Dacia Strabuna, Neamul Romanilor

Dacia Strabuna, pastrata in sufletele oamenilor din judetul Mehedinti – Hora de pomana: se canta si se joaca intru amintirea celui care a parasit aceasta lume! Cand a murit bunicul meu, Dumnezeu sa-l ierte, bunica a ascultat muzica populara trei zile!

Dacii radeau in hohote cand unul din ei parasea aceasta lume!

Ritualurile funebre ale geto-dacilor îi impresionau chiar şi pe contemporanii lor. Obişnuiau să petreacă şi să se veselească la înmormântări, iar în rugurile în care erau arse cadavrele bărbaţilor, soţiile acestora se aruncau adeseori. Moartea era primită cu bucurie de daci, susţin istoricii.

Istoricul Herodot este autorul unor mărturii fascinante despre popoarele care au trăit pe actualul teritoriu al ţării noastre şi în celelalte ţinuturi ale Traciei, în urmă cu 2.500 de ani. Istoricul antic a descris modul neobişnuit în care geto-dacii se raportau la moarte. Se credeau nemuritori, susţinea Herodot, de aceea au înfruntat fără teamă puternicele armate ale împăratului persan Darius. Iar credinţa în nemurire le era dată prin credinţele în Zamolxis, divinitatea supremă a geto-dacilor.

Unul dintre ritualurile prin care dacii îşi înfruntau moartea, relatat de Herodot, a fost obiceiul geto-dacilor de a sacrifica oameni, trimiţându-i ca soli zeului Zamolxis. “Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă în cădere omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor, dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”, scria Herodot, în Istorii.

Plângeau la naşteri, râdeau la înmormântări

Ion Horaţiu Crişan prezenta în volumul “Spiritualitatea geto-dacilor”, publicat în 1986, o relatare impresionantă a istoricului Herodot, despre comportamentul emoţional al strămoşilor faţă de viaţă şi moarte. “Vorbind despre trausi, traci care locuiau în Munţii Rodope, ne spune că: rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure acesta, o dată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferinţele omeneşti. Când moare cineva, trausii îl îngroapă glumind şi bucurându-se. Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi arată cât este el de fericit în toate privinţele”, informa autorul Ion Horaţiu Crişan.  Şi alţi autori antici, citaţi în volumul “Spiritualitatea geto-dacilor”, au relatat despre obiceiul prin care copii erau plânşi la naştere şi fericiţi la moarte.

Serbări în onoarea morţilor

Obiceiurile de înmormântare ale daco-geţilor erau cu totul neobişnuite faţă de cele actuale. Istoricul Ion Horaţiu Crişan citează o relatare a lui Herodot, despre înmormântările celor bogaţi. “Expun timp de trei zile cadavrul. Apoi jertfesc tot felul de animale şi după un mare ospăţ, înainte de care îl jelesc pe mort, îl înmormântează pe cel răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă şi statornicesc felurite întreceri, la care răsplăţile cele mai însemnate se dau luptelor în doi”, arăta istoricul.

Alte triburi tracice respectau ritualul prin care la moartea unui bărbat cu mai multe soţii cea mai vrednică dintre ele era înjunghiată şi înmormântată apoi împreună cu el, spre supărarea celorlalte femei rămase în viaţă. În timpul ospeţelor geto-dacilor, Zamolxis “îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. Ei spun că morţii pleacă la Zamolxis şi că se vor reîntoarce. Dintotdeauna au crezut că astfel de lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce”,  scria Herodot.

https://adevarul.ro/

Dacia Strabuna

Galerius – impăratul dac al romanilor.

 

Istoria Imperiului Roman și, mai apoi, a Imperiului Bizantin, ca urmaș al celui dintâi, consemneaza o serie de lideri care s-au ridicat în ierarhia administrativă până la cel mai înalt nivel, acela al deținerii puterii imperiale, fără a avea o descendență pură latină ori greacă așa cum poate ne-am fi așteptat în fiecare caz. Împăratul Traian (98-117 d.Hr.), de pildă, liderul roman care a dus Imperiul Roman la expansiunea sa maximă, era originar din provincia Hispania (Spania de azi), el fiind adoptat de împăratul precedent, Nerva, succedandu-i, astfel, la tron. La rândul său, împăratul Macrinus (217-218 d.Hr.) avea origini berbere, fiind născut în Algeria de astăzi, iar Filip Arabul (împărat între anii 244-249 d.Hr.) provenea dintr-o familie siriană.

Însă una dintre cele mai importante figuri politice și militare ale secolului IV, perioada în care Imperiul Roman manifestă ultimele zvâcniri de autoritate în plan european și nu numai, este reprezentată de un împărat cu origini traco-dacice: Galerius.

Potrivit Eutoprii Breviarum, Galerius s-a născut în anul 250 d.Hr. aproape de Serdica (Sofia, Bulgaria de astăzi), tatăl său fiind trac, iar mama din Dacia, o femeie pe nume Romula, după cum ne transmite Lactantius. De altfel, numele mamei sale este relevat și de numele pe care Galerius a decis să-l dea unul complex imperial ce cuprindea un palat și monumentul funerar dedicat acesteia, anume Felix Romuliana, localizat în Serbia de astăzi, la Gamzigrad (Zajecar).

PĂSTORUL DEVENIT ÎMPĂRAT

Familia în care s-a născut viitorul împărat era una de condiție modestă, tatăl său fiind păstor, ocupație ancestrală a locuitorilor din spațiul balcanico-dunărean. De altfel, Galerius și-a petrecut prima parte a vieții ajutându-și tatăl în activitățile de păstorit, primind,ulterior, porecla de Armentarius (derivat din latinescul armentum=turmă). Mai târziu urmează cariera militară, evidențiindu-se sub comanda împăraților Aurelian și Probus și avansând rapid pe scara ierarhică a corpului ofițerilor din armata imperială romană.

Recunoașterea capacităților sale militare și administrative vine în anul 293, atunci când este avansat la rangul de Cesar în cadrul Tetrarhiei stabilite de împăratul Dioclețian (o formă de guvernamânt care presupunea împărțirea puterii între patru lideri cu atribuții imperiale, doi Auguști și doi Cesari subordonați lor). Este numit la comanda provinciei Iliria și demarează cu succes campanii militare împotriva sarmaților și goților de la Dunăre, care amenințau granițele imperiului. După câțiva ani, este numit comandat al forțelor romane de la granița estică a imperiului, calitate în care înăbușă revoltele egiptenilor din orașele Coptos și Busiris.

CONFLICTUL CU PERSIA CÂȘTIGAT CU AJUTORUL DACILOR

Pe acest fond, în Persia dominată de dinastia Sassanidă, puterea este preluată de Narseh, un lider ambițios care dorea ieșirea de sub influența romană a imperiului său, detașăndu-se de politica împăciuitoare a predecesorilor săi față de Roma. În anul 295, Narseh declară oficial război Imperiului Roman, act urmat imediat de invadarea Armeniei, campanie continuată de o incursiune în provincia romană Mesopotamia, unde, în primă fază, reușește să învingă forțele romane aflate sub comanda lui Galerius, într-o serie de lupte desfășurate în zona aflată între Harran (Turcia) și Raqqa (Siria).

Dioclețian, liderul Tetrahiei romane, îl acuză pe Galerius în mod direct pentru înfrângere și, pentru a-l umili, îl forțează pe acesta să mărșăluiască cu o milă înaintea alaiului său care se îndrepta spre Antiochia, purtând veșminte imperiale. Așa cum arată Rees, cel mai probabil decizia și gestul lui Dioclețian sunt pentru a arăta, în mod practic, că un Cesar este supus unui August în ierarhia imperială.

Însă Galerius nu consideră campania împotriva perșilor ca fiind încheiată și, recrutând trupe din zona dunăreană (fapt demonstrat de basoreliefurile prezente pe Arcul lui Galerius din Thessaloniki, Grecia, unde sunt depictați ostași purtători de draconi dacici, falxuri dacice și alte tipuri de armament si armuri specifice dacilor), atacă nordul Mesopotamiei în anul 298, avansând în Armenia, unde, în urma a două bătălii succesive, îl înfrânge pe împăratul persan Narseh. În cursul cele-ai doua lupte, desfășurată la Satala, Galerius asediează cu succes tabăra perșilor, luând-o ostatică pe însăși soția lui Narseh, dar și pe câțiva dintre copiii acestuia și intrând în posesia tezaurului imperial persan. Dacii conduși de Galerius avansează adânc în teritoriul persan, câștigând luptă după luptă, la Theodosiopolis, Nisibis și capturează Ctesiphon, una dintre capitalele Imperiului Persan.

Campania plină de succese a lui Galerius îl forțează pe Narseh să caute începerea negocierilor de pace, solicitând, în primul rând, eliberarea familiei sale, lucru pe care Galerius îl refuză, deși, din câte se pare, familia imperială persană a fost tratată bine în timpul aflării sale în custodia lui Galerius. Negocierile oficiale de pace încep în anul 299 și la ele sunt prezenți atât Dioclețian, cât și Galerius, acum victorios. Condițiile impuse de cei doi lideri romani asupra lui Narseh sunt extrem de dure pentru perși, care sunt forțați să cedeze Romei  unele teritorii și să accepte granția dintre cele două state pe cursul râului Tigru, în timp ce Armenia și Iberia Caucaziană revin în sfera de influență romană.

Mai mult, orașul Nisibis, acum în mâinile romanilor, devine punctul din care Roma va controla tot comerțul dintre cele două imperii, extinzându-și, astfel, influența asupra a nu mai puțin de 7 satrapii persane (satrapie=province administrativă în cadrului Imperiului Persan), din Iranul de astăzi până în Turcia. În plus, pentru a demonstra și în mod simbolic supremația Romei, Galerius și Dioclețian decid plasarea unui contingent militar roman chiar în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală a perșilor.

GALERIUS, CEL MAI PUTERNIC OM DIN IMPERIU ȘI CONFLICTELE INTERNE

Curând după aceste evenimente, Galerius devine August, altături de Constantius I, în timp ce Cesarii numiți sub aceștia sunt persoane alese de Galerius, astfel încât el să dețină autoritatea supremă. Unul dintre Cesari aleși de acesta este Maximinus Daia, nepotul său, așadar tot cu origine traco-dacice, căruia îi oferă comanda provinciilor Egypt și Siria, în timp ce pentru provinciile Italia și Africa este numit Cesar Severus, un vechi camarad de arme al lui Galerius. În plan teoretic, Severus ar fi trebuit să se supună autoritătii Augustului din vest, respectiv lui Constantius I, însă el rămâne fidel și supus lui Galerius. În acest fel, Galerius își asigură autoritatea pe o arie corespondentă a cel puțin ¾ din Imperiul Roman.

Constantius moare în anul 306, iar fiul său îi succede ca August în vest fără acordul lui Galerius, lucru care îl face pe acesta din urmă extrem de nemulțumit și revoltat, însă, pentru a evita un război civil, încearcă să creeze o atmosferă pacifistă. Totuși, printr-o strategie genială, el reușește că-l convingă pe Constantin să accepte poziția de Cesar, inferioară celei de August, numindu-l ca August în vest pe prietenul său Severus, Cesar până la acel moment sub autoritatea tatălui lui Constantin.

Arcul lui Galerius din Salonic (Grecia)

Atmosfera da calm și pace în imperiu nu durează însă mult, Galerius primind vestea că Maxentius, ginerele său și fiul lui Maximinus, a preluat controlul provinciei Italia, pe fondul faptului că Galerius devenise nepopular printre romanii din această provincie pe care acesta o taxa precum alte zone ale imperiului, deși, în mod tradițional, Italia nu fusese taxată în trecut. Galerius îi ordonă lui Severus să meargă la Roma pentru a-i pedepsi pe rebeli, însă trupele acestuia dezertează și-l predau pe Severus lui Maxentius, care comandă execuția sa. Ca urmare, Maxentius îl numește pe tatăl său, Maximian drept August în vest, lucru care știrbește mult din prestigiul și autoritatea deținute de Galerius.

Galerius devine furios și, în fruntea trupelor sale, pătrunde în Italia, mărșăluind spre Roma și, în ciuda încercărilor lui Maximian de a-i opri înaintarea, ajunge la numai 20 de kilometri de capitală, la Narni. Din tabăra organizată aici face o încercare de pace cu Maxentius și Maximian, însă oferta este declinată de cei doi. Galerius decide să nu se angajeze acum într-un conflict generalizat și se retrage spre nord, în calea sa devastând Italia.

În anul 308, alături de Dioclețian, acum retras ca împărat, solicită celorlalți lideri romani o întâlnire pentru a se lămuri situația imperiului și, implicit, drepturile fiecăruia și aria de influență. Întâlnirea, stabilită la Carnuntum, pe Dunăre, avea drept scop stabilit de Galerius numirea lui Licinius, un alt camarad de arme, drept August în vest, cu Constantin drept Cesar, Galerius rămânând August în est cu Maximinus ca Cesar al său, în timp ce Maxentius ar fi fost declarat un uzurpator. Maximinus, guvernator al Siriei și Egiptului, refuză oferta de a deveni Cesar sub Galerius, astfel că se ajunge în situația în care imperiul este guvernat 6 împărați, fiecare cu propriile condiții și autoritate. Totuși, Galerius rămâne autoritatea recunoscută de toți ceilalți, direct sau indirect, la nivel statal.

Ultimii ani și-i petrece dedicându-se unor ample proiecte de construcție, în Salonic (Grecia) și la Felix Romuliana. Galerius moare în anul 311, fiind înmormântat în mausoleul pe care acesta îl ridicase cu câțiva ani mai devreme pentru mama sa, la Felix Romuliana.

CONSTANTIN ȘI URA ÎMPOTRIVA ROMANILOR

Ravagiile făcute de Galerius în nordul Italiei, dar și decizia ca, de multe ori, să-și organizeze trupele prin recrutări din zona Dunării, au făcut ca acesta să fie acuzat în mod direct de atitudine anti-romană. Autorul Lactantius îl acuzaă pe Galerius că era împotriva a tot ce însemnă idee de ”romanitate”, un motiv care stă la baza acestei afirmații fiind și decizia lui Galerius de a taxa Italia precum erau taxate și alte provincii, practic anulând acestei zona statutul privilegiat deținut secole întregi.

Rotunda din Salonic, ridicată de Galerius (detaliu interior)

Mai mult, același autor susține că Galerius, încă de la momentul ridicării în ierarhia imperiului, a tratat în mod agresiv cetățenii romani originari din Italia, așa cum strămoșii acestora i-au tratat pe strămoșii săi cu două secole înainte, în perioada din timpul și de după cele două mari războaie dintre daci și romani. Tot Lactantius este cel care mai afirmă că Galerius ar fi mers până într-acolo încât și-ar fi manifestat dorința ca imperiul pe care îl administra să nu se mai umească Roman, ci Dac, un alt element prin care acesta își afirma fără ezitare descedența dacică.

Nu știm dacă spusele lu Lactantius sunt conforme totalmente cu situația din vremea domniei lui Galerius ori daca, într-adevăr, atitudinea împăratului față de romanitate a fost atât de agresivă, însă faptul că acesta a ales să-și bazeze campaniile militare pe trupe recrutate în mare parte dintre daci, fidele și bine pregătite, arată că între lider și trupă exista o anumita conexiune, dincolo de ierarhia de comandă.

O dovadă în acest sens stau sculpturile comandate de Galerius pentru a împodobi arcul său triumfal din Salonic, ridicat după victoria împotriva perșilor și care elogiază într-un mod impresionant rolul dacilor în conflictul cu marele imperiu Sassanid. De asemenea, aceste elemente dovedesc că, la două sute de ani dupa conflictul cu Traian, dacii încă reprezentau o forță militară importantă în spațiul nostru geografic și cel adiacent.

http://www.vatra-daciei.ro/

Dacia Strabuna, Neamul Romanilor

Ion Barbu – Decebal.

 

Rasarind din Mures
Pe ‘nspumat-I sarg
Decebal avanta
Goana-I inspre larg

Valul care fuge
Valul stie-un drum
Tu, ce drum mai stii tu
Decebal, de-acum

Vuie surd pamantul…
Nu sti tu, pamant,
Unde mai goneste
Un fugar infrant?

Vajaie de friguri
Tampla lui fierbinte,
Calul taie cale,
Codru-I sta ‘nainte,

E racoare ‘n codru,
Sargu-I obosit –
Domnu-I lraga fraul
De-un brad trasnit

…Brad trasnit ! …Ce falnic
Stii sa mori tu, brad!
Brazii stau in trasnet
Neclintiti si cad

Decebal viteze- ,
Cum sti Tu sa cazi?
Pleaca din cuprinsul
Codrilor de brazi!

Geamat umfla pieptu-I ,
Zalele il strang
Salta’n scari, si aiurea
Fuge iar din crang.

Campi s’ astern in juru-I
Dar deodata-n loc
A’ mpietrit , cu ochi
Mari pe un disc de foc

Soarele’I Sat in fata
Fioros si mare
Fruntea rezemandu-si
Sangerat pe zare

…Fruntea cand nu poate
Sa-si mai tina sus
Moare in val de sange 
Soarele in apus.

„Decebal, viteze,
Cum sti tu sa spui
Mut a stat infrantul
De rusinea lui

…Neam viteax si slobod
Noi sa ne taram
In genunchi ca robi
Pe strabun taram?

„Turmele si rodul,
Aurul din stanci,
Tineri si fecioare,
Bir adus pe braci!

Esti nadejdea tari
Scut unui popor
Sa-ti indou grumazul,
Frangi mandria lor?

Nu! Carmandu-si crancen
Sargul de zabale
Si-l arunca fulger
Pe intoarsa cale.

Ard cetati naluca?
Se imbulzesc pe sus
Osti in crunt incaer?
Ori sunt nori de apus?

…Sorii mor in flacari!
..Brazii in furtuni
Trasnetu-I doboara
Dar le-a pus cununi!

Duma duh de vifor
Sbori, salbatic sarg
Sa suni corni pe Omul
Negura s’o sparg

Sa ma arat iar tarii
Sus pe zarea culmii,
Sa prefac in oaste
Brazii toti si ulmii,

Sa praval din creste
Vijelia urii,
De pe trupul tarii
Sa gonim vulturii.

Dacia Strabuna

Mitologia dacica, sursa folclorului romanesc.

 

Mitologia dacică, precursoarea mitologiei româneşti, este una de sine stătătoare, complexă și cuprinde mituri, legende, eroi, creaturi fantastice, ritualuri, povestiri şi tradiţii, fiind înrudită cu principalele mitologii antice europene, cea greacă şi cea romană. Mitologia dacică s-a format pe teritoriul Transilvania de astăzi, cu radăcini în cultura Cucuteni – cea mai veche civilizatie europeană ce datează in perioada mileniilor 5- 3 î.Hr., care a precedat cu câteva sute de ani Sumerul și Egiptul Antic.[1] [2] [3] [4]

Mitologia dacică are la bază tema nemuririi, cuprinde un număr restrâns dar bine definit de zei şi se evidenţiază în mod deosebit prin cultul lupului, exprimat ulterior prin personajul mitologic „vârcolac” sau „om-lup„. Mitologia românească, după cucerirea dacilor de către romani şi formarea poporului român, s-a generat prin preluarea a diferite elemente din mitologiile tracice, greceşti şi romane, dar în principal a celor din mitologia dacică, formulând o serie de basme minunate, pline de mister si magie, dar necunoscute încă la nivel internaţional.

Pe lângă vârcolac şi strigoi (vampir), mitologia românească scoate la iveală o serie de personaje de basm unice dar necunoscute încă la nivel mondial, printre care putem număra eroi legendari, zâne, vrăjitoare, spiriduşi şi o multitudine de alte fiinţe fantastice. Prin intermediul acestora sunt abordate temele deosebit de complexe ale existenţialismului, nemuririi, atemporalităţii, primordialitatea naturii, sau cele spaţial-cosmice, ale relativităţii, ciclicităţii şi echilibrului universal.

MITOLOGIE DACICĂ | CONCEPT

Caracterizată de aniconism (inclusiv interdicția scrisului şi a reprezentărilor religioase), religia şi indirect mitologia dacilor, strămoşii românilor de astăzi, deşi este foarte bogată şi complexă, nu a beneficiat de aceaşi mediatizare ca mitologiile grecilor și romanilor, cu care se înrudea. Miturile şi legendele s-au transmis oral, sub formă de povestiri şi obiceiuri, şi nu prin dovezi scrise.

Faptul că pe teritoriul actualei Transilvanii a trăit una dintre cele mai vechi civilizaţii europene, cultura Cucuteni, asimilată ulterior de către civilizaţiile ce au generat popoarele tracice, respectiv poporul dac, indică cu siguranţă că unele elemente ale mitologiei dacice au fost preluate de la această cultură, putând vorbi astfel despre mitologia dacică ca fiind cel puţin la fel de veche şi importantă ca şi mitologiile grecești şi romane, cu multe elemente originale.

Astfel, încă din perioada pre-dacică, mileniul 4 î. Hr., regăsim la cultura Cucuteni elemente care fac referire la cultul lupului, existând obiecte de ceramică pictate ce reprezintă războinici cu cap de lup. Cultul lupului a fost însă elementul principal, original al mitologiei dacice pe tot parcursul existenței acestui popor (168 î.Hr. – 106 d. Hr.), care alături de zeitățile bine conturate defineşte o mitologie complexă.

Dacii venerau un număr restrâns de zei, în frunte cu zeitatea lor supremă Zamolxe (Zamolxis). Acesta era uneori confundat cu zeul fulgerului, tunetului şi ploii, Gebeleizis. Zamolxe era considerat zeul tărâmului de dincolo, al morților și al viilor, reprezentând lumea subterană și viața de după moarte. Uneori Zamolxe era privit şi ca profet, reprezentat ca un bărbat chipeş, un preot care stăpânea forţele naturii şi avea o putere deosebită asupra animalelor sălbatice (de unde şi legenda Marelui Lup Alb). Pe lângă Zamolxe mai întîlnim pe Bendis, zeița Lunii, a pădurilor și a farmecelor, zeița dragostei și a maternității, pe Derzis (Derzelas), zeul sănătații şi pe Kotys (Cottyo), zeița-mamă. Esenţa credinţei dacice este nemurirea sufletului, care după moarte ar trece în tărâmul lui Zamolxe. Dacii organizau ritualuri în cetatea-sanctuar Sarmizegetusa Regia (a nu se confunda cu Ulpia Traiana), capitala statului dac. Sanctuarul încă se păstrează şi poate fi vizitat în Transilvania, asemănându-se izbitor cu monumentul misterios Stonehenge din Anglia sau cu celebrul calendar solar al civilizatiei Maya.

Majoritatea zeităţilor dacice au continuitate în legende ce se regăsesc pe teritoriul Transilvaniei de astăzi. Cea mai importantă este legenda Marelui Lup Alb, unde găsim prima menționare a metamorfozării omului în lup, respectiv conceptul vârcolacului (werewolf), în care Zalmoxe transformă un preot într-un lup alb pentru a proteja Dacia de invadatori.[5] La daci, lupul juca un rol extrem de important în ritualuri dar și în vremuri grele când războinicii excelau pe câmpul de luptă, atacând şi comportându-se ca și lupii. Chiar şi stindardul dac, denumit „Draco”, avea forma unui cap de lup care la pătrunderea aerului prin gura acestuia genera un şuierat puternic care se asemăna cu urletul lupilor.

Numeroase obiceiuri și tradiții legate de cultul lupului s-au păstrat până în ziua de astăzi în România, pe teritoriul Transilvaniei. Acest animal a lăsat numeroase amprente în cultura românească, existând munți, localități, pasuri, trecători, văi, peșteri, păduri și coline, oameni care poartă numele acestui animal magic şi impunător. Arta populară a folosit de asemenea motivul lupului în ceramică și sculptură, inclusiv în sculptura decorativă bisericească.

Mitologia dacică a generat ulterior, în mitologia românească, o serie de povești inedite şi personaje fantastice, multe dintre ele fiind unice pe plan internațional. Regăsim în basmele românilor eroi legendari, zâne, vrăjitoare, spiriduşi şi o multitudine de alte fiinţe fantastice prin intermediul cărora sunt abordate temele deosebit de complexe, filozofice în multe cazuri, ale existenţialismului, nemuririi, atemporalităţii, primordialitatea naturii, sau cele spaţial-cosmice, ale relativităţii, ciclicităţii şi echilibrului universal.[6] [7] [8] [9] „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” este doar un exemplu de basm românesc, a cărui origine se pierde în antichitate şi al cărui nume deja exprimă temele filozofice abordate în cadrul acestei poveşti.

Deşi pare puţin forţat, dar pentru a putea reda potenţialul personajelor de basm cu originea în mitologia dacică, şi pentru a oferi o imagine cititorului care nu cunoaşte folclorul românesc, îi menţionăm ca exemple de imaginaţie, pe „Făt-Frumos” și pe Ileana Cosânzeana. Pornind de la premisa că Făt-Frumos este întruchiparea eroului pozitiv, putem face numeroase analogii cu personaje cunoscute din serii de succes universale. Făt-Frumos îndeplinește toate caracteristicile unui erou-cavaler (echivalentul personajului stereotip „Prince Charming„ al literaturii universale), el fiind curajos, cu inima pură, drept și puternic, care este condus de iubirea sa pentru dreptate și pentru Ileana Cosânzeana.[10] [11] [12]

Putem să îl comparăm pe Făt-Frumos cu personajul Boromir din seria de mare succes Lord of the Rings. Amândoi împărtășesc aceleași caracteristici, cum ar fi loialitatea până la moarte față de regat, prieteni și datorie și au aceleași atribute fizice (înalți, frumoși și puternici). Deși Făt-Frumos rareori moare, iar moartea lui Boromir reprezintă un moment extrem de important al trilogiei LOTR, trebuie menționat faptul că până și după moarte, Boromir este văzut în continuare ca un erou, care s-a sacrificat pentru a îi ajuta pe ceilalți.[13]

În același timp, popularul personaj Jon Snow din seria Game of Thrones poate fi cu ușurință comparat cu același Făt-Frumos. Într-o lume plină de moralitate îndoielnică, Jon Snow, la fel ca și Făt-Frumos, iese în evidență printr-un spirit drept, puternic, nobil și curajos, care nu își schimbă modul de a fi cu toate riscurile aduse de personalitatea sa onestă.[14]

Ileana Cosânzeana reprezintă un alt stereotip, ea fiind corespondentul feminim al lui Făt-Frumos și având o serie de atribute nobile, printre care putem număra vitejia, spiritul independent, modestia și spiritul dreptății. Ileana simbolizează conceptul de frumusețe feminină ideală, tinerețe și suflet pur și pe lângă acestea, ea are și puteri magice vindecătoare.

Un corespondent al Ilenei ar putea să fie Galadriel (cu toate că în LOTR apartenența ei este din tribul elfilor), care îndeplinește caracteristicile acesteia, printre care numărăm frumusețea fizică, părul lung blond, bunătate sufletească, spirit al dreptății și un caracter virtous la modul general.[15]

Echivalentul lui Ileana Cosânzeana din Game of Thrones ar fi cu siguranță Sansa Stark. Sansa este o tânără frumoasă, feminină, pasionată de muzică și poezie, care își trăiește viața căutând un prinț de care să se îndrăgostească, iar maleficul „Zmeu” ar putea fi redat prin lordul întunecat Sauron din „Stăpânul Inelelor”.[16]

Desigur, acestea sunt doar nişte exercitii de imaginatie dar basmele românilor prezintă nenumărate personaje pe care cei ce nu le cunosc le-ar putea asocia imediat cu personaje din filme de mare succes, în special din ecranizări precum „Hobbitul”, „Stăpânul Inelelor”, sau „Harry Potter”. Hobbiți, elfi, gnomi, orci, vrajitori, zâne, eroi care controlează forţele naturii, obiecte însufleţite, animale măiestre, toate acestea au o anumită corespondenţă în personajele de poveste româneşti; ba mai mult. Există personaje şi poveşti, pline de magie, mistic şi substrat filozofic, necunoscute încă la nivel internaţional, care au un potenţial enorm şi pe care asociaţia Transylvania World îşi propune să le promoveze şi să le încadreze în brandul Transilvania.

https://www.transylvaniaworld.com/concepte/mitologie-dacica.html

1. Enciclopedia Wikipedia, Civilizația Cucuteni (sursă)
2. Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni, Cultura Cucuteni (sursă)
3. Enciclopedia Wikipedia, Egiptul Antic (sursă)
4. Enciclopedia Wikipedia, Sumer (sursă)
5. Legenda Lupului Alb (sursă)
6. Vulcănescu R., Mitologie Română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987
7. Daicoviciu H., Dacii, Editura Hyperion, Chișinău, 1991
8. Pârvan V., Getica- O protoistorie a Daciei, Editura Meridiane, București, 1982
9. Conf. Univ. Dr. Claudia Costin, Etnografie și folclor, Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava
10. Enciclopedia Wikipedia, Ileana Cosânzeana (sursă)
11. Enciclopedia Wikipedia, Făt Frumos (sursă)
12. Paliga S. Etymologica et Anthropologica Maiora, Fundația Evenimentul, București, 2007
13. Wikia, LOTR, Boromir (sursă)
14. Enciclopedia Wikipedia, Jon Snow (sursă)
15. Wikia, LOTR, Galadriel (sursă)
16. Wikia, Game of Thrones, Sansa Stark (sursă)