Miscarea Legionara

Cuvantul Sfintitului Mucenic si Martir Ionel Mota – Cranii de lemn.

 

În repetite rânduri am spus ca nu ne prea îngrozesc condamnarile si defaimarile pe care ni le arunca atât de patimas unii oameni, „mari” si „întelepti” – ba chiar si „puternici” – ai zilelor de azi, pentru zbuciumarile noastre de aparare a neamului. Nici nu le socotim definitive si irevocabile pecetluind pe vecie caracterul eforturilor noastre.

Caci ne gândim ca nu e chiar atât de mult de când în birourile unor alti oameni „mari, întelepti si puternici” (ai altor zile de oprimare a adevarului si dreptatii) erau tot atât de cuprinse de fierberea unor masuri de represiune si decretau cu tot atâta patima condamnari, defaimari si caracterizari… efemere. Erau birourile ministrilor, procurorilor, prefectilor sau jandarmeriilor unguresti care se grabeau sa dreseze procese verbale, sa faca procese, sa deschida închisorile si sa loveasca pe toate caile pe toti cei ce îndrazneau sa afirme (împotriva legilor zilei) ca stapânirea ungureasca e (ca sa folosim curajoasele cuvinte a marelui disparut, Valer Braniste) „asupritorul si calaul poporului românesc” din Ardeal. Iar când vreun ziarist român, peticit în coate, îndraznea sa pronunte cuvinte adevarate asupra lui Avram Iancu, asupra acestui mare „criminal”, salbatec si nebun valah, strigoi al parchetelor maghiare, a carui nebunie trebuia pe veci uitata iar nu rascolita din nou, atunci nu se mai sfârseau hartuirile îndraznetului gazetar, sinistrele cabinete de procurori si bancile de acuzare, pâna ce i se dadea linistea câtorva ani de puscarie la Seghedin sau Vácz. Avram Iancu si parchetul procurorilor? Dar cine putea gasi pe atunci, doua notiuni mai dusmane, doua extremitati mai îndepartate decât acestea.

Acum, nu stim, sau pentru ca e vorba ca „extremitatile se ating”, sau pentru ca alta o fi pricina, dar condamnarile, furiile si apostrofele parchetelor unguresti nu prea avura o stabilitate si însemnatate vesnica. (Cum am putea deci sa nu ne întrebam daca extremitatile de azi nu se vor atinge mâine, si daca batjocurile si reprobarile care ni se arunca acum, ne vor pecetlui oare pe vecie?).

Într-adevar, pe cine l-ar duce vreodata mizeriile maruntisurilor vietii pâna la parchetul Tribunalului Hunedoara, la Deva, ar vedea pe unul din pereti fata blajina a lui Iancu privind gânditoare, dintr-o rama, la micile mizerii ce se desfasoara sub ochii lui pe mesele încarcate cu hârtii. Si mai priveste bietul Iancu de la parchetul Hunedoara (judet în care se odihneste el, la Tebea, sub gorunul lui Horia), mai priveste la toate acele oficiale fete îngândurate si la toate framântarile lor care atât de adesea n-au ca pricina dorul si durerea pentru neamul românesc ci dorul de a apara, în România Libera, pe veneticii cotropitori… Si nu mai întelege bietul Iancu rostul tuturor acestora sau apoi nu-si întelege rostul lui de patron moral, prin cuiul din perete, al unor asemenea preocupari…
Dar sa lasam pe Iancu în nelamurirea lui. Vremile îi vor ridica si aceasta ultima greutate de pe inima…

Asadar: Avram Iancu – la parchet!

Nu credem ca e locul sa ne întrebam daca mâine vreun nepot de-al d-lui procuror Catichi de la Iasi sau de-al d-lui prim-procuror Racoviceanu si de-al comisarului regal Carapancea de la Bucuresti (bieti slujbasi pe care îi va face nemuritori cronica luptelor de azi pentru natiune, în care ei au avut nefericirea de a fi marii acuzatori ai miscarii nationale), – sa ne întrebam daca acesti viitori nepoti de procurori, ajungând si ei gratie unor aptitudini ereditare procurori ai zilelor de mâine, nu vor înfinge în vreun perete al parchetului lor tabloul celor ce vor fi întruparea batjocoritei si persecutatei miscari nationale de astazi?

Cine îndraznea, acu-s câtiva ani, sa creada ca va veni o zi când la parchetul judetului unde s-a desfasurat revolutia lui Iancu (suprema ilegalitate) va trona duiosul tablou al marelui calcator de legi? Chiar daca nici nu ar îndrazni nimeni sa creada în nazdravania de mâine a nepotilor cu pricina ea se va întâmpla totusi, orice ar zice legile si unii oameni de acum.

Iar pentru ca veni vorba de legi si legalitate, sa ni se îngaduie a spune ca noi credem ca – desi parchetul e marele aparator al legilor si cu toate ca atât Iancu (el a varsat si râuri de sânge!) cât si altii sunt dusmani si calcatori ai legilor – tabloul lui Iancu îsi are foarte bine locul în cetatea de aparare a legii, la parchet! De ce? Pentru ca deasupra legilor ordinare exista o supra legalitate (adesea nefixata decât în traditie, în simtamintele sufletului si în istorie). E supra-legalitatea conservarii unei natiuni si a culturii sale chiar împotriva legilor parlamentare (care, de altfel, n-ar trebui sa aiba dreptul de a calca aceasta „suprema lex”).

Aparator al acestor legi supreme, Avram Iancu are mult mai mult decât orice legist dreptul de a fi patronul moral al parchetelor românesti.

Pacat însa ca el nu e, deocamdata, decât chinuitul portret din perete nu si adevaratul sef spiritual al domnilor procurori.

Iar cinstea ce i se face nu e decât o noua martirizare a lui, cu atât mai dureroasa cu cât îi vine de la fratii sai, pentru a caror fericire si-a jertfit toata viata pamânteasca.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s