Editorial

Adrian Patrusca – Tine-ti gura pe Internet: Facebook se transforma in Gulag!

 

Michael Stürzenberger este un blogger și comentator politic german, critic vehement al islamizării Occidentului, colaborator permanent al publicației PI (Politically Incorrect) News. De asemenea, este un militant neobosit împotriva construirii unei mega-moschei la München, așa cum doresc autoritățile locale.

Vineri, 18 august, Stürzenberger a fost condamnat la șase luni de închisoare și la 100 de ore de muncă în folosul comunității, de către un tribunal local din München. Motivul: a postat pe pagina sa de Facebook o fotografie cu Marele Muftiu al Ierusalimului, Haj Amin Al-Husseini, dând mâna cu un înalt oficial Nazist, cu ocazia vizitei pe care clericul musulman a făcut-o la Berlin, în 1941.

Alături de fotografie, Michael Stürzenberger a postat un link la o recenzia unui articol apărut pe 16 iunie 2016, în Süddeutsche Zeitung, „Hakenkreuz und Halbmond” (Svastica și Semiluna), despre admirația lui Hitler și a național-socialiștilor pentru Islam.

Procurorii l-au acuzat pe Stürzenberger de „incitarea la ură față de Islam” și de „denigrare a Islamului” prin publicarea respectivei fotografii, iar tribunalul din München l-a găsit pe Stürzenberger „vinovat pentru răspândirea propagandei unor organizații neconstituționale”.

Pentru a spulbera orice dubii, fotografia respectivă nu este un trucaj, nu a suferit nici o modificare în Photoshop, fiind un document autentic din cel de-Al Doilea Război Mondial.

 

Iată mai jos și traducerea textului postat de Stürzenberger pe Facebook, care a însoțit fotografia cu Muftiul și oficialul nazist:

„Faptul că Islamul este o ideologie fascistă a fost prezentat acum doi ani de către cercetătorul egiptean Hamel Abdel – Samad în cartea sa Fascismul Islamic. Deși acest lucru îi era clar și fostului premier britanic Winston Churchill („Coranul este Mein Kampf-ul Profetului Mahomed”), corectitudinea politică a interzis multă vreme ca acest fapt să fie afirmat în mod public. Ministrul de Interne al Bavariei, Joachim Herrmann a îmbrățișat și el de curând această teorie, comparând Mein Kampf cu anunțurile războinice făcute de Statul Islamic pe Internet. De aici până la Coran nu mai este decât un pas mic, pe care însă nu a îndrăznit să-l facă. Süddeutsche Zeitung, într-un articol, descrie pactul Nazismului cu Islamul, citând de asemenea și importante declarații ale lui Hitler și Himmler. Mai multe informații pe Politically Incorect.” Aici urma linkul către recenzie.

Afinitatea lui Hitler și a altor înalți oficiali ai celui de-al Treilea Reich pentru Islam nu este un secret. În aprilie 2017, Timeline publica un articol cu titlul: „Cu sprijinul unui cleric arab, Naziștii s-au folosit de extremiștii islamic”, ilustrat cu o fotografie în care Hitler stă de vorbă foarte amical cu muftiul Ierusalimului, Haj Amin Al-Hussein, tot numai zâmbet islamic.

Hitler a manifestat o mare atracție față de Islam, văzând în musulmani o comunitate virilă, războinică și antisemită. În schimb, Führerul considera creștinismul o religie detestabilă, din cauza unor idei precum „iubirea față de dușman” sau „mila de aproapele”.

La rândul său, șeful SS Heirich Himmler credea că Islamul este „o religie foarte practică pentru soldați”.

Astfel de idei le continuau pe cele ale lui Max von Oppenheim, directorul NFO (serviciul de spionaj german din Orient, în timpul Primului Război Mondial), care încercase (fără succes) să folosească fanatismul islamic ca armă.

Pentru aceste scopuri ale lui Hitler, muftiul Al-Husseini al Ierusalimului, cel mai important cleric musulman din Palestina, părea omul ideal. Al-Husseini i-a spus lui Hitler că musulmanii au aceiași dușmani ca naziștii: evreii, englezii și rușii. De aceea, sub comanda sa, sunt „gata să colaboreze cu Germania din toată inima și să participe la război, nu doar prin acte de sabotaj și instigarea la revoluții, ci și prin formarea unei Legiuni Arabe”.Muftiul a primit însărcinarea de a-i recruta pe cei care vor alcătui mai târziu divizia SS a musulmanilor bosniaci, prima divizie SS non-germană, botezată 13 Waffen Gebirg (Muntele) Division der SS și care va număra 20.000 de militari.

Faptul că Divizia 13 SS va lupta mai ales împotriva forțelor rezistenței comuniste din Bosnia a fost motivul-cheie care a permis recrutarea unui număr atât de mare de militari musulmani.

Deși îi numise în Mein Kampf „rasă inferioară”, acest lucru nu l-a împiedicat pe Hitler să declare că musulmanii din Bosnia sunt „arieni puri”, iar pe muftiul Ierusalimului l-a declarat „Arian de Onoare”.

Pe de altă parte, în plină invazie a imigranților asupra Europei, în octombrie 2015, premierul israelian Benyamin Netanyahu declara că muftiul Al-Husseini este cel care l-a determinat pe Hitler să adopte „soluția finală” în legătură cu evreii: exterminarea. Vorbind de la tribuna Congresului Sionist Mondial de la Ierusalim, Netanyahu a relatat întâlnirea din noiembrie 1941 a lui Hitler cu Al-Husseini. „Hitler nu voia să-i extermine pe evrei, în acea perioadă, dorea să-i expulzeze. Atunci Haj Amin Al-Husseini s-a dus să-l întâlnească pe Hitler și i-a zis: ‘Dacă îi expulzați, vor veni toți aici’ (în Palestina – n.m.).” Potrivit lui Netanyahu, dialogul dintre cei doi ar fi continuat astfel: „Ce ar trebui să fac cu ei? – Ardeți-i!”

Nu era pentru prima oară când Netanyahu invoca o asemenea teorie. El a făcut-o și în 2012, într-un discurs în Knesset, când l-a prezentat pe Al-Husseini drept „unul dintre principalii arhitecți” ai „soluției finale”.

Revenind la condamnarea lui Michael Stürzenberger, aceasta reprezintă un act de o gravitate uriașă, care creează un precedent cu consecințe incalculabile: este vorba aici cu mult mai mult decât de cenzură sau de pedepsirea unui „delict de opinie”, abuzuri specifice tiraniilor totalitare. Este vorba de rescrierea istoriei, în paralel cu scoaterea în afara legii a oricăror dovezi, documente și alte izvoare, care contrazic varianta oficială.

Orwell a avut dreptate: un Minister al Adevărului schimbă Istoria după interese și ideologie, iar cine nu se conformează este strivit.

http://evz.ro/

Editorial

Alexandru Petria – Schizofrenia corectitudinii politice!

 

Mi-s urâți până la greață fasciștii, dar mi-e mai prieten adevărul decât retorica propagandistică a presei americane. Și se observă din nebunia în curs cine este vinovatul real al frământărilor de peste Atlantic.

Aducere aminte- de ce au ieșit din cavernele lor fasciștii? Fiindcă niște dezaxați, amatori de corectitudine politică, au decis scoaterea dintr-un spațiu public a statuii generalului Robert E. Lee, erou Confederat. A urmat tragedia de la Charlottesville, în condițiile în care fasciștii au protestat împotriva demolării statuii, iar tefeliștii de acolo au organizat o contramanifestație, ca promotori ai rescrierii istoriei după placul lor. Cauză și efect.

E cert că tefeliștii (folosesc termenul încetățenit în .ro) n-au învățat nimic din nenorocirea de la Charlottesville. Și anume că nu e indicat sa te joci cu sentimentele oamenilor, cu cutumele și credințele lor, să modifici urmele trecutului după cum ți se năzare. Faptele aberante atrag reacții aberante, ca magnetul pilitura de fier. Iar întâmplările au potențialul să scoată din sărite și oamenii pașnici, nu numai extremiștii.

La ora actuală actuală, Martorii Corectitudinii Politice demolează sau cer să se demoleze alte statui, ale altor eroi sudiști, deoarece le aduc aminte de vremurile sclaviei. Se joacă idiot cu focul. Spectrul războiului civil nu e o himeră, la câte arme are populația.

Președintele Trump a avut dreptate, când a învinuit ambele tabere. Că declarația lui a isterizat tefeliștii, era previzibil. Ei au fost învățați, în anii mandatelor lui Obama, ca să fie acceptată orice pretenție feministă, a negrilor, lesbi și homalăilor, să nu li se conteste nimic. Ca orice râgâială de-a lor să devină literă de lege.

Ce concluzie avem de tras noi, după evenimentele din S.U.A? Aceasta: pe fondul globalizării, corectitudinea politică e o nouă ciumă, după fascism și comunism, care încă nu și-a arătat întregul potențial distructiv, dar simptomatologia totalitară este apăsată, fiind un pericol pentru existența națiunilor. Și că e de datoria fiecărui om responsabil să lupte pentru stârpirea anomaliei. Primul pas de acțiune: votarea la Referendum, pentru înscrierea în Constituție a faptului că doar uniunea dintre o femeie și un bărbat poate sa reprezinte o căsătorie. Următorul- desființarea tuturor organismelor statale care se ocupă de discriminare, ca promotoare ale corectitudinii politice, cât și a ong- urilor cu interese în problemă. În rest, avem vreme să ne mai gândim pe parcurs.

Editorial, Filosofie, Neamul Romanilor

Petru Dumitreasa – Din gandirea filozofica a lui Eminescu.

 

Îndeobşte, Eminescu este considerat a fi marele nostru poet îndurerat în faţa problemelor vieţii, marele poet pesimist, care şi-a exprimat amara sa concepţie în versuri nemuritoare. Cu cît pătrundem însă opera lui Eminescu mai în întregimea ei, rămînem impresionaţi de varietatea problemelor şi de amestecul de atitudini, care nu ne lasă cu privirea la un singur punct de vedere.

Recunoscut de a fi avut o vastă şi variată cultură clasică, Eminescu este apreciat şi pentru temeinicia şi aprofundata sa cultură filozofică, fiind una dintre personalităţile marcante ale culturii noastre şi ale gîndirii româneşti din trecut. Cultura individuală a lui Eminescu era la nivelul culturii europene a timpului său. Prin deosebita sa stăruinţă de a citi, a ajuns un bun cunoscător al filozofiei. A studiat cu predilecţie pe marii filozofi: Platon, Kant şi Shopenhauer, fiind totodată un bun cunoscător al credinţelor religioase mai cu osebire a celei creştine şi a celei budiste. Din materialul concret cules cu osîrdie, Eminescu şi-a format înalta abstracţiune, care în poeziile lui deschide adesea “orizontul fără margini al gîndirii omeneşti”. În cunoştinţele sale şi-a asigurat treptele succesive care să-i permită a se ridica la o contemplare generală a lumii şi a vieţii. Din ale sale versuri caracteristice, se desprinde profunda emoţiune asupra începuturilor lumii.

“La-nceput pe când fiinţa nu era, nici nefiinţă,
Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Cînd nu se-ascundea nimica, deşi tot era ascuns,
Cînd pătruns de sine însuşi odihnea Cel nepătruns”.

(Scrisoarea I-a)

Eminescu s-a întrebat de multe ori asupra sensului vieţii omenesti. Si-a dat perfect de bine seama, că problema vieţii a frămîntat si frămînta pe tot omul, indiferent de poziţia sa pe scara ierarhiei sociale:
“Începînd la talpa însăsi a mulţimii omeneşti,
Şi suind în susul scării pân-la frunţile crăieşti,
De-a vieţii enigma îi vedem pe toţi munciţi”.

(Scrisoarea I-a)

Dacă in nazuinţa de a desluşi enigma vieţii n-a fost pe deplin satisfăcut, în forma îndoielnică, s-a exprimat:
“Şi cînd propria ta viaţa singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bata alţi capul s-o pătrunda cum a fost?”

(Scrisoarea I-a)

Că viaţa genialului poet n-a fost a efemerului şi că viaţa lui s-a desfaşurat în continua “tendinţa către nemărginit şi în setea de absolut”4, ne-o confirmă exclamarea:
“Din chaos, Doamne am-apărut,
Şi m-aş întoarce in chaos…
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos”.

(Luceafărul)

Se vădeşte aici aspiraţia spre repaosul absolut, prin eliberarea de suferinţe. Aceasta este rezultatul influenţei budiste, cu credinţa în nirvana şi a filozofiei indiene, popularizată prin intermediul filozofiei pesimiste shopenhaueriene.
În opera sa, Eminescu n-a primit influenţele culturii fără a le filtra prin prizma personalităţii sale; dimpotrivă, le-a interpretat într-o formă proprie, originală. Dacă în poezia lui Eminescu se recunoaşte o filozofie pesimistă, temele principale fiind sub înrîurirea metafizicii lui Shopenhauer, progresul este o himeră; în activitatea sa practică, Eminescu admitea progresul şi lupta pentru el. Această contrazicere o întîlnim mai ales în activitatea de ziarist militant a lui Eminescu, dar şi în poezie, spre exemplu:

“Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!”
(Ce-ţi doresc eu tie, dulce Românie)

In activitatea sa de ziarist militant, Eminescu face dovada unui naţionalism echilibrat, alături de credinţa în posibilitatea progresului, chiar daca acest progres este lent, strîns legat fiind de datinile strămoşeşti şi de firea poporului. In orice caz este un progres care implică ideea unei ameliorări ce contravine crezului pesimist, în zădărnicia tuturor formelor de organizare a vieţii.

Este veche întrebarea, dacă Eminescu are o concepţie filozofică a sa proprie? Titlul de filozof – zice I. Petrovici – se acordă unui creator de concepţii originale despre lume şi viaţă care construieşte un sistem propriu de gîndire şi inedit. Originalitatea filozofică a Luceafărului poeziei noastre a fost văzuta ca “o sensibilitate cerebrală care cheamă viziunea poetului, imaginaţia, care dă culoarea, ritmul si armonia, forma totală fiind expresia poetică ce contopeşte într-o unitate, o lume văzută şi simţită şi o lume ideală”.

Dacă unui profesor de filozofie şi autor de cărti nu i se cere originalitate filozofică, la rîndul său poetul este dispensat de unitate si consecvenţă în înfăţişarea unei concepţii de viaţă, cerinţă impusă unui doctrinar sistematic şi teoretician. Chiar şi unii mari filozofi (ex. Kant si Nietsche) şi-au schimbat atitudinile şi concepţiile, în evoluţia lor. E drept însă, ca dupa toate prefacerile intelectuale, ambii acesti gînditori, au rămas, fiecare în parte, la cîte o unică concepţie şi definitivă. La Eminescu este vorba însă despre adoptarea simultană de concepţii diverse, întrucît afişarea unei atitudini corespunzătoare uneia dintre concepţii n-a dus cu sine abandonarea alteia. Dacă consecvenţa, în ceea ce priveşte ideologia, nu este reclamată poetului pentru opera lui considerată în întregime, nu i se poate acorda nici prea multă libertate, care să lase astfel impresia lipsei de personalitate.

În opera lirică a lui Eminescu sînt numeroase şi lapidare formulări ale concepţiei shopenhaueriene, spre exemplu, în “Mortua est”, în “Împarat si proletar”. Faţă de aspectele shopenhaueriene i s-a obiectat lui Eminescu contrazicerea de a fi proslăvit trecutul si militantismul său politic, care presupunea preferinţa unor forme sociale faţă de altele şi credinţa în realitatea progresului, fie el oricît de limitat.

Începînd cu I. Scurtu, a fost cercetată şi influenţa izvorului filozofic a lui Hegel, în opera eminesciană. După Hegel, istoria universală înfăţişează procesul de devenire a spiritului la conştiinţa însemnătăţii sale şi precum sîmburele poartă în sine întreaga natură a pomului, tot astfel cele dintîi apariţii ale spiritului conţin virtual istoria întreagă.

Despre filozofie – arată Hegel – că cercetează numai strălucirea ideii, care se reoglindeşte în istoria universală şi care ne dă convingerea, că tot ceea ce s-a întîmplat si se întîmplă zi de zi, nu numai că vine de la Dumnezeu, dar este însăsi fapta lui Dumnezeu. În lumina concepţiei panteiste, hegeliene, întreaga evoluţie istorică se înfăţişează ca o continuă ascensiune a omenirii spre comuniunea cu divinitatea, prin farmecul misticismului revoluţionar.

La Berlin, cu situaţia şcolară limpezită, Eminescu s-a înscris la facultate, decis fiind sa studieze conştiincios, spre a-şi lua un doctorat cu caracter istoric, filozofia servindu-i metoda de cercetare. În caietul de înscriere era cuprins si cursul asupra dezvoltării şi criticii filozofiei hegeliene, despre a cărui frecventare mărturisesc manuscrisele cu notiţele luate chiar din ziua începerii cursurilor. Cu condiţia ca după studiile la Berlin (1872-1874) Eminescu să-şi ia doctoratul, T. Maiorescu intenţiona să-l propună spre a fi numit la catedra de filozofie la Universitatea din Iaşi.
Pe linia filozofiei istoriei a lui Hegel, se înscrie atitudinea luată de Eminescu în scrisoarea adresată lui Dimitrie Brătianu. Ca si ziarul Românul din Bucureşti, prin D. Brătianu, Albina din Pesta, Telegraful Român din Sibiu, Curierul de Iaşi au scris despre mişcarea de la Putna, la 400 de ani de la tîrnosirea mănăstirii, publicînd apeluri însufleţite. Eminescu a fost intre organizatorii serbării de la Putna. Serbarea nu era concepută doar ca un prilej de a dovedi pietatea faţă de Ştefan, ci şi ca o ocazie de discutare asupra problemelor vieţii naţionale, de rectificare a greşelilor trecutului şi de pregătire a unui viitor rodnic şi luminos. Întrucît începuse războiul franco-german, sebarea programată pentru 1870, a fost amînată de guvernul austriac şi a avut loc in 1871, la Sfantă Maria Mare.

Dacă s-a dorit ca serbarea de la Putna să fie o piatră de hotar care să despartă un trecut nefericit de un viitor luminos al poporului român, meritul si eroismul acestei idei – zice Eminescu – nu poate să revină doar organizatorilor serbării. Unei generaţii îi poate reveni meritul de agent credincios al istoriei, reclamat de locul deţinut la înlănţuirea timpurilor. Daca “istoria lumii cugetă încet dar sigur si just – zice Eminescu – istoria omenirii e desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”. Meritul individului ori al generaţiunii îl constituie expresiunea exterioară, formularea cugetării si a faptei. Ideea internă, latentă în timp, e rezultatul unui lanţ întreg de cauze, ce atîrna mult mai putin de voinţa celor prezenţi decît de a celor trecuţi. Exemplificînd cu zidirea piramidelor, Eminescu arată, că în viaţa unui popor, munca generaţiilor trecute, pune fundamentul construcţiei, menite a ajunge la o culme şi care să conţină în sine ideea întregului. În fiecare secol din viaţa unui popor este ascuns un complex de cugetări, care constituie idealul, aşa după cum în sîmburele de ghindă este conţinută ideea stejarului întreg. Oamenii mari ai României au nutrit cu scumpătate un vis de aur, acelaşi la toţi şi în toate timpurile.

S-a tras concluzia, că dacă serbarea de la Putna va avea însemnătatea scontată, aceasta va dovedi, că a fost cuprinsă in sufletul poporului român, impunîndu-se a fi realizată. Conform axiomei istoriei, tot ce e bun e rezultatul cugetării generale.

Desprindem astfel concepţia lui Eminescu privitoare la filozofia istoriei, cu aplicaţie la viaţa poporului nostru român.

În activitatea sa practică, Eminescu a admis progresul, ca o continuitate istorică, de evoluţie firească. Cu verbul lui de flacără ce aprinde şi dărîmă o lume veche, zidind din lut si lumini astrale o lume nouă, el a afirmat cu tărie misiunea profetică a neamului său. Iata de ce Eminescu, întruchipează pentru noi toţi “expresia integrală a sufletului românesc”.

http://dumitreasa.info/

Editorial

Anacronic.ro – Betia de cuvinte si betia ratiunii.

 

Există cărți și autori despre care ai cumva sentimentul că trebuie să existe chiar dacă nu i-ai întâlnit încă. Sub o avalanșă de rebuturi culturale, aștepți în continuare apariția unor voci inteligente, educate și curajoase, care să reconfirme criteriile, să afirme, fără teamă sau stinghereală, că albul e alb și negrul e negru, care să nu se lase intimidate de spiritul timpului, de falsele pretenții academice sau de nesfârșitele mode culturale, care să scrie bine și să facă un indispensabil efort de asanare artistică, în spiritul proclamat cândva de T.S. Eliot, de “elucidare a operelor de artă și corectare a gustului”.

Un astfel de personaj este, fără îndoială, Roger Kimball, unul dintre cei mai redutabili critici culturali conservatori, editorul revistei New Criterion.

Kimball s-a născut în anul 1953 și, după ce a absolvit Yale University, a renunțat la proiectul unui doctorat în filozofia artei pentru a se consacra comentariului cultural în publicații respectabile (Times Litterary Supplement, The Weekly Standard, Sunday Telegraph, Wall Street Journal, The Spectator, Modern Painters, etc), iar ulterior a scris câteva cărți devenite clasice în înțelegerea postmodernității. Deși mărturisea într-un interviu regretul de a nu-și fi terminat dizertația, perspectiva unei cariere academice nu i-a surâs aproape niciodată; asta chiar înainte de a publica “Tenured Radicals”, o lucrare hipercritică la adresa universităților americane, “pervertite de politică, distorsionate de “teoretizări” ermetice, desfigurate de proză ilizibilă și poze teatrale”. “Nu era lumea care să mă atragă”, spunea cu sincereritate scriitorul.

Însă, Kimball nu a devenit un rebel fără cauză, un amator de nonconformisme imature sau vreun avid cautător de faimă gratuită. Eseurile sale lovesc tocmai în decăderea gustului public prin vulgarizarea academică, survenită sub presiunea corectitudinii politice și a pulverizării standardelor, în monotonia universitară impusă de totalitarismul relativist, în acei artiști “copii teribili”, care țin filistinii culturali cu sufletul la gură timp de câțiva ani sau chiar luni pentru a face loc rapid următoarelor produse cu termen de valabilitate redus. Adversarul său principal este tocmai revoluția, devenită academică, indiferent de domeniu, fie că vorbim de filozofie, artă, literatură sau politică.

“Siluirea maeștrilor. Despre cum este sabotată arta de corectitudinea politică”, cartea publicată în 2004 și tradusă acum în română, reprezintă efortul lui Roger Kimball de a realiza o radiografie a impactului produs de ideologia corectitudinii politice asupra receptării marilor capodopere ale trecutului, deși includerea lui Marc Rothko într-o companie altfel selectă poate naște justificate semne de întrebare. În fine, dacă până în 2004, Kimball se concentrase asupra efectelor produse de revoluția culturală în societate (“The Long March”) și academie (“Tenured Radicals”), în “Siluirea maeștrilor” eseistul își propune să ilustreze cu foarte mult umor dezastrul produs în artă de corifeii liniei de partid.

Potrivit lui Kimball, noii comisari culturali au în arsenal două tehnici fundamentale în strategia lor de subversiune. Prima ține de ceea ce autorul numește, într-un eseu, “trivializarea scandalosului” și constă, în ultimă instanță, în ridicarea mediocrului, a scabrosului, a pornografiei și a perversiunilor la rang de creație superlativă. A doua metodă constă în “violul maeștrilor”, adică în subminarea creațiilor exemplare până mai ieri, printr-o hermeneutică pusă în slujba nihilismului. Duchamp și a sa mustață aplicată Mona Lisei rămâne, poate, exemplul paradigmatic prin excelență, dar el nu este decât o instanță mai radicală și mai onestă în fond, față de comentariul academic contemporan, care interpune în permanență “teoria” între operă și privitor. Este absurd, bineînțeles, a pretinde absența oricărei teorii în receptarea estetică, dar ceea ce îl nemulțumește pe Kimball este dominația copleșitoare a unei metafizici antimetafizică, aflate în slujba egalitarismului celui mai dezumanizant.

Operele nu mai au o valoare intrinsecă, ci sunt investite cu valoare doar prin referință la o anumită agendă contemporană. Astfel, fiecare creație este interpretată printr-o grilă, “teorie” care decelează motivele și intențiile ascunse privitorului până la momentul apariției hierofanților postmoderni. Erminiile sunt strict politice. Adică: feministe, marxiste, psihanalitice, sau o combinație dintre toate.

Istoria artei s-a transformat, ne demonstrează Kimabll, într-o luptă contra injustițiilor sociale pe care trebuie să le eradicheze. “Merită subliniat că principala problemă, principala pierdere, rezidă nu în programul particular denunțat: războiul împotriva patriarhatului, a capitalismului, marșul contra “valorilor formaliste”, a “eticii burgheze” sau a presupuselor norme de reprezentare “depășite”. Indiferent ce părere are cineva despre aceste campanii (…) ele dislocă arta, retrogradând-o la statul de proptea într-o poveste care nu-i aparține”.

În efortul său vizibil polemic, Kimball uzează de o tehnică seducător de simplă: le dă cuvântul pe larg adversarilor săi și, astfel, cititorul ia contact direct cu elucubrațiile pompoase ale istoricilor de artă oficiali.

După expunerea introductivă, cartea este structurată practic în jurul comentariilor despre șapte tablouri reprezentative. Kimball prezintă interepretările și subliniază cu o satisfacție nedisimulată enormitățile și aberațiile, dar având permanent grijă de a pune în contextul potrivit atât artistul, cât și opera. În felul acesta, cititorul nu rămâne doar cu senzația unui marasm cultural, ci primește un impuls consistent de a redescoperi arta fără ochelari ideologici.

Argumentul principal al cărții ar putea fi structurat foarte bine în jurul adagiului Episcopului Butler, citat de două ori, de altfel, în “Siluirea maeștrilor”, potrivit căruia “totul este ceea ce este, și nimic altceva”. La prima vedere, această vorbă de duh exprimă o banalitate, o tautologie, dar, așa cum ne recomandă Kimball, trebuie să ne reamintim, pe urmele lui Orwell și, aș adăuga eu, ale “omului din subterană” dostoievskian, că visul oricărui totalitarist este să transforme “doi plus doi fac patru” în “doi plus doi fac cinci”, adică abolirea oricărei ordini naturale. “Când în romanul “1984” torționarul O’Brien îl determină pe Winston să spună că doi plus doi fac cinci, el a obținut o mare, chiar dacă dăunătoare, victorie spirituală, deoarece i-a violat lui Winston simțul realității. Când este vorba de artă și viața intelectuală, exemplele nu sunt la fel de fioroase, dar sunt în felul lor la fel de semnificative”, explica autorul, într-un interviu.

Din punctul acesta de vedere, abundența de ilustrări furnizate de Kimball poate fi înțeleasă mult mai bine. Și asta deoarece nu avem de-a face doar cu o colecție bizară de impresii ale unori indivizi cu o imaginație necontrolată, excentrici deciși să șocheze pentru a nu știu câta oară burghezia, ci o încercare sistematică de a ne pune la îndoială percepția primară. Privești, de pildă, tabloul lui Courbet din 1856, “La curee”, și ai în față un vânător care își trage sufletul cu prada la picioare și cu doi câini adulmecând cadavrul. Nu îți pui încă probleme foarte complexe, dar ai senzația că înțelegi compoziția în datele ei primordiale. “Totul este ceea ce este”, nu?. Asta până când iei contact cu scrierile lui Michael Fried, profesor la Universitatea John Hopkins, care ține să le demonstreze cititorilor și studenților că, de fapt, tabloul ridică, de fapt, problema freudiană a castrării și a condiției pictorului. Vânătorul obosit, cu goarna în mână, este o trimitere evidentă la pensula cu care artistul creează (!!!) și la notorietatea pe care încearcă să o obțină (vezi trâmbița!!!). Este doar un exemplu de comentariu care sfidează în mod programatic realitatea și interpune între privitor și tablou un zid de concepte și teorii găunoase, expuse într-un limbaj cu pretenții mistagogice.

Kimball nu face foarte multe eforturi în a-și lăsa preopinenții să se acopere de ridicol, deși situația nu e decât parțial amuzantă. Cum autorii citați provin din cele mai prestigioase universități ale lumii, întrebarea firească este cum s-a ajuns aici? Cum s-a ajuns ca istoria artei să fie, cu predilecție, un domeniu al politicii, al studiilor de gen, al biografiilor personale, și aproape deloc al artei?

O posibilă cheie de răspuns și de înțelegere a dezastrului academic din facultățile de arte merge pe urmele succesului repurtat de Walter Benjamin și al său eseu “Opera de artă în era reproducerii mecanice”, care a oferit, practic, un cec în alb tutoror tentativelor ulterioare de a politiza arta. În epoca modernă, statutul unic al operei de artă, argumenta Benjamin, este anulat și, în consecință, funcția creației artistice trebuie să se bazeze de acum încolo pe politică.

O explicație complementară constă în universalizarea revoluției deconstructiviste înfăptuite de Derrida și Foucalt. Chiar dacă cele două foste vedete intelectuale ale Parisului au devenit oarecum “passe”, Kimball ne dă asigurări că moda nu a trecut nicidecum, ci doar s-a osificat. Figurile respectabile din academiile americane se raportează astăzi la deconstructivism cu aceeași fervoare și abengație, iar teoriile lui Derrida, de pildă, reprezintă, în foarte mule cazuri, o presupoziție a discursului. În acest sens, Kimball îl amintește pe Keith Moxey, profesor de Istoria Artei la Universitatea Columbia, pentru care “Derrida a arătat că limbajul este incapabil să comunice tipul de înțelegere pe care îl asociem de regulă cu narațiunile istorice”. Cu alte cuvinte, raționamentul decurge în felul următor: din moment ce nu există criterii epistemologice tari, totul fiind relativ, și nicio o instanță rațională care să ne constrângă să preferăm unele interpretări în defavoarea altora, singurul standard care ne poate oferi un criteriu de evaluare este ideologia politică.

Nu mai trebuie, cred, să amintesc că absența unor categorii metafizice rămâne încă o chestiune (imposibil) de demonstrat, pace Derrida, că de păcatul argumentelor autoruinătoare este imposibil să scape un relativist coerent, iar că preferința pentru atitudini politice drept criteriu de evaluare a unei opere de artă este la fel de arbitrară ca o interpretare în funcție de zodiac, culoarea ochilor artistului sau preferințele vestimentare.

O înțelegere mai profundă a dezastrului, alta decât triumful totuși recent al relativismului, ne oferă Kimball în eseul său despre “trivializarea scandalosului”, mai precis în discuția despre teoria artei de dragul artei. Pe urmele lui Hans Sedlmayr, eseistul american subliniază nevoia unui canon moral-religios, aflat în afara esteticii, pentru a judeca operele de artă, în lipsa căruia pericolul dezumanizării și dezintegrării artistice este inevitabil.

Din perspectivă istorică, nu poate fi negată această idee, iar un simplu inventar al creațiilor și teoriilor contemporane ilustrează din plin justețea observației. Încercarea de a autonomiza arta nu fost decât un efort de a o epura de orice parfum religios sau moral, din dorința de a suprapune o agendă proprie. Însă odată eliberată, arta și-a pierdut funcția, după cum au remarcat Benjamin&co, așa că sensul ei a fost rapid furnizat de politică. De altfel, procesul nu a fost specific doar istoriei artei. Este, în esență, caracteristica definitorie a întregii modernități. La început se argumentează pentru eliberarea de orice fel de balast tradițional, pentru ca în secunda următoare să apară inflexiunile politice.

În acest context, merită menționat că, în teorie, criteriul politic este o noțiune încă generoasă, deoarece poate cuprinde o varietate de opțiuni și preferințe cu rădăcini metafizice ample. Dar, în fapt, de fiecare dată când este avansat acest standard, suntem puși în fața aceleiași plictisitoare și nefaste înșiruiri de teme care reprezintă gloria și mizeria stângii contemporane: sexualitate, probleme rasiale, postcolonialism, etc. Arta nu servește niciodată promovării unei idei politice tradiționale, ci vine întotdeauna în sprijinul egalitarismului comunist.

Obsesia sexualității, de pildă, nu apare în scrierile comentatorilor de artă doar ca o prelungire (ne)naturală a unor traiectorii individuale pestrițe. Este mai mult decât atât și vine ca o confirmare a triumfului deplin al contraculturii, instaurată solid în redutele universităților cu ștaif. În deja amintitul tablou al lui Courbet același profesor Fried remarcă expunerea vânătorului la organele genitale ale cerbului. În portetul colectiv “Fetele lui Edward Darley Boit”, semnat de John Sargent, David Lubin, profesor la Wake Forest University, ne “demonstrează” că avem în față o temă explicit sexuală, din moment ce una dintre fetițe se joacă cu o păpușă pe jos, iar poziția ei implică o ocultare a unei sexualității evidente; în tabloul lui Rubens, “Silenus beat”, Svetlana Alpers, profesoară la California University, nu are nicio îndoială că subiectului tabloului prezintă o relație homosexuală.

“În schimb, în istoria literară și a artei contemporane, cartea sexului este jucată, în general, ca armă. În primul rând este utilizată pentru a „provoca” sau „depăşi” structura tradiţională de obiceiuri și moravuri aflată în spatele oricărei opere literare sau artistice aflate în dezbatere. Inamicul este, doar întâmplător, opera specifică în care temele sexuale ascunse, în general excentrice, sunt „revelate.” Adevăratul inamic este sensibilitatea socială şi morală acceptată din care a reieșit opera şi în care îşi găseşte sensul inițial. (…) În acest sens, multe dintre lucrurile reunite sub egida emancipării sexuale fac parte cu adevărat dintr-o campanie de de-civilizare”, remarcă Kimball în “Siluirea maeștrilor”.

Sexul e ubicuu pentru că are o importanță capitală în tentativa de a submina efortul artistic și de a răspândi revoluția, dar hermenuții oficiali nu se rezumă doar la atât. Gaugain și ale sale picturi din Tahiti depun mărturie despre colonialismul capitalist și reificarea corpurilor, iar tabloul lui Winslow Homer, “The Gulf Stream”, simbolizează asuprirea rasială din America secolului XIX. În fine, cele trei dreptunghiuri suprapuse ale lui Marc Rothko te trimit cu gândul la Pieta a lui Bellini, ceea ce spulberă categoric, chiar și pentru cei mai naivi, orice legătură între reprezentare și comentariu.
După cum demonstrează “Siluirea maeștrilor”, totul poate fi spus despre o operă de artă, mai puțin ceea ce este important, câtă vreme provine din vocea ortodoxiei universitare.

În fața acestei ofensive ireale, răspunsul fundamental al lui Kimball îl reprezintă o ironie care dizolvă morga unor pseudoargumente livrate în jargon ermetic. Tehnica nu e doar eficientă la nivelul disputei, ci contribuie din plin la plăcerea lecturii și face din “Siluirea maeștrilor” o carte amuzantă, fără a fi deloc facilă. De exemplu, Kimball oferă un citat teribil de lung, prolix și incoerent, dintr-o lucrare a profesoarei Anna Chave despre Rothko, pe care îl întrerupe brusc cu următoarea remarcă: “Îmi pare rău: Știu că am promis să am grijă de stomacul cititorilor mei”.

Nu e poate cea mai academică sau corect politică reacție, însă funcționează. Pentru că beția de cuvinte și delirul se combat mai eficient cu o sănătoasă doză de bun simț, decât cu argumente construite riguros. În fond, în fața verbiajului necontrolat al lui Derrida și al discipolilor săi, ce rost ar avea silogismele?

Totuși, Kimball nu se rezumă doar la atât. Are grijă să sublinieze inadvertențe factuale, erori logice, non-sensuri flagrante și multe, foarte multe elucubrații docte, cum este și acest comentariu pe marginea picturii lui Gauguin, “Manao tupapau”: “Rămâne fetișizarea avangardistă a propriilor procese și proceduri; nu este un semn de specificitate culturală, ci doar particularitatea diferenței de la ‘bărbatul privilegiat al rasei albe’, pentru a folosi termenul cuprinzător al lui Gayatri Spivak”

Potrivit eseistului american, exemplele de interpretări ridiculizate în “Siluirea maeștrilor” nu sunt doar o mână de excepții într-o mare de normalitate și exegeze consistente. Dimpotrivă. Ele constituie tocmai “mainstream”-ul, ortodoxia, în timp ce vocile sănătoase reprezintă o minoritate sub asediu. De altfel, este suficient să remarci universitățile (Yale, New York, University of Californa) din care provin istoricii de artă menționați de Kimball pentru a realiza dimensiunea dezastrului educațional și prăbușirea de-a dreptul spectaculoasă a instituțiilor care ar trebui să aibă, în mod firesc, drept obiectiv “cultivarea intelectului, a gustului delicat, a unei minți candide, juste, liniștite” (cardinalul Newman). Ce fel de studenți pot ieși din mâinile unor profesori care învață că litera “i” cu un circumflex înseamnă, de fapt, “o femeie feritilizată”, care se traduce, în cele din urmă, într-o “femeie circumscrisă”, nu prea mai are sens să întrebi.

După cum Kimball arată în alt loc, în urma acestei reorientări academice nu pierde doar arta, deși ea e prima sacrificată, ci este amenințată o civilizație și o întreagă moștenire culturală. Și asta deoarece efortul mandarinilor universitari are în mod declarat scopul politic de a remodela oamenii și societatea pe un calapod totalitarist.

“Siluirea maeștrilor” mai are un merit relevant, în special pentru cititorul român, crescut în admirația necondiționată pentru modelele occidentale. Kimball demonstrează destul de clar că “regele este gol”, iar din monumentele educaționale ale Vestului nu a rămas decât fațada. O fațadă sub care se ascund barbarii din interior, cei care lucrează temeinic la distrugerea ultimelor rămășițe de cultură și umanitate. Harvard, Yale sau Berkeley s-au transformat, sub acțiunea dizolvantă a postmodernismului, în etichete cu strălucire calpă, dindărătul cărora se lansează asalturi din ce în ce mai violente asupra bunului simț și a tradiției apusene.

De aici cititorul român nu ar trebui să capete subite complexe de superioritate și să privească mândru spre Apus, pentru că nu are foarte multe motive. În ultimii ani, facultățile locale și personalul aferent s-au sincronizat perfect cu programa deculturalizării, prin stagii, doctorate și masterate în laboratoarele de marxism occidentale, ceea ce a adus revoluția în catedrele școlare de la noi. Este suficient, de altfel, să privești tinerii artiști care pledează pentru diverse variante de comunism în performance-uri și acte artistice ratate, sau criticii care glosează doct pe marginea lor, pentru a înțelege amploarea catastrofei.

Totuși, un lector autohton poate desprinde din lecția lui Kimball curajul de a se debarasa de stinghereală provincială, de a interpreta arta și realitatea fără proptelele oferite generos de ideologiile oficiale și de a fi cât mai suspicios în fața prețioșilor ridicoli.

http://www.anacronic.ro/

Editorial

Ionescu Miron – Romania si razboiul civil. Bucuresti dupa Kiev?

 

De când am început să pricep cam cum e viaţa nu am atacat niciodată primul, şi cum eu nu voi participa la o asemenea atrocitate spre care cred că ne îndreptăm nu o să îndemn nici pe alţii să o facă, dar privind la ce se întâmplă în jurul nostru cred că ne îndreptăm spre un război civil, care nu o să fie doar în  România, a cărui finalitate cred că o să fie în afara victimelor nevinovate pe care o să le facă ambele tabere, o nouă formă de organizare socială care o să fie o combinaţie dintre economia de piaţă şi comunism, cel mai bine fiind descrisă de Robert A. Heinlein în cartea lui urmată de o slabă ecranizare Starship Troopers, roman care în 1959 a fost considerat un fel de revoluţie ce aduce cu fascismul, dar care rezolvă în teorie problemele societăţii. Cum noi trăim în România asta ar trebui să ne ocupe imediat, conturându-se, zic eu, două tabere, una care zice că este cea care aduce banii de pe urma cărora trăiesc toţi, iar cealaltă este cea despre care prima zice că îi întreţine, dar care a trecut printr-o loviluţie şi ştie ce înseamnă să dispară cel de lângă tine, şi care nu este pregătită să accepte schimbările pe care i le impune o clasă politică coruptă, dar care sunt îmbrăţişate ca salvatoare de prima tabără, chiar dacă acest lucru duce la dispariţia României, şi a poporului român. Ca număr, tabăra celor în vârstă şi neadaptaţi la capitalismul sălbatic pe care-l trăim este mai mare decât cei tineri care cred că tot ce zboară dinspre vest se mănâncă. Nu numai numărul îi ajută pe cei în vârstă, ci şi faptul că Şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul!, aşa cum se exprima o tânără revoluţionară întrebându-i pe aceştia de ce mai trăiesc. E prea mult de explicat, din păcate unora cărora părinţii nu le-au explicat prea multe şi nici pe ei nu i-a dus capul ca să înveţe ceva despre ce înseamnă viaţa, ca să mă apuc eu să le explic respectivilor revoluţionari asemănători cu revoluţionara care a postat pe net marea ei cugetare care a devenit virală printre cei asemenea ei. Nu prea dă dovadă că e citită sau că măcar gândeşte ce spune atunci când o face, dar se pare că asta e calitatea dorită de noii stăpâni ai lumii, pe care tânara generaţie se grăbeşte să-i servească, dar să aibă cât mai mulţi followers (adepţi sau urmăritori) că asta e la modă, care să le spună că e bine! Dacă le spui că greşesc nu e timp de explicaţii, eşti doar împotriva lor! Noroc că bătrânii sunt mai înţelepţi şi nu se reped să mănânce tot ce zboară, şi nu răspund la fel cum tinerii lor urmaşi o fac. Din păcate şi norocul,  şi nici răbdarea nu sunt fără sfârşit! Eu sper ca ziua când acest lucru o să se întâmple să fie cât mai îndepărtată şi beligeranţii să devină destul de înţelepţi ca să stea mai întâi la un pahar de vorbă şi să cadă la pace înainte de a merge la un război din care o să câştige doar cei care ne vor binele nostru pentru ei, oricum mult din el ni l-au luat deja, iar ce a mai rămas sunt mulţi democraţi liberi de inteligenţă care se grăbesc să-l dea celui care-i minte mai frumos! Mai bine certaţi-vă decât să vă bateţi! Lumea se îndreaptă spre un război civil generalizat în care buncărele o să fie inutile!

http://www.opinia1.ro

Editorial

Alexandru Petria, pagina de Facebook – Nu avem nevoie sa importam teroristi!

 

Este cazul să nu mai acceptăm prostirea.

Dacă alții vor să-și distrugă țările, să li se batjocorească istoria, să le fie uciși cetățenii pe străzi, e treaba lor. Nu și a noastră.

Nu avem nicio datorie față de islamiști, ca să primim la grămadă refugiați. Nu le-am furat petrolul, nu le-am inițiat distrugerea statelor.

Nu avem nevoie să importăm teroriști, pe fondul isteriei corectitudinii politice, principala vinovată de lupta bleagă cu demenții care se aruncă în aer, înjunghie sau intră înadins cu mașinile în trecători.

Fostele imperii n-au decât să-și regleze singure datoriile, nu și cu mâinile noastre.

Niciun tratat nu are cum să justifice punerea în pericol a vieții propriilor cetățeni.

Chiar nu avem nevoie de încă un motiv de frică în viețile noastre.

Este cazul să-i considerăm trădători pe cei care nu zic apăsat stop joc.

Editorial

Ninel Ganea – Serghianismul mondial.

 

Prezentăm un fragment din cartea autoarei Ludmila Perepiolkina, „Ecumenismul – o cale către pierzanie”, dedicat serghianismului. Cartea, care atinge multe alte subiecte arzătoare pentru un ortodox din zilele noastre, poate fi citită online în varianta engleză aici.

Uniunea contemporană dintre ,,sabie și sutană” nu are nimic în comun cu statul creștin întemeiat de către Împăratul Constantin cel asemenea cu Apostolii, stat în care oamenii erau conduși de două puteri – cea regală și cea bisericească – alcătuind o singură entitate politică. Această simfonie dintre Basileul cel uns de Dumnezeu și sacerdoțiu avea ca temelie credința creștină.

Idealurile care alcătuiesc temelia compromisului contemporan dintre slujitorii actuali ecleziastici și guvernul fățiș ateu nu sunt în nici un fel creştine. Cu a sa ,,declaraţie” de loialitate faţă de regimul sovietic din 16/29 iulie 1927, Mitropolitul Serghie (Stragorodski) a trădat Ortodoxia, şi a pricinuit martiriul a zeci de mii de mărturisitori în Rusia, care au refuzat să recunoască acest document ruşinos: până la 90% dintre parohiile ortodoxe l-au respins cu indignare.

Impusă în Rusia Sovietică şi recunoscută astăzi de bună voie, de-a lungul a aproape 70 ani, ,,declaraţia” Mitropolitului Serghie a constituit temelia ,,canonică” a Patriarhiei Moscovei. Protoiereul Mihail Polski scria: ,,Nu trebuie niciodată uitat că succesiunii legitime a autorităţii ecleziastice i se pune capăt nu doar la apariţia situaţiei de necanonicitate, ci şi ca efect al actelor necanonice. Conştiinţa limpede şi vocea adevărului în rândul ierarhiei şi a clerului ce au urmat imediat după ,,Declaraţia” Mitropolitului Serghie au dat mărturie pentru faptul că a fost încălcat canonul ecleziastic de bază a autorităţii episcopale din Biserică (Canonul Apostolic 34)”.

S-au scris sute de pagini despre rolul distructiv al Mitropolitului Serghie în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse. ,,Sergianismul” a contribuit la transformarea Patriarhiei Moscovei în biserică sovietică, un colaborator credincios al regimului anticreştin. Apucând pe calea compromisului fără limite, Patriarhia Moscovei a căzut nu doar în plasa ecumenismului, ci şi în tot soiul de trădări apostatice ale credinţei ortodoxe.  Se prea poate ca Mitropolitul Serghie să fie proslăvit ca ,,sfânt” de către Patriarhia Moscovei”. Patriarhia Moscovei vorbeşte astăzi despre recunoştinţa sa faţă de Mitropolitul Serghie pentru că se spune că ar fi ,,salvat” Biserica. Asemenea declaraţii implică refuzul de a crede în dragostea şi providenţa divină faţă de Biserică manifestată de Capul Ei – Domnul nostru Iisus Hristos.

,,Simfonia” serghianistă a adus cu sine şi o anumită ,,teologie” apostatică, care a îndreptăţit orice infamie şi degradare, orice păcat samavolnic au autorităţii pseudo-ecleziastice, de dragul unui,,folos pentru Biserică” închipuit. Această ,,teologie” de factură iezuită a constituit motivul pentru care un număr mare de oameni aparţinând jurisdicției Patriarhiei Moscovei a pierdut conștiința ,,Creștinismului ca o religie morală”.

Cu toate că-și trage rădăcinile din Uniunea Sovietică, ,,Serghianismul” a devenit acum un fenomen mondial. Astăzi, mai mult ca oricând, el este o tendință modernă. Dacă ne uităm la tactica ,,clerului” apostat, putem susține că ,,serghianismul” nu este doar un fenomen istoric și sovietic, ci este și un fenomen universal. Politicienii Bisericii care duc de bună voie ,,jugul” serghianismului slugarnic răsar ca ciupercile peste tot prin lume. Neputând să acoperim în întregime acest fenomen, vom menționa doar două exemple de proporții ale înjosirii serghianiste. Unul dintre ele îl privește pe mitropolitul schismatic Evloghie (Georgievski). În anul 1945, avându-și domiciliul la Paris, a mers mult mai departe decât mulți alții: a purces la o faptă care a năucit pur și simplu pe unii dintre cei din turma sa – s-a dus la Ambasada Sovietică să ceară cetățenia URSS…

Un alt exemplu de ,,serghianism” îl privește pe Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului care, în 1978, fără nici o rușine, și-a exprimat sprijinul pentru ,,liberalismul” lui Brejnev la vremea în care mulți dizidenți și credincioși sufereau în închisorile sovietice, în lagăre și spitale de psihiatrie. Întâmpinându-l pe Patriarhul Pimen al Moscovei aflat în vizită, Patriarhul Dimitrie a spus: ,,Am fost deosebit de mulțumiți să auzim de la sfinția voastră că noua constituție a măreței voastre țări dă o libertate și mai mare de conștiință și de religie…”.  Peste aproape zece ani, același Patriarh Dimitrie, în timpul unei vizite în URSS, a vorbit în aceiași termeni, fără nici o aducere aminte a ceea ce a spus în 1978”.

,,Serghianismul” nu este doar o josnicie și o înșelăciune, ci este refuzul conștient de a lua crucea Domnului, o respingere a mărturisirii de credință și a martiriului pe care s-a întemeiat Biserica lui Hristos. ,,Serghianismul” este și starea de spirit și de suflet a celor care sunt pregătiţi să facă orice concesii şi să trădeze credinţa cea sfântă de dragul unor foloase vremelnice şi a unor interese ale acestei lumi. Într-un anume sens, ecumenismul este doar un element component al ,,serghianismului” în calitate de principiu general şi de unealtă a apostaziei.

,,Serghianismul” universal în esenţa sa este subordonarea în faţa puterii lui Antihrist, fie că e în Rusia, Grecia, Vatican, SUA sau orice altă ţară. Iar țelul urmărit în mod conștient sau inconștient de către ,,serghianism” este să-i corupă pe creștini, să-i pregătească pentru primirea lui Antihrist.

http://karamazov.ro/

Editorial

Oameni pustii.

 

Motto: „De vreme ce există planete pustii în spaţiu, ar trebui să se afle şi oameni pustii care nu reflectă nici o lumină; care niciodată nu ar putea purta viaţă“. (Goran Tunsrom – Hoţul)

Sunt încrâncenați. Probabil că ceva din viața lor nu le mai aparține. Nu este vorba despre control, cât despre înțelegere. Într-un articol precedent am scris despre oamenii care se urăsc pe sine și care sunt lipsiți de suflet. Omul pustiu este asemenea unei ființe golite de conținut, care nu mai poate oferi nimic și, oricât ar primi, consideră că oricum i s-ar cuveni.

Am întâlnit această deplină nefericire cotidiană și vă pot spune că astfel de oameni sunt incurabili. În ciuda evidențelor, ei neagă cu vehemență încălcarea vreunei legi; sunt agresivi verbal chiar până la indolență și realitatea dovedită cu probe o consideră trucată. Jignesc frecvent atunci când nu pot dovedi contrariul și atunci amenință cu plângeri penale, ca și cum ar dezlănțui o mulțime de confetti sclipitoare, ale unei ieftine băgări în seamă și stinse apoi cu râgâitul intim al unei ratări amânate.

Cine sunt acești oameni ajunși astfel dincolo de 50 de ani? Cum au ajuns de fapt aici? Tolerați într-o societate necompetitivă decât pe linie de partid, înainte de 1989, au învățat încă din adolescență cum poți trăi liniștit și ascuns într-un post bugetar, fără să faci practic nimic. Decât să ceri, să fii veșnic nemulțumit și din puținul acumulat să-ți construiești o imagine publică de formator. Și această toleranță pentru nimic i-a vulnerabilizat în fața schimbărilor puternice care vin cel puțin o dată în viață. În general au schimbat câteva slujbe în viața lor trăită cu lumina stinsă, pentru că parazitarea nu este totuși ușor tolerabilă atunci când se pune problema încălcării regulamentelor sau chiar a legilor. Impasibili în fața rigorilor, dezinteresați de binele comun, nerecunoscători ai propriilor fapte reprobabile, ajung să aibe ca unic țel revanșa cu orice preț.

Prezența lor într-o companie este pe atât de intolerabilă pe cât este de nefericită într-o instituție de stat. Polarizează nemulțumiri legate de programul slujbei și de încercarea celorlalți de a-l integra unui calendar, prin activitățile fișei postului; includem aici și venirea la programul de serviciu. Cum să îndrăznești să-i ceri să vină la slujbă mai devreme de ora lui de trezire? Cum să-i interzici să fumeze acolo unde legea pune interdicție cu plusul de abatare disciplinară gravă? Cum să-i pretinzi să respecte bunul public cu valoare de patrimoniu, când el dorește să se odihnească precum în propria lui casă? Căci au obiceiul să colonizeze, să coboare în uzul comun ceea ce alții plătesc pentru a conserva, păstra, prețui. Spațiul astfel colonizat (companie, instituție etc.) va trebui închis. pentru că recalibrarea lui la standardele pieței și asteptările publicului va necesita ceva timp.

Iar această măsură de deratizare profesională devine imperios necesară.

http://www.cotidianul.ro/

Editorial

Animalele bolnave psihic si lipsite de discernamant din Politia Romana, pregatite sa ne ucida pe strada!? Un articol excelent al jurnalistului Ion Spanu – Cotidianul.

 

Ministrul de Interne Carmen Dan: „Personal, îmi doresc să eliminăm toate acele constrîngeri care fac în prezent ca poliţiştii să aibă reţineri evidente în a utiliza armamentul din dotare şi aceste modificări îmi doresc să fie finalizate cît mai repede“! Cum aşa? Chiar toate? O declaraţie care este fie iresponsabilă, fie făcută sub imboldul emoţional al uciderii poliţistului din Suceava. În ciuda acestei afirmații a ministrului de Interne, un lucru trebuie spus răspicat: uzul de armă de către o autoritate nu este o sentinţă sau o pedeapsă pentru cineva care a comis sau vrea să comită o infracţiune, ci ultimul mijloc la care poate apela un poliţist pentru a împiedica sau a opri o agresiune gravă iminentă!

Lăsat la voia întîmplării, uzul de armă poate fi transformat foarte uşor într-o crimă legală, ceea ce este absurd şi periculos! De aceea, oriunde în lume, el este reglementat de proceduri extrem de clare, care să împiedice un poliţist să folosească arma din dotare după bunul plac.

Haitele de interlopi burtosi si nespalati din Ministerul de Interne: „Tu ai sa mori de mana noastra, ba! Te vanam pana reusim sa iti inscenam ceva!”.

  

Cînd Carmen Dan spune că vrea să elimine TOATE constrîngerile în privinţa folosirii unei arme de către un poliţist, demonstrează că nu înţelege pericolul unei astfel de decizii! Ceea ce este normal pînă la un anumit punct, căci, după cum se ştie, competenţa sa pentru a conduce un minister cum este cel de Interne este îndoielnică, dumneaei fiind o secretară de şcoală, propulsată de Liviu Dragnea în funcţiile de subprefect, prefect sau ministru.

Să vedem care sînt TOATE acele constrîngeri pe care Carmen Dan vrea să le elimine în privinţa uzului de armă, aşa cum sînt prevăzute în art. 49 din Legea 17/1996, modificată ultima oară chiar anul trecut:

– uzul de armă se face numai după somaţia legală.

– somaţia se face prin cuvintele: „Stai, stai că trag!“. În caz de nesupunere, se somează prin tragerea focului de armă în plan vertical sau într-o altă direcţie presupus sigură care să nu pericliteze viaţa, integritatea corporală sau bunurile oricărei persoane.

– în cazul unor mitinguri, cînd manifestanţii încearcă să intre în sediile unor instituţii, se face uz de armă numai după ce s-a repetat de 3 ori, la intervale de timp suficiente pentru dispersarea participanţilor, somaţia: „Părăsiţi… vom folosi arme de foc!“.

– în cazul folosirii armelor împotriva mijloacelor de transport, focul se execută asupra pneurilor sau componentelor ce asigură deplasarea.

Aceeaşi Lege 17/1996 precizează la art. 51 cîteva măsuri de prudenţă pentru folosirea armei din dotare:

– uzul de armă se face pentru imobilizarea unei persoane, trăgându-se astfel încât să se evite, pe cât posibil, cauzarea morţii acestora.

– imediat după ce scopul a fost atins, se încetează recurgerea la un asemenea mijloc.

– cel care a făcut uz de armă este obligat să acţioneze în cel mai scurt timp posibil, pentru a se acorda primul ajutor şi asistenţă medicală persoanelor rănite.

– fiecare situaţie în care s-a făcut uz de armă se raportează de urgenţă, în mod ierarhic, anunțîndu-se şi procurorul competent.

Prin modificarea de anul trecut a fost adăugat articolul care dă libertate unui poliţist să facă uz de armă şi să nu răspundă penal, cu condiţia ca acesta să fie făcut în condiţiile legii: „Uzul de armă executat în condiţiile şi în situaţiile prevăzute de prezenta lege înlătură caracterul penal al faptei şi răspunderea materială a personalului instituţiilor cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale“.

Acestea sînt TOATE reglementările actuale în privinţa uzului de armă, pe care ministrul Carmen Dan vrea să le elimine. Este clar că fie nu le-a citit pînă acum, fie nu le înţelege, altfel nu ar fi putut să facă acea declaraţie din conferinţa de presă! În caz contrar, era imposibil să nu-şi dea seama ce consecinţe va genera o astfel de modificare a legii, prin care orice poliţist decide după propria sa minte împrejurarea în care face uz de armă, persoana sau persoanele pe care le vizează, motivul pentru care scoate pistolul şi trage etc.!

Să revedem constrîngerile actuale şi ce ar însemna eliminarea TOTALĂ a acestora:

– dacă se elimină somaţia, un poliţist aflat în faţa unei persoane pe care o bănuieşte că ar vrea să comită o infracţiune ar scoate pur şi simplu pistolul şi ar trage.

– la un miting de protest, cum a fost cel din ianuarie-februarie, cînd unii manifestanţi au devenit violenţi, poliţiştii ar fi scos pistoalele mitralieră şi ar fi tras în oameni fără somaţie, aşa cum s-a întîmplat la Revoluţie.

– cînd un şofer nu opreşte la semnalul poliţistului, acesta ar scoate pistolul şi ar trage direct asupra conducătorului auto.

– poliţistul nu ar mai trebui să încerce măcar să evite moartea celui asupra căruia trage.

– după ce l-a doborît la pămînt pe presupusul infractor, ar continua să tragă în neştire asupra lui. pînă i s-ar termina muniţia.

– după ce îl vede căzut într-o baltă de sînge, poliţistul nu i-ar mai acorda primul ajutor, ci l-ar lăsa să moară acolo.

Acestea ar fi consecinţele dacă ministrul va elimina TOATE constrîngerile prevăzute acum de lege. Chiar să nu-şi dea seama ditamai ministrul de Interne de toate aceste consecinţe dacă va obţine eliminarea restricţiilor privind folosirea armamentului din dotare de către orice poliţist?

Motivul pentru care Carmen Dan se gîndeşte să propună folosirea „la liber“ a armelor este unul populist, crezînd că o astfel de măsură îi va aduce sporirea imaginii în faţa opiniei publice. Îi reamintim, însă, ministresei, că în octombrie anul trecut, cînd în Sibiu a fost ucis un urs în centrul oraşului, o mare parte a opiniei publice, oripilată de această operaţiune dispusă de autorităţi, a reacţionat foarte dur, nefiind de acord cu măsura luată, chiar dacă prezenţa unui urs în localitate reprezenta un pericol pentru oameni. S-a spus atunci că era mult mai nimerită folosirea unor tranchilizante pentru imobilizarea ursului în loc ca acesta să fie ucis cu arma letală! Dacă pentru omorîrea unui animal sălbatic s-a spus că autorităţile au greşit, cum e posibil ca pentru uciderea unui om, fie el şi infractor, folosirea armei de foc să fie considerată un gest firesc?

Cînd este vorba despre astfel de idei năstruşnice, se invocă situaţia din America, sugerîndu-se că acolo poliţistul poată să tragă cu pistolul fără să răspundă în faţa nimănui. Lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Dovadă este cazul lui Philando Castile, relatat şi la noi, în care victima a fost împuşcată mortal de un poliţist, după ce fusese oprit în trafic pentru că nu-i funcţiona un far! Poliţistul i-a cerut actele şi, cînd acesta a dus mîna la buzunar, a tras asupra lui patru gloanţe, pentru că a văzut că are asupra lui un pistol, şi a intrat în panică, deşi tînărul avea permis de armă şi nu intenţiona s-o folosească. Iubita victimei a filmat întreaga scenă şi a pus-o pe Facebook. Oamenii s-au revoltat în faţa unui asemenea abuz, iar poliţiştii au fost suspendaţi şi anchetaţi.

Ne imaginăm ce s-ar fi întîmplat în cazul Boureanu dacă această lege dorită de Carmen Dan ar fi fost în vigoare. Lovit de fostul deputat aflat în stare de ebrietate, poliţistul bătăuş n-ar fi stat pe gînduri şi l-ar fi executat, pe loc, pe Boureanu, fără ezitare. Nu pledăm aici pentru îngăduinţă faţă de infractori sau faţă de actele de violenţă, nici pentru ca statutul poliţistului să-i pună pe oamenii legii în pericol. Din contră, avînd tot respectul faţă de poliţişti, subliniem doar faptul că misiunea lor este în principal apărarea cetăţeanului. De aceea, este necesar discernămîntul oricărei persoane, mai ales a unui poliţist, înainte de a uza de arma de foc letală!

Şi în poliţie, ca şi în alte domenii ale vieţii sociale, există oameni labili psihic, cu devieri comportamentale sau reacţii nu tocmai la locul lor. Unii chiar se sinucid sau folosesc armamentul din dotare în conflicte de familie, cum este cazul lui agentului de poliţie Gheorghe Vlădan, care şi-a ucis soţia în Cazul „Perla“!

De aceea, oricît de mare ar fi emoţia în faţa uciderii poliţistului Sorin Vezeteu în gara Suceava de către un dezaxat mintal, aceasta nu trebuie să fie motivul întunecării minţii tuturor şi să conducă la adoptarea unei legi care ar putea face numeroase victime nevinovate în rîndul populaţiei prin abuzul folosirii armei de foc fără nici o restricţie!

Acum cîţiva ani, fiind într-o documentare în Danemarca, am avut ocazia să fac o vizită într-un spital-penitenciar, în care erau internaţi oameni extrem de periculoşi. Întrebîndu-l pe poliţistul gardian de ce nu are armă, acesta mi-a spus: „Dacă aş avea-o, la cel mai mic pericol aş fi tentat s-o folosesc, aşa că prefer să caut altă rezolvare, în loc să omor pe cineva doar pentru că mie mi se pare că aş fi în pericol“!

Poate că n-ar fi rău ca, înainte de a da liber uciderii oamenilor, ministrul să ia măsurile de dotare ale poliţiştilor cu mijloace de apărare ceva mai puţin periculoase şi să sporească pregătirea lor profesională astfel încît să evite pericolele în orice alt mod decît apăsarea pe trăgaciul armei! Nu numai viaţa unui poliţist este preţioasă, ci şi viaţa oricăruia dintre noi.

http://www.cotidianul.ro/

Editorial

Mircea Tanase – Magia democratica. Componenta iudaica a globalismului.

 

Trăim vremuri de mare și intensă rătăcire. Hipnotizate parcă în a merge din nou în „întuneric și în umbra morții”, vremurile moderne își așteaptă deznodământul. Intrată de aproximativ 100 de ani în faza finală a dialecticii nihilismului, lumea occidentală urmează de mai bine de 300 de ani un traseu al relativizării tuturor valorilor, dorind parcă să găsească formula mundană a automântuirii. Procesul, perfect surprins de Serafim Rose în a sa lucrare profetică „ Dialectica nihilismului în epoca modernă”, are la bază un îndelung traseu al folosirii rațiunii în scopuri denaturate de la adevărata sa misiune, aceea de a revela rațiunile plasticizate puse de Dumnezeu în creația Sa. Consecințele sunt fatale atât în planul credinței, cât și în plan social și individual. De la veritabil dar oferit de Dumnezeu chipului uman, sădit pentru a cunoaște și preaslăvi pe Dumnezeu, Suprema Rațiune a lucrurilor, rațiunea umană decade într-un proces eminamente de ordin magic pe care îl stabilește în raport cu lumea materială și apoi cu Dumnezeu. Instrumentalizarea rațiunii pentru folosirea ei în sensuri strict lumești este otravă gustată inițial în plan teologic de lumea apuseană prin catoliscism, care în ultimă instanță îl raționalizează chiar pe Dumnezeu și confiscă taina și revelația creștină. Înhămată pe acest drum, lumea apuseană se lasă permeată de-a lungul istoriei sale de un noian de gnosticisme, misterii și doctrine ezoterice. Apărute o data cu momentul zero al creștinismului, mai precis după apariția în chip văzut a Bisericii, gnozele vor să creeze modele pervetite de înțelegere a lui Dumnezeu, a omului și a misiunii sale terestre. Sosite pe pământ european pe filiera evreiască și arabă, aici ele găsesc solul proprice pregătit de catolicism pentru a instaura o veche și periculoasă erezie: cea a hiliasmului. Desigur aceasta nu e și singura, dar, cu siguranță, se prezintă ca fiind cea mai tentantă. Milenarismul instaurării unei împărății pământești, cu o ecuație a mântuirii „ prin mijloace proprii” este practic procesul pe care se înscrie falsa religie. Ea propune raționalismului analitic catolic și apoi protestant, o dimensiune superioară, ce promite să dea „ nota de transcenendență finală” pierdută parcă de cei doi: salvarea metafizică printr-un „veritabi” Mesia. Plecați împreună pe acest traseu, cei doi buni „tovarăși”, vor parcurge împreună, în mod deliberat, o serie de pași strategici, toți de factură magică, atent construiți prin științe și apoi tehnică. Punctul terminus, cel pe care îl trăim acum, aduce cu sine cea mai grandioasă construcție: anti-omul, fabricat pentru a se potrivi noii împărății, ce se dorește eliberată de toate constructele „mistice, iraționale și istorice” ce i-au stat în cale pe parcursul istoriei. Tentația demiurgică este ineluctabilă în a construi, plecând de la om, o „minunată lume nouă”, asanată moral prin egalitate, bunăstare și fericire. Noul Mesia, „Marele Inchizitor” are de oferit omenirii o pâine pamânteană ce este din lumea aceasta și face tot ce este posibil pentru a-și anihila Rivalul.

Pierzând adevărata „gustare a mântuirii”, noul om vrea să se hrănească cu această pâine și are în el setea de a construi și fabrica, de a „ de pune în lucrare” febril noi și noi teorii și ideologii capabile să ofere noului său Eden forța persuasivă pentru a se putea în-ființa printr-un efort colectiv. Mircea Vulcănescu remarca în cadrul conferinței cu tema: Creștinul în lumea modernă:

La omul modern, acțiunea capătă un primat asupra contemplației, “homo faber” triumfă asupra lui “homo sapiens“. Nu în zadar substituie Faustul lui Goethe mărturisirii creștinești despre întâietatea Logosului, a Cuvântului, mărturisirea modernă: “Am Anfang war die Tat“: “La început era Fapta!” Ceea ce constituie trăsătura esențială a omului modern este spiritul acesta de iscoadă, acest duh neastâmpărat și nesăturat de a ști pentru a putea, cartesianul sau leonardescul “ingenius“. Prin el, omul se substituie Dumnezeirii în centrul universului moral și strădania lui devine pretenție de a se mântui prin sine însuși, stăpânind natura”.

Noua lucrare cere din partea artizanilor săi atât efortul pentru a potoli setea de veșnicie, existentă încă în om, cât și posibilitatea de a oferi bunăstarea inerentă unui „Rai” pământesc. Așa se nasc bunăoară științele chimiei, fizicii, astronomiei și astrologiei, care toate construiesc o nouă vizune asupra lumii și a omului. Se pășește astfel într-un raport pur ideologic atât cu Dumnezeu, cât și cu „cununa creației Sale” –Omul. Noua sa legătură magică cu materia nu îi poate însă potoli setea de unire reală cu Dumnezeul cel Viu, Singurul ce îi poate da „apa cea vie” de la care nimeni nu mai poate înseta. Aflat astfel într-un raport pătimaș de dependență cu universul fizic, vechiul și noul om vor dori să extindă vziunea aceasta asupra lumii tuturor semenilor, căzuți inevitabil într-un raport de dependență politică și economică față de despoții astfel luminați. Raportul de dependență se urmărește a fi înveșnicit, fiind construit pe premise eshatologice. Se urmărește a se construi un nou om, în antiteză cu vechiul om. Debutul are loc o dată cu revoluția franceză și de atunci „construcția” devine o „revoluție permanentă”. Procedele vizează schimbarea naturii umane, astfel încât aceasta să se potrivească noului proiect. Sunt încercate pe rând, de-a lungul timpului, o serie de procedee ce țin de apanajul violenței fizice, constrângerii teologice, politice, economice și sociale, dar nici una pare a nu egala folosirea magiei, sub multiplele ei „denominațiuni”: erotică, demonică sau sexuală. Fiind forțe ce acționează din exterior asupra omului, toate constrângerile menționate, nu „străpung” citadelele ultime, și anume conștiința umană și liberul arbitru-darurile cele mai de preț, fără de care lupta poate fi considerată pierdută. Se impune astfel redefinirea acesteia, prin subversiunea și atacarea forului interior al conștiintei umane, uzitând de procedee de asediere a minții. Războiul minții, descris de Sfinții Părinți, intră într-o nouă fază istorică, facilitată de data aceasta de „tehnologii” ale magicului, dezvoltate progresiv.

Abil intrate în istorie prin Renaștere și cuibărite în „așezăminte” benedictine sau iezuite, toate aceste forțe oculte, se altoiesc pe „știința vremii”, plecată și ea pe încercarea de a „demitiza” și explica rațional pe Dumnezeu. Ioan Petru Culianu, în a sa „ Eros și magie la 1484 dă măsura întrepătrunderii celor 2, în persoana fostului călugăr dominican Giordano Bruno, magicianul prin excelență, care face din magia erotică un instrument de control social aflat la dispoziția despoților luminați de mai târziu, veritabil model al științelor acestui veac.

Culianu constată: „ Magicianul se ocupă astăzi de relații publice, de propagandă , de prospectarea pieței, de anchete sociologice, de publicitate, informație, contra-informație dez-informație, de cenzură , de operațiuni de spionaj chiar de criptografie, aceasta fiind în secolul al XVI-lea o ramură a   magiei. Această figură cheie a societății actuale nu reprezintă decât o prelungire a manipulatorului brunian, ale cărui principii continuă să le urmeze, având grijă să le dea o formulă tehnică și impersonală.

Pe nedrept istoricii au tras concluzia dispariției magiei o dată cu apariția „ științei cantitative”. Aceasta n-a făcut decât să se substituie unei părți a magiei, prelungindu-i de altfel visurile și scopurile prin mijlocirea tehnologiei. Electricitatea, transporturile rapide, radioul și televiziunea, avionul și computerul nu fac decât să realizeze promisiunile formulate întâi de către magie și care țineau de arsenalul procedeelor supranaturale ale magicianului: producerea luminii, deplasarea instantanee dintr-un punct al spațiului în altul, comunicarea cu regiuni îndepărtate în spațiu, zborul prin aer și posibilitatea de a dispune de o memorie infailibilă .

Tehnologia, se poate spune, este o magie democratică, ce îngăduie oricui să se bucure de facultățile extraordinare cu care se lăuda magicianul.

Dimpotrivă, nimic n-a înlocuit magia pe terenul care îi era propriu, acela al relațiilor intersubiective. În măsura în care au întotdeauna o parte operațională, sociologia, psihologia și psihosociologia aplicate, reprezintă, în zilele noastre, prelungiri directe ale magiei renascentiste.

Ce rezultat s-ar putea obține prin cunoașterea relațiilor intersubiective?

O societate omogenă, ideologic sănătoasă și guvernabilă. Manipulatorul total al lui Bruno se însărcinează să le dea subiecților săi o educație și o religie potrivite:

Trebuie îndeosebi să avem o grijă extremă cu privire la locul și la modul în care cineva este educat, la studiile pe care le-a urmat, sub înrâurirea cărei pedagogii, cărei religii, cărui cult, cu ce cărțși cu ce autori. Căci aceste lucruri generează prin sine, iar nu prin accident, toate calitățile subiectului.”

Nu e necesar”, continuă Culianu „ să ai imaginație ca să înțelegi că funcția manipulatorului brunian a fost preluată de Stat și că acest nou „magician integral” are în sarcină să producă instrumentele ideologice necesare în vederea obținerii unei societăți uniforme”.

Așa cum concluzionează Culianu, „magia este o metodă de control a individului și a maselor, bazată pe cunoașterea profundă a pulsiunilor erotice personale și colective. Nu doar strămoșul îndepărtat al psihanalizei poate fi recunoscut în ea, ci și, în primul rând, acela al psihologiei aplicate și psihologiei maselor” și, aș adauga aici, veșnicul pierzator de oameni și dușmanul neamului omenesc, diavolul, căci este îndeobște știut ca tată la magicienilor și vrăjitorilor.

Despre aplicabilitatea magiei ca știință instituționalizată în vremurile actuale, în special în științele psihologiei și sociologiei, în vederea instaurării „societății fără clase”, stau mărturie proiectele dezvoltate la începutul secolului 20, inițial în Europa-prin celebra Școală de la Frankfurt, apoi, cu precădere, în Statele Unite, în marile universități americane, având ca scop găsirea unei formule cultural-ideologice prin care să fie atacat creștinismul, considerat a fi substratul social și cultural ce împiedică afirmarea socialismului în țările occodentale.

Ferment anarhic, socialismul este doctrina eshatologică a iudaismului, fiind prin natura lui o încercare de a instaura la cârma omenirii un sinedriu revoluționar deținător al cunoașterii absolute. Înarmat cu o ideologie camuflată sub formă luptei pentru om și internaționalizat prin revoluții sângeroase, ideologia are nevoi de a se defini în raport antitetic cu veșnicul său dușman:creștinismul. Folosind ca procedeu filosofic dilectica hegeliană a tezei-antitezei-sintezei, socialismul se camuflează perfect în democrație, în raport cu care își construiește în permanență un pol dialectic, atât sub raport politic, cât și economic, social și, mai ales, religios. Fiind construit pe logica unui sistem, el are nevoie de control și sincronicitate, astfel încât este o adevărată artă construirea sincronă a polilor dialectici și unirea lor într-o sinteză atotcuprinzătoare perfect controlabilă. O dată instaurat, noul stabiliment are aspirația de a nu mai face posibilă nici o altă revoluție, fiind un sistem perfect închis.

Mecanismul de înțelegere espistemologică este absolut necesar pentru a pătrunde în ‚taina” acestui tip de sistem eccletic, de sorginte ocultă.

În înaintarea sa istorică sunt create astfel, în antiteză, rând pe rând: democrație vs. monarhie, democrație vs. comunism, nazism, fascism, capitalism vs. etatism, partid unic vs. pluripartidism, familie tradițională vs. feminism, gaysm, homosexsualism, naționalism vs. internaționalism, cultură națională vs. multiculturalism, religie națională vs. sincretism religios, ecumenism, Orodoxie vs. Catolicism.

Efortul de a construi sintezele polilor antagonici este unul considerabil și necesită un veritabil talent de magician în a prezenta credibil maselor soluția „pacificatoare” salvatoare.

Centrele de palnificare ideologică se mută, rând pe râd, în funcție de contextul istoric. În secolul 19 avem Parisul și Londra pentru declanșarea revolutiilor „democratice” de pe continent, secondate de SUA. În secolul 20, Moscova, prin Comintern joacă un rol fundamental ca pol dialectic construit în opoziție cu democrațiile occidentale, capitaliste, plurireligioase, pluripartidice, multietnice și    antitradiționale. Sunt construite mărețele eșafodaje juridice ale „drepturilor omului”, în lumina cărora încep să fie judecate și aduse la zi toate tradițiile creștine. Iluzia funcționează perfect grație mass-media și se instaureazaprin fabricarea „opiniei publice”, dumnezeul lumii moderne.

For infailibil, opinia publică este un construct fantasmagoric fundamentat teoretic și experimental de Paul Lazersfeld, ce îi testează validitatea cu ocazia alegerilor prezidențiale din SUA, de după ce-l de-al 2–lea război mondial și are la bază frauda intelectuală a așa-zise cunoașteri a percepțiilor și comportamentelor umane prin folosirea unor metode investigative de ordin cantitativ. Se dorește legitimarea demos-kratosului, prin argumentarea, în această logică, a criteriului cantitativ, ce se impune prin forță numărului în dauna criteriului calitativ, personal, cu care operează creștinismul. Justificarea este abilă, căci, o dată controlat ca și număr și plasat în ecuație cantitativă, cu omul se poate opera în termeni matematici puri, sarcina operatorului fiind de a găsi justificarea „numărului cel mai mare”, ce poate impune agenda dorită pe ordinea de zi. Iată cum problema valorilor umane este tranșată în termenii unor ecuații cu varii necunoscute, ramânând doar o problemă de timp și metodă pentru a fi elucidată.

Creații ale renumitei Școli de la Frankfurt, metodele de investigare a „minții supusilor” fac parte din arsenalul de tehnici descrise de Culianu și teoretizte de Giordano Bruno, în tratatul său despre magia demonică și erotică.

Potrivit Manualului de Psihopolitică de la începutul anilor ’ 30, pus la dispoziția studenților săi de Universitatea de Psihopolitică Lenin, din Washington D.C, destinat cuceririi socialiste a țărilor occidentale de către Comintern, „omul poate fi dresat că un câine….el trebuie coborât și transformat dintr-o ființă cu viață spirituală într-un șobolan cu reacții de animal. Primul lucru ce trebuie degradat în orice națiune este însăși starea omului. Națiunile ce au un nivel etic ridicat sunt greu de cucerit. Simțămintele și convingerile lor sunt greu de zdruncinat, loialitatea lor față de conducătorii țării este mare și ceea ce ei numesc de obicei integritatea lor spirituală e cu neputință de violat prin constrângere și brutalitate”.

Obiectivele, declarat anticreștine, ale aceluiași Manual, sunt prezentate în contextul izbânzii cercurilor socialiste de la începutul secolului 20 din SUA. „În America , ne-am luptat de la începutul secolului pentru a nimici toate influențele străine și am izbutit. Deși astăzi părem a fi îngăduitori față de cei care cred în creștinism, să nu uităm niciodată că lupta noastră pentru a influența lumea , determinând-o să acționeze în sensul obiectivelor noastre, nu s-a terminat . După ce vom fi izbutit să o ducem la bun sfârșit, putem considera că am pus capăt influenței Bisericii de pretutindeni.

Priviți-i pe credincioșii din Rusia, care arată că niște maimuțe dresate. Dacă toate maimuțele din celelalte țări vor ajunge să creadă în noi, ei nu-și vor da seama că, de fapt, sunt niște animale priponite pe o funie lungă.”

Ultimul cuvânt aparține, însă, ca întotdeauna, lui Dumnezeu, Care dorește ca omul să răspundă chemării Sale la comuniune, singura în măsură să îi garanteze păstrarea în integralitate a Chipului interior, fără de care orice construcție omenească este supusă dezintegrării. Așa cum remarca Mircea Vulcănescu: „Această ruptură interioară, această neliniște a inimii omului până ce nu se va odihni în Dumnezeu, e prețul cu care trebuie să plătim respectul feței noastre omenești, de făptură a Acestuia, fără să riscăm a ne pierde! Iar celor care ne-ar spune că prin aceasta ne înstrăinăm de lumea de aici și de durerile ei, le vom răspunde dimpotrivă că, cu atât mai bine vom sluji cu adevărat acestei lumi, cu cât ne vom strădui s-o vedem în adevăr la locul ei, așa cum îi este rostul, supusă rânduielilor lui Dumnezeu; și cu cât vom fi totdeauna cu gândul la rostul ei și al nostru adevărat, care stau dincolo de noi! Iar dacă pentru aceasta lucrarea noastră se poticnește, credința noastră se întunecă și nădejdea noastră se pierde, ne rămâne rugăciunea și dragostea lui Dumnezeu, care ea niciodată nu cade, chiar dacă limbile ne vor lipsi și cunoștința ni se va strica.”

http://www.anacronic.ro/magia-democratica/