Miscarea Legionara

Cuvantul Capitanului Codreanu. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

Ajuns în Franta, nu m-am mai putut prezenta la examene, în sesiunea de Iunie. O problemã grea mi se punea acum în fatã. Mota trebuia sã plece în tarã. Din toamnã urma sã-si facã serviciul militar. Cum voi putea trãi acolo, cãci din cusãturi iesea insuficient pentru a putea trãi un singur om, necum douã suflete…Am încercat sã gãsesc ceva de lucru în oras: orice. Imposibil. M-am gândit cã poate la tarã, prin împrejurimile orasului, voi gãsi ceva. Am plecat împreunã cu Mota sã caut de lucru în mai multe pãrti; dar ne-am întors seara fãrã rezultat.

Intr-o zi am plecat cu tramvaiul, ne-am coborât la vreo 10 km de Grenoble, la „Uriages le s Bains”. (Acolo tramvaiele nu circulã numai în oras, ci pânã la 20 km. în toate directiile, fiind din abundentã energie electricã, captatã din cãderile de apã de pe munti.)

Ne-am îndreptat apoi pe niste cãrãrui, în sus spre munte. Dupã vreo jumãtate de orã, am ajuns la Saint Martin, o comunã destul de mare, cu un drum bine pavat prin mijlocul ei, cu case îngrijite, fãcute din piatrã, cu câteva prãvãlii sui cu o bisericã, înaltã frumoasã. Am trecut mai departe. Dupã o altã orã de mers, urcând mereu pe o cãl durã care ne topea, am ajuns într-un mic cãtun, „Pinet d’Uriage”.

Era la o înãltime de cca. 800-900 m. În sus se deschidea o admirabilã perspectivã a Alpilor, acoperiti de zãpadã. Începuturile zãpezii pãreau a fi la câtiva kilometri de noi. În stânga se deschidea o vale minunatã în spre Chateau de Vizile, iar în dreapta, alta, spre Grenoble. Pe firul vãii serpuia soseaua betonatã, lucitoare ca apa unui pârâu bãtut de soare. Oamenii erau pe câmp la lucru. Ne miram cum acolo, pe o coastã de munte la câtiva ki lometri de zãpezi, care nu se topesc niciodatã, creste grâul înalt pânã la umãrul omului, ovãz si orz, precum si tot felul de legume. Probabil, din cauza climei mai dulci si a pãmântului care nu-i stâncos. Nu era nici de calitate prea bunã, era chiar sãrac ; dar oamenii îl îngrãsau mereu cu gunoi sau cu îngrãsãminte chimice.

Vedeam lumea pe ogoare, dar ne loveam de aceeasi problemã ca si în celelalte sate: cum sã intrãm în vorbã cu oamenii si cum sã le spunem cã am vrea sã gãsim ceva de muncã. Trecem pe lângã ei si nu îndrãznim sã le vorbim. Mai sus, sunt încã vreo 5-6 case. Mergem acolo. Ajungem la ultima casã. Dincolo nu mai era nimic. Era ultima locuintã omeneascã spre masivul Beldona, afarã de cabanele pentru turisti. În apropiere cosea un bãtrân. Trebui e sã vorbim cu el. Ii dãm bunã ziua si intrãm în vorbã. Ne vede cã suntem strãini si ne întreabã ce suntem. Îi spunem cã suntem români, cã ne place mult aici si cã am vrea sã cãutãm o camerã si sã stãm câteva luni la aer. Mosneagul e sfãtos. Si probabil, g ândindu-se cã a gãsit pe cineva de la care ar putea sã afle multe lucruri, ne cheamã la o masã asezatã afarã, aduce o sticlã de vin negru astringent, si trei pahare ca sã ne cinsteascã si apoi începe sã ne întrebe, urmãrind cu mare curiozitate rãspunsurile noastre:

–Va sã zicã, sunteti români.

– Da, români, români din România.

– E departe de aici, România?

– Vreo 3.000 de kilometri.

–Sunt si pe la D-vs. tãrani asa ca pe la noi?

– Sunt multi, pere Truk – cãci asa îl chema.

– Creste si pe acolo fân? Dar boi sunt? Vaci? Cai? În fine, îi rãspundem la toate, si ne împrietenim repede.

Nu-i spunem însã nimic din ceea ce ne durea pe noi, cãci mosneagul a vãzut cã noi suntem niste oameni învãtati „domni” si si-ar fi pierdut toate iluziile, aflând cã noi cãutãm de lucru la el. Îl intrebãm numai, dacã nu stie vreo camerã de închiriat la cineva. Ne-a dat o adresã sigurã, si ne-a repetat sã spunem cã ne-a trimis el, „pere Truk”.

Despãrtindu-ne îi multumim si-i promitem cã o se venim sã-i ajutãm la coasã. Câteva case mai la vale, gãsim adresa datã de el. Chenevas Paul, pensionar. Un alt bãtrân de vreo 70 ani, îmbrãcat bine, fost plutonier si acum pensionar, (se mândreste cã e singurul pensionar din tot satul). Era proprietar a douã case, una lângã alta, în care locuia numai el singur, cãci nu mai avea pe nimeni. Toti ai lui muriserã. Ne închiriazã toatã casa cea micã, compusã, jos, dintr-o camerã si o cãmãrutã, iar, sus, la etaj, din altã camerã. (Acolo toate casele au câte un etaj). În camera de jos, o plitã degãtit. În cea de sus, un pat cu un asternut simplu. Are un aspect de pustiu. Se vede cã de multã vreme nu mai intrase nimeni în ea. Ne împãcãm cu patru sute franci pânã la Crãciun. (Pe sase luni). La oras plãteam 150 franci pe lunã. Am plãtit pe trei luniînainte, urmând ca peste câteva zile sã ne aducem bagajele si sã ne mutãm în noua locuintã. Ne-am reîntors bucurosi la Grenoble. Mã gândeam, cã având frecventa pentru amândoi anii de doctorat, îmi voi prepara examenele aici si mã voi coborî numai pentru casã mã prezint la ele.

Peste câteva zile urcam pe aceleasi cãrãri cu bagajele în spate, eu, sotia mea si Mota, spre noua noastrã locuintã. În sfârsit, iatã-ne instalati. Mota si-a luat rãmas bun de la noi si a plecat spre tarã. Noi am rãmas cu ultimii bani: vreo câtiva franci. Grea situatie! Ce o sã mâncãm?

A doua zi dimineata, îngândurat, plec la pere Truk. Ii ajut pânã seara la coasã si la încãrcatul fânului. La amiazã m-a invitat la masã si am mâncat la el. Seara de asemenea. Dacã as fi putut sã-i duc ceva si sotiei mele, ar fi fost perfect, dar m-am întors fãrã nimic. Dimineata urmãtoare, mã duc din nou. Mosneagul mai avea încã un om la lucru. Mic de staturã, cu pãrul roscat, neîngrijit, cu niste ochi sclipitori, care-i alergau în orbite, în lumina cãrora nu puteam prinde o razã de bunãtate. Pãrea a fi un om rãutãcios. Se numea Corbela. Probabil, în limba literarã si oficialã, Corbelle. Dar tãranii din regiune vorbesc toti „patois”, adicã un dialect tãrãnesc care se deosebeste mult de limba oficialã, at ât prin pronuntia cât si prin structura cuvintelor. Diferenta este asa de mare încât un Francez de la oras nu poate întelege pe un Francez de la sat care vorbeste în „patois”.

Acestia din urmã cunosc însã si limba oficialã.

La prânz am fost toti trei chemati la masã de o gospodinã, femeia mosneagului, o bãtrânã, ca bãtrânele de pe la noi. Acolo tãranii nu mãnâncã la 12 ceapã cu mãmãligã ca la noi. Masa lor obisnuitã cuprinde întâi o mâncare de legume, apoi o mâncare cu carne, iar la urmã brânzã. Si totdeau na un pahar cu vin. Eu m-am apropiat, le-am multumit, dar le-am spus cã nu mãnânc. Ei au crezut cã mã jenez si au insistat. Atunci le-am spus cã e Vineri si cã postesc. Nu mãnânc pânã seara. Era un vechi obicei, pe care de trei ani, din timpul primei închi sori de la Vãcãresti, îl tinusem regulat.

Corbela, când a auzit cã postesc, m-a întrebat rãstit:

– Dar de ce postesti?

–Pentru cã, eu cred în Dumnezeu.

–De unde sti cã existã Dumnezeu? L-ai vãzut D-ta pe Iisus Hristos? continuã mai departe Corbela.

– Nu L-am vãzut, dar asa sunt eu: nu te cred pe D-ta care-mi spui cã nu existã, ci cred sirurile de martiri, care atunci când erau rãstigniti pe cruce si li se bãteau piroanele în mâini, spuneau: „Puteti sã ne omorâti, dar L-am vãzut”.

– A! Preotii! Sarlatanii! Euîi strivesc sub cãlcâi, apãsând si rotind cãlcâiul în pãmânt, ca si cum ar strivi un gândac.

Vãzându-l asa pornit, am rupt discutia. Seara am plecat acasã, de astã datã cu un cos de cartofi si cu o bucatã de slãninã pe care mi le-a dat bãtrânul. Sâmbãtã am lucrat la fel. Duminicã m-am dus la bisericã. Era lume adunatã din tot satul. Într-o stranã, în apropierea altarului, solemn ca un sfânt, stãtea un om care pãrea cã seamãnã cu Corbela. Mã uit mai bine. Urmãrea cu mare atentie pe preot. La u n moment dat se apropie de preot si foarte smerit îi ajutã. El e, Corbela! Dascãl, ajutorul preotului si clopotar la bisericã. Mai târziu, când m-am împrietenit cu oamenii, le-am povestit întâmplarea mea cu Corbela, fãcând cu totii mare haz.

– Sunt si pe la noi nebuni de acestia, îmi spuneau ei. S-au învãtat de la cei mari care sunt contra Bisericii. Dar noi, tãranii francezi, credem în Dumnezeu, asa cum apucat de la pãrintii nostri.

Preotul, un om de o vastã culturã, doctor în Filozofie si Teologie, trãia într-o mare mizerie, fãrã leafã de la statul ateu, care prigonea pe preoti ca pe niste dusmani. Ei trãiesc numai din ajutorul putinilor oameni ai satului.

***

Sãptãmâna urmãtoare am lucrat la un alt om, la scos cartofii. De aici am cãpãtat o cantitate mai mare de cartofi, baza noastrã de existentã pentru mai multã vreme. Apoi am trecut la altul, la legatul snopilor de grâu. Pe urmã la treierat. Acolo, în toate satele, obstea satului are masini de treierat. Ea trece din casã în casã,treierând la fiecare. Recolta este bogatã si frumoasã ca aurul. Nu este tãran care sã nu fie abonat la câte o revistã sãptãmânalã agricolã, plinã de sfaturi bune pentru agriculturã, grãdinãrit, cresterea vitelor si îngrijirea lor, stupãrie etc. Ei citesc aceste reviste cu multã atentie, din scoartã în scoartã, cãutând, într-o mare întrecere, ca fiecare sã aplice cât mai bine acele sfaturi si sã foloseascã cât mai mult din ele. Grajdurile lor sunt tot asa de îngrijite ca si casele. Vitele sunt bine pãzitesi de frig si de foame. tesãlate în fiecare zi. De aceea ele sunt frumoase, muncesc mult si produc mult. În grajdurile lor am gãsit adesea scris de tãrani pe câte o bucatã de carton: „Iubiti animalele, prietenii nostri de muncã!”

Dupã vreo lunã, satul s-a învãtat cu mine. Eram cunoscut sub numele de „Le roumain”(Românul). Auziserã cã sunt student la doctorat si seara stãteam de vorbã cu ei. Îi interesau problemele de filosofie, chestiuni politice, situatia internationalã, iar din Economia Politicã, cu deosebire, problema preturilor, legea cererii si ofertei si altele, care stabilesc pretul; cauzele scãderii sau urcãrii preturilor si timpul potrivit pentru vinderea produselor lor. tãranii între 25-40 ani, se orientau foarte bine în toate aceste chestiuni si puteai discuta cu ei probleme oricât de înalte. Le întelegeau.

***

De la un timp am început sã-mi prepar examenele. Mota îsi dãduse examenele în Iunie, înainte de plecare, cu mare succes.

Ziua munceam, iar seara si noaptea cât puteam sta, citeam. Pentru anul I aveam 4 obiecte: Economia Politicã, Istoria Doctrinelor Economice, Legislatia Industrialã si Legislatia Financiarã. Dupã douã luni însã au început sã-mi slãbeascã puterile. Alimentatia nu era suficientã. În ultimele zile mâncam numai cartofi fierti. La douã trei zile, câte un kg. de lapte, iar carne, odatã pe sãptãmânã. Uneori brânzã. Atât puteam eu câstiga cu munca mea. Mai rãu decât mine, era însã sotia mea care se anemiase mult. În Octombrie m-am prezentat la examen. Am cãzut, desi la obiectul principal, Economia Politicã, luasem cea mai mare notã si la celelalte obiecte note de trecere, la Legislatia Financiarã obtinând numai nouã, limita pentru doctorat fiind zece. Pentru moment am rãmas dezorientat. Nu fusesem un element strãlucit la carte niciodatã, dar nu cãzusem niciodatã pânã acum la vreun examen, fiind cotat printre elementele bunisoare.

În greaua situatie materialã în care mã aflam, era o loviturã. Greutatea stãtea în aceea cã nu mã mai puteam prezenta decât peste trei luni si din nou la toate materiile. M-am încãpãtînat si m-am hotãrât sã reiau munca de la capãt. Lucrul la tarã se terminase. Cãzuse zãpadã. Numai la tãiatul lemnelor în pãdure puteam sã mã mai duc. În schimbul ajutorului pe care-l dãdeam, am cãpãtat si eu un car cu lemne.

Au început însã sã-mi vinã ajutoare din tarã. De acasã si de la pãrintele Mota, dintr-un împrumut pe care-l fãcuse în numele meu, la o bancã.
Am petrecut iarna si sãrbãtorile Crãciunului, în mijlocul tãranilor si cu deosebire în mijlocul familiei Belmain-David. În sesiunea de Februarie m-am prezentat din nou si mi-am luat examenele anului întâi de doctorat. Imediat m-am apucat de prepararea celui de al doilea an: Drept Administrativ, Filosofia Dreptului, Istoria Dreptului Francez si Dreptul International Public. În primãvarã mi-am luat si eu o grãdinã, pe care am început s-o lucrez pe cont propriu.

Dar în luna Mai 1927, primesc o scrisoare desperatã de la Mota si apoi altele de le Focsani si de la studenti, prin care eram chemat de urgentã în tarã, deoarece Liga se rupsese în douã. De la Mota si Hristache Solomon primesc si bani de drum. Pânã la examene însã, mai aveam o lunã de zile. Mã prezint Decanului Facultãtii si spunându-i, cã trebuie sã plec de urgentã în tarã, îi cer sã-mi îngãduie a mã prezenta mai înainte pentru a-mi da examenele. Cererea mi-a fost aprobatã. La 16 Mai, am dat examenele si le-am luat. La 18 Mai, am pornit spre tarã, luându-mi rãmas bun de la locuitorii din Pinet, în mijlocul cãrora trãisem aproape un an de zile. Unii dintre ei, cei mai bãtrâni, când am plecat, plângeau. Altii m-au condus pânã la gara din Grenoble.

Venisem în Franta cu îngrijorarea cã voi întâlni un popor imoral, putred si decãzut, asa cum se flutura de multã vreme prin lume. M-am convins cã poporul francez, tãranul si orãseanul, este un popor de o moralitate severã. Imoralitãtile apartin strãinilor stricati, bogatilor tuturor neamurilor, atrasi de Paris si de alte orase mari. Clasa conducãtoare, dupã pãrerea mea, însã, este iremediabil compromisã, gândind, trãind si actionând sub influenta si numai sub influenta iudeo-masoneriei si a bancherilor ei. Iudeo-masoneria si-a fãcut din Paris sediu pentru întreaga lume. (Londra cu ritul scotian este numai o filialã). Aceastã clasã conducãtoar e este ruptã de întreaga istorie a Frantei si de natiunea francezã. De aceea plecând din Franta, fãceam o mare deosebire între poporul francez si între statul masonic francez. Am rãmas nu numai cu dragoste pentru poporul francez, dar si cu credinta, care nu mi se va clãtina niciodatã, în învierea si biruinta acestui neam în contra hidrei care s-a asezat peste el, întunecându-i gândirea, sugându-i vlaga, si compromitându-i si onoarea si viitorul. 

Anunțuri

2 thoughts on “Cuvantul Capitanului Codreanu. Traiasca Legiunea si Capitanul!”

  1. tabloul Frantei de atunci era mult mai bun decat al Romaniei de azi. Hidra nu numai ca s-a asezat peste tot, dar s-a mai si impuiat ca sobolanii.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s