Neamul Romanilor, Se intampla azi

Astazi am participat la evenimentul din cadrul Ateneului Roman, organizat de Academia Romana: Ziua Culturii Nationale – Domnul Eminescu.

 

Ei, Doamne, dupa ani de zile m-am intalnit cu un foarte bun prieten din S.P.P – Serviciul de Paza si Protectie si bucuria a fost nespusa! M-am strecurat in spatele lui, „spion” deh!, si rostesc cu voce tare: „Muncim, muncim…?”. Bunul meu prieten se intoarce extrem de protocolar, nici nu putea altfel avand in vedere importanta evenimentului si personalitatile invitate, sa vada cui ii apartine vocea…perplexitate, ochii mariti, reactie: „Ce ma? Tu esti ma? Nu pot sa cred asa ceva! Nebunule!! Nu te recunoasteam, zau, ai slabit, ai ochelari….frate, de cand nu te-am mai vazut! Ce faci ma?”.

Domnii academicieni au inceput sa rada: „Ne fotografiaza tanarul nostru coleg, viitorul Emil Cioran…”.

Alte doua fotografii cu mine…

Asociatia NeamUnit!

Domnul academician Ioan Aurel Pop, presedintele Academiei Romane.

Preafericitul Patriarh Daniel.

Iohannis.

Teologia si Filosofia!

Domnul Eminescu si Neamul Romanilor!

Reclame
Neamul Romanilor

Academia Romana si Asociatia NeamUnit – Aplicatie de mobil dedicata Domnului Eminescu – Ziua Culturii Nationale.

 

Academia Română va lansa marți, cu ocazia Zilei Culturii Naționale, aplicația digitală „Mihai Eminescu, întreaga operă”, informează un comunicat de presă al instituției.

Opera eminesciană va fi disponibilă, în regim gratuit și într-un format compatibil cu telefoanele inteligente, în magazinele App Store și Google Play.

Aplicația „Mihai Eminescu, întreaga operă” a fost realizată pe parcursul a doi ani de o echipă interdisciplinară alcătuită din cercetători de la Centrul European de Studii în Probleme etnice al Academiei Române, membri ai Asociației Române de Geopolitică, Geoeconomie și Geocultură și tineri informaticieni, cu sprijinul financiar al Asociației NeamUnit.

„Academia Română și-a asumat urgența refacerii punților dintre marii întemeietori ai culturii române moderne și societate, idee asumată de către echipa de proiect. Astfel, aplicația „Mihai Eminescu, întreaga operă” pentru telefoanele inteligente reprezintă a doua mare relansare a Operei eminesciene după seria tipărită de-a lungul ultimului secol de către Academia Română.

In România, în momentul de față, peste jumătate dintre locuitori utilizează terminale telefonice inteligente, marea majoritate a acestora fiind tineri. Aplicația „Mihai Eminescu, întreaga operă” pentru telefoanele cu sisteme de operare Android și iOS are ca scop apropierea tineretului de „omul deplin al culturii române” prin intermediul tehnicilor de comunicare moderne. În același timp, opera este utilă și persoanelor de specialitate, punând la dispoziția acestora un bogat instrumentar bio-bibliografic”, se scrie în comunicatul citat.

La rândul său, Asociația NeamUnit consideră că „acesta este cel mai frumos cadou pe care România și-l face cu prilejul celebrării Centenarului Marii Uniri (2018-2020) și cu ocazia preluării președinției Uniunii Europene (2019). Aplicația va fi disponibilă fiecărei persoane care deține un terminal cu sistem de operare iOS sau Android. În momentul de față, peste 60% dintre români au acces la telefoanele inteligente, dintre care majoritatea covârșitoare sunt tineri.

După latinitate și lucrarea duhovnicească a Bisericii, Opera Eminesciană este cea de a treia mare întemeiere a poporului român, Eminescu fiind pe drept cuvânt considerat de Constantin Noica „omul deplin al culturii române”.
În aceste vremuri de grave confuzii avem datoria să ținem Opera Eminesciană cât mai aproape de inimile noastre, ca aripă de propășire și de apărare. Este ceea ce se va întâmpla în România după 15 ianuarie 2019 (Ziua culturii naționale), când aplicația va deveni disponibilă în App Store și Google Play”. https://www.activenews.ro/

Filosofie

In aceasta seara am inceput sa recitesc din „Fiinta si Timp” de Martin Heidegger. Sa discutam putin despre socratismul heideggerian…

 

La intervale bine determinate de timp, in privinta lui Heidegger se intampla acest lucru de cateva ori pe an, recitesc principalele lucrari de filosofie pe care le consider deosebit de importante – exceptionale din punctul meu de vedere: Platon si Aristotel, medievistii cu Toma d’Aquino, Kant si Hegel, Kierkegaard – estetica si dogma, Jan Patocka – vom discuta despre acest nume la momentul potrivit, Keijy Nishitani, Nae Ionescu, etc. Pe scurt sa va explic de ce procedez asa…

V-am spus ca intalnirea mea cu filosofia a avut loc la varsta de 13 ani, datorita „Legendelor Olimpului” de Alexandru Mitru: am ramas profund impresionat de lumea greaca, ma fascina teribil panteonul mistic al Eladei, bineinteles atat cat puteam sa inteleg la varsta respectiva, relatiile personale si interumane dintre greci, felul in care se raportau la aceste lume, razboaiele pe care le duceau…si asa mai departe!

Am mers la doamna bibliotecara si i-am cerut o carte asemanatoare cu „Legendele Olimpului”, ceva despre lumea greaca, si dansa, dupa cateva minute, mi-a adus…Republica de Platon: „Citeste cartea aceasta, discuta despre lumea greaca!”. Ce putea sa inteleaga un copil de 13 ani, bunica mi-a facut abonament la biblioteca la varsta de zece 10 ani, din Platon? Nimic, Dumnezeule! Drept urmare am parcurs cu febrilitate pasajele care descriau cu acuratete „miezul” lumii grecesti…primul pas catre filosofie fusese facut!

Cu cat inaintez in varsta incep sa vad cu alti ochi, din punct de vedere al cognitiei perceptive si mai ales spiritualitatii ortodoxe, filosofia si sa regasesc sensul originar al gandirii autorului a carui lucrare o parcurg! Intr-un anumit moment al vietii sufar o deceptie si „ma arunc” in Hegel cu toata puterea mea, incerc sa ma conving ca autoritarismul hegelian ma poate repune pe linia de plutire, intr-un alt moment al vietii sunt conectat intru totul la beatitudinea hristica prin rugaciune si smerenie interioara – bineinteles ca il voi alege pe Kant!, sufar o noua deceptie si atunci caut izolarea pustniceasca in Cioran sau Heidegger, imi urc propria Golgota si in drum imi iese Petre Tutea...eterna reintoarcere despre care discuta Heidegger!

De ani de zile ma chinui sa intelege „De ce-ul” primordial, protointrebarea legata indisolubil de Parintele Adam, primul gand si originea lui – Martin Heidegger: „Care este originea gandului?”, primele patru litere ce au fost articulate in interiorul constiintei umane – metafizica lui Nietzsche, supraeul, pe care se fundamenteaza intreg constructul gandirii cunoscute de noi ca filosofie: „De ce…?”. Peste ani de zile, cat mai va tine bunul Dumnezeu pe acest pamant, dupa mare mila Lui, probabil voi intelege ceva din „De ce” si imi voi oferi singurul raspunsul la intrebare…poate voi muri asemenea lui Homer, fara sa inteleg sensul primei intrebari pur filosofice! Dumnezeu stie mai bine…

Socratismul heideggerian din „Fiinta si Timp”.

Martin Heidegger, in timpul profesoratului de la Freiburg, isi incepea discursul de bun venit in respectivul an universitar prin urmatoarele cuvinte: „Doamnelor si domnilor, stimati colegi, iata…uzina s-a deschis! Va urez bun venit!”. Scurt si cuprinzator, Heidegger era extrem de liniar si deosebit de monoton, retorul Isocrate nu-l avusese ca ucenic – in spirit de gluma!, dar extrem de sfredelitor in proiectarea cuvintelor catre auditoriu…filosofie, da? Geniu este cel care intelege singur si fara ajutor, nu cel care are la dispozitie totul! S-a inteles?

Sa „traducem” minusculul discurs heideggerian: „Aici, in universitare, suntem ca la uzina: domniile voastre pe post de ucenici, eu sef-maestru! Ce fel de filosofie este aceasta, dragii mei? Atat de riguroasa, alambicata, plina de mii de formule abracadabrante, impanzita de „n”-uri paragrafe ce formeaza un sir grotesc al firului Ariadnei, cimentata de dogme ce nu isi au rostul…ce facem aici? Invatam filosofie sau ne deprindem sa filosofam? Isi au rostul toate aceste discursuri universitare? Va invat ce trebuie sau veniti la cursul meu doar din pedanterie?”. Cati din studentii lui Heidegger, seminaristi si doctoranzi, aveau priceperea necesara sa inteleaga acest discurs euripidian-socratic? Tragic prin esenta adresarii, dar vesel prin priceperea diseminarii catre auditoriu! Cati…?

Platon – Dialoguri: 

„Socrate: De ce umbli cu mantia rupta si gaurita?

Prietenul: „Pentru a se vedea, o – preainteleptule!, cat dispretuiesc eu bunurile acestei lumi! Rusine pe care o acopera…

Socrate: Atunci vezi ca ti-se vede rusinea prin mantie…”.

Ce putem intelege de aici? Socrate actiona prin cuvant asemenea unui bici cu limbi de foc, ironia care te facea sa rosesti pana la varful urechilor, in timp ce germanicul riguros Heidegger folosea ironia socratica in perfecta concordanta cu modul propriu de gandire exclusiv profesoral: „In fata dumneavoastra sunt profesor de filosofie, nu filosof!”. Ei, vedeti dumneavoastra, din cauza acesta trebuie sa studiem cu lupa in mana „Fiinta si Timp”, pe bucati si cu cea mai mare atentie, pentru a intelege in adevarata lumina spusele lui Heidegger!

Dasein-ul lui Martin Heidegger prea putin isi are originea in sistemul filosofic plato-aristotelic, cum gresit interpreteaza intelectualii de scoala noua, din punctul meu de vedere este foarte apropiat de esteticismul lui Kierkegaard si latura exclusiv metafizica zarathustriana a lui Nietzsche – stiut fiind faptul ca Heidegger ii admira foarte mult pe cei doi ganditori amintiti anterior!

Pana la un punct, Dasein-ul nu are o stare primara de verbialitate si intentionalitate pura, se releva pe sine-insusi, sa ramanem in interiorul sistemului heideggerian din punct de vedere gramatical, ca un dat (numit) atotfiintator prin conditia unica de posibilitate metafizica: „Sunt inainte de Fiinta si Fiintare, dar fiintez exclusiv in plan material – nu poate exista fiintare propriu-zisa in plan metafizic!”. Din acest punct trebuie sa pornim, pentru a intelege cum trebuie ce doreste sa expliciteze Martin Heidegger: Dasein-ul este primordial si anterior tuturor conditiilor de posibilitate si fiintarilor cunoscute/interpretate de noi, dar el insusi prin revelare devine parte a fiintarii perceptiv-obiective!

Dupa cum observati in paginile fotografiate pentru dumneavoastra – „Fiinta si Timp”, Heidegger musteste de socratism in lumina celor spuse de mine: flecareala, ambiguitatea, ironia, slabul inteles al teoriilor filosofice, „a vorbi ca proasta in targ” – etonologia Neamului Romanesc!, nefirescul anumitor situatii, etc! Nu este chiar atat de complicat de inteles, trebuie sa ai un strop de intuitie si sa iti placa in a-l descifra pe Heidegger!

Gadamer, ucenicul preferat al lui Martin Heidegger, ii vedeti impreuna in aceasta fotografie – Heidegger cu celebra scufie alba pe cap, spunea ca cel mai mare filosof al secolului XX avea o admiratie foarte puternica vis-a-vis de credinta ortodoxa a Rasaritului: „Considera ortodoxia ca religia fara religie, neinchistata in dogmatismul greoi specific umanismului…”. Probabil ca din cauza aceasta, ma rog, acum imi dau cu parerea, Heidegger spune…”doar un Dumnezeu ne mai poate salva!”. Dumnezeul nostru, al drept-credinciosilor ortodocsi? Nu stiu ce sa va spun…

 

Intr-un articol viitor voi discuta despre sensul teologic din „Fiinta si Timp” si de ce Martin Heidegger de fiecare data cand era intrebat daca crede sau nu in Dumnezeu, recomanda lecturarea cu atentie a lucrarii lui de capatai: „Acolo gasiti raspunsul, am spus tot ce trebuia sa spun…”.

S-au gasit o multime sa-l acuze de sincretism religios, lucrurile au fost impinse atat de departe incat am gasit referiri despre Martin Heidegger ca pur…gnostician! apropiat de erezii specifice catarilor albiginezi din Languedoc, altii l-au descris ca „antihrist” nietzscheean, domni intelectuali au aratat cu degetul dupa cum urmeaza „Martin Heidegger era un adept al cartesianismului, evident!”, s-a mai spus ca era ateu fara niciun fel de discutie, psihanlistii au pus totul pe seama angoasei ce il apasa – Heidegger a fost internat intr-un sanatoriu, la sfarsitul celei de-a doua conflagratii mondiale, neputinta de-a crede intr-un Dumnezeu care il abandonase in bratele sortii crude...toate aceste lucruri le vom discuta impreuna intr-un articol viitor si atunci vom vedea daca Martin Heidegger, ultimul nationalist romantic al Europei dupa cum ii spun eu, credea sau nu in bunul Dumnezeu!

Dezvaluiri

Va rog sa ascultati ce spune acest tanar din Israel: „Au fost si sunt in continuare o multime DE EVREI ANTISEMITI! Sa ne aducem aminte de Marx, Engels…”. Nationalistii: doar pe noi ne arata cu degetul de parca suntem ciumati si nu alta!

Evreul Thomas Mann, unul dintre marii romancieri ai Germaniei, isi acuza propriul neam de ticalosie si nemernicie! Daca noi, Neamul Romanilor, inecati in sange de khazarii comunisti veniti calare pe tancurile Uniunii Sovietice, indraznim sa spunem asa ceva…imediat se pun pe racnit: „Antisemitismul si holocaustul! Cum indraznesc romanii sa spuna adevarul?”.

https://veghepatriei.wordpress.com/2018/03/23/evreul-thomas-mann-in-lucrarea-doctor-faustus-isi-acuza-propriul-neam-de-camatarie-si-josnicie/

Neamul Romanilor

Fotografii din perioada intebelica! Nu navalisera peste noi triburile khazare din Uniunea Sovietica, cu stea rosie in frunte! Eram saraci, dar cu sufletele curate si credinta in Dumnezeu!

 

Bulevarde cu reclame orbitoare, bătăi cu flori la șosea, curse de cai la Băneasa. Pe Calea Victoriei se plimbă agale femei elegante, în automobile trec bărbați cu priviri galante, lumea bună se duce la filme la cinematografe, vizitează muzee, urmărește spectacole de teatru, merge regulat la Ateneu, pierde vremea prin cafenele ca la Paris, scapă de căldura sufocantă a orașului în bazinul cu valuri maritime de la Lido.

Străzi înnoroite, Târgul Moșilor, mahalale. Cârciumioare ce îmbie oamenii simpli cu mititei și ciorbă de burtă, târgoveți isteți-analfabeți, forfotă orientală, picnicuri la iarbă verde, vânzători ambulanți, țărani ce se vântură prin oraș, bieți sărmani care își au clipele lor scurte de bucurie când dau de ceva bun de mâncat și îmbrăcat în groapa de gunoi din spatele cimitirului Bellu, numită Valea Plângerii.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Piața Teatrului Național, Calea Victoriei, 1930.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Strada Lipscani, 1929.

Un oraș, două lumi, anii interbelici. Un București al contrastelor eterne, un oraș ce trăiește între balcanism și occident și o face mereu cu armonie, ardoare. Acesta a fost dintotdeauna farmecul Bucureștiului și un astfel de oraș al spectacolului stradal din perioada interbelică nu a avut nevoie decât de un fotograf extraordinar care să-i surprindă poveștile în cadre perfecte și să le facă nemuritoare.

L-a primit.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Banca Națională, 1924 ; în colț cu monumentul „Eugeniu Carada”.

– Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Cunoscutul pe atunci pitic circar Samson, pe bicicleta lui.

– Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Se aprind felinarele pe bulevarde ; 1927.

Un copil amărât a venit pe lume

Nicolae Ionescu are și el povestea lui care a început în București, într-o lună de toamnă, în prima zi de noiembrie din anul 1903. Mama lui era din Bucovina și venise la București pentru a-și face un rost mai bun. În 1893, s-a căsătorit cu un tehnician, un anume Nicolae Ionescu. După șapte ani, acesta a murit și femeia a fost nevoită să se întrețină singură.

A început o nouă relație care s-a sfârșit după trei ani și cu un copil pe care l-a botezat cu numele fostului soț. Copilul Nicolae mergea la școală pe jos, o distanță de 2 kilometri, 4 și cu drumul de întoarcere acasă, și ca să uite de frig, de căldură, pășea și privea atent viața de pe străzile orașului.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Duminica pe Calea Victoriei, 1923 ; vedere din Hotel Louvre.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Ulicioara „Scărița” spre strada Puțul cu apă rece, 1922.

– Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Țăran din Apuseni, în Bucureștii anului 1928.

Cum tocmai a început primul război mondial nu s-a putut înscrie mai departe la liceu și s-a angajat la o tipografie. În „Bucureștiul de altădată”, album cu fotografii semnate de Nicolae Ionescu, publicat după 30 de ani de la moartea lui, autorii Emanuel Bădescu și Iulian Voicu au notat din amintirile fotografului :

„Iarna celui de al doilea an de război, cu geruri și zăpezi mari, a fost un adevărat coșmar. Nici acasă nu aveam lemne și nici la atelier. La atelier ne înghețau mâinile pe vingalac, iar litera se lipea de piele când o culegeam. Acasă, biata mamă mergea la lucru cu ziua și numai când găsea un om milostiv, venea cu câte două-trei bucăți de lemne; și acelea constituiau căldura noastră… În tot timpul citeam foarte mult. Din cei 30 de bani pe care mi-i dădea mama, învățasem să mănânc numai cu 15 (5 bani resturi de mezeluri și 10 bani pâine), iar cu restul de 15 bani cumpăram numere vechi din „Biblioteca pentru toți”.”

Atunci când îți descoperi pasiunea

A ajuns zețar și l-a avut ca maestru pe unul din specialiștii perfecționați în Germania. Acesta i-a pus la dispoziție numeroase reviste de specialitate; la sugestia lui, și-a căutat un loc de muncă unde dotările tehnice să fie mai bune. L-a găsit și tot atunci s-a înscris și la liceu.

A fost perioada în care și-a dat seama că fotografia era marea lui pasiune.

La 25 de ani, s-a căsătorit cu o vecină, femeia care i-a stat alături toată viața și din zestrea căreia și-a cumpărat aparatele cele mai bune.

Cel care a avut un vis mare și un timp nepotrivit

Așa s-a făcut că, într-o zi, îl acaparase un vis pe care o viață întreagă l-a păstrat și a încercat tot ce a putut pentru a-l împlini. A visat să organizeze un muzeu de fotografii.

Acest vis l-a determinat să studieze cu seriozitate fotografia, să se perfecționeze. A învățat că diferența în fotografie se face prin educație estetică, răbdare, perseverență. Când nu mergea la serviciu, călătorea prin țară pentru a fotografia peisaje rurale și urbane, oameni, momente, tradiții. A cutreierat Bucureștiul și i-a imortalizat grandoarea de pe bulevarde și mizeria din mahalale.

– Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Bariera de cale ferată din cartierul Colentina, 1932.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Pe Calea Victoriei, bucureștenii se opreau să se uite la cel mai mare termometru din oraș; 1929.

În 1945, după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, a înființat editura Enciclopedia Fotografică Română. A crezut în continuare că din vânzarea cărților publicate va putea aduna banii necesari pentru vechiul lui vis, cel de a realiza muzeul de fotografie.

După doi ani, nota : „Pricepusem cam târziu ceea ce ar fi trebuit să înțeleg mai curând și am început să lichidez editura”. Comuniștii au preluat puterea iar el devenise incomod noului regim. Au urmat ani de umilințe și anchete.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Bazarul de pe Calea Griviței; 1927.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
O servitoare; 1928.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Muscalul (birjarul) ; iarna, 1928.

Într-un final, frânt, a fost nevoit să accepte că timpul i s-a împotrivit iar visul cel mare pentru care a muncit o viață va rămâne doar un vis: muzeul lui de fotografie nu va exista niciodată.

Spre sfârșitul vieții, a donat Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române din colecția de fotografii. Povestea fotografului Nicolae Ionescu s-a încheiat într-o zi din anul 1974. Au rămas expresivele lui fotografii, adevărate documente istorice, în care a surprins cu un ochi fin contrastele deseori brutale din Bucureștii de odinioară.

„A căutat cu ochi de pictor efecte de clarobscur, peisaje urbane, a scrutat aleile parcurilor în arșița verii ori în singurătatea zăpezii, s-a lăsat condus de misterul nopții. Lucru extraordinar, imaginile transmit privitorului vibrații, stări de spirit, dialoghează cu el, trăiesc, și încă frenetic. Au dreptul la viață! Cunoașterea Bucureștiului interbelic ar fi imposibilă fără mărturiile fotografice lăsate de Nicolae Ionescu.” – Din albumul „Bucureștiul de altădată”, Emanuel Bădescu și Iulian Voicu

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu Acrobații la tradiționalul târg La Moși ; 1925.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Târgul Moșilor, 1929 ; marea paradă.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Distracție la Târgul Moșilor; tineri căsătoriți, în scrânciob ; 1925.

Fotografiile lui Nicolae Ionescu sunt memorabile. Artistul fotograf a prins în imaginile lui viața, epoca, atmosfera ; el te face să te uiți la personaje și aștepți să-ți spună o poveste, să te ademenească să cumperi ceva vechituri. Bucureștiul interbelic din fotografiile alb-negru ale lui Nicolae Ionescu e viu, colorat, ascunde zeci de nuanțe și detalii. Privești vânzoleala aiuritoare, cu glasuri de târgoveți, claxoane de automobile, zgomote de tramvaie, roți de trăsuri. Găsești în alte imagini un București potolit, cu miros de nea, cu sunet cadențat de ploaie în noapte, cu umbre și lumini matinale sau la apus. Acolo, în zeci de cadre, e Bucureștiul unei epoci trecute, așa cum l-a privit prin obiectivul camerei Nicolae Ionescu.

Fotografii de : Nicolae Ionescu ; Sursă : Din albumul „Bucureștiul de altădată”, autori Emanuel Bădescu și Iulian Voicu.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Florăreasă pe bulevardul Brătianu; 1935.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Țărani în sanie, intrând în București; iarna, 1929.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
La marginea pieței, un vânzător de cârnați ; 1929.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Strada Carol, 1928.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Strada Carol, 1928.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Prăvălie unde se vindeau cârnați ; 1929.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Primul semafor electrificat (în acea vreme se numea cel mai nou aparat de semnalizare) instalat la intersecția bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei ; 1929

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Iarna pe Calea Victoriei, între restaurantul „Capșa” și hotelul „Louvre” ; 1928.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
În Parcul Carol ; 1927.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Piața Cercului Militar ; Telescopul din imagine funcționa și după cel de-Al Doilea Război Mondial ; 1930.

– Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Strada Regală (azi, Ion Câmpineanu), 1935.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Portalul Teatrului Național ; 1928.

Bucuresti interbelic foto – Nicolae Ionescu
Doamne din București la curse de cai în Băneasa; 1927

https://editiadedimineata.ro/

Editorial

Domnul academician Ioan Aurel Pop, presedintele Academiei Romane – Cuvant despre pericolul mediului online.

 

„Ceea ce pe mine mă îngrozește, pe rețelele de socializare, dar mai ales în blogurile astea care permit anonimatul, este această revărsare de ură”, spune președintele Academiei Române, Acad. Ioan-Aurel Pop într-unul dintre episoadele „100 de adevăruri istorice” difuzate de Trinitas TV.

Academicianul Ioan-Aurel Pop vorbește despre „Românii în mediul virtual”, apreciind că acestă dezlănțuire a urii din mediul online poate fi o consecință a faptului că „mulți intelectuali de bun simț” au decis să nu se mai afișeze în spațiul public. Potrivit președintelui Academiei Române, o soluție pentru a ne elibera de această revărsare a urii ar fi aceea ca familia și școala „să intervină prin programe educative care să cultive echilibrul, cumpătarea, buna-cuviință”.

„Ceea ce pe mine mă îngrozește, pe rețelele de socializare, dar mai ales în blogurile astea care permit anonimatul, este această revărsare de ură. Critică fără rost. Dacă nu-mi convine opinia cuiva, atac persoana respectivă, îndrăznesc să vărs epitete pe care nu le merită nicio ființă, nu numai umană. Nu are rost să mă dezlănțui așa pentru că nu mă aflu în postura de judecător universal, ca să-i fac pe unii mișei, iar pe alții drepți și sfinți. Societatea suferă foarte mult din acest punct de vedere. Cred că o urmare a acestei dezlănțuiri a urii este și retragerea din spațiul public și politic a multor intelectuali de bun simț. Pentru că oamenii aceștia devin dezgustați de ceea ce se întâmplă în spațiul public și se închid în sine, în universul lor intelectual. Unii se duc și găsesc alinare la Biserică, în comunicarea cu Dumnezeu, Căruia Îi mărturisesc aceste dezamăgiri, își recunosc și ei slăbiciunile și nu se mai pun în spațiul public să își exhibe punctele de vedere pentru că riscă să fie catalogați în forme suburbane, grobiene, care, repet, ne fac rău”, spune președintele Academiei Române.

Deși, continuă academicianul Ioan-Aurel Pop, „există, poate, un fel de consolare, pentru că te uiți în spațiul public al altor țări și, din păcate, constați același lucru. Noi românii am avut însă și crize de personalitate și cred că la noi se revarsă mai tare această ură”.

„Aici, în primul rând familia, iar mai apoi școala trebuie să intervină prin programe educative care să cultive echilibrul, cumpătarea, buna-cuviință. Pe vremuri, în școală, elevii de 7 ani începeau cu reguli de bună purtare în public. Familia a pierdut legătura cu tânăra generație, școala tratează elevii ca pe niște obiecte, nu ca pe niște elemente fundamentale, protagoniste ale vieții. Toate astea se pot repara. Dacă ne revenim ca societate ar trebui să ne revenim pornind de pepiniera asta care înseamnă o educație serioasă pentru cei pe care îi pregătim pentru viață”, consideră președintele Academiei Române. https://www.activenews.ro/