Uncategorized

Sfintia Sa Adrian Fageteanu – Asuprirea jidaneasca din Moldova.

Satele, târgurile şi oraşele ṭării dorm tihnit între văile munṭilor şi luncile râurilor, pe platouri sau înălṭimi. La un moment dat, vine ceva care le înfioară şi le face să tresară, le zguduie, le frământă o vreme – până trece răul sau până se obişnuiesc cu el – şi apoi aṭipesc din nou, pentru un timp. Cam în acest fel le descriu, în Povestiri din ṭara românească, oameni care au aflat pe de o parte bucuria şi tihna locului, dar care au cunoscut şi relele vremurilor: năvala sovieticilor, colectivizarea forṭată, abuzurile conducătorilor, seceta… Aşa este viaṭa, cu bune şi rele, asemeni râului cu cele două maluri ale sale. Aşa sunt şi povestirile păstrate în Arhiva de istorie orală. Vi le oferim, înlănṭuite în câteva episoade care vă vor trezi, sperăm, interesul.

La 8 kilometri de Siret, la graniṭa cu Ucraina, se află satul Vicşani din comuna Muşeniṭa. În documentele medievale ale secolului al XV-lea este pomenit de câteva ori cu numele „Vicşineṭ, pe Suceavă”, iar mai târziu, cu un an înainte de a muri, Ştefan cel Mare îl dăruieşte ctitoriei sale Mănăstirea Putna.

În acest sat bucovinean vechi de peste 500 de ani a copilărit părintele Adrian Făgeṭeanu, născut în 1912 la Deleni, în Hotin. Fiu de preot, absolvent al Facultăṭii de Drept din Cernăuṭi, s-a călugărit în 1943 la Putna. Patru ani mai târziu şi-a încheiat studiile teologice la Suceava şi a plecat la Bucureşti pentru a studia filosofia. Atunci a devenit membru al mişcării culturale iniṭiată la Mănăstirea Antim, cunoscută cu numele „Rugul Aprins”. Ţinut în închisoare de autorităṭile comuniste timp de 12 ani, Adrian Făgeṭeanu a fost după eliberare preot în mai multe parohii, apoi în mănăstirile Viforâta, Surpatele şi Antim. Până la sfârşitul vieṭii sale pământeşti – încheiată în 2011 – părintele Făgeṭeanu a rămas marcat de educaṭia sa bucovineană, iubindu-şi „strămoşii, trecutul neamului şi legea şi credinţa”. 

„Răpirea sabinelor” în Bucovina

„Am copilărit în comuna Vicşani, Suceava, despre care un profesor de istorie din Suceava a spus că e de origine deosebită de a altor comune dimprejur. Spune că un trib [de daci] nu a vrut să se supună romanilor şi romanii l-au urmărit, de lângă Maramureş până în lacurile de lângă Suceava. Acolo, prin iazuri, romanii s-au temut să-i mai urmărescă. […] Dar ei nu s-au retras, au rămas acolo aşteptând un an-doi [până când] au venit romanii şi au imitat gestul furtului sabinelor, au furat fetele din sat şi dimprejur; oamenii din împrejurimi i-au atacat, ei s-au apărat şi de atunci este un fel de vendetă între ei şi satele dimprejur. Adică, dacă intră un tânăr să joace o fată din Bosanci, ajunge la spital.

Până în ziua de astăzi?

Până în ziua de astăzi! Deci ei sunt foarte iuţi, foarte… [Satul] a făcut multe buclucuri şi stăpânilor austrieci. În satul unde am copilărit şi satul bunicilor [veneau] şi Ciprian Porumbescu şi istoricul Dimitrie Onciul, [Ermil] Pangrati şi arhimandritul de la Mănăstirea Sfântul Ioan de la Suceava, alţii care au fost închişi pentru că au luptat pentru unirea cu ţara.”

bukowina

Un bucovinean frumos educat

„M-a educat mama în iubirea de neam, de lege, de strămoşi – eu cred că mama are un rol mai mare decât tata în educaţie. Şi m-am dus mai de timpuriu la şcoală ca alţi copii, pentru că copiii veniţi erau toţi mai mari ca mine. […] Am făcut pe urmă Liceul internat <Dimitrie Cantemir> unde un director pe care toţi elevii îl admiram ca pe un om deosebit, Leonida Bodnărescu, care aduna de prin satele din Bucovina pe toţi copiii orfani, pe toţi care nu au posibilităţi, şi-a înjghebat el un fel de internat şi cerşea de pe la directorii de fabrici bani ca să le facă uniforme, cărţi şi tot ce cheltuia cu noi. Nu lua de la părinţi. El ne-a făcut iarăşi o educaţie minunată. În fiecare zi lua câţiva elevi la el în casă şi îi învăţa, aşa, să ţie furculiţa, lingura, <aşa să stai la masă, aşa să mulţumeşti, aşa se serveşte>. Mai târziu ne-a învăţat să mergem la baluri, cum să cerem de la părinţi fata cu care mergem la bal, să fim atenţi să nu murdărim rochiţa ei de mătase, cum să facem [în diferite alte situaṭii]. Deci ne-a învăţat de la cum se mănâncă, până la cum să ne comportăm în viaţă. Peste tot avea inscripţii cu vorba: <Omule, să fii om!> Această educaţie, nu numai de la mama, ci şi de la acest director Leonida Bodnărescu din judeţul Storojineţ, pe toţi ne-a influenţat, ca să ne ne iubim strămoşii şi trecutul neamului şi legea şi credinţa.”

Războiul, refugiul…

„Mama îmi citea [când eram mic] un fel de piesă de teatru, convorbirea dintre Irod şi Ioan Botezătorul. Şi mama când îmi citea, eu am fost foarte impresionat – mama ştia că eu nu plâng, chiar dacă mă bate! – şi atunci am plâns, m-a impresionat foarte mult ce citea mama. Am căutat toată viaţa acestă piesă, nu am mai găsit-o. Nu ştiu de unde a luat-o mama. Tata era plecat pe front, mama născuse o fetiţă – doi ani şi jumătate mai mică ca mine -, începuse războiul ăsta mondial şi la noi în sat a venit o ceată de chirghizi, foarte crunţi. Cereau ceva [în limba lor], oamenii nu înţelegeau ce cer şi atunci trăgeau cu arma în ce apucau. Noi nu vroiam să ne opunem şi ne-au luat tot ce era în sat: cai, vaci, porci tot ce era, tot, tot!… La urmă au început să-şi bată joc [de noi], după ce s-au îmbătat, să dea foc la case, la garduri. Şi atuncea oamenii au început să se refugieze. Mama… îl văd pe un vecin, cu o căruţă mare, [văd] încărcaţi saci de porumb, de grâu, haine, tot ce avea în casă, de putea ea să mai reziste doi-trei ani, cât credea ea că mai ţine războiul. Şi pe soră-mea sigur că o ţinea în braţe, că era abia născută şi pe mine m-a dat în seamă unei fetiţe care a vrut şi ea să se refugieze cu mama. Trebuia să ne refugiem la 80 şi ceva de kilometri. Erau aşa de multe căruţe de refugiaţi că nu mai încăpeau pe drumul obişnuit. Mai mergeau, când ieşeau din sate, pe câmp, pe unde puteau, veneau alăturea, iar pe mine mă preocupa foarte mult de ce scârţia roata altfel când trecea peste un morman de prundiş. În Bucovina erau foarte bine întreţinute drumurile, mai bine decât în orice altă parte a ţării şi erau rezerve pe margine, de prundiş, şi ăştia care erau cu drumurile tot timpul luau cu o lopată sau cu o greblă ca să netezească, să nu fie nici o denivelare. Şi când m-am aplecat dinspre căruţă să văd cum trece roata peste [prundiş], probabil că un milimetru a trecut mai mult decât trebuie şi am ajuns sub căruţă şi a trecut roata pe aici… Vă închipuiţi harabaua, cu kilogramele [peste mine]!… Maţele au ieşit, mama a început să ţipe: <Moare copilul!> Ceilalţi oameni o acuzau că <de ce n-ai avut grijă de el?> Ea cum să aibă grijă şi de fetiţă şi de noi?! Şi atunci toţi au sfătuit-o să nu mai meargă cu căruţa zeci de kilometri şi să se oprească în primul sat şi să roage pe preoţi să facă rânduiala de duminică. Preotul era plecat şi el şi-atunci mama m-a dat la un bătrân care era cântăreţ din ăsta, fără şcoală, care cânta în strană. Erau oameni cinstiţi care i-au promis că vorbesc cu preotul. Mama i-a lăsat bani, i-a lăsat cămăşuţă curată, i-a lăsat şi adresa să-i spună unde sunt când se va întorce odată, să facă rânduielile [pentru mine] la cimitir. Bătrânul i-a spus babei să mă spele, să mă cureţe de murdărie, de sânge. Ea mi-a făcut baia şi el m-a aşezat pe o măsuţă, mi-a pus mâna rece, ştiţi, în spirală… m-a strâns sus, a început să-mi citească <Psaltirea> şi spune: <Babo, închide uşa!> <E închisă.> <Închide fereastra!> <E închisă şi fereastra.> <Cum e închisă dacă e curent?> <Unde vezi tu curent?> <Păi, nu vezi că lumânarea clipoceşte?>… Probabil cum m-a spălat, mi-a pus iarăşi în mişcare inima, nu ştiu… Când a văzut că am înviat, a ieşit cu ce i-a lăsat mama, adresa, la drum şi a început să strige: <Băi, care merge în direcţia…?> cutare. După un ceas-două, cineva a spus: <Eu! Dar ce ai?> <Măi, du-te la familia asta, uite adresa şi spune că copilul a înviat.> <Cum a înviat? Cum a înviat, măi, copilul?> <Măi, dă scrisoarea asta!…>

Deci, după o zi sau două ajunge scrisoarea la mama. Mama nu a mai putut să se întoarcă cu căruţa, a venit pe jos, pentru că erau atâţia refugiaţi, că nu puteai să vii în sens contrar. Şi sigur că m-a luat. Acolo nu erau căruţe, m-a pus pe un… [pat] de la spital – şi asta ţin minte, dacă mă credeţi, că m-a luat o doamnă înaltă, o doamnă înaltă, îmbrăcată în alb, înaltă până la cer, şi m-a dat huţa. Probabil era o asistentă din asta îmbrăcată în halat şi ea când mă legăna, că eu plângeam de durere, mie mi se părea că mă dă huţa. Ţin minte că erau brazi împrejurul spitalului – şi asta ţin minte.”

Ţăranul ajungea la exasperare

tarani din bucovina

„În Galiţia s-a produs o revoltă împotriva evreilor şi toţi au fugit în Bucovina şi Moldova. Şi au venit în Moldova pentru că, moldovenii fiind blânzi, i-o primit şi le-o spus aşa: <Voi nu aveţi obligaţia să luptaţi pentru pământul ăsta… Bine aţi venit! Vă faceţi prăvălii, ce aveţi, fiecare ce ştie şi puteţi covieṭui cu noi aşa cum convieţuiţi şi cu alţii!> Ei ce au făcut?! Ai noştri au plecat pe front, au început şi voluntarii şi copiii şi toţi, din entuziasm pentru ţară, trebuiau să plece. Şi atunci le-au ocupat şi locul de învăţător şi de primar şi de notar şi de… şi de… Păsările, vitele, cerealele [luate] pe nimica toată le vindeau de şapte ori mai mult! Când s-au întors [ai noştri] de pe front şi nu au găsit nici cal, nici vacă, nici bou, nici găină, nici nimica cu ce să [se hrănească]… […]

Ai noştri s-au întâlnit pe front cu ardeleni, cu alţii din altă parte şi au întrebat: <Cum să facem să câştigăm şi noi un ban pentru familia noastră?> Şi au venit unii cu idei noi, să cultive pământul. Şi atunci evreii ce răspunseră? <Bade Arcade, matale ai cinci fălci…> – falca era mai mare decât un hectar – <deci dacă matale vrei, eu îţi propun şi cal şi vacă şi oaie şi tot ce vrei. Îţi aduc din Elveţia, că acolo nu a fost război şi au rasele cele mai bune… dar dacă îmi dai banii la toamnă eu îţi dau numai cu 5%; îmi dai la anul îţi dau cu 20%; dacă îmi dai peste trei ani, îţi dau cu 30-40% şi aşa mai departe, cu cât îmi dai mai târziu, cu atât creşte procentul.> Şi, nevoit şi puţin încurajat, [românul] s-a lăcomit <Apăi, adu-mi tauri, adu-mi şi cutare şi cutare şi cutare…> <Bine, semnează!> Venea cu doi martori şi semna cu el un contract. El, la toamnă, când venea cu cerealele la evreu, [acesta îi spunea]: <Nu am nevoie, nu am nevoie! Uite, hambarele mele sunt pline, magaziile sunt pline, nu am nevoie! Dacă le laşi cu 15 bani sau 11 bani bine, dacă nu pleacă cu ele.> Ăsta, după ce descărca, vedea că tot ce i-a pus în palmă nu ajungea nici măcar pentru procente, sincer vă spun! […] Deci, ţăranul… când îi lua şi grădina şi vaca şi tot, nu numai că plângea: <că uite, copiii nu au ce mânca!>, dar chiar ajungea la exasperare şi spunea <eu mă spânzur, eu nu mai trăiesc!> Eu, întrucât ţineam la vecini, am luat odată nişte pietre şi am aruncat în domnul Hamerling şi tata m-a bătut şi zice: <Măi, băiete, mă faci de ruşine! Eu sunt cineva aici, mă faci de ruşine. Tu ştii în cine ai dat? Ăsta e poporul lui Dumnezeu!…>”.

Uncategorized

Comandantul Horia Sima – Martirul Vasile Marin. Traiasca Legiunea si Capitanul.

Informaţia despre Vasile Marin nu lipseşte cercetătorilor vieţii lui. Avem mai întâi o amănunţită biografie lăsată de camaradul şi prietenul său, Mihail Polihroniade. Zilele petrecute in Spania, până la săvârşirea lui din viaţă, sunt apoi pe larg povestite atât in scrierile supravieţuitorilor cât şi in notele lui de front. În colecţia postumă de articole, „Crez de Generaţie”, întalnim deasemenea numeroase referinţe de ordin personal. În sfârşit, legionarii mai in vârstă şi care mai sunt astăzi in viaţă, păstrează şi ei amintiri preţioase despre Comandantul Legionar Vasile Marin. Dar mărturia cea mai de preţ ce ne-a rămas despre viaţa lui este portretul ce i l-a facut Nae Ionescu in prefaţa colecţiei de mai sus pomenite. Marele nostru cugetător fusese cucerit de multiplele caliţăţi ale acestui tânăr şi a avut o mare bucurie sufletească când s-au întâlnit împreună pe baricadele revolutiei nationaliste.

Nae Ionescu a întocmit biografia spirituală a lui Vasile Marin. El a explicat viaţa lui intimă, etapele interioare pe care le-a străbătut de pe timpul când funcţiona ca şef de cabinet la Preşedinţie până ce-a ajuns să moară sub zidurile Madridului. E o sinteză de claritatea şi precizia unei sculpturi antice. Aşa va rămănea Vasile Marin in faţa generaţiilor viitoare, cu trăsăturile ce i le-a prins pentru eternitate maestrul gândirii româneşti contemporane. Pornind de la lăsământul lui Nae Ionescu, care rămâne fundamental înţelegerii lăuntrice a lui Vasile Marin, vom încerca să întregim imaginea ce ne-a lăsat-o profesorul despre acest om extraordinar cu câteva interpretări pe care ni le înlesneşte şi le face indispensabile perspectiva de astăzi a vietii lui, după aproape 30 de ani de când a cazut la Majadahonda pentru Hristos, Neam şi Legiune.

Pe Vasile Marin îl întalneam aproape regulat pe la sediu, de câte ori ma duceam la Bucureşti. Era, aşa zicând, o figură populară a Legiunii. Într-un timp record îşi câştigase o faimă care întrecea reputatia legionarilor mai vechi. În două împrejurari l-am cunoscut însă mai de-aproape, una din ele strâns legata de activitatea mea legionară. În Iunie 1933 am avut primul meu proces de când intrasem in Legiune. Venisem in toamna anului 1932 la Caransebeş şi începusem abia de câteva luni organizarea judetului, unde până atunci Mişcarea era inexistentă. Constantin Dobrian, procurorul Tribunalului Caransebeş, un om rău şi un stâlp al stăpânirii, îşi luase angajamentul ca in aria lui de control va stârpi in faşă orice început de pătrundere al Gărzii de Fier. De îndatâ ce a simtit mişcările mele, m-a arestat şi m-a dat in judecată pentru activitate subersivă. „Subversiunea” mea consta in faptul ca eu, cu mare greutate, am putut să înjghebez câteva cuiburi. Procurorul spera să obtină prin surprindere o sentintă de condamnare şi, in modul acesta, să taie pofta legionarilor să se organizeze in judetul aflat sub ocrotirea lui. Obtinând la înfătişare eliberarea şi amânarea procesului, am informat îndata Centrul de situatie. Capitanul dându-si mai bine seama decât mine de importanta procesului, atât pentru natura acuzatiei ce mi se aducea cât şi pentru soarta Mişcării in întreg Banatul, a trimis o puternică echipă să mă apere. Echipa era formata din Vasile Marin, ca aparător, Mihail Stelescu, pe atunci deputat, împreună cu preotul Dumitrescu-Borşa, ca martori. Între timp procesul făcuse oarecare valvă in oraş şi o serie de avocati din baroul local s-au oferit să ma apere. La dezbateri, au vorbit mai întâi avocatii localnici, făcând spărturi zdravene in rechizitoriu, constituit din banalitaţi oficiale. După ei a trecut la bara Vasile Marin. Pe măsură ce înainta in expunerea problemei, simteam cum atmosfera sălii se schimbă. Nu mai era o pledoarie, ci o lectie de elocinţă judiciară şi politică. Era impecabil sub toate aspectele. Publicul îl sorbea din ochi, vrăjit de fraza lui temperamentală, care curgea fără nici o poticnire, şi de întreaga lui tinută. Trupul îi era încordat ca un arc. Argumentul rece, lucid, se împletea la fiecare cotitură cu o structură aparte. Vasile Marin nu se pierdea in amănunte, nu cădea in lirism şi nici nu se preta la acea spetă ieftină de patetism, ci opera in interiorul rechizitoriului cu preciziunea unui chirurg. El dădea o bătălie şi pasiunea lui consta in a mobiliza in punctul de atac toată artileria resurselor lui intelectuale. Nu lăsa nimic neîntrebuintat, nici un argument, nici un prilej, iar când ridica tonul, şi aceasta o face cu un anumit calcul, numai după ce preparase bine terenul din punct de vedere Juridic şi avea calea liberă ca să azvârle in balanta procesului şi forta sentimentului. Ceea ce m-a izbit atunci la Vasile Marin, ca una din cele mai expresive însuşiri ale sufletului său, a fost eficienta interventiei lui. Era capabil să stoarcă şi apă din piatră seacă cum spune românul de omul vrednic, pentru a obtine rezultatul dorit. Efectul a fost atât de mare încât judecătorii nici nu mai erau interesati de fondul procesului. Captivati de fluidul impetuos al elocintei lui, urmareau desfăşurarea pledoariei fără a face un gest. Păreau fericiti că in urbea lor prozaică un mare avocat de la Bucureşti le făcuse onoarea sa pledeze. Procurorul se făcuse mic de tot in toga lui. Speriat se uita împrejur, căci pretutindeni întâlnea priviri care îl dezaprobau. Achitarea obtinută la Caransebeş şi apoi la Curtea de Apel de la Timişoara, pe chestiunea formarii de cuiburi, a jucat apoi un oarecare rol in marele proces din 1934. Depunând ca martor, m-am referit la jurisprudenta stabilită de aceste sentinţe, după care cuiburile nu erau asociatii subversive, ci echivalentul comitetelor existente la celelalte partide.

A doua oară l-am putut observa mai de-aproape sub o altă ipostază: a omului şi a prietenului. Venisem la Bucureşti pentru a lua parte la constituirea Asociatiei „Generatia Mişcării Studenteşti de la 1922”. Era in Aprilie 1935. De la sediu am plecat cu Vasile Marin la Palatul Mediciniştilor, unde era fixat locul adunării. Ne-am aşezat amândoi chiar in fundul sălii. Deodată se deschide usa şi apare Stelescu. Îl văd pe Vasile Marin că începe să se schimbe la fată şi neliniştit îmi şopteşte: „numai să nu-i treacă prin cap să se aşeze lângă noi”. La începerea şedintei, Mota s-a ridicat şi a somat pe Stelescu să părăsească sala. Nici nu i s-a pronuntat numele. Acesta s-a strecurat pe uşă cu ochii înveninati. Vasile Marin privea îndurerat scena. La ieşire mi-a spus: „Am trecut prin momente penibile. Am fost buni prieteni. Îmi face rău când îl văd. Pentru mine, mai proaspăt intrat in Legiune, a reprezentat o întruchipare a adevăratului legionar. Nu pot să înteleg cum in acelaşi om pot să convietuiască atâtea elanuri eroice şi atâta abjectiune. Ceva n-a functionat normal in capul acestui om de la început”. Vasile Marin suferise o cruntă deceptie. Fusese lovit in prietenia ce-o acordase acestui om. Mai nou intrat in Mişcare, el nu vedea in legionari decât oameni întregi, echilibrati şi incapabili de cel mai mic act de mişelie.

Vasile Marin era un intelectual de formatie europeană. Spiritul lui nu era strain nici unuia din marile curente de idei ale epocii noastre. Poseda mai întâi o temeinică pregătire juridică. Deşi şi-a făcut studiile in tară, putea rivaliza in cunoştinte cu orice doctor de la Paris. În aceeaşi măsură stăpânea şi arta juridică. După ce şi-a luat licenta in Drept, s-a încorporat profesiunii de avocat, ajungând să cunoască la perfectiune tehnica proceselor. Cum nu-i lipsea nici darul oratoric, se simtea in largul lui in incinta Tribunalelor. Poseda tot ce-i trebuia să ajungă un mare avocat al tării şi să facă o carieră strălucită.

Dar nici formatia juridică şi nici perspectiva unui viitor confortabil nu-l multumeau. Adevărata lui vocatie era politica. Vasile Marin era un om de realităti şi ca atare nu se putea lăsa înghitit pentru toată viata într-o profesiune unde predomina formalismul juridic.

Dincolo de forme şi legi, palpita viata popoarelor şi aceste organisme vii îi solicitau mai mult atentia şi interesul decât normele care le disciplinează activitătile lor multiple. Inteligenta lui sfredelitoare caută să dea la o parte straturile superficiale ale realiătii, pentru a pătrunde până la elemerite ultime ale societătii omeneşti. Studiile de Drept au constituit pentru el numai o platformă, pentru a se putea avânta in sociologie şi politică, ştiinte care îi deschideau drumul spre cunoaşterea realitătilor sociale, Natiune şi Stat. In scurt timp a izbutit să se familiarizeze cu marile ideologii şi sisteme politice predominante între cele două războaie: fascism, national-socialism, maurasism şi comunism. Ca rod al acestor cercetări, şi-a trecut in 1932 examenul de Doctor cu o teză despre „Fascism”, studiu care şi-a păstrat până astăzi intactă valoarea lui şi trebuie considerat printre cele mai bune lucrări din literatura de specialitate despre Statul fascist. Dar nici aceste achizitii nu l-au multumit, căci nu i se păreau concludente. O nelinişte continuă îl împingea tot mai departe. A căutat să cunoască şi originile filosofice ale acestor ideologii care au provocat atâtea dezbateri furtunoase şi atâtea răstumări in lume. A studiat pe toti marii creatori de curente politice şi culturale din epoca modernă: Barres, Leon Bloy, Leon Daudet, Georges Sorel, Hegel, Marx, Nietzsche, Houston St. Chamberlain, Spengler şi altii. In modul acesta, viziunea lui despre lumea modernă se întregea armonic, îmbrătişând-o din trei perspective distincte: juridică, politică şi filosofică. Vasile Marin avea temeinice cunoştinte istorice şi nu era străin nici de domeniul literaturii universale, al muzicii şi al artelor frumoase. Era ceea ce se cheamă un om de cultură. Specialist într-un domeniu, el cauta să-şi lărgească neîncetat câmpul cunoştintelor pentru a înţelege cât mai blue lumea in care trăia. Autorii pe care i-a citit nu erau pentru el prilej de laudă deşartă. El nu voia să sperie lumea cu cunoştintele lui. I-a aprofundat cu ochi critic, cu inteligenta omului format. A meditat asupra operelor lor, confruntând continuu afirmatiile lor cu propria lui experientă despre lume şi viată. Vasile Marin era un posedat al eficentei, al săvârşirii unui lucru cu toată seriozitatea. Nae Ionescu remarcă, între alte însuşiri intelectuale ale lui Vasile Marin, şi „un simt special pentru proprietatea termenilor”. Acest simt nu se câştiga numai consultând dictionarul, pentru a le cunoaşte valoarea lor semantică, ci mai ales verificând relatia lor cu realitatea. Cultura lui nu era o masă difuză de cunoştinte, ci un capital operativ.

Aceste profunde incursiuni in manifestările politice şi culturale ale Europei contemporane nu l-au înstrainat de glia străbună. El studiază pe străini pentru a înţelege mai bine ceea ce se întâmplă la el acasă. O mare parte a iutelectualilor noştri când iau contact cu cultura occidentală se pierd de admiratie in fata ei şi îşi anulează propria lor conditie creatoare. Dacă se întorc in patrie, nu mai sunt cei de altădată, ci o altă spetă umană, profund marcată de influentele străine. Tot ce iese apoi din capul acestor oameni e un produs hibrid, rezultat al încrucişării in mintea lor a două sau mai multe culturi. E ceea ce se cheamă „fenomenul bonjurist” in cultura românească. Vasile Marin n-a căzut victimă acestei deformări spirituale, pentru că, paralel cu asimilarea autorilor străini, s-a familianzat şi cu doctrina gânditorilor clasici ai poporului român: Bălcescu, Eminescu, Xenopol, Aurel C. Popovici, Iorga, Cuza, Paulescu. Personalitatea lui s-a format sub ocrotirea acestor gânditori al naţionalismului romanesc, încât ceea ce el întâlnea in cultura occidentală nu-l impresiona decat in măsura in care găsea puncte de sprijin pentru propria lui conceptie. Două nume de doctrinari români apar mai des in scrierile lui: Eminescu şi Aurel C. Popovici. Aceştia sunt marii lui dascali. Vasile Marin este ucenicul lor, dar mai mult decât ucenicul lor, este continuatorul doctrinei lor. Într-o lucrare consacrată gândirii nationaliste româneşti neapărat trebuie sâ îşi aibă locul şi Vasile Marin, ca urmaş al lui Eminescu.

Nae Ionescu vorbeşte in prefata amintită de o convertire a lui Vaslle Marin. Fireşte că la mijloc a fost o convertire, când a intrat in Legiune. Dar despre ce fel de convertire este vorba. Nu poate fi vorba de o convertire a lui Vasile Marin la nationalism. El îl purta in sufletul lui înca de pe băncile Universitătii. Cu el s-a produs o schimbare asemănătoare şi paralelă cu aceea a lui Nae Ionescu. Amândoi au militat la început in rândurile „revolutiei” tărăniste, confundând-o cu o revolutie natională. Dar când au văzut că aleşii lor au trădat sperantele maselor târăneşti, asociindu-se cu bancherii la exploatarea poporului şi devenind partidul liberal nr.2, atunci s-au desprins de această organizatie pentru a se regăsi mai târziu in Mişcare. Şi unul şi altul erau nationalişti, ajunşi pe căi diferite la această doctrină salvatoare, şi înainte de a-şi fi pus nădejdile de reînoire a tării in national-tărănism. Dacă Vasile Marin a fost un convertit, atunci şi Nae Ionescu a fost un convertit, ceea ce nici maestrul nu tăgăduieşte. Întrebarea este convertit la ce? Nu la ideea nationalistă, pe care o purtau in sufletul lor ca un rod scump de multă vreme, ci, cum zice Nae Ionescu, la formula de luptă, la formula concretă, capabilă să ducă la îndeplinire dezideratele naţionalismului romanesc. Şi unul şi altul an descoperit omul înzestrat de Dumnezeu cu calitătile unui mare conducător pentru a traduce in act elanurile natiunii, care a trăit până atunci într-un pseudo-Stat romanesc.

Şi acuma sa urmărim mai departe pe Vasile Marin in ascensiunea lui spre Majadahonda. Ceea ce l-a atras in Mişcare, ceea ce l-a convertit la legionarism, a fost actul creator, sau, cum numeşte el doctrina legionară, „ideologia faptei”. În toate articolele ce le scrie el ca legionar, se manifestă ca apologet al faptei creatoare. Mişcarea e o idee in acţiune. Mai mult chiar, cum observă cu justete şi Nae Ionescu, doctrina nu precede actului, ci îi urmează acestuia cu umilintă. Mai întâi legionarii, prin fapta lor de fiecare zi, crează doctrina şi apoi vin cărturarii să descifreze sensul sacrificiului lor. Mişcarea Legionară este o doctrină vie. Unde nu mai există actiune legionară, nu mai există nici Mişcare. Mişcarea Legionară este nationalismul in marş, este naţiunea in ordine de bătaie pentru a-şi cuceri drepturile la viată şi a-şi împlini misiunea ei istorică şi culturală. Aceasta l-a convertit pe Vasile Marin la legionarism, această irupţie de elanuri, de generozităti, de sacrificii din adâncurile natiunii, la chemarea înfiorată a unui mare conducător. „Crezul era transformat in faptă”.

Descoperirea nu era banală. Vasile Marin descoperise o nouă dimensiune a vietii. Cam câtă deosebire există între creştinismul învătat din catehism şi creştinul autentic, care îşi construieşte viata pe baza preceptelor evanghelice. Cele mai bune idei de organizare ale societătii nu pot să dea nici un rezultat pe plan istoric dacă nu sunt vehiculate de forte omeneşti. Si, dimpotrivă, o falsă filosofie, cum este cea marxistă, a creat state puternice, deoarece in spatele ei a stat permanent de veghe o organizatie internatională de conspiratori. Contemplând spectacolul dinamicei legionare, şedinte, tabere, marşuri, cântece, propagandă, închisori, lupte, Vasile Marin a fost răpit de şuvoiul acestui tineret creator. In sufletul lui s-a produs marea şi definitiva ruptură între o lume care se multumea să vorbească, să gesticuleze, să lanseze formule, să facă planuri de cafenea, şi lumea demiurgică a Mişcării.

Vasile Marin era pregătit mai bine decât multi legionari mai vechi să înteleagă fenomenul legionar. Vasta lui cultură şi inteligenta lui sclipitoare l-au ajutat să ardă etapele. El nu s-a format in ani îndelungati de ucenicie la şcoala legionară, ci a suferit o adevărată mutatie spirituală. La el a avut loc o bruscă schimbare de decor şi preocupări. Omul care până atunci a trăit in lumea speculatiior teoretice şi a unui anumit mediu conformist burghez s-a desprins fără crutare de propriul lui trecut şi a făcut un salt in lumea legionară, unde a poposit teafăr şi sănătos, fără complexe de inferioritate, ca şi cum ar fi trăit de la începutul printre camarazi. De unde vedem aceasta? Din debordanta lui activitate de îndată ce-a îmbrăcat cămaşa verde. În primăvara anului 1933, adică abia la câteva luni de la intrarea lui in Mişcare, Vasile Marin e un nume de rezonantă natională. Unde nu-l găsim? Cu o agilitate de gazelă se mişcă in toate părtile. Nu pentru a se afişa, ci pentru a face treabă. Nu mai e un om, ci o omniprezenţă. Parca ar fi vrut să recupereze timpul pierdut in experiente politice minore. Şi nu se multumeşte să stea cuminte in linia a doua sau a treia, ci se avântă pe pozitiile cele mai înaintate ale Legiunii, acolo unde se dădea bătălia corp la corp cu inamicul: in jurnalistică, in grupul „Axa”, in formulări îndrăznete de doctrină, in contenciosul legionar. În primăvara şi vara anului 1933, străbate tara in lung şi lat pentru a apăra pe legionari in diverse procese şi, in special, pentru a asista juridic „Echipa Mortii”, încoltită de autorităti pe oriunde trecea şi era încarcerată. E mereu pe drum cu o energie inepuizabilă. In alegerile din 1933 este cap de listă la Sighişoara. Aici îl găseşte dizolvarea şi arestarea. Este transportat la Bucureşti şi azvârlit fără nici o formalitate legală in cazematele Jilavei. Aici îşi face botezul prigoanei şi nu este eliberat decât după masa zilei de 29 Decembrie, împreună cu Mota şi Sterie Ciumetti. Autoritătile înşile i-au eliberat certificatul de bun legionar, făcându-i onoarea să-l considere printre marile căpetenii ale Mişcării. Scapă să fie arestat din nou in noaptea atentatului şi se ascunde, dar nu pentru a-şi păzi pielea, ci pentru a fi de folos Legiunii. Din clandestinitate desfăşoară o activitate prodigioasă pentru a lămuri opinia publică. Scrie scrisori la o serie de personalităti politice şi culturale din tară şi străinătate, in care explică afacerea aşa-zisului complot legionar, in realitate o înscenare a organelor politieneşti. Unele din aceste scrisori ni s-au păstrat şi constituiesc documente de valoare exceptională ale acestei epoci. La proces apoi, competenta lui de avocat şi cunoştintele lui de procedura fac minuni. El a organizat de fapt întreaga lui aparatură. In strâns contact cu Căpitanul şi cu Mota, asigură conditii optime de desfăşurare a procesului. Nimic nu scapă ochiului său vigilent. El se interesează de martori, de apărare, de presă, de acele sute şi sute de lucruri mărunte, dar de extraordinară importantă pentru câştigarea unei cauze. Căpitanul are încă o dată prilejul sa apecieze eficienta lui Vasile Marin. Un al doilea avocat de talia lui Vasile Marin nu avea Mişcarea, afara de Mota. Dar Mota se afla pe banca acuzării. Dacă procesul din 1934 s-a câştigat, aceasta se datoreşte şi geniului organizator al lui Vasile Marin.

Abia terminat procesul, Vasile Marin este disponibil altor activităti. El nu cunoaşte pauzele, vacantele. În Mai 1934, îl întâlnim in tabăra de la Giuleşti cultivând zarzavaturi sau frământând lutul sub picioare cu aceiaşi eficacitate şi voie bună. În 1935 este numit de Căpitan şef de judet in Ilfov, unul din cele mai politicianizate departamente ale ţării. In vara aceluiaşi an este unul dintre primii legionari care se înfiintează in tabăra „Carmen Sylva”, luptându-se cu spinii şi cu mărăcinii. Are sub conducere echipa „Şosea” şi nu pleacă până ce nu dă gata „artera de comunicatie” a taberei. Eficienta lui rămăne aceeaşi indiferent de domeniul la care se aplică. Era icoana omului năzdrăvan imaginat de Căpitan. Era la polul opus al tembelismului care bântuie in poporul nostru. E ridicat in mod exceptional la gradul de comandant legionar. Altora le-a trebuit zece ani de lupte continue ca sa primească această înaltă distinctie. În anul 1936, izbuteşte sa întemeieze o tabără la Hotarele, in judetul Ilfov, un model de organizare, eficientă şi disciplină. Sub conducerea lui Mişcarea începe sa pătrundă viguros şi in acest judet amorf, considerat până atunci a fi pradă sigură a tuturor partidelor la alegeri. Unde nu e Vasile Marin? E plină această epocă de rodnicia personalitătii lui.

Teoreticianul Vasile Marin este mare, dar omul de actiune Vasile Marin îl întrece cu mult. Aportul lui la viata Mişcării in numai patru ani de manifestare este covârşitor. E un dinam legionar. Toată viata lui e răstumată din temelii, absorbită de ideal. Vasile Marin nutrea un dispret profund pentru „intelectualii rahitici” care îşi consumă existenta într-o dialectică sterilă, confundând-o cu adevărata gândire, aceea care duce la formularea unei conceptii de viată. Aceşti „invalizi intelectuali” n-au consistentă in idei, pentru că mecanismul lor mintal functionează desprins de realitate, ca o moară ce macină in gol. Cum nu au perceptia realitatii,sunt dispensati şi de obligatia de-a avea o convingere. Când vor sa spună ceva, ei se exprimă de fapt cu ideile altora. „Nu cu zeama roză a conferintelor politice – spunea Vasile Marin – ori cu pana muiată in cerneala de boz a indiferentei se pregătesc marile transformări”. Gândirea lui Vasile Marin era branşată pe realităti. Această înrădăcinare in real îi conferea certitudinea pozitiei ce-o reprezenta in raport cu a adversarilor. Pasiunea lui de real l-a determinat sa ardă in el omul vechi, pentru a face loc făptuitorului şi revolutionarului. El a înteles că Mişcarea e o revolutie, pentru că promovează pretutindeni spiritul creator şi urmăreşte sa transforme din temelii viata întregei natiuni. Eficienţa lui proverbială in toate domeniue unde îşi angaja responsabilitatea se explică prin îndemănarea şi vrednicia caracterului său, dar mai mult decât aceste însuşiri prin conştiinta lui revolutionară. El şi-a dat seama că amestecul burghezo-revolutionar nu poate da un legionar bun. El a optat pentru sensul eroic al vietii care obligă sa mergi până la ultimele consecinte pe linia destinului legionar.

Intelectualul nu poate fi scutit de serviciu national. El trebuie scos din pozitia de „auto-admirare” pentru a deveni un luptător in slujba neamului său.

Dificultatea de a urmari viata lui Vasile Marin rezultă din extraordinara ei complexitate. Când ti se pare ca l-ai înţeles, ca ai ajuns la nivelul suprem al existentei lui, o altă perspectivă ametitoare se deschide. Om de actiune, făptuitor, pasionat al eficientei, revolutionar, toate aceste atribute nu constituie ultima treaptă a realizării lui interioare. Mai avem un pisc de atins, acela de unde şi-a rotit el privirile înainte de a cădea la Majadahonda, pentru a înţelege semnificatia jertfei lui alături de a lui Mota.

Vasile Marin era un admirator al lui Nietzsche şi al tuturor doctrinelor eroice ale existentei. Primul lui articol din „Axa” are un motto luat din Nietzsche: „soyez durs, mes freres!”. Ceea ce l-a captivat din fascism a fost acel strigăt de „vivere pericolosamente”. Şi fără îndoialâ, nu putin a contribuit la intrarea lui in Mişcare şi hotărâta înfruntare a echipelor legionare cu poterele guvernelor in mijlocul unui popor contagiat de laşitate. Dar toate aceste impulsuri se datorau unor filosofii omeneşti. Din confruntarea gândirii lui cu conceptia de viată a Căpitanului, el a mai câştigat ceea ce nu poseda decât incomplet până atunci: dimensiunea religioasă a vieţii. Fireşte, Vasile Marin era creştin. Nu-i putem atribui nici un moment intentii de indeferentism religios. Dar numai după întalnirea cu Capitanul şi mai ales in urma prieteniei sale intime cu Mota, care la Jilava purta întotdeauna cu sine Codul şi Biblia, spre scandalul rationaliştilor, a patruns in natura spirituală a nationalismului. Natiunea nu constituie un obiectiv in sine, dincolo de care nu mai există nimic. Mişcarea nu transformă natiunea într-un termen absolut şi un obiect de adoratie păgână. Dincolo de ea şi pe plan superior ei, stâpăneşte ordinea divină. Noi luptăm pentru o natiune ascultătoare de Dumnezeu. Revolutia legionară are un dublu continut: politic şi spiritual. Cel din urmă având precădere ierarhică. Creştinismul nu are nimic de-a face cu mediocritatea in care a degenerat astăzi. Este şi el o revelatie care înaltă, transforma şi regenerează concomitent individul şi neamul. Şi creştinismul reclamă o evadare din meschinărie şi egoism pentru a servi scopurilor mai înalte ale existentei. Scopul suprem al existentei atât pentru individ cât şi pentru natiune este o proiectie a lor spre cer, o „eliberare a sufletului din chingile materiei pentru a-i da o formă de viată nepieritoare”.

Cu această ultimă cucerire pe planul vieţii lăuntrice, personalitatea lui Vasile Main este încheiată. Acum îşi înţelege perfect rostul vieţii lui pământene. A vehicula istoria in directia meta-istoriei, devenind un instrument al planurilor divine. Supra-omul propagat de Nietzsche nu-l incomodează. Numai perspectiva lui de realizare se schimbă. Nu o afirmare trufaşa de vointă, nu contra lui Dumnezeu, nu in afara de Dumnezeu, ci in Dumnezeu. Sensul demiurgic al existentei nu constituie nici un păcat, nici o rebeliune, când se realizează in cadrul ordinii divine. O dezlăntuire a puterilor creatoare din om in slujba lui Dumnezeu. Tot ce-a învătat până acuma, toate experientele lui, le ordoneaza in perspectiva Divinitătii. De acum nu-l mai înspăimântă nici moartea, căci respiratia lui interioară s-a adaptat Suflării Divine. Atletul natiunii se antrenează să devină şi un atlet al lui Hristos. Acum a înţeles deplin pe Căpitan care spunea ca un legionar, oricâte sacrificii ar fi facut, n-a ajuns la treapta desăvârşirii, dacă nu şi-a făcut socotelile cu moartea, adică dacă nu e hotărât să-si dea viata pentru credinta lui.

Când Vasile Marin a insistat cu energia disperării pe lângă Căpitan să plece şi el in Spania, n-a făcut-o din dorinta de a se mentine la rampa actualitătii legionare, chiar cu riscul rănirii sau al mortii. El era un spirit prea sever cu sine însuşi ca să-şi îngăduie atitudini de snob. El ajunsese la o plenitudine interioară şi acest surplus de energii spirituale trebuia să-si găsească o expresie. Cum el n-a fost satisfăcut cu premisele nationalismului teoretic şi s-a convertit la nationalismul faptei, tot aşa nu putea accepta ca ajungând la ultima treaptâ de rodnicie legionară, aceea a transfigurării religioase, să nu dea şi examenul corespunzător in lumea realitătilor. Eficienta lui proverbială in toate domemile ce le-a strabătut pană atunci, juridic, politic, doctrină, jurnalistică, actiune, prigoană, trebuia să se manifeste şi in mediul unde se lupta pentru Neam şi Hristos cu arma in mână. Fără acest examen, cel mai bărbătesc, nu s-ar fi împlinit. El şi-a făcut socotelile cu moartea, dar trebuia să vadă dacă rezistă la proba supremă, acolo unde seceră moartea. Netăgăduit, Nae Ionescu avea dreptate când spunea că Vasile Marin nu s-a dus in Spania cu gândul să nu se mai întoarcă, cum era cazul lui Mota, ci să depună mărturie, adică să-şi verifice soliditatea convingerilor lui in tranşee. Aceasta nu înseamnă că Vasile Marin nu era tot atât de hotărât ca şi Mota să înfrunte moartea. Viata sau moartea lui formau elemente secundare in decizia lui. Era o chestiune care nici nu îl mai privea direct. Esential pentru el era să fie prezent pe terenul „unde se trăgea cu mitraliera in obrazul lui Hristos”.

Prietenia lui cu Mota l-a ajutat să-şi lămurească neliniştile interioare şi să-şi caştige pacea lăuntrică. Dar nu trebuie să atribuim acestei prietenii, oricât de strânsă şi intima ar fi fost, hotărârea lui de a-l întovărăşi pe drumul Majadahondei. Vasile Marin nu era un sentimental. N-avea afectiuni ieftine şi nu s-ar f dus să înfrunte moartea de dragul unei prietenii, oricât de scumpe i-ar fi fost. Această motivare era un non-sens, pe care n-ar fi putut-o accepta nici Mota. El a mers in Spania tot atât de lucid şi conştient ca şi Mota, dându-şi seama de ce destine sunt in joc. In Spania l-a călăuzit lumina ce s-a revărsat in sufletul lui din sferele Divinitătii. De aceea nu trebuie să-i facem lui Vasile Marin nedreptatea de a-i considera moartea lui ca o anexă a mortii lui Mota, iar numele lui intrat in istorie numai gratie „întâmplării” ca au căzut împreună. Aşa cum pe frontul actiunii legionare, Vasile Marin ajunsese să schimbe într-un timp record ranita de soldat cu bastonul de mareşal, tot astfel pe frontul desăvârşirii interioare ajunsese la o înaltă treaptă de perfectiune. Vasile Marin nu e un benefciar al sfinteniei jertfei lui Mota, ci o jertfă care s-a ridicat prin propriile ei merite pană la Dumnezeu. Admirabil a prins Radu Gyr, in cântecul închinat eroilor, ce reprezintă fiecare din ei in panteonul spiritulitătii legionare: „Mota, Arhanghel şi Munte, Marin ca o flacără mare…” Sufletul lui ardea ca o tortă in slujba Adevărului etern.

Vasile Marin a fost un fiu al Capitalei, cum ni-l prezintă Mihail Polihroniade. Născut dintr-un tată oltean şi o mama transilvăneancă, el a crescut pe caldarâmul acestui oraş plin de contraste. În ochii celor mai multi provinciali, Bucureştii aveau o proastă reputatie. De aici porneau toate relele care vlăguiau provinciile şi înabuşeau virtutile lor. Vasile Marin are o serie de articole scrise in „Cuvântul Studentesc” in care pune in gardă pe tinerii studenti fata de primejdiile ce-i pândesc in Capitală, ademenirile unei vieti uşoare şi ademenirile partidelor. Imaginea ce şi-o făceau provincialii despre Capitală nu era tocmai exactă. Exista o Capitală a cluburilor politice, a vietii uşoare şi destrăbălate, dar exista şi o Capitală muncitoare, care n-avea timp să se expună in vitrină. Capitala poseda o eminentă clasă de înalti functionari, de profesori, medici, avocati, ingineri, preoti, negustori. Aceştia nu se puteau improviza cu scrisori de recomandatie de la cluburi. De altminteri nu aveau decât legături periferice cu partidele, căci îşi creaseră rosturi statornice prin propria lor pricepere. Această Capitală, mai putin accesibilă oamenilor din provincie, reprezenta disponibilitatea creatoare a natiunii.

Capitala muncii şi a seriozitătii nu vibra cu uşurintă şi nu se entuziasma decât dacă descoperea într-adevăr ceva mare. Nici titlurile provinciale ale cuiva nu o impresionau. Ea aştepta de la cei descălecati din provincie şi care afişau pretenţii de regenerare a natinii, să se pună pe treabă. Această Capitală, adevărata Capitală, i-a primit fără rezerve pe „provincialii” Corneliu Codreanu şi Moţa când i-a cunoscut mai de aproape. Pătrunderea Mişcării in Capitală coincide cu mutarea Centrului ei aici. Vasile Marin s-a desfacut din partidul din care făcea parte pentru a intra in Mişcare. Atâtea sute de intelectuali de mare valoare, formaţi după război, au îngroşat rândurile Legiunii. Aceasta era Capitala României şi această Capitală a plătit un tribut sângeros tiranilor care s-au succedat la putere.

În defnitiv ce era Capitala, adevărata Capitală, decât o reunire a tuturor energiilor creatoare ale neamului nostru? Toţi oamenii aceştia au descins de undeva, dintr-o provincie, dacă nu ei, părinţii lor; dacă nu părinţii lor, moşii lor. Capitala era piaţă de şlefuire a inteligenţelor româneşti venite din toate provinciile. Tipul de intelectual din Capitală era superior celor din alte oraşe pentru că beneficia de o atmosferă care nu se întâlnea aiurea şi care era constituită din aportul tuturor provinciilor. Vasile Marin a fost un exponent al acestei lumi intelectuale din Capitală, solid ancorată in munca şi seriozitate. Sub aspectul lor jovial, sub înclinarea lor spre scepticism şi ironie, ei ascund o mare adâncime. „Tara noastră are nevoie – spunea Vasile Marin – de oameni tragici şi sintetici”. Cu aceste cuvinte el nu s-a definit numai pe sine, ci şi acea clasă bucureşteană formată din întâlnirea sufletului românesc de pretutindeni. Sintetici in sensul că exprimă o sinteză a aspiraţiilor româneşti; tragici, pentru că sunt dispuşi la cele mai mari sacrificii pentru împlinirea lor. Dincolo de fardul Bucureştilor, vom întâlni această lume a oamenilor tragici şi sintetici. Bucureşteanului îi place viaţa, dar îşi dăruieşte aceeaşi viaţă fară dramatism, fără gesturi inutile, când este nevoie, cu simplitatea şi eficienţa lui Vasile Marin, care a murit între o irone afectuoasă şi un surâs îndreptat spre cer.

Fiţi tari, fraţii mei!