comun, spre a obţine informaţii suplimentare de la deţinuţii politici, prin tragerea lor de limbă. Şi au fost uitaţi in detenţie. Supravieţuitorii au fost eliberaţi peste aproape un deceniu şi jumătate, cu prilejul masivelor graţieri din 1964. Intr-o vreme, despre Gheorghe Săndulescu circula zvonul că s-ar fi sinucis ca să nu vorbească, fapt perfect plauzibil in imprejurările de atunci.

La 1 martie 1954, prin Hotărăre a Consiliului de Miniştri, Ministerul Afacerilor Interne a decis eliberarea lui Johannes Heber şi plasarea lui in domiciliu obligatoriu, la Timişoara, tot pe Str. Voltaire nr. 4, pentru o perioadă de 60 de luni. Decizia a devenit operativă abia la 7 iulie 1956, printr-un document semnat de generalul maior Alexandru Nicolschi, secretar general al ministerului de resort. La 17 iulie 1956, şeful Serviciului C al Securităţii, colonelul Gogu Popescu, a comunicat hotărărea in speţă Direcţiei Regionale Timişoara, respectiv colonelului William Steskal, locotenent colonelului Wilhelm Einhorn şi căpitanului Constantin Novac, precum şi penitenciarului de la Rămnicu Sărat, unde se ştia că era deţinut preotul Johannes Heber. Insă de la 30 decembrie 1955, Heber nu mai era acolo, fiind cerut de Direcţia Regională Bacău a Securităţii. La 30 august 1956, locţiitorul şefului Serviciului C, locotenent-colonelul Nicolae Mateescu, a cerut la Bacău lămurirea urgentă a situaţiei, dar, intre timp, Johannes Heber fusese trecut sub jurisdicţia Regionalei Suceava, fără să se ştie de ce. In sfărşit, la 14 septembrie 1956, de la Suceava, s-a comunicat centralei de la Bucureşti că Heber fusese eliberat din detenţie la 31 iulie acelaşi an. Din nefericire, nu se mai ştia unde era, dispăruse ca şi cum n-ar fi fost, ceea ce a stărnit un moment de panică.

RESTRICŢII. Nu era prima dată cănd se putea constata că in Securitate dreapta nu prea ştia cu ce se ocupa stănga. In realitate, printr-o hotărăre adoptată la nivelul ministrului Alexandru Drăghici, lui Johannes Heber i se fixase domiciliu obligatoriu nu la Timişoara, ci in comuna Freidorf din acelaşi fost judeţ Timiş-Torontal şi avea aprobarea să se deplaseze periodic la rudele sale din localitatea Utvin. La 7 mai 1957, a cerut să i se aprobe o deplasare la Bucureşti şi la Buftea, unde avea alte rude, şi, pe parcursul călătoriei, a fost permanent urmărit, in speranţa că ar fi putut să fie surprins contactănd persoane suspecte din punctul de vedere al autorităţilor. Ceea ce ar fi permis Securităţii să declanşeze un alt scandal. Nu s-a intămplat nimic ieşit din comun. Ulterior, centrala de la Bucureşti a respins o cerere a lui Heber de a intreprinde o călătorie la Ciacova, unde erau mormintele părinţilor săi. Ciacova era prea aproape de frontiera cu Iugoslavia. Restricţia a căzut in urma unui demers al Securităţii din Timişoara, in speţă al colonelului William Steskal, şvab şi el de origine etnică, ca şi Johannes Heber. La 2 aprilie 1959, prin Decizia nr. 15.415 a Ministerului Afacerilor Interne, lui Johannes Heber i-au fost ridicate şi restricţiile domiciliare. La 18 mai 1959 a fost scos din evidenţa persoanelor cu domiciliu obligatoriu şi transferat in evidenţa elementelor duşmănoase, inadaptabile la rigorile regimului comunist.

La 2 iunie 1956, la Ministerul Afacerilor Interne, cercetăndu-se arhivele Siguranţei din anii premergători războiului, s-a constatat că Lazăr Ştefănescu, discipolul inconştient al lui Gheorghe Săndulescu, nu fusese membru al Gărzii de Fier, cum se menţionase in actul de acuzare din septembrie 1951. Deci, cel puţin una dintre acuzaţiile ce i s-au adus in proces se dovedea a fi neintemeiată. In orice ţară civilizată din lume, chestiunea ar fi condus la revizuirea procesului in care a fost condamnat. Cu toate acestea, a fost eliberat din detenţie abia la 28 iulie 1964, prin Decretul de graţiere nr. 411. Pănă atunci, trecuse prin penitenciarele de la Jilava, Gherla, Galaţi, unde participase la o revoltă a deţinuţilor, Aiud, Tecuci, Botoşani, din nou Jilava, Rămnicu Sărat şi pentru a treia oară Jilava.

Iniţial, Iosif Waltner a făcut cunoştinţă cu arestul Ministerului Afacerilor Interne din Bucureşti şi cu penitenciarul Jilava. In noiembrie 1955 era deţinut in penitenciarul din Rămnicu Sărat, considerat drept penitenciar de exterminare, unde a fost reanchetat, impreună cu episcopul greco-catolic hirotonisit clandestin Alexandru Todea. Şi in acest caz, s-a ajuns la concluzia că decizia hirotonisirii lui Alexandru Todea sosise de la Vatican la Bucureşti prin intermediul Legaţiei Italiei. In octombrie 1957, Iosif Waltner a fost transferat de la penitenciarul Rămnicu Sărat la cel din Piteşti. Mişcarea putea fi considerată drept un semn că, dacă va avea zile, era destinat să iasă viu din detenţie. Totuşi, la 16 ianuarie 1958, i-a fost respinsă o cerere de recurs inaintată justiţiei cu un an in urmă. La 4 ianuarie 1962 se afla in penitenciarul din Dej şi inainta o cerere de graţiere către Consiliul de Stat. Va fi eliberat abia peste doi ani şi ceva. Intr-adevăr, a supravieţuit tuturor vicisitudinilor.

CARCERĂ PENTRU RUGĂCIUNI. Despre Iosif Schubert am găsit in arhive informaţii deosebit de subţiri. Ştim că la 21 noiembrie 1960, in timp ce era deţinut in penitenciarul din Dej, a fost pedepsit cu şapte zile de carceră, deoarece organizase o reuniune de rugăciuni impreună cu nefericiţii cu care impărţea aceeaşi celulă. Adalbert Boros a fost eliberat din detenţie tărziu, tot cu prilejul graţierilor din 1964. Medicul Petre Ţopa a incetat din viaţă in penitenciarul de la Jilava la 17 iunie 1957, ora 17:10.

Dintre cei implicaţi intr-un fel sau in altul in acelaşi proces nu a scăpat de detenţie nici medicul psihiatru Sebastian Constantinescu. A fost arestat şi condamnat in 1959, intemniţat in penitenciarul Jilava şi transferat apoi in colonia de muncă forţată Salcia. Arestată şi ea in 1951 şi condamnată intr-un proces paralel, călugăriţa Elisabeta Gerda Kernweiss a trecut prin arestul Ministerului Afacerilor Interne şi prin penitenciarele de la Jilava şi Mislea, ultimul fiind o inchisoare rezervată in exclusivitate femeilor. Călugăriţa Cristina Dewald, originară din Reşiţa, a impărtăşit acelaşi destin. Condamnată şi ea intr-un proces paralel, călugăriţa Hildegard Reissner, după eliberare, a părăsit Romănia, stabilindu-se in Germania Occidentală. Atestată incă din 1949, eliberată şi iar arestată, călugăriţa Maria Ionela Cotoi a fost supusă unui regim intermitent de detenţie pănă in 1964. Trăieşte şi astăzi, dar nu mai exhibă stigmate apărute spontan. Nu am reuşit să aflăm nimic despre arhitecta Alexandra Dozzi. A reuşit sau nu să se reintălnească in Italia cu soţul ei, ceva mai norocos decăt ea?

Fostul inspector al şcolilor catolice din Banat, Francisc Krautner, a fost şi el condamnat, deşi fusese convocat la proces in calitate de martor. Călugărul catolic Gheorghe Crăciun, alias Bruder Leon, intre 1954 şi 1960 se afla deţinut in penitenciarul de la Piteşti. Preotul catolic Mihai Rotaru a fost plimbat prin penitenciarele de la Sighet şi Aiud, iar după eliberare a slujit la parohia din Barticeşti, judeţul Neamţ, unde a şi incetat din viaţă.

Cariera de anchetator

La urma urmelor, de ce să nu spunem căte ceva şi despre locotenentul Teodor Micle, cel care orchestrase ancheta din vara lui 1951? Ce era şi ce a ajuns. Se născuse la 18 iulie 1923 la Bucureşti. Intre anii 1934 şi 1943 urmase cursul primar şi absolvise o şcoală tehnică. In septembrie 1944 s-a inscris in Uniunea Tineretului Comunist, iar in 1945 – in Partidul Comunist Romăn. A renunţat la numele adevărat, Marcovici, in virtutea Deciziei nr. 92.780 de la 8 octombrie 1947 a Ministerului Justiţiei. Iată şi funcţiile lui succesive din epocă: activist la comisia de presă a Comitetului judeţean Ilfov al PCR (1944-1945); activist in secţia de cadre a sectorului Ministerului Afacerilor Interne şi in secţia de cadre a Comitetului Partidului Comunist Romăn al Capitalei (1946-1947); şef al serviciului de anchete şi cercetări in sectorul ministerial al Partidului Comunist Romăn şi şef al serviciului de cadre in Centrala Industriei Hărtiei (1948); director de cadre la Editura Partidului Comunist Romăn (1949). La 1 ianuarie 1950 s-a incadrat in Serviciul Special de Informaţii, iar la 10 ianuarie 1951 a fost transferat in Direcţia de anchete penale a Securităţii. A făcut parte şi din echipa de ofiţeri care l-a anchetat sub tortură pe Lucreţiu Pătrăşcanu, liderul comunist căzut in dizgraţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul secretar al partidului unic, asasinat in detenţie. De asemenea, l-a anchetat şi pe Avram Leiba Zissu, personalitate marcantă a mişcării sioniste din Romănia. In 1953 a fost promovat şef de birou şi abia atunci a avut timp să se apuce de studii juridice, efectuate la fără frecvenţă. In iunie 1956 a fost transferat in alt sector de activitate al Securităţii, unde a lucrat pănă la 5 octombrie 1967, cănd a fost trecut in rezervă, in baza articolului 43, litera f din Statutul Corpului Ofiţerilor.

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/destine-distruse-de-securitate-100378.html

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s