Editorial

Iulia Hasedeu – Moartea unui copil genial!

 

Un copil… Iulia Hasdeu. Un copil de geniu… Un tata… Bogdan Petriceicu Hasdeu. Un tata care a iubit prea mult, dincolo de puterea ratiunii si a cunosterii, indraznind sa infrunte un destin care a luat de langa el cea mai pretioasa comoara a sa: Iulia Hasdeu. O legatura spirituala care invinge moartea… si incearca sa ne demonstreze ca dincolo de moarte exista viata, suflete care isi accepta soarta. Am avea nevoie de carti intregi pentru a descrie viata, opera, cunostintele si contributia imensa pe care Bogdan Petriceicu Hasdeu, -mare istoric si filolog roman, o mare personalitate, a adus-o fondului cultural romanesc prin activitatile sale diversificate din mai multe domenii. Am avea nevoie de alte cateva carti pentru a descrie legatura speciala care se afla intre acest tata si fiica sa, legatura consolidata inca din timpul vietii si continuata dupa ea. Sa ma iertati daca indraznesc sa ma rezum doar la cateva pagini.

Destinul Iuliei nu a fost sa fie insa unul obisnuit, iar personalitatea sa deloc obisnuita, ci extraordinara. Iulia avea in ea suflul geniului, iar mintea sa era cu adevarat sclipitoare. Cum ai putea sa spui altfel despre un copil care la varsta de 2 ani si jumatate se familiariza cu alfabetul, care la 4 ani stia sa aseze cuvintele pe foaie si nu doar in limba romana, ci si in franceza si germana, care la 8 ani absolvea scoala primara si in scurt timp debuta si literar, la 11 absolvea gimnaziul Sf Sava si urma concomitant cursurile conservatorului muzical din Bucuresti, la 16 ani, lucru cu adevarat extraordinar pentru acea perioada, paseste pe taramurile Frantei ca studenta a celebrei universitati din Sorbona unde uimeste cu talentul si inteligenta sa? Se spune chiar ca Alexandru Macedonski venit in vizita in casa lui B.P. Hasdeu a ramas uimit de inteligenta, memoria si precocitatea copilei. Vazand fetita, pe atunci in varsta de numai 4 ani, poetul a intrebat-o amical daca stie versuri, iar fetita, curajoasa, nu i-a raspuns, ci l-a intrebat la randul sau: “Dar tu?”. Poetul i-a recitat atunci una din poeziile sale pe care micuta Iulia a ascultat-o cu atentie, dupa care a plecat intr-o alta camera. S-a intors in scurt timp si a recitat poetului, cuvant cu cuvant, poezia pe care o auzise cu putin timp inainte pentru prima oara.

In Franta, ca si studenta, la indemnul parintilor, Iulia studiaza intens limbile clasice, se cufunda in invatamintele istoriei si ale filozofiei, tine expuneri si prelegeri remarcabile din istoria universala, continuand in acelasi timp sa scrie, sa picteze, sa nasca versuri si proza de multe ori sub pseudonimul de pseudonimul Camille Armand. Veti spune poate… dar unde este tineretea? Unde este copilaria? Unde este exuberanta de a trai? Unde este nebunia varstei? Inconstienta? Imaturitatea? Dar Iulia studiaza cu o frenezie iesita din comun si pune in studiu toata intensitatea si puterea caracterului sau. Iulia s-a refugiat in magia cititului si a lecturilor, iar jurnalul si scrierile sale pe care le semna uneori sub numele de Camille Armand dezvaluie un suflet in care musteste dorul de viata si iubirea… mult, poate prea mult chiar… Departe de tatal sau, Iulia (a plecat in Franta doar cu mama sa) comunica mult si des prin intermediul scrisorilor.

„Ea nu a cunoscut – la drept vorbind – nici dragostea materna, nici dragostea frateasca; a fost lipsita de afectiunea unui sot, a unui frate sau a unui copil; ea a dat tot ce a avut ca dragoste studiului si acolo a cautat afectiunea pe care nu o gasisein alta parte. A avut prea multa iubire in inima (…) Ce chin infiorator. Sa te simti facuta pentru a iubi si sa nu afli o inima care sa raspunda afectiunii tale, asta copleseste, ucide”. (C. Manolache- “Scantaietoare viata a iulie Hasdeu”, volum biografic aparut in 1939).

Amintirea Iuliei poarta un nimb deasupra si este inconjurata de sfintenie, respect si adoratie. Iulia nu a fost iubita doar de parintii sai, ci de o lume intreaga. Moartea sa nu a reusit sa o dea uitarii, iar despre fiinta si geniul sau se vorbeste cu un respect care te incearca numai in fata marilor suflete sau al marilor temple. Multi au fost cei care s-au intrebat cum ar fi aratat cultura romaneasca daca ar fi beneficiat nu doar de geniul tatalui, ci si de cel al fiicei… Dar multe dintre spiritele iluminate au un destin lumesc prea scurt. A fost ca ea sa fie astfel, sa plece prea curand, iar cei care doresc sa o cunoasca sa o cunoasca mai mult prin ochii tatalui. In ciuda varstei fragede la care a parasit aceasta lume, de la Iulia ne-a ramas o opera deosebita formata din cugetari, versuri, fragmente memorabile de proza.

Cand Iulia moare in 1888, la doar 19 ani, chinuita de tuberculoza, suferinta parintilor este imensa. Doliul se asterne in sufletul unui tata, iar dorul sau netarmuit de a simti prezenta Iulia nu cunoaste nicio alinare fizica. Unica ratiune de a exista a lui Hasdeu devine incercarea de a intra in legatura cu spiritul fiicei sale Iulia.

“Trecuse sase luni de la moartea fiicei mele. Era in martie – iarna plecase: primavara nu sosea inca. Intr-o seara umeda si posomorata, sedeam singur in odaie langa masa mea de lucru. Dinainte-mi, ca intotdeauna, era o testea de hartie si mai multe creioane. Cum? nu stiu, nu stiu, nu stiu; dar fara ca s-o stiu, mana mea lua un creion si ii rezema varful de luciul hartiei. Incepui a simti la tampla stanga batai scurte si indesate, intocmai ca si cand ar fi fost bagat intr-insa un aparat telegrafic. Deodata, mana mea se puse in miscare fara astampar. Vreo cinci secunde cel mult. Cand bratul se opri si creionul cazu dintre degete, ma simtii desteptat dintr-un somn, desi eram sigur ca nu adormisem. Aruncai privirea pe hartie si cetii acolo foarte limpede: „Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire= „Sunt fericita; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui sa-ti ajunga” Julie Hasdeu. Era scris si iscalit cu slova fiicei mele.”, spune Bogdan Petriceicu Hasdeu in opera sa stiintifica si filozofica “Sic Cogito” (Ce e viata? – Ce e moartea? – Ce e omul?, despre care Hasdeu sustinea ca i-a fost dictata de insasi fiica sa.

 Viata Iuliei a bucurat sufletul celor care i-au dat viata, insa moartea sa a deschis taramul catre o lume mistica, atemporala, a investigarii sufletelor si comunicarii intre lumi aflate la polul opus.Comunicarea cu lumea spiritelorSunt fericita; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui sa-ti ajunga”.

Chiar daca unii il acuzau pe Hasdeu de nebunie, afirmand ca aspiritul Iuliei este doar a plasmuire a unei minti bolnave de pierdere, chiar daca multe personalitati isi dadeau coate si radeau pe seama “ratacirilor” batranului suferind, sedintele de spiritism ale lui Hasdeu au atras in curand mai multi adepti, printre care multi intelectuali ai secolului XIX precum Th. Speranta, Ion Nenitescu, Ghenadie, episcopul Argesului, G. Stephanescu, pictorul Nicolae Grigorescu, etc. Spiritul Iuliei, vocea din alta lume, ii da indicatii surprinzatoare tatalui pentru construirea unui mausoleu in cimitirul Belu unde se odihnesc ramasitele pamantesti ale Iuliei…

Hasdeu nu s-a gandit vreodata ca o sa gaseasca vreo alinare pentru pierderea sa in spiritism, insa a vazut in el o forma de religiozitate ocult-ezoterica. In ciuda faptului ca religia ortodoxa respinge recursul la practica comunicarii cu cei morti. Hasdeu credea in Dumnezeu, credea in iubire, credea in viata de dincolo de moarte Credea ca la un moment dat, momentul potrivit, o va regasi pe scumpa si preaiubita sa fiica Iulia. De aceea, Hasdeu privea moartea ca pe un fapt firesc, imenent de altfel, cu mult sange rece.Inchipuit sau nu, spiritul Iuliei a reusit sa starneasca in multi nu doar curiozitatea si frica, ci si speranta existentei unei lume de apoi. Iata insemnarile lui Innocent M. Ploesteanu, vicarul Mitropoliei Ungro-Vlahiei facute la 2 noiembrie 1891 la mormantul Iuliei: “Mare multumire si multa mangaiere sufleteasca mi-a inspirat credinta nemuririi, exprimata prin acest monument. Biserica nu poate fi decat recunoscatoare d-lui Hasdeu”.

Uneori, mesajele scrise in timpul sedintelor de spiritism erau insotite si de sesiuni fotografice, existand chiar o fotografie in care este surprins spiritul lui Tadeu Hasdeu, bunicul lui B.P. Hasdeu. Chiar daca din punct de vedere stiintific, nu exista insa nicio confirmare, Hasdeu spunea ca, prin mainele sale, scrie de fapt Iulia.

Castelul Iulia Hasdeu, castelul “viu”, incarcat de misticism si simboluri

In memoria Iuliei, ba chiar la indicatiile fiicei sale dupa cum marturiseste, Hasdeu construieste la Campina, intr-una din localitatile cele mai insorite ale Romaniei, pe un parc de 10 000 m patrati o locuinta bizara, un castel-templu desprins parca dintr-o alta lume, a sobrului si a singuratatii numit si “Templul celor doua Iulii”, templu unic prin constructia sa, prin simboluri, prin orientare, prin misticism, prin atmosfera, prin sentimentul unic pe care il inspira atunci cand te afli inlauntrul lui, respirandu-i aerului, parca regasind in fiecare colt spiritul Iuliei. Ferestrele si cladirea sunt astfel orientate incat Soarele si Luna, la un moment creeaza la un moment dat un fascicul de lumina deasupra capului statuii reprezentandu-l pe Hristos, statuie realizata de Rafaelon Casciani si plasata in incaperea centrala, deasupra celorlalte corpuri octogonale.

Iata cum descrie Ion Luca Caragiale in Epoca castelul: “E un castel tare si totdeodata un templu. Baza lui are forma simetrica a unei cruci; axa-i principala urmeaza o linie perpendiculara pe meridian, asa ca fatada templului priveste drept la rasarit. Mi-ar fi cu neputinta sa fac o descriere completa a acestui locas de inaltare sufleteasca, de mingiiere, de credinta, de rugaciune si inspiratiune. Castelul-templu are doua aripe cu cite un cat si un donjon central, inalt de optsprezece metri. El se ridica mindru in mijlocul unei curti largi, avind la dreapta lui, ca de streaja, niste nuci batrini, iar la stinga, o gradinita de flori tinere, scaldate toata —ziua in lumina soarelui. Castelul-templu are de juri mprejur, la fiecare rind, terase largi,imprejmuite toate cu stilpi scurti de granit, acoperiti cu table de aceeasi piatra,in stil druidic. Fatada e tot de granit cioplit fara lustru. Suindu-te pe terasa de jos, de la picioarele donjonului, dai de intrare. O muche de piatra, lata cam de o palma, desparte vertical dreptin doua intrarea deschisa. Aceasta muche e muchea usii principale: o bucata de granit masiv, grea de citeva mii de kg, care se deschide cu mare usurinta,invârtindu-se alunecos pe o osie de fier ce-i trece prin mijloc.

Intr-o lume incarcata de materialism, castelul, plin de simboluri, misticism si revelatii este ca o sfidare materiala a imaterialulului si apa vie pentru spiritul celor care tanjesc dupa o altfel de cunoastere. In constructia castelului sacrul si profanul se unesc la nivel armonios, fiecare particica a sa fiind plina de simboluri transcedentale. Nu este pura intamplare ca acest castel are turnuri in numar de 3, pivnite-iarasi in numar de 3 si scari cu 7 trepte, 3 scaune in camera Iuliei (cu 3 picioare), multe forme de triunghi –simboluri ale trinitatii divine, al echilibrului si al armoniei, dar si coordonate ale mintii, trupului si ale spiritului, 3 intrari, aproape la fiecare intrare, in lateral, existand oglinzi paralele – simbol al inconstistentei materiei trupului, al imaterialitatii spiritului si a vastitatii infinitului. 3 si 7 sunt de asemenea numere magice ce inlesnesc patrunderea in lumea spiritelor. In castel se intra printr-o usa mare, grea, din piatra plasatta pe un ax cu diamante in jurul careia usa se roteste cu usurinta (intrarea principala). Deasupra usii este ochiul atotstiutor si atotvazator, ochiul lui Dumnezeu.

Adevar sau legenda?… Sau doar o provocare?

Atat pe seama castelului din Campina, cat si a mormantului Iuliei circula diverse legende. De-a lungul timpului oamenii au pomenit de spiritul Iuliei care se plimba prin jurul casei, de o muzica rece si parca nepamanteana pe care Iulia o canta noaptea la pian, se vorbeste despre un soldat care a incercat sa scoata statuia lui Iisus din casa, murind insa pe loc, se vorbeste despre o tanara fata care a incercat sa patrunda in mormantului Iuliei cu intentia de a copia versurile de pe pereti si care a ramas blocata in interiorul cavoului, gasita ulterior moarta, cu urme de strangulare pe gat. Nu se stie cat adevar si cata speculatie exista in toate acestea…

Sunt lucruri pe lumea aceasta care nu au cum sa te impresioneze. Sunt dureri pe lumea aceasta – durerea pierderii propriului copil- pe care nu ti-ai dori sa le experimentezi pe propria pielii. Sunt mistere pe care cel mai bine ar fi sa nu incerci sa le deslusesti, ci sa le accepti drept ceea ce sunt. Sunt unele lucruri peste care nu se astern vremurile si uitarea. Sunt unele lucruri care indiferent de trecerea timpului ne tulbura, ne starnesc curiozitatea, ne zdruncina constiinta, dau nastere intrebarilor si ne fac sa acceptam in tacere ca probabil nu o sa avem niciodata un raspuns real, adevarat. Tot ceea ce a existat in jurul Iuliei Hasdeu…

Insa cat de mult adevar se afla in tot ce am citit si credem? Cat adevar? Cat legenda? Cat de multa viata? Cat de multa moarte? Cata drama si suferinta din partea unui tata neconsolat? Cat de multa iubire sa cuprinda inima unui om, biet trup pamantean, incat sa sfideze legile vietii, invocand spiritul celui plecat? Cata nebunie? Cata sfidare? Cata luciditate? Doar filozofia unei dureri netarmuite? Numai materialism si spiritism? Doar maretia unei creatii? Poti de fapt comunica cu cei dragi de la marginea unor lumi diferite? Si daca poti… nu iti este oare INTERZIS?

http://www.garbo.ro/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s