Editorial

Narcis Daju – Masoneria si distrugerea Ansamblului Constantin Brancusi, din Targu Jiu.

 

Tocmai ce v-am spus, zilele trecute, că Tudor al mic primește direct din Masonerie ordine explicite de batjocorire a Ansamblului Brâncuși, și, ce să vezi?

Chiar azi o parte dintre masonii din Gorj s-au adunat în șpirală, în ședință oficială, unde altundeva decât la kilometrul zero al statului de drept, adică în Sala Maură a Palatului Administrativ.

Masoneria n-are nicio legătură cu statul de drept, din contră. Și, totuși, masonii își fac mendrele în Sala Maură.

Cine e în primul rând la reuniunea masonilor, cu mâna la inimă, firește, ca orice mare patriot? Tudor al mic, desigur.
Cine a fost ales azi șef al așa-numitului club ROTARY, care este, de fapt, o lojă cu masoni mai bășinoși?

Ștefan Sorinel Ghimiși, unul dintre sclavii lui Adrian Gorun, unul dintre distrugătorii tăcuți ai UCB, unul dintre cei care au încasat ilegal miliarde de lei vechi, bani publici, de la UCB, sub pretextul cercetării, un ins care nu demult a compărut ca inculpat într-un proces penal, pentru vătămarea corporală a unei femei, în urma unui accident rutier.

Desigur că ”frații” lui Ghimiși, din masonerie, care azi l-au ales șef peste ei, l-au scos nevinovat, în procesul penal.

Tot ”frații” lui m-au trimis la plimbare, în urmă cu câțiva ani, când am cerut acces, ca ziarist, la acel dosar penal.

Dacă masoneria a ajuns să facă șpirale în Sala Maură, mă aștept cât de curând la sex în grup și dansuri la bară în biserică.

Editorial, Se intampla azi

Stiai de ce miros urat batranii?

 

În fața mea era un tataie. Dar era tipul ăla de moșneag pe care nu și-l doresc copiii drept bunic. Genul în fața căruia nu prea se comenta pe când era în putere și care încearcă, chiar si la vârsta a treia, să mențină aceleași aparențe. Ținea spatele drept și capul sus, părul alb, des era pieptănat pe spate. Doar mâinile îi trădau din plin vârsta. Erau pătate cu maro și tremurau ușor. Purta un parpalac de piele, lung până în pământ, exact cum avea Gheorghe Dinică în filmele lui Sergiu Nicolaescu. De altfel, pot să pun pariu că haina aia, dacă nu făcuse războiul, prinsese macar cutremurul din ’77 scrie mihaivasilescublog.ro

M-am apropiat și m-am așezat la coadă, exact în spatele lui. Și atunci, ca un pumn peste faţă, m-a trăznit mirosul. Desigur, sunt delicat când spun “mirosul”. Pentru că omul puțea în toată regula. Bănuiesc că știți despre ce vorbesc. Era damful acela specific bătrânilor, dar dat cu câteva trepte mai sus. M-am mutat câțiva centimetri mai în spate si m-am uitat cu atenție la el. Avea pantaloni de stofă călcati la dungă și pantofi curați în picioare. Tot ce pusese pe el era din vremuri de mult apuse, dar măcar păreau curate. Și atunci?

Şi atunci m-am uitat în coșul lui. Avea trei pâini din alea pufoase și ieftine, doldora de amelioratori, cu prețul sub un leu, niște cartofi și o doză de “365”, cea mai ieftină bere pe care-o găsise pe raft. Atât! Dar stătea drept și mândru în haina lui de piele. A încercat să-și domine ușorul tremur al mâinii, când i-a întins vânzătoarei hârtia de zece lei sau când și-a numărat în palmă restul.

Iar eu, atunci si acolo, am înțeles de ce miros urât unii bătrâni.

Este mirosul sărăciei.

Este pensia de câteva sute de lei. Dacă este și aia.

Este caloriferul dat la minim, din singura cameră pe care o mai încălzesc.

Este geamul ținut închis toată iarna, ca să nu “intre frigul”.

Este robinetul de apă caldă pe care-l deschid cu teamă, doar când trebuie să meargă la doctor.

Este haina de piele, ținută decenii întregi în dulap, pentru că alta nu-și mai permit.

Este bătaia de joc a tuturor celor care au condus sărmana Românie în ultimii cincizeci de ani.

Şi m-am gândit că aș vrea o țară în care bătrânii nu miros urât! Dar mi-e tare teamă că, ușor-ușor, o să ajungem să puțim cu toții!

http://cyd.ro

Editorial

Ninel Ganea – Pietele sub asediu.

 

Deși au fost distruse suficiente lucruri în România, încă există loc pentru mai rău. Una din instituțiile care supraviețuiește, cu greu, ce-i drept, este piața de legume și fructe. În pofida invaziei supermarketurilor și a reglementărilor fiscale, fiecare oraș sau târgușor se poate lăuda cu un loc de unde poți cumpăra produse crescute, în principiu, în ogradă. În practică, lucrurile nu stau decât rareori așa, iar mulți dintre vânzători nu sunt altceva decât intermediari pentru engrosiști. Alții, probabil, deși evită această soluție, nu ezită să folosească cele mai toxice cocktailuri de stimulente și ierbicide pentru a crește productivitatea. Dar, cu toate acestea, există și un număr de producători onești, probabil în majoritatea locurilor, iar mulți dintre ei se adaptează admirabil la preferințele de consum în schimbare. Astfel că în piețele mai mari au început să se observe, în același timp cu reapariția unor produse locale dispărute de ceva vreme (cireșe amare, bame), și legume sau ierburi neobișnuite pentru obiceiurile culinare românești, ceea ce dă seama de o oarecare profesionalizare semnificativă.

Până și în aceste condiții, departe de a fi ideale, piețele tradiționale păstrează un avantaj net în fața supermarketului. Proprietarul poate fi ușor verificat, se poate intra într-o legătură cu el, poți afla cum și-a cultivat grădina, etc. Unii economiști discută, odată cu revoluția internetului, de o economie Peer2Peer, dar piața tradițională ar trebui să fie, mai degrabă, o economie de la persoană la persoană, ceea ce, probabil, a reprezentat și idealul economic al clasicilor. Adică, fiecare să știe cam cu ce se ocupă fiecare și cum se ocupă de ceea ce se ocupă. Sigur că poate părea un ideal utopic în zilele noastre, dar nu este așa greu de tins spre el. De pildă, un țăran din piața pe care o frecventez nu vinde decât ierburi, fruze de salate și flori de ceai, iar eu aș fi tare dezamăgit dacă l-aș vedea, peste noapte, cu altceva. Nu întâmplător au apărut și etichete făcute din proprie inițiativă, pe care este indicată originea produselor. Bineînțeles că tot acest ambalaj și adaptare nu înlătură înșelăciunea sau falsificarea, dar oferă mai multe posibilități de a controla ceea ce mănânci. Între Clinceni și Peru e destul de limpede unde vei căuta originea produsului, dacă te preocupă serios chestiunea.

Încă un argument pentru supremația pieței îl reprezintă, fără a lua în calcul calitatea, prețurile produselor. La piață este mult mai rentabil să cumperi față de lanțurile de magazine, ceea ce nu e un argument de neglijat, într-o epoca inflaționistă. Un studiu realizat în Marea Britanie a relevat că prețurile legumelor și fructelor organice, vândute în piețele fermierilor, care au loc, în cel mai bun caz, o singură dată pe săptămână, sunt cu 33% mai mici, comparativ cu cele similare din supermarketuri. Chiar și în absența unei cercetări solide mi-e greu să cred că lucrurile stau cumva altfel la noi.

Din nefericire, piețele românești, sau ce a mai rămas din ele, sunt pe cale de dispariție, în primul rând din cauza reglementărilor excesive, multe dintre ele introduse și prin presiunea corporatistă. Una din măsurile specifice de a îndepărta țăranii din piețe o constituie solicitarea casei de marcat. Lupta împotriva evaziunii fiscale, egalitatea în fața legii, îndepărtarea samsarilor, o colectare mai bună la buget… motive se găsesc cu duiumul, iar administrațiile orașelor au început să devină din ce în ce mai exigente cu oamenii din piețe. Sunt oarecum notorii cazurile de băbuțe amendate pentru trei fire de pătrunjel vândute la colț de stradă, vănzătoare de flori alergate de polițiști comunitari, culegătorii de urzici vânați pe  marginea șoselelor șamd.
Pentru moment nu s-a trecut la faza complet eliminatorie, a standardelor de calitate și a denumirilor de origine controlată, care vor face ravagii în rândul cultivatorilor. Modelul este oferit deja de Comisia Europeană, care își propune să ajute piețele fermierilor, dar care nu face altceva decât să distrugă micii proprietari, prin impunerea unor standarde de calitate, cu certificări ale EFSA (Agenția Europeană pentru Siguranță Alimentară).

În Franța,încă din anul 1965, principala piață a Parisului, Les Halles, cea care i-a inspirat lui Zola un roman, a fost demolată din motive de igienă și congestie a traficului. A urmat o catastrofă, nu doar arhitecturală. Tot în Franța, peste 50 de feluri de brânză au dispărut în ultimele patru decenii, în special ca urmare a reglementărilor din ce în ce mai stricte. Uniunea Europeană a interzis folosirea laptelui nepasteurizat în brânzeturi ceea ce reprezintă o condamnare la moarte pentru foarte multe feluri tradiționale.

„Suntem forțați să adoptăm aceleași criterii de calitate folosite de marile companii în producerea brânzeturilor procesate. Nu există nicio justificare din punct de vedere medical. Industria produselor lactate face lobby pentru standarde care răpesc brânzeturilor orice personalitate sau calitate – cu alte cuvinte vor să impună acel tip de brânză ieftină”, declara un producător francez laureat.

Poate că nu e mai mult decât o figură retorică să spui că întreagacivilizație europeană stă pe umerii producătorilor francezi de brânză, dar prințul Charles a surprins cu siguranță ceva imporant în atacul asupra acestor ultime bastioane de tradiție. „Caracterul specific al bucătăriei locale este una dintre cele mai importante căi prin care ne identificăm cu locurile și regiunile pe care le iubim. (…) Într-o lume aseptică, manipulată genetic și progresistă, ce se va alege de depășita Fourme d’Ambert, de deformata Gruyere de Comte sau de mirositoarea Pont L’Eveque?”.

http://karamazov.ro/

Editorial

Dan Tanasa – Lucrarea lui Simon Telkes: „Cum sa maghiarizam numele de familie”.

 

Este un document în care Simon Telkes, preşedintele Societăţii centrale de maghiarizare a numelui în anul 1898, indică la nivel instituţional şi particular, modalitatea de maghiarizare a numelor româneşti, ale cărei consecinţe le trăim şi acum.

Numele maghiar

Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, tot aşa, prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez naţional, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii. Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea reciprocă şi ne face egali întraolaltă, maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre.

S-ar putea spune că numele maghiar reprezintă crezul politic. Sentimentele maghiare ale celui ce poartă nume unguresc nu pot fi puse la îndoială, deoarece, dacă cineva nu vrea să fie maghiar, află destule modalităţi ca să-şi schimbe numele.

Mulţi spun: Numele nu contează, sunt mai bun ungur cu numele meu străin decât alţii! Ei flecăresc şi noi trebuie să-i credem pe cuvânt. Dar de ce nu o demonstrează deschis, de ce nu o dovedesc prin fapte? De ce ne scot ochii afirmând că tatăl şi bunicul lor şi-au purtat numele cu demnitate? Oricum, ei au fost nemţi, slovaci etc. şi s-au mulţumit cu starea şi cu numele lor.

Cu totul alta este situaţia noii generaţii, ce se declară cu mândrie maghiară, şi totuşi îşi mai păstrează numele cu care strămoşul slovac sau german s-a fălit, respingând bănuiala de a trece drept maghiar. Această generaţie ar trebui să renunţe la tradiţia conservatoare, să nu se lase urmărită de limitata prejudecată feudală şi să se ridice la înălţimea la care numai geniul naţional se poate ridica, adică să rupă cu obiceiurile învechite şi să nu se preocupe de prejudecăţi, demonstrând elocvent sentimentele maghiare.

Nu numai nobleţea, ci şi numele obligă. Cel ce poartă nume maghiar nu-şi repudiază niciodată sentimentele maghiare şi nici nu-şi minimalizează obligaţiile faţă de naţiune şi patrie, nu contează că este maghiar, deoarece numele său l-ar dezminţi.

Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică. Maghiarizarea numelui întâmpină două principale dificultăţi: tradiţia şi prejudecăţile. Cu prima putem termina repede, întrucât ruperea verigilor naţionale nu produce decât neplăceri neînsemnate şi, faţă de gravitatea problemei, nu poate fi luată în seamă. Cu prejudecăţile însă avem de dus lupte mai grele decât cu comodele obiceiuri burgheze. Prejudecăţile, de obicei, sunt adânc înrădăcinate în cercurile conservatoare ale nobililor, care îşi păzesc cu străşnicie numele aristocratic.

Unii dintre aceştia îşi descarcă mânia prin izbucniri necontrolate, când, întâmplător, un cetăţean de origine obscură îndrăzneşte să-şi ia un nume cu rezonanţă similară. În schimb, uită că orice cetăţean poate să-şi câştige o faimă, dând strălucire şi glorie numelui său. Aşadar, nimic nu-l poate împiedica pe omul de rând să-şi obţină doritul nume. În acest chip nu încearcă a încuraja pe nimeni spre a-şi alege nume vestite, dar socotim că văicărelile pe această temă sunt lipsite de demnitate.

Unii domni, temându-se să nu se compromită numele istorice prin maghiarizare, devin pur şi simplu prăpăstioşi. De pildă, se jură că ar fi citit în ziare o ştire despre arestarea de către poliţie la Szigetvár, a hoţului de buzunare Zrinyi Miklós. E posibil ca ziarele să fi transmis o astfel de ştire poliţistă. S-ar putea întâmpla să fie o glumă de prost gust, dar regele ridică statuie eroului de la Szigetvár, ceea ce dovedeşte clar că ştirea poliţistă nu a vătămat cu nimic memoria numelui glorios.

Ar fi păcat să ne împiedicăm în astfel de nimicuri. În ultimul timp, ori de câte ori am citit nume istorice (nemaghiarizate) în dosarele tribunalelor, le-am trecut pe ordinea de zi fără ezitare, deoarece şi purtătorii acestor nume istorice sunt oameni ca toţi oamenii. Falsele motive nu vor bloca – şi în această privinţă suntem absolut liniştiţi – avântul liber luat de procesul maghiarizării numelui.

Aşa cum numele ne ajută să ne deosebim unii de alţii, tot aşa el trădează naţionalitatea. Aici însă se află punctul nevralgic al Ungurilor. În literatura, ştiinţa şi arta noastră unele nume de vază au rezonanţă străină şi deseori nu sunt considerate ca maghiare, ceea ce reprezintă o însemnată pierdere de prestigiu al culturii noastre în străinătate. Din acest motiv străinătatea ia cunoştinţă de noi atât de greu şi atât de lent. Cu câţiva ani în urmă, presa şi opinia publică au primit cu mare bucurie şi au felicitat ideea maghiarizării numelor, fără să caute pricină şi să se neliniştească de viitorul şi consecinţele acestei acţiuni. Astăzi, când mare parte de nume au fost maghiarizate, când campania a luat un avânt apreciabil, apar falşii profeţi, care se vaită frângându-şi mâinile: Ce-o să iasă din toată harababura asta? Ce se va alege din numele Zrinyi, Hunyadi? Ca şi cum aceste nume ar avea nevoie să fie apărate.

Bizuindu-ne pe sentimentul naţional maghiar, recunoscut la timp de cel mai şovin împărat din Occident, credem că cei şovăielnici şi de rea credinţă se vor convinge că maghiarizarea numelui va realiza o consolidare unică şi monolită a societăţii maghiare, în locul actualei societăţi pestriţe.

Cum maghiarizăm numele de familie

Alegerea noului nume trebuie să corespundă celui mai rafinat gust lingvistic: să fie impecabil maghiar şi să nu lezeze interesele nimănui. Noul nume să fie scurt, cu sonoritate plăcută, ungurească, frumos şi lesne de pronunţat chiar şi pentru un străin. Se vor evita numele strălucite şi de rezonanţă istorică, în toate cazurile posibile. Numele nou să fie uşor de recunoscut de orişicine şi, de la prima rostire, să se vadă că este unguresc. Numele aiurite, care nu înseamnă nici lae, nici bălaie, să fie evitate. Pen¬tru a înlătura confuziile, nu se recomandă frecventele nume maghiare, ca: Kis (Micu), Nagy (Mare), Fehér (Albu), Fekete (Negru), Kovács (Fieraru), Molnár (Moraru), Szabór (Croitoru), Varga (Cismaru) etc., precum şi numele de botez lesne de tradus şi de schimbat. În ultimă analiză, fiecare face cum îl taie capul, dar dacă ţine să ia nume vechi, să cumpănească mult, pentru a nu căşuna necazuri familiarilor în viaţă. Dealtfel, bunul simţ impune, de pildă, să nu fie adoptate nume ca Batthyány, Hunyadi, Rákóczi, Széchenyi etc., nici nume de naţiuni, nici nume nobiliare, ca Bánfi, Vajdafi, Abaffi, Ostaffi etc. Mulţi cred că un y la coada unui nume poartă o semnificaţie nobiliară, dar se înşeală, deoarece acesta poate să arate doar că avem de-a face cu un nume mai vechi. De altfel, nobilimea din judeţele din partea Ardealului socoteşte corectă scrierea numelui cu i. Cei care doresc să-şi maghiarizeze numele recurgând la scrierea de modă veche dau dovadă de imaginaţie bolnăvicioasă. La alegerea noului nume recomandăm să se ţină seama de următoarele elemente:

De locul naşterii, al comunei, al pustei, al câmpiei, al ogorului, al hanului, al uzinei sau, în general, de toponime, la care, prin adăugarea literei i, se va obţine un ireproşabil nume maghiar, ca: Aradi, Békési, Csabai, Diószegi, Erdi, Füredi, Gömöri, Haraszti, Ipolyi, Jánosi, Karczagi, Lendvai, Monori, Némedi, Oroszi, Perháti, Romhányi, Selmeczi, Turi, Vári, Zágori etc. Dealtfel, toponimia noastră conţine un mare depozit de nume originale de localităţi cu pronunţarea maghiară atât de bună, încât folosirea lor la alegerea noilor nume este tuturor recomandată cu căldură.

Meseriaşul sau neguţătorul va proceda în mod corect dacă, pur şi simplu, se va numi după meseria sa. Astfel de nume pot fi: Acs (Dulgheru), Asztalos (Tâmplaru), Bányász (Minieru), Cserpes (Ţiglaru), Csipkés (Brodeza), Dobos (Toboşaru), Dudás (Gornistu), Ernyös (Umbrelaru), Erszényes (Poşetaru), Faragó (Strungaru), Festö (Boiangiu), Ge1encsér (Căldăraru), Gyertyás (Lumânăraru), Hojós (Corăbieru), Halász (Pescaru), Into (Paznicu), Ihász (Văcaru), Juhász (Ciobanu), Jogász (Juristu), Kömives (Zidaru), Kalapos (Pălărieru), Lakatos (Lăcătuşu), Lantos (Lăutaru), Mester (Meşteru), Mészáros (Măcelaru), Nierges (Curelaru), Nyro… (Tundeoaie), Oltó (Grădinaru), Ostoros (Cel ce mână caii cu biciul la poştalioane sau în pustă), Posztós (Postăvaru), Puskás (Puşcaşu), Révész (Pilotul), Rajtos (Franjuri), Sütö (Brutar), Szitás (Sitaru), Timár (Tăbăcaru), Udvaros (Curteanu), Utas (Drumeţu), Vadász (Vânătoru), Vedres (Tinichigiu), Boltos (Băcanu), Csaplár (Barmanu), Itczés (Cârciumaru), Kalmár (Negustoru), Köblös (Burduhosu), Linsztes (Moraru), Pénzes (Bogătaşu), Szatócs (Prăvăliaş), Szattyános (Pielaru), Töszér, Tárnok (Magazioneru) etc.

Intelectualii pot să-şi ia numele după preocupările lor: Pap (Preotu), Kántor (Cantor, Crâsnic, Dascălu), Tanitó (Învăţătoru), Iré (Scriitoru), Katona (Cătana), Tiszt (Ofiţeru), Hadnagy (Locotenentu), Bajnok (Campionu), Csatlós (Premilitaru), Fegyveres (Armurieru), Harczos (Luptătoru), Hajdu (Haiduc), Kardhordó (Scutieru), Lándzsár (Lăncieru), Poroszló (Jandarmu), Puttantyos (culegător de vie), Pánczélos (cavaler în zale, Panţâru), Toborzó (Arcanu), Vivó (Scrimeuru), Várnagy (comandant de cetate, Hatmanu), Várör (paznic de cetate), Vezér (Căpetenie), Zászlós (Stegaru), Szoldos (Lefegiu) etc.

Îndeletnicirile străbune, pescuitul, vânătoarea, silvicultura, etc., muncile câmpului, ale pădurii, grădinăritul etc. pot furniza un mare număr de nume cu o bună pronunţare maghiară. Astfel: Szántó (Plugaru), Vetö (Semănătoru), Arató (Secerătoru), Kaszas (Cosaşu), Gulyás (Văcaru), Kertész (Grădinaru), Cserkész (Cercetaşu), Erdész (Păduraru), Gazda (Gazdă), Ör (Paznicu), Csösz (Jitaru, Gornicu), Majoros (Moşier), Szemzö (alegător de seminţe), Szedö (Culegător), Cséplö (Batozaru), Hajtó (Gonaciu), Kenyeres (Brutaru), Sajtos (Brânzaru) etc.

Cei ce doresc să păstreze amintirea naţionalităţii strămoşilor, pentru nepoţii de mai târziu, pot recurge la nume ca: Avar (Avar), Najos (Bavarez), Bolgár (Bulgaru), Cserkesz (Cerchez), Dalmát (Dalmaţianu), Horvát (Croatu), Hún (Hun), Görög (Grecu), Jasz (neam din regiunea Tisei), Kún (Cuman, neam aşezat între Dunăre şi Tisa), Labancz (tagmă militară), Magyar (Maghiar), Német (Neamu), Lengyel (Leahu), Orosz (Rusu), Örmény (Armeanu), Oláh (Valah, Român), Palócs, Szász (Sas), Székely (Secuiu), Tatár (Tătaru), Tót (Slovacu) etc.

Blondul poate să ia numele de Blond, cel brunet de Brun, cel ce se crede drăguţ, poate să ia numele de Drăguţ, cel plăcut, numele de Plăcut, nobilul de Nobil, fericitul de Fericit. Astfel unii îşi pot lua numele de Aranyos (om de aur), Buzgó (Harnicu), Bánó (Întristatu), Csöndes (Liniştitu), Csinos (Elegantu), Dicsó (Gloriosu), Elmét (Glumeţu), Jámbor (Blându), Takaros (Cumpătatu), Termetes (Voinicu) etc., alţii pot să-şi aleagă numele de Beszédes (Vorbăreţu), Vig (Veselu), Virág (Florea), Barák (Prietenar), Ifju (Junele), Oreg (Moşu), Os (Străbunu), Derék (om de nădejde), Dolgos (Harnicu), Fürge (Dibaciu), Jö (Bunu), Jeles (cel foarte bun), Heves (Pripitu), Vitéz (Viteazu) etc.

Oricine poate să se adreseze celor trei regnuri ale naturii, după cum urmează: Csóka (Cioară), Farkas (Lupu), Fürj (Potârniche), Hallö (Corbu), Sas (Vultur), Sólyom (Şoimu), Rigó (Privighetoare), Róka (Vulpe), Szarvas (Cerbu), Buza (Grâu), Arpa (Orz), Rózsa (Secara), Fenyö (Bradu), Aczél (Oţelu), Arany (Aurel), Réz (Arămaru), Vas (Fier) etc.

Numele se obţine după ziua de naştere, după anotimp, după munţi, după văi, după ape, după lacuri, după epoci etc. De pildă Szerda (miercuri), Péntek (vineri), Tavasz (primăvară), Nyár (vară), Eszaki (de nord), Déli (de sud, miazăzi), Harmat (rouă), Szél (vânt), Kárpáti (din Carpaţi), Vágvölgyi (din Valea Vagului), Tisza (Tisa), Balaton, Maros (Mureş), Körös (Criş) etc.

Nimeni nu va fi potrivnic dacă cineva îşi va lua numele de Elsö (primul), Harmös (tretie, al treilea), Négyes (al patrulea) etc. sau ceva asemănător.

Numele devine maghiar dacă se adaugă substantivelor sufixul s, as, es, ös, sau verbelor litera ó, ö, cu ajutorul cărora se alcătuiesc nume noi. Astfel verbul kérni (a cere, a ruga) devine Kérö (petiţionar, solicitator), de la mérni (a măsura) se ajunge la Mérnö (măsurător), védeni (a apăra) dă Védö (apărător), döntöni (a hotărî) devine Döntö (cel ce hotărăşte) sau Aczélos (oţelar), Boros (podgorean), Cserjés (tufăriş), Dinnyés (bostănar), Egres (agriş), Füves (pajişte), Fenyves (brădet), Gyökeres (rădăcinos), Hegyes (vârf), Ijász, Járatos (umblăreţul, uliţarni¬cul), Kardos (cel ce poartă sabie), Lombo (arbore secular), Madarász (păsărar), Nótás (cântăreţ), Párto (părtinitor), Peres (pârâtor), Rendes (cumsecade), Sodros (şuvoi), Szabados (om liber), Tölgyes (stejar), Tüskés (spin), Ugrós (săritor), Vermes (pivnicer), Zajos (zgomotos) etc.

Onomastica ungurească se poate reînnoi dacă, prin traducerea numelor existente, se obţine tonalitatea maghiară corespunzătoare. Astfel, din Schiemd derivă Kovács (fierar), din Wagner derivă Bognár (dulgher), din Drechsler derivă Esztergályos (strungar), din Schnitzer derivă Faragó (strungar), din Weber se ajunge la Takács (ţesător) etc. Tălmăcirea numelui străin să se facă în aşa fel încât să nu trezească în mintea omului senzaţia că are de-a face cu un nume tradus. Astfel de nume sunt mai rele decât originalele, deoarece nu sunt nici maghiare, nici germane. Nume ca Mayerfi, Mánffi, Keszlerffi etc. nu-s cu nimic mai bune decât Deutschi sau Ofeni etc. Mai bine Buchberger decât Könyvhegyi, căci, la auzul numelor de mai sus, ne dăm seama, fără tăgadă, că avem de-a face cu o traducere străină. Numai atunci ar fi considerat maghiar un astfel de nume, când în ţară ar exista o comună cu numele Könyvhegyi. Decât să facem din Ankerschmied, Vasmacskakovácsi (făurar de ancore), sau din Ellenbogen, Könyöki (al cotului), mai bine Mayer să rămână Mayer şi Keszler, Keszler.

Romancierii noştri Jókai, Jósika, Eötvös, Kemény etc., poeţii noştri Petöfi, Arany, Vörösmarty etc., dramaturgii noştri Katona, Szigligeti, Szigeti, Csiky, Dóczi, Rákosi, Tóth etc., istoricii noştri Horvát, Szalay, Varga etc. şi, în general, operele scriitorilor noştri reprezintă tot atâtea nume adevărate, cu o bună şi frumoasă sonoritate maghiară. Dintr-un astfel de tabel onomastic pot fi alese, cu curaj şi din belşug, nume ca Bátori, Béldi, Bárczai, Cserei, Kapuvári, Kárpáti, Madocsai, Perényi, Simonyi, Szécsi, Szentirmai, Telegdi, Ujlaki, Várdai, Zólyomi.

Nu intenţionăm epuizarea modalităţilor corecte de maghiarizare a numelui. Am dorit doar să le amintim pe cele mai importante şi mai potrivite, recomandându-le spre a fi urmate. Gustul personal fiind variabil, nu este lesne s-o nimereşti la alegerea numelui. Nevoie ar fi de demarcat hotarul păstrării onorabile a numelor vechi. Aici hotărăşte îndeosebi bunul simţ. Cel ce doreşte să ia un nume nou, face bine dacă cere părerea unei persoane de specialitate.

Îndrumări pentru maghiarizarea numelui

În cazul cel mai simplu de maghiarizare a numelui, se scoate certificatul de naştere şi actul de rezidenţă.

Despre certificatul de naştere. La maghiarizarea numelui se cere, fără excepţie, certificatul de naştere, de botez şi de rezidenţă. Dacă un tată are mai mulţi copii, va scoate pentru fiecare câte un certificat de naştere. Aşa-numitul certificat de familie nu poate fi folosit la maghiarizarea numelui. Este absolut necesar să se specifice volumul, pagina şi numărul de înregistrare în certificatul de naştere.

Despre timbru. Pe cerere se aplică un timbru de 50 de creiţari, pentru fie¬care persoană adultă, ca şi pentru întreaga familie. Dacă în familie mai există un adult, şi pentru acesta se va plăti separat 50 de creiţari. Conform legii, cu o cerere se pot adresa mai mulţi sau chiar o comună întreagă, dar timbrul se plăteşte pentru fiecare adult în parte. Pe extrasele din străinătate, se adaugă un timbru maghiar de 15 creiţari.

Cum se face o cerere de maghiarizare. Cererea trebuie să fie scurtă, deoarece maghiarizarea numelui nu necesită justificări. Nu se îngăduie ca, pe lângă iscălitură şi adresă, să nu fie trecută în cerere meseria. În oraşele cu privilegii regale şi în localităţile cu consilii comunale, cererea se adresează consiliului. În localităţile mai mici sau mai mari cererea se adresează şi se înaintează prim-pretorului, solicitându-se autorităţii respective să o trimită cu referat favorabil (prin notar şi prin subprefect) Ministerului de Interne. Cel care a întocmit o astfel de cerere, înaintând-o personal autorităţii competente şi cerând în acelaşi timp o audienţă, va scurta şi va accelera prin aceasta întregul procedeu.

Rezidenţă şi cetăţenie. Potrivit articolului 11,a din volumul XXII, apărut în anul 1886, dreptul de rezidenţă se obţine din localitatea unde solicitantul a stat în ultimii doi ani şi a plătit dările. Minorii se bucură fără excepţie de dreptul de rezidenţă în localitatea de domiciliu a părinţilor. Străinul care timp de cinci ani a locuit în ţară, chiar în localităţi diferite, a plătit impozit şi este înscris în registrele electorale beneficiază de cetăţenie maghiară. Pe certificatul de rezidenţă, autoritatea se poate pronunţa cu privire la comportamentul moral, procedeu prin care executarea şi rezolvarea formelor devine mai lesnicioasă şi mai simplă. Dacă cererea este făcută în scris, atunci se va aplica pe ea în mod obligatoriu un timbru de 50 de creiţari. (Fö- és sz.-v. pénzügyigazg. 87.708 sz./ III.-1986).

Conform ordinului circular nr. 84.829 din 26 septembrie 1896 al Ministerului de Interne, persoanele în serviciul statului nu au nevoie de certificat de cetăţenie. În schimb, sunt obligate să-şi dovedească calitatea cu un certificat sau o declaraţie prevăzută cu ştampila şefului lor. Acelaşi procedeu este valabil şi pentru învăţători. Pe cerere se va menţiona: Solicitantul este funcţionar (învăţător etc.) şi dovedeşte calitatea sa de angajat aici. Urmează data, iscălitura şi ştampila.

Nu se cere certificat special de moralitate. Autoritatea cercetează viaţa morală a cetăţeanului din oficiu şi, pe baza datelor, îşi exprimă părerea.

Cum se procedează cu minorii şi orfanii. Uneori tatăl îngăduie maghiarizarea numelui fiului său, dar el însuşi nu-şi schimbă numele. În acest caz este mai simplu ca tatăl să se adreseze în numele minorului.

Minorii fără părinţi, care îşi câştigă singuri existenţa, dovedind aceasta prin certificat, pot cere orfelinatului dovada de majorat. Dacă sunt majori, se pot adresa singuri.

Minorii orfani pot, de asemenea, să-şi maghiarizeze numele, cu condiţia ca mama, ca tutore natural, sau tutorele oficial, să-şi dea asentimentul. Şi în acest caz este mai potrivit ca tutorele să se adreseze mai întâi, prin cerere netimbrată, la orfelinatul respectiv, solicitând aprobarea acestuia şi numai după primirea acordu¬lui şi ataşarea dovezii, să se treacă la cererea de maghiarizare a numelui. Procedeul se aplică la copiii vitregi, ca şi la minorii nelegitimi.

Pentru obţinerea avizului necesar la schimbarea numelui, cererea se adresează în oraşe primăriei, iar la ţară, capitalei de judeţ, adică oficiului prim-pretorului şi, numai în baza avizului acestuia, Ministerul Regal de Interne va permite schimbarea numelui.

Femeia divorţată poate să ceară maghiarizarea numelui. La cerere, ea trebuie să ataşeze hotărârea judecătoriei de gradul III, iar dacă are copii, să ataşeze aprobarea orfelinatului pentru ei. Ministerul de Interne nu îngăduie văduvelor să maghiarizeze numele soţului defunct.

Cetăţenii care trăiesc în străinătate adresează cererile lor corespunzător întocmite, prin autorităţile legale respective sau direct Ministerului Regal de Interne.

Locuitorii din Croaţia şi Slovenia se bucură de toate drepturile de cetăţenie şi pot înainta cererea pe calea autorităţilor de resort sau direct Ministerului Regal de Interne.

Despre nume. Numele este la libera alegere, dar ar fi de dorit să se ţină seama de legile limbii şi de cele ale modestiei şi esteticii etc. Se recomandă solicitarea părerii specialiştilor în această materie.

Ministerul Regal de Interne aprobă alegerea noului nume numai dacă se respectă normele scrierii corecte actuale. De aceea cererea de maghiarizare a numelui cu aá, oó, eö, ch, th, ts, ss, ff, y etc. îngreunează procedeul de rezolvare. Cel care îşi scrie numele altfel decât i-a fost aprobat de Ministerul Regal de Interne nu dovedeşte bună-credinţă şi săvârşeşte o greşeală care poate fi pedepsită.

Despre decizie. Permisiunea de modificare a numelui se publică de Ministerul Regal de Interne în oficiosul Budapesti Közlöny, care comunică aprobarea către forurile competente, iar aceste foruri anunţă pe solicitant şi îndeplinesc formalităţile. Publicarea în Budapesti Köslösny are valoare de act oficial.

Despre folosirea numelui. Folosirea noului nume este îngăduită numai după publicarea în ziarul oficial. Cine îl întrebuinţează înainte de asta, chiar dacă e de bună-credinţă, săvârşeşte o greşeală. După aprobare, în schimb, folosirea noului nume nu numai că este legală, ci şi obligatorie.

Maghiarizarea numelui cu menţinerea calităţii nobiliare. Cel ce ţine ca prin maghiarizarea numelui să-şi păstreze calitatea nobiliară, se va adresa Majestăţii Sale, iar dovada descendenţei directe o va înainta prin Ministerul Regal de Interne. Calitatea nobiliară trebuie dovedită la Prefectură şi numai pe baza unui document complet şi corect formulat se poate solicita maghiarizarea numelui, chiar şi în ortografia veche. Pe o asemenea cerere se aplică un timbru de 20 de creiţari.

Maghiarizarea numelui la soldaţi. Soldaţii majori, în serviciu permanent, vor înainta pe cale ierarhică o cerere timbrată, la care se anexează certificatul de botez. Pentru minori, tatăl se adresează forurilor militare sau forurilor unde domiciliază. Se recomandă soldaţilor să-şi însuşească numele vitejilor maghiari.

Nu este nevoie să se facă dovadă specială pentru omologarea noului nume. Este suficientă prezentarea copiei hotărârii ministeriale. Nu este necesar ca noul nume să fie trecut în diplome, acte sau în cartea funciară. În asemenea cazuri, se arată decizia sau copia deciziei. Copiile de pe decizia ministerială le face biroul subprefectului sau consiliul orăşenesc.

Date privind istoria maghiarizării numelui

Procesul de maghiarizare a numelor în ţara noastră este vechi. După eminentul nostru istoric Jakab Elek, sub regele Matei, un mare număr de ostaşi de naţionalitate maghiară şi-au maghiarizat numele, numai pentru a-şi dovedi credinţa faţă de rege şi ataşamentul faţă de Unguri. În acest fel, o mulţime de persoane cu sonore nume străine, cu cetăţenie maghiară, au ţinut să dovedească în mod indubitabil, prin schimbarea numelui, ataşamentul lor la naţiunea maghiară, Bart (Barbă) devenind Szakál, Kürschner (Blănaru) Szücs, Tischler (Tâmplaru) Asztalos, Kannengiesser (Olaru) Kannagyártó, Weber (Ţesătoru) Takács, Salzer (Săratu) Soós, Weiss (Albu) Feher, Schwartz (Negru) Fekete, Raw-Ravius (Flocosu) Szñorños, Goldschmidt (Auriu) Aranyos, Kraus (Dantelat) Fodor, Sattler (Stelaru) Nyerges, Scherer (Frizeru) Nyiró, Kauffmann (Comerciantu) Kalmar.

Numele de botez dăinuie de la începuturile creştinismului până în prima partea secolului al XIII-lea. În patria noastră, ca şi în alte părţi, societatea bogată şi distinsă îşi lua numele după cetăţi şi moşii. Cetăţenii şi iobagii au început să folosească numele în mod deliberat abia pe la începutul secolului al XVI-lea. În secolul al XVI-lea, în scopul de a menţine evidenţa populaţiei, statele au impus în mod obligatoriu însuşirea unui nume de familie. Dar, înainte de a se fi petrecut aceasta, societatea însăşi i-a scos în relief pe cei mai distinşi reprezentanţi ai săi,  prin adăugarea sufixului fy (al lui) la numele tatălui. Prin această particulă, au  apărut la noi nume ca Geröfy, Pálfy, Péterfy. Acelaşi efect se obţine la neamurile slave prin adăugarea lui its şi vits, cu valoarea lui fy sau cu acelaşi înţeles; la neamurile germane, la saşi, prin sohn, son, sen; la naţiunile latine prin i, la spanioli şi la normanzi prin ez şi fitz, iar la irlandezi şi scoţieni prin Mac şi O. Adăugate la numele tatălui, particulele respective arată originea.
În patria noastră, folosirea numelui de familie a devenit obligatorie în secolul al XVI-lea, după cum rezultă din registrele judeţelor. Prima constrângere în acest sens a săvârşit-o împăratul Iosif al II-lea împotriva Evreilor care ţineau cu fanatism la tradiţiile lor şi nu se hotărau să părăsească obiceiul a adăuga particula ben la numele tatălui. Prin decizia nr. 10.426 din 23 iulie 1787, s-a dispus ca, fără nici o excepţie, fiecare evreu să-şi ia un nume german şi să-l poarte neschimbat toată viaţa.

În această decizie, par.1 sună astfel: Evreii în toate provinciile trebuie să ia act de faptul că, începând cu 1 ianuarie 1788, sunt obligaţi să poarte nume de familie, tatăl de familie pentru familia sa, tutorele pentru orfanii săi, celibatarul pentru sine, deoarece nu se află nici  sub ocrotirea tatălui, nici a tutorelui, nici în curatelă. Femeile necăsătorite vor primi numele de familie al tatălui, iar cele căsătorite al soţului. Fiecare persoană, fără deosebire, trebuie să-şi ia un nume german, pe care nu-l va părăsi toată viaţa.

Peste tot şi în toate epocile s-a practicat, în patria noastră, schimbarea de nume. Multe familii îmbogăţite şi-au luat numele după moşia lor. Alţii şi-au luat nume slovace sau nemţeşti după denumirea moşiilor lor, iar cei mai mulţi şi-au modelat numele după pronunţarea populară. (Aşa a făcut, de pildă, o ramură a familiei Rudnay din judeţul Nyitra, care s-a stabilit în judeţul Trencsén, devenind Rudnyánsky).

Împăratul Francisc, înţelegând însemnătatea evidenţei numelui în domeniul instrucţiunii publice, al impozitului şi al poliţiei, a chemat în audienţă, în anul 1814, pe cancelarul Curţii şi i-a cerut să raporteze dacă există, iar dacă nu, să se  efectueze neîntârziat această evidenţă a populaţiei.

Primul ordin al împăratului Francisc, din 13 noiembrie 1814, referitor la reglementarea maghiarizării numelui, prevede cu străşnicie ca schimbarea numelui să nu poată fi făcută fără aprobarea autorităţilor locale şi numai în baza unor motive bine întemeiate, ignorarea prezentei hotărâri atrăgând pedeapsa ce se aplică celor ce încalcă ordinele superioare şi dispoziţiile publice legale. Cu toate acestea, schimbări de nume fără autorizaţie s-au produs, după cum rezultă din scrisoarea redactată cu propria mână de împăratul Francisc, la 13 aprilie 1815: Dragă Conte Erdödy! La 8 octombrie anul trecut am semnat o ordonanţă referitoare la schimbarea abuzivă a numelui în Ungaria. Văd totuşi că situaţia se perpetuează şi repet recomandarea mea către cancelaria aulică a Ungariei, pentru a se lua măsurile necesare şi a se pune capăt acestui abuz, aplicându-se măsuri legale împotriva celor ce încalcă ordinele mele. Veţi da un raport amănunţit asupra măsurilor luate. Viena, 13 aprilie 1815. Franz, m.p.

La evidenţa angajaţilor, s-a dispus, în temeiul ordonanţei, ca Andorth, mare angrosist, domiciliat în această localitate, să-şi schimbe numele în Andor; ca Demeter, însărcinat cu evidenţa, de asemenea domiciliat în această localitate, să devină Dömötör; ca Linczenpolcz, furnizorul Curţii, să devină Nyilassy; ca Hollober, expeditorul Curţii, să fie Hollóbér, ca Hink să devină Hinká, ca Hoffmann, lăcătuş din Pozsonyi şi paznic al palatului, să se numească Hoffmányi, ca Seemann, furnizor al Curţii, să fie Zemány, ca Paidl Marchegg să se transforme în Paydly, ca Buzády, cantaragiul sării din Mohács, să devină Buzádfy şi König, şeful serviciului de sare din Pozsony, să se scrie Király.

Pentru reglementarea schimbării numelui (adică pentru împiedicarea abuzurilor) s-au emis mai multe ordonanţe, care se păstrează în arhivele statului. Astfel, ordinele din 1815 şi 1817, referitoare la greco-catolici, prevăd că sufixele its şi vits se pot păstra, cu condiţia de a fi folosite în permanenţă. Spre a se împiedica maghiarizarea arbitrară a numelor germane, s-a emis un ordin circular la 9 mai 1815, cu efect retroactiv, către toate autorităţile, prin care se interzice nu numai schimbarea, ci şi modificarea numelui prin adăugarea sau scoaterea unor părţi de cuvânt, litere, silabe sau semne.

Primele maghiarizări masive ale numelor de familie au avut loc din martie până la finele lunii decembrie 1848 şi de la 1 iunie 1849 până la sfârşitul războiului de eliberare. În prima perioadă şi-au maghiarizat numele 526 persoane majore, iar în perioada a doua, un număr de 148 de persoane majore.
Guvernul absolutist, prin ordinul nr.3366 din 1849, s-a grăbit să anuleze legea maghiarizării numelor, dând dispoziţii ca cetăţenii să-şi reia vechile lor nume. Ordinul care a pus în ilegalitate schimbările de nume, dar nu a interzis posibilitatea schimbării lor în viitor, are următorul aspect:

Comunicatul nr. 43

Către guvernatorii civili şi militari ai Împăratului şi Regelui, referitor la schimbările de nume făcute cu aprobarea Ministerului de Interne Maghiar de la 15 decembrie 1849.

În cursul anilor trecuţi şi în anul curent s-au săvârşit frecvente schimbări de nume, fără ca, pentru aceasta, să fi apărut o aprobare legală anterioară. S-au înre¬gistrat cazuri când unele persoane au fost obligate, contrar voinţei lor, să-şi schimbe numele.

Pentru ca această chestiune maghiară să se reglementeze, evitându-se încurcăturile în raporturile familiare, pentru asigurarea proprietăţii particulare, pentru a se acorda posibilitatea celor interesaţi de a scăpa de abuzurile la care au fost supuşi conform ordonanţei emise, în acord cu Ministerul Imperial şi Regal de Interne, se ordonă, în vederea aplicării în marele Imperiu, următoarele:

Se declară nule şi neavenite directivele date de Ministerul maghiar dizolvat, cu privire la schimbările de nume făcute fără aprobare superioară. Autorităţile  sunt obligate ca, în actele oficiale, să treacă în scris adevăratul nume de familie al persoanelor în cauză.

De aici înainte, pentru aprobarea schimbării numelui, se va face o cerere prin autorităţile de Stat către Ministerul de Interne Împărătesc şi Regal. Se vor înainta aceleaşi acte doveditoare care au fost necesare potrivit ordinelor anterioare.
Wohlgemuth,
General adjunct

Din motive lesne de înţeles, potrivit obiceiului, unii au reluat şi folosesc parţial până în prezent vechiul lor nume originar. Cei mai mulţi, în schimb, încălcând ordinul, şi-au menţinut, adică şi-au reluat numele maghiarizat, şi trăiesc cu el până azi. Ca să se pună capăt acestei inconstanţe, după restabilirea drepturilor noastre constituţionale, Comitetul central al Societăţii de maghiarizare a numelui s-a adresat Ministerului Regal de Interne, spre a lămuri dacă decizia anterioară, cu privire la maghiarizarea numelui, îşi mai păstrează valabilitatea. La care, Alteţa Sa Ministrul de Interne, prin ordinul nr. 105.265 din 11 noiembrie 1897, a aprobat  în principiu valabilitatea maghiarizării numelor din anii 1848 / 1849, însă, de la caz la caz, partea interesată trebuie să formuleze o nouă cerere.

Răspândirea maghiarizării numelui n-a putut fi oprită prin ordonanţa din 15 decembrie 1849, dată de către guvernatorii civili şi militari ai Împărăţiei şi Regatului şi, în 1850, împuternicitul împărătesc şi delegatul civil, prin ordinul 3724/G, articolul a, constrânge la respectarea dispoziţiilor anterioare şi, în acest scop, emite un nou ordin către autorităţile judiciare ale ţării, cu următorul conţinut:

Înţelegând că numărul cererilor de schimbare a numelui de familie, chiar fără vreo justificare sau un temei bine determinat, creşte din zi în zi, şi ţinând seama de legea nr. 2905 / G din 27 noiembrie anul anterior, sunt nevoit ca, de acum înainte, să pretind ca cererile de schimbarea numelor patronimice – pe cale de verificare de către autorităţile politice competente – să conţină răspuns la următoarele probleme: Dacă petiţionarul este de origine nobiliară şi dacă există vreo familie care mai poartă acelaşi nume şi, în caz afirmativ, dacă are de obiectat ceva. Dacă schimbarea numelui are o justificare temeinică. Toate cererile care nu îndeplinesc aceste condiţii se vor respinge neîntârziat.

Drept urmare acestui ordin, din 1853 până la sfârşitul anului 1859, s-au făcut numai nouă schimbări de nume şi patru maghiarizări. În 1854, jandarmul Weisz Márton, domiciliat în Buda, şi-a maghiarizat numele în Fejér (Albu); în 1857, pietrarul Goldberger Ferencz din Pesta şi-a maghiarizat numele în Hagyei (Munteanu); Oppenheim Alajos, gestionar de magazin din Pesta, domiciliat în Buda, devine Oppodi; în 1858, şi Guttmann Mihály, funcţionar la primăria din Kassa îşi schimbă numele în Bányai. În 1851, Helley Ferencz, cu domiciliul în Pozsonyi, şi-a schimbat numele din maghiară în germană, devenind Helly, şi tot atunci Szarvassy Frigyes, domiciliat în Pesta, a devenit Gans. În 1855, Boskovits Leó, negustor în Pesta, a devenit Bunger; în 1856, Graf Simon, domiciliat în Pesta, mutat la Buda, s-a transformat în Stern; în 1854, Negyelszki Lórincz din Sopron, maior pensionar, şi-a schimbat numele în Niedzielsky; în 1853, contele Pálffy Ferencz, funcţionar la Ministerul de Interne, şi-a luat numele de Lipót Daun-Pálffy; în 1854, Pfeffersamen Aron, calfă de neguţător din Pesta, a devenit Pfeffermann; în 1858, Ribaud Francziska din Pozsonyi a devenit Flette şi tot atunci soldatul Schwartz Márkus din Kassa a devenit Tolvetzky. Amintim totodată că, în 1860, Rényi Rudolf, şeful cărţii funciare din Kassa, şi-a schimbat numele în Schreiner, iar autorităţile din Sopron 1-au obligat pe Egerváry József, nume ilegal luat, să revină la vechiul său nume, Mausperger.
Pe măsura evoluţiei vieţii noastre constituţionale, începând cu anul 1861, s-a redeşteptat tendinţa de maghiarizare a numelui, iar mişcarea patriotică i-a dat un puternic imbold. 213 nume noi au fost adoptate în 1861 şi 332 de nume noi în 1862.

De la această dată, maghiarizarea numelor a devenit mai lentă şi mai greoaie. Se ştie că, până în 1850, în ţara ungurească nu exista timbru şi, după prima lege provizorie a timbrului (intrată în vigoare la 1 octombrie 1850), fiecare cerere înaintată autorităţilor s-a timbrat obligatoriu cu un timbru de 15 creiţari. Legea provizorie a timbrului a suferit modificări în 1862 şi, după articolul 43, aliniatul 1 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1863), valoarea timbrului pentru schimbarea numelui s-a stabilit la 5 forinţi. Prin această majorare procesul de maghiarizare a numelor a înregistrat o scădere. În anul 1863 s-a atins cifra de 130, în 1864 s-a ajuns la 83, în 1865 la 67 şi în 1866 la 72. După inventarul Ministerului de Interne, aprobările pentru schimbarea numelui date de autorităţile locale, de la 1853 la 1867, sfârşitul lunii februarie, arătau astfel: 1853-1;    1854-5; 1855-1;1856-1;    1857-2;    1858-3;    1859-0;    1860-2; 1861-213; 1862-332; 1863-130; 1864-83; 1865-67; 1866-72;1867 până la sfârşitul lui februarie-21. Total = 933.
Maghiarizările de nume cu i sau cu y s-au făcut adeseori fără gust, ca: Zabhegyi (vârful orzului), Helyettesi (al locţiitorului), Tollhoni (al lui Tollhon), Iramfi (copilul iuţelii) etc. Se întâlnesc, în schimb, şi dintre cei care au luat nume cu frumoasă rezonanţă maghiară. Astfel: Karikás (rotofeiul), Biró (jude), Bodor, Pogány (păgân), Bognár (dulgher), Pásztor (pastor, popă), Nemes (nobil), Keve (cute), Sipos (fluier), Sulyok (greoiul), Boda, Rudas (oişteanu), Kún (neam aşezat între Dunăre şi Tisa), Küzdö (luptătorul), Sass (vultur), Csengö (sonerie) etc.
Familia Trsztyenszky din Nyiregyháza, cu cei şaptesprezece membri, şi-a schimbat numele în Nádasi, iar familia Reményi, cu cei nouă membri ai săi, şi-a    schimbat numele din Hoffmann. Cu privire la ocupaţii şi câştiguri, cei mai mulţi dintre noii maghiarizaţi fac parte din corpul funcţionarilor. Între aceştia numărăm subprefecţi, primari, notari principali, secretari ai prefectului, notari, judecători etc. Familia nobilă Ullmann din judeţul Bihor şi-a schimbat numele în Szitányi.

Cele 933 schimbări de nume efectuate între 1853 şi 1867, categorisite după venituri şi ocupaţii, arată astfel la sfârşitul lunii februarie: Funcţionari-151; Meseriaşi-99; Comercianţi-80; Preoţi, profesori, învăţători-75; Medici-57; Elevi-48; Avocaţi-40; Moşieri-39; Ingineri-19; Farmacişti-16; Proprietari de restaurante-15; Soldaţi-9; Alţii, probabil intelectuali-39 etc.

După desemnarea, în 1867, al celui de al doilea minister maghiar responsabil, maghiarizarea numelui a luat un nou avânt şi mulţi cetăţeni veritabili s-au grăbit să-şi exprime deschis, pe această cale, satisfacţia patriotică. De atunci, Ministerul  de Interne Imperial şi Regal a pregătit, la fiecare jumătate de an, cu regularitate, o listă oficială cu privire la schimbările de nume, expediind exemplarele multiplicate la serviciul subprefecturilor judeţene şi la consiliul orăşenesc, în scopul de a ţine la zi oficiile stării civile cu schimbările de nume, spre a fi înregistrate şi a se găsi în permanenţă urma lor. După aceste publicaţii, la câte o jumătate de an, evoluţia schimbărilor de nume, de la începutul lunii martie 1867, până la sfârşitul anului a 1880, a fost următoarea: 1867 martie – 1868 sfârşitul anului – 522;1869 – 217; 1870 – 163; 1871 – 145; 187 – 134; 1873 – 140; 1874 – 139; 1875 – 175; 1876 – 152; 1877 – 193; 1878 – 191; 1879 – 213; 1880 – 293. Total = 2.677.

În viaţa noastră constituţională, mişcarea a luat o deosebită amploare în anii 1861 şi 1862, precum şi în anii 1867 şi 1869, încât numărul maghiarizărilor a crescut tot mai mult. Şi după această dată, cu o variaţie mai mică sau mai mare, maghiarizarea numelui a continuat, deoarece societatea şi ziarele s-au interesat mereu de acest proces, dar a lipsit mâna care, pe de o parte, să îndemne şi să ţină treaz interesul public pentru maghiarizarea numelui, iar, pe de altă parte, să ajute la realizarea practică a acestui proces.

În Szegedin (locul de naştere al autorului), unde apare ziarul (Szegedi Hiradé), autorul a făcut apel pentru întâia oară (nr. 10 din 24 ianuarie 1872) la evreime, în scopul masivei ei maghiarizări. El s-a referit la ordinul ilegal al împăratului Iosif al II-lea din 23 iulie 1787, prin care aceştia au fost forţaţi să-şi ia nume germane şi le-a atras atenţia că a sosit vremea exprimării sentimentelor maghiare, a dărâmării acelui zid al ruşinii ridicat de împărat cu de la sine putere spre a-i despărţi de concetăţeni şi de a-şi dovedi pe această cale ataşamentul ferm la naţiunea maghiară.

Acest apel a găsit un răsunet favorabil în rândul evreimii şi în presa cotidiană, dar nici de data aceasta n-a pornit o mişcare mai amplă, deoarece a lipsit un aparat executiv, angajat în îndeplinirea operaţiilor de maghiarizare a numelor. Totuşi, sămânţa a fost aruncată şi, privind cifrele de mai sus, putem constata că numărul numelor maghiarizate a sporit în mod lent, dar hotărâtor.

http://www.dantanasa.ro

Editorial

Ministerul de Interne, groapa de gunoi a sistemului: alta afacere mafiota a tiganilor interlopi si burtosi din DGIPI!

 

Dupa ce „National” a dezvaluit in exclusivitate „legaturile primejdioase” dintre Sorin Grindeanu si o tanara politista de la Oficiul National pentru Protectia Martorilor care insa, atentie, a fost trecuta concomitent de catre Gelu Oltean si pe statul de plata al „diviziei acoperiti” din cadrul „Doi s’ un sfert” ies la iveala noi si noi amanunte de-a drepatul halucinante. Pentru ca politista care primea banii de la DGPI sub numele de cod „Puica” apare si in neumarate rapoarte interne de-a dreptul incendiare. Nu doar ca fiind „protejata” si ai altor chestori apropiati de-ai lui Gelu Oltean dar, culmea, aparand si in itele unor anchete care au dus inclusiv la caderea unor capete grele din cadrul Ministerului de Interne, precum Adrian Augustin Barascu sau Constantin Bolbosanu.

De asemenea, in urma unor informari privind existenta unor vulnerabilitati alarmante atat in activitatea acesteia, dar si in grupul din care facea parte „Puica”, a fost declansata si una dintre cele mai complexe anchete ale Directiei Nationale Anticoruptie. Iar ancheta procurorilor anticoruptie a condus inclusiv la dispunerea desfasurarii unor perchezitii informatice efectuate in al doilea semestru al anului 2015 la sediul structurii vizate, marea surpriza constatata ulterior fiind legata de activitatea „paralela” a „politistei lui Grindeanu” care, desi „lancezea” oficial la Compartimentul Relatii internationale , de fapt „Protocolul” unitatii, se pare ca isi cam baga nasul in chestii mai mult decat delicate, care nu faceau nicidecum specificul activitatii ei profesionale. In acest sens este suficient sa amintim vulnerabilitatile gasite in cadrul perchezitiei informatice pe computerul care s-a aflat in semestrul al II-lea al anului 2015 in pavilionul A al sediului Oficiului National pentru Protectia Martorilor, camera 5!

Penetrat de „Doi s un sfert”!

Sorin Grindeanu are acum pe cap si alte griji pe care descifratii sistemului le-ar putea considera cu mult mai profunde decat incapatanarea de a se agata de scaunul de la Palatul Victoria, asteptand o mana de ajutor de la Nicusor Dan, Hans Klemm  sau Sandra Pralong.

Si nu vorbim aici musai de eventualele explicatii casnice pe care cu siguranta le va da despre „misterioasa” adresa din complexul de fite North Area Lake View de pe strada Zagazului, din zona de lux a Herastraului. Ce-i drept, nu neaparat despre eventuala „cotizatie” pentru chirie, cat pentru alte amanunte picante legate de aceasta poveste. Insa socul cel mare a fost probabil nu doar ca nimic nu mai este „saved” in ziua de astazi, chiar daca ti-o garanteaza si niste batrani sforari ai serviciilor secrete precum ”Vulpea” Virgil Ardelean sau Gelu Oltean, dar si surpriza ca, fara sa stie, a ajuns sa se „incumetreasca” pe sestache cu acesta din urma. Iar documentele de ultima ora intrate in posesia noastra arata ca nu doar Gelu Oltean ar fi contribuit la „penetrarea” informativa a premierului, dar si fosta sa mana dreapta de la „Doi s un sfert”.  Care, la randul sau, in anul 2015, pana sa fie retras de urgenta la Directia Generala Logistica din  cadrul MAI, dupa „explozia” anchetelor ONPM, DIPI 1 si DIPI 2, a ajuns la randul sau „trofeu” in „insectarul” politistei „Puica”. Insa aproape ca nici nu mai conteaza daca Sorin Grindeanu a fost penetrat informativ doar de fostul sef al „Doi s’ un sfert” sau si de „mana dreapta” a acestuia, atata timp cat se poate verifica lesne daca politista incasa sau nu 10.000 lei atat din fondurile operative destinate „acoperitilor” sau din cele pentru „sifoane”.

Identificarea martorilor

La cate anchete au vizat in ultima perioada Oficiul National pentru Protectia Martorilor, aproape ca nici nu mai conteaza una in plus sau minus. Dar, totusi, conexiunile subofiteresei „Puica” la cele mai inalt nivel atat al structurilor MAI, cat si la varful clasei police si a serviciilor secrete deopotriva ridica serioasa semne de intrebare.

Mai ales ca, de exemplu, dupa cum reiese din rapoartele intrate in poosesia noastra in urma perchezitiilor informatice derulate in cea de a doua parte a anului 2015 s-a stabilit ca pe computerul cu pricina s-ar fi redactat materiale continand datele reale de identificare ale unor martori, desi specificul activitatii ei profesionale nu justifica in niciun fel acest lucru. Astfel a fost accesata si identitatea reala a martorului NTG, cetatean strain si a familei acestuia, cu totii relocati international in Romania. De asemenea, tot din perchezitia informatica a computerului de serviciu la care aceasta avea acces in 2015 ar fi rezultat si faptul ca „de pe acest computer se redactau rapoarte clasificate privind martorii din program, printre care si un anumit inculpat, in prezent comisar sef la o alta structura, din lotul Barascu – ONPM”.

„Blestemul Puica”

Mai mult chiar, din notele informative pe care le vom prezenta si care vor zgudui nu doar clasa politica, dar si intregul sistem informational din Romania reiese ca aceeasi persoana „ a beneficiat in acest sens de recomandarile unor persoane influente, cu care intretine relatii intime in mod regulat, respectiv un om politic din cadrul PSD” si ne oprim aici deocamdata cu dezvaluirile. Cu toate ca, stranie coincidenta, „blestemul Puica” pare sa loveasca in continuare…

Nu ratati notele informative care declanseaza cel mai mare SEXGATE din istoria tarii si in care sunt dezvaluite politistele racolate si folosite apoi de catre DGPI pentru „agatarea” unor nume grele de la varful MAI, MAE, lideri politici si sefi de structuri informative!

http://www.national.ro/

Editorial

Maestrul Ilie Serbanescu – Colonia Romania, la cheremul tuturor!

 

Dacă PSD ar deține puterea în România actuală, atunci, ceea ce se întâmplă sub ochii noștri cu guvernarea, politichia și altele asemenea ar fi un dezastru. Căci PSD își mănâncă propriul guvern, punând pe masă adversarilor politici toate cuțitele și furculițele spre a putea fi devorat el însuși, cu totul. Mult lăudata creștere economică s-ar prăbuși. Cursul cu care se joacă dl Isărescu ar lua-o la vale. Până și bursa – aceea care nici nu prea există, că nu s-a auzit de vreo companie care, în afara unor emisiuni de paradă, să se finanțeze de pe bursă – și-ar da obștescul sfârșit. Numai că nu PSD deține puterea în România. Nici susținătorii săi economici, care sunt cei care pun doar pingele în economia din România. Nici votanții săi, care sunt într-adevăr cei mai mulți, dar, fiind dintre cei săraci ca poziție economico-socială și mai bătrâni ca vârstă, sunt și cei mai puțini influenți, ba chiar dintre cei mai huliți români. Puterea, adevărata putere, o dețin, știe și Grivei, proprietarii activelor industriale, comerciale, bancare, tehnologice și a pârghiilor strategice – toți, ne place sau nu ne place, străini! Aceștia dețin puterea în economie și, prin incidență, în politică. Nu-i un reproș, nu-i o critică, este o realitate. O realitate sfântă în capitalism!

Nu știm dacă PSD conștientizează această realitate. Proprietarii însă o conștientizează! Și își exercită dreptul de decizie, pe care proprietatea și deci puterea li-l conferă! Nu contează în decizie dacă este bine sau rău, contează doar dacă este convenabil sau nu decidentului. Acesta îi lasă pe dl Dragnea și ai lui să se joace cu mingea prin curte, dar să nu spargă cumva geamurile! Dl Dragnea și ai lui au atins însă cu mingea vreo trei geamuri. Au crescut salariile la stat, făcând astfel presiuni asupra salariilor la privat; or, salariul mic este osatura exploatării coloniale, cheia profiturilor fabuloase realizate de capitalul străin în România. Totodată, au încercat să pună un prag în incriminarea speței abuzului în serviciu, ceea ce ar răpi procurorilor anticorupție obiectul muncii în instrumentarea scoaterii din joc a oricărui român incomod. Și, cel mai grav, au prevăzut constituirea unui fond suveran de investiții, care ar înarma statul român cu un instrument de apărare a pârghiilor care i-au mai rămas în mână. Vai, blasfemie! Ce contează că, în majoritatea lor, țările occidentale însele au la dispoziție acest instrument. Probabil, însă: quod licet Iovi, non licet bovi (ce este permis lui Jupiter, nu este permis boului)!

Comanda externă a fost deci clară: boicot general în aceste domenii! Niciun geam în aceste privințe nu trebuie spart! Experiența de la referendumul din 2012, când rezultatele neconvenabile au obligat capitalul străin să ordone înfrângerea acestora prin ignorarea votului popular, a condus la ideea unor alte stratageme, mai demagogice. Mă scuzați, mai democratice! Și, neavându-se la dispoziție o opoziție politică reală la PSD, s-a apelat la tradiționalele modalități de provocare de rupturi sau trădări în PSD sau la aliații săi politici. După cazul Daniel Constantin de la ALDE, cazul Grindeanu este doar unul mai spumos! Nu întâmplător, cu trei lucruri nu a pactizat din programul PSD chiar premierul Grindeanu pus de PSD: ordonanța incluzând abuzul în serviciu, legea salarizării și fondul suveran de investiții!

Chiar dacă învolburată de o moțiune de cenzură, înfruntarea Dragnea-Grindeanu este o biată jerpelitură, în măsura în care nu PSD deține puterea. Abia de va pierde, Dragnea ar apărea mai măreț decât i se permite să fie. Și tot de va pierde, Grindeanu se va putea prezenta mai falnic decât ordinele mizere ce l-au ghidat. Singur câștigător va fi capitalul străin, care nu vrea pe aici, prin România, să i se spargă cumva vreun geam, necum să-l pască riscul unor replici anticolonialiste, precum în Ungaria sau Polonia. Ba, probabil, se va alege cu noi cadouri, cum l-au obișnuit chiar cei de la PSD ca să-i intre în voie! Ce face de cinci ani Codul fiscal parohiat integral de PSD, cu ajutorul neprecupețit al domnilor Ponta, Vâlcov (vai, incriminatul Vâlcov!), Grindeanu, Dragnea? Împotriva cerințelor din realitățile concrete și din datele statistice, PSD-ul acestor frați, azi adversari, siluiește la greu fiscalitatea, prin așa-numita relaxare, pentru a face, în fapt, cadouri capitalului străin!

http://www.cotidianul.ro

Editorial

George Maior (George Mojor, evreu ungur) sau despre logica unui mediocru care se crede desteptul pamantului.

După tiparul Laurei Codruţa Kovesi, acest personaj cu numele George Maior are impresia că, în momentul în care un stăpîn şi-a numit sclavul într-o funcţie, a devenit imediat, printr-o metamorfoză stranie, inteligent, frumos şi, mai ales, deasupra tuturor! Şi asta, deşi toată lumea ştie că, dacă nu l-ar fi împins în spaţiul public tăticul său, aşa cum a făcut şi tăticuţul Codruţei, ar fi şi acum un no nameprin Cluj.

Audierea lui George Maior la comisia parlamentară a dovedit că doar pentru această audiere publică şi comisia parlamentară era necesară, căci rar avem ocazia să vedem astfel de personaje în toată splendoarea micimii lor!

Chemat să răspundă unor întrebări simple despre întîlnirea de taină din sufrageria lui Gabriel Oprea, ambasadorul României în SUA a vrut să facă neapărat pe „deşteptul”, ascunzînd orice răspuns sub masca unei întîlniri private. La fiecare întrebare a parlamentarilor, George Maior lăsa impresia că el decide ce este de interes public şi ce nu, deşi scopul investigaţiei parlamentare era tocmai acela de a cerceta dacă nu cumva în acea seară cei prezenţi au acţionat pentru falsificarea alegerilor prezidenţiale.

De pildă, în loc să răspundă simplu dacă în acea seară era prezentă şi Laura Codruţa Kovesi, fostul şef al SRI a făcut aceeaşi tumbă în jurul caracterului privat al întîlnirii! Tocmai el, care, prin natura serviciului, a condus o structură care intra în viaţa privată a multor oameni prin filaj, ascultarea telefoanelor sau amplasarea de tehnică în casele lor! Sau oamenii simpli nu sînt protejaţi în „spaţiul lor privat”?

Mintea puţină a „inteligentului” nu s-a gîndit că într-o astfel de întîlnire privată cineva ar putea pune la cale o crimă, spargerea unei bănci sau chiar un atentat, iar cercetarea acestora face necesară încălcarea „spaţiului privat” pentru aflarea adevărului. Dar nu! George Maior crede că invocarea „spaţiului privat” este suficientă pentru ca anchetatorii să se retragă şi să spună: „A, eraţi la o întîlnire privată? Atunci sînteţi absolvit de orice responsabilitate!”. Numai din acest tipar de gîndire şi ne putem da seama de raţionamentul logic al celui care a fost numit de Traian Băsescu să conducă o instituţie precum SRI!

În fond, ce mare problemă era să răspundă simplu dacă Laura Codruţa Kovesi a fost la acea întîlnire, mai ales că acesta este acum „secretul lui Polichinelle”, adică un secret pe care-l ştie toată lumea! Maior a procedat exact ca personajul celebru, apărut prin sec. XVI, care, rupînd o filă din Codul penal, credea că nu mai poate fi acuzat de infracţiunea pentru care era acuzat! Pentru ştiinţa lui Maior, Polichinelle este perceput azi ca un bufon, adică exact aşa cum a apărut el la audierea de luni.

La fel de comice sînt aserţiunile lui George Maior în ceea ce priveşte activitatea SRI din perioada cînd conducea acest serviciu de informaţii. A spus de nenumărate ori că ofiţerii serviciului au acţionat strict în cadrul legal şi constituţional, deşi, în ultimii ani, au apărut în spaţiul public tot felul de informaţii despre abuzurile acestora.

Să nu fi aflat George Maior de Protocoalele ilegale dintre SRI şi Parchetul General? Să nu fi auzit el de zecile de mii de ascultări ale telefoanelor? Sau de „cîmpul tactic”, prin care ofiţerii SRI urmăreau derularea proceselor în instanţe? Mira-m-aş! Mai degrabă, prin răspunsul său imbecil, George Maior n-a făcut altceva să recunoască faptul că a patronat direct aceste abuzuri!

Şi cînd a fost întrebat de „acoperiţii” din presă, George Maior dovedeşte o naivitate teribilă, recunoscînd pentru a doua oară că ştie de existenţa acestora, justificînd această acţiune antidemocratică prin faptul că ofiţerii SRI trebuie să obţină informaţii din orice mediu unde s-ar putea pune la cale acţiuni teroriste! În mintea lui, presa, partidele politice, lumea magistraţilor sînt astfel de medii prielnice pentru terorism? Să-i spună cineva şi acestui „inteligent” că legea nu permite astfel de imixtiuni ale serviciilor secrete, ba, chiar, pentru unele categorii, prevede expres că nu pot face parte dintre structuri de genul SRI!

Însă lucrul care ar trebui să ducă imediat la retragerea lui George Maior din postul de ambasador este această fotografie dată publicităţii de către Sebastian Ghiţă şi realizată la Disneyland, la Paris.

În această fotografie celebră, Sebastian Ghiţă demasca faptul că de această vacanţă plătită de el a beneficiat Florian Coldea, adjunctul şefului SRI George Maior. După cum vedeţi, în afară de chipul celor trei copii şi al unei doamne, mai este blurată figura unui bărbat cu cămaşa mov. Ei, bine, acesta era chiar… George Maior, şeful SRI din acea vreme, pe care Ghiţă a încercat să-l protejeze!

Cu alte cuvinte, deşi şi aceasta era o excursie „privată”, ştim că Florian Coldea a fost demis de către preşedintele Klaus Iohannis, pentru două considerente:

– primirea de foloase necuvenite pentru că excursia a fost finanţată de Ghiţă

– legătura sa nepotrivită cu oameni de afaceri şi politicieni.

Pe cale de consecinţă, trebuie să i se aplice şi lui George Maior absolut acelaşi tratament ca şi lui Florian Coldea! Oricît de „privată” a fost excursia de la Paris, George Maior trebuie să prezinte public dovada că a achitat din bugetul familiei, toate costurile, altfel înseamnă că distracţia i-a fost finanţată de Sebastian Ghiţă!

În loc de concluzii, iată ce a spus deputatul Liviu Pleşoianu după audierea lui George Maior: „Eu nu solicit demisia lui Maior pentru că nu și-o va da niciodată, eu solicit rechemarea sau demiterea. Cînd ești plătit din banul public, cînd te prezinți și alegi să sfidezi Parlamentul și poporul, vorbind despre evenimentele tale private, atunci nu mai ai ce să cauți într-o funcție publică, mai ales ca ambasador. Și nu orice ambasador, ci în Statele Unite. Este același tip de comportament ca Laura Codruța Kovesi. Și ea a răspuns la fel că este spațiul ei privat”. Nimic mai simplu.

http://www.cotidianul.ro/

Editorial

Vasile Astarastoae – Somnul bioeticii poate naste monstri!

 

După ce George Bush Jr. a câștigat cu cel mai mare vot popular alegerile prezidențiale din SUA (deși a avut împotrivă majoritatea mass-mediei, intelectualitatea liberală și mediul artistic), analiștii politici americani și europeni au încercat să afle secretul acestui succes. Răspunsul a fost dat de exit-pool-urile care au arătat că unul din cinci alegători a fost determinat să-l voteze în funcție de atitudinea sa în probleme de bioetică: clonare, reproducere umană asistată, avort, etc. Dezbaterea despre bioetică a acoperit peste 30% din campania electorală, dovedind astfel interesul electoratului față de acest domeniu și educația acestuia în probleme de bioetică. În mod curent, în mass-media americană problemele de bioetică acoperă prima pagină. Același lucru s-a întâmplat și în campania lui Trump. Aceeași atitudine din partea lui Trump și aceeași opoziție din partea majorității mass-mediei, intelectualității liberale și a mediului artistic.

Bioetica a dat doi președinți ai Statelor Unite ale Americii!

Uneori, mai ales în aceste momente când se apropie referendumul, privind modificarea Constituției în ceea ce privește definirea căsătoriei, pentru mass-media românească etica reproducerii umane asistate medical constituie subiect . Nu este un lucru nou. Două evenimente (aducerea pe lume de către o femeie de 67 de ani a unui copil prin reproducere umană asistată medical și comerțul cu embrioni umani) au adus în trecut sub lumina reflectoarelor o lege care aparent ar fi avut un caracter strict tehnic: legea 217/2003 privind sănătatea reproducerii și reproducerea umană asistată. Legea a fost aprobată fără dezbatere publică de ambele camere ale Parlamentului, trimisă spre promulgare Președintelui României și retrimisă Parlamentului de către Președinție cu câteva obiecții. În final, legea nu a mai fost adoptată. Reacțiile apărute cu privire la această lege (după votarea ei) evidențiază o realitate tristă, dar de care nu se poate face abstracție: dezinteresul față de bioetică și absența educației în acest domeniu.

Câteva aspecte trebuiesc subliniate.

În primul rând, disprețul decidenților față de angajamentele pe care și le iau. Deși prin legea 17 din 2001, România a aderat la Convenția de la Oviedo (Convenție în care se menționează în mod expres obligația de a se iniția și organiza dezbateri publice cu privire la legislația cu impact etic), numeroase legi în medicină (și nu numai) au fost adoptate într-un cvasi-anonimat, fără o astfel de inițiativă sau cu dezbateri “aranjate” și formale. Discuțiile au apărut întotdeauna după.

În al doilea rând, reproducerea umană a fost scoasă din contextul cultural și sociologic și tratată ca un simplu act biologic, cu o singură finalitate, și anume, perpetuarea speciei. Într-o astfel de abordare, reproducerea umană asistată a fost considerată drept un simplu act medical, fără încărcătură etică deosebită, iar consultanții au fost doar medici interesați în promovarea acestei manopere. Astfel se explică lacunele (intenționate sau neintenționate) majore ale reglementarilor: nereglementarea modalităților și condițiilor de prelevare a produselor biologice de la donatori, vârsta donatorilor, vârsta beneficiarilor acestor tehnici, soarta embrionilor supranumerari, etc.

În al treilea rând, intervenția în dezbateri a unor grupuri active, dar minoritare care, speculând lipsa de reacție a societății civile, încearcă să-și impună punctul de vedere. Manipulând semantic o serie de noțiuni și principii, astfel de intervenții (îndeosebi ale organizației Accept și ale Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative) vorbeau despre scopul și mesajele medicinei (deși practicarea acestei profesii le este străină), despre drepturile absolute ale individului, despre multiculturalism, globalizare și integrare europeană. Cei în cauză, din snobism sau pentru a-și impune punctul de vedere, fac abstracție de un element esențial și anume că bioetica are un caracter național și comunitar, că integrarea însemnă prezervarea diversității și că drepturile absolute ale unui individ nu pot fi exercitate fără a ține cont de drepturile celorlalți. Altfel ne-am afla în situația în care o minoritate activă și agresivă ar decide în defavoarea majorității, am ajunge ca în România să fi un lucru rușinos și imoral să declari că ești alb, creștin și heterosexual!

În sfârșit, necesitatea educării publicului și a mass-mediei în domeniul bioeticii apare ca un deziderat de actualitate în România. Majoritatea tăcută trebuie să-și spună cuvântul, bioetica fiind o problemă mult prea importantă încât să fie lăsată doar pe seama unor „eticieni” care consideră că teoria însușită numai din cărți poate să elimine modelul cultural al colectivității. În acest mod nu s-ar transfera frustrările din viața cotidiană în prezentarea unor activități medicale. Parlamentarii nu ar mai declara că realizarea reproducerii umane asistate la o femeie de 67 de ani constituie o premieră științifică și o realizare deosebită a medicinei românești, când în realitate nu este vorba decât despre o manoperă aproape intrată în cotidian, la care elementul inedit este doar vârsta femeii.

În concluzie, somnul bioeticii poate naște monștri!

Editorial

Jazzman-ul evreu Gilad Atzmon – Neoconii evrei din Statele Unite! Gilad, nascut evreu, are numerose procese deschise pe motiv de…antisemitism!

 

Nu e nevoie să fii vreun analist militar ca să înțelegi că atacul american asupra unei baze militare siriene izolate contrazice orice logică militară posibilă. Dacă America într-adevăr a crezut că Assad se află în posesia unor arme de distrugere în masă (WMD) păstrate la baza militară al-Shayrat, lansarea unui atac cu rachetă care ar fi putut duce la eliberarea agenților letali în aer ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi făcut. Dacă America era hotărâtă să „neutralizeze” presupusa „abilitate nucleară” a lui Assad ar fi trimis forțe speciale sau diplomație. Nimeni nu dezamorsează armele de distrugere în masă cu explozibili, bombe sau rachete de croazieră Tomahawk. Nu s-a pomenit vreodată așa ceva.

America a țintit baza al-Shayrat pentru că a știut cu certitudine că nu există arme de distrugere în masă în acel loc. A fost un spectacol de artificii. Nu a avut vreun obiectiv militar.

Prima grijă care ar trebui să îți vină în minte este de ce ai nevoie ca un saxofonist să îți livreze adevărul pe care orice expert militar îl înțelege foarte bine? Nu puteau New York Times și The Guardian să ajungă la aceeași concluzie evidentă? Este suficient de evident că dacă Assad nu a folosit WMD când pierdea războiul, nu ar avea niciun sens să le folosească acum, când victoria îi este atât de aproape.

Deci, de ce a lansat Casa Albă un atac aerian cu rachete de croazieră asupra unei ținte inexistente?

Știm cine sunt primii care vor beneficia de escaladarea situației actuale. Statul evreiesc, care a pariat pe schimbarea regimului în Siria, în concordanță cu sinistrul plan Yinon, acceptă acum că Assad nu pleacă nicăieri. Dar iată care este evoluția bizară: în timp ce BBC, The Guardian, New York Times și Casa Albă se referă la Assad și la „războiul său chimic” cu certitudine, presa israeliană este foarte grijulie. Ziarul israelian Ynet se referă doar la un „presupus” atac cu gaz din partea lui Assad. Israelienii înțeleg că povestea, așa cum este prezentată, nu are nicio logică.

Dar ar putea exista încă o narativă care să introducă o oarecare metodă în nebunia aceasta. CIA și FBI nu par să se țină departe de Trump și legăturile sale cu Rusia. La acest sfârșit de săptămână am aflat că fostul consilier al lui Trump, Carter Page, „a furnizat documente unui spion rus.” Carter Page, care i-a fost consilier președintelui pe probleme de politică externă înainte de alegeri, s-a întâlnit ocazional cu Victor Podobnyy în timp ce agentul de informații opera în Statele Unite. Domnul Podobnyy a fost unul dintre cei trei bărbați acuzați de către FBI în 2015 în baza suspiciunii unei colaborări cu serviciul rus de informații externe, SVR.

Tot în acest weekend am aflat și că ginerele lui Trump, Kushner, nu a alertat FBI-ul în legătură cu mai multe întâlniri cu oficialii ruși, în ciuda obligației legale pe care i-o impune funcția de consilier al președintelui. Avocatul său a descris omisiunea sa drept o „eroare administrativă.”

The Guardian relateaza că CIA a raportat de fapt politicienilor interesați să audă, în cadrul unor ședințe secrete vara trecută, că avea indicații care sugerau că Rusia ar fi lucrat pentru a-l ajuta pe Trump să devină președinte, o descoperire nefăcută publică decât după victoria lui Trump, la câteva luni mai târziu.

Președintele Trump a respins orice aluzie la o conexiune cu Rusia ca fiind „ridicolă” și „știre falsă”. Trump ar putea convinge presa liberală, dar cu CIA și FBI nu îi merge așa de ușor.

Așa că lui Trump nu i-a rămas altă opțiune – a avut nevoie de un spectacol de artificii pentru a arăta o imagine clară a unui conflict între el și Putin. A trebuit să inventeze un război cu Rusia. The Mirror a pus botul la vrăjeală: „Donald Trump a avertizat că se află la un pas distanță de o confruntare militară cu Rusia”, titrează ziarul.

Se pare că lansarea unui atac cu rachete asupra unei baze militare siriene pustii în timp ce i-a alertat pe rusi dinainte ar oferi imaginea patriotică necesara poporului american. I-ar convinge pe Zioconi că America și Casa Albă sunt gata să lanseze cel de-al treilea război mondial în numele lor. Atacul a avut loc pentru a convinge poporul american că Trump nu este o marionetă rusească. Destul de uluitor, presa liberală s-a grăbit să îi ia apărarea lui Trump. Unic în banalitatea sa, Jonathan Freedland a scris în The Guardian astăzi că „uneori lucrul corect poate fi făcut de persoana nepotrivită. Bombardarea bazei militare siriene de către Donald Trump pare a se încadra în această categorie.” Se pare că The Guardian nu ratează nicio oportunitate pentru a se ralia unui război Ziocon.

Singura întrebare care a rămas deschisă este dacă un asemenea raid surpriză asupra unei baze siriene abandonate îi va convinge pe alegătorii lui Trump că acum, „America este, încă o dată, o națiune măreață.”

http://www.gilad.co.uk/writings/2017/4/8/make-america-neocon-again

Editorial

Tudor Marincu – Cateva exemple de corectitudine politica.

 

În ultimul timp, mai ales în mediul online, s-a pornit o campanie de minimizare a conceptului de corectitudine politică. Promotorii acesteia susțin că nu avem nici un motiv de a ne teme, în concepția lor corectitudinea politică reprezintă doar următorul pas în progresul civilizației. Și apoi, pentru a dovedi că au dreptate, îți cer exemple de corectitudine politică. Destul de mulți, mai ales cei ce au călătorit mai puțin prin Occident, nu știu să dea exemple care să dovedească caracterul malign al corectitudinii politice. De aceea am decis să daau aici câteva:

Cel mai recent este cazul fostei mare campioane de tenis de câmp, Margaret Court, câștigătoare a 24 de competiții de Mare Șlem care a declaratcă va boicota compania aeriană Quantas datorită suportului președintelui acestei companii pentru „căsătoriile” homosexuale. Imediat s-a activat propaganda homosexuală și a început să curgă cu acuze de homofobie și rasism și cu cereri ca numele terenului „Margaret Court” de la Australian Open să fie schimbat.

La noi, Ilie Năstase s-a întrebat dacă viitorul copil al Serenei Williams va avea culoarea pielii ciocolatie având în vedere că tatăl este alb iar mama este neagră. Imediat s-a sesizat poliția corectitudinii politice și l-au acuzat pe Ilie Năstase de rasism, Federația Internațională de Tenis demarând chiar și o anchetă pe această temă.

În 2010, în Anglia, anunțul de mică publicitate al unei firme care căuta să angajeze o persoană „serioasă și harnică” a fost respinsde la publicare pe motiv că ar fi discriminatoriu la adresa persoanelor neserioase.

În SUA, la buletinele de știri, nu se specifică rasa răufăcătorilor căutați de poliție pentru că ar fi un act de discriminare față de minoritatea de culoare. Tot în SUA membrii minorității negre sunt cunoscuți ca „african-americani” pentru că până și referirea la culoarea pielii a devenit un subiect delicat.

Tot în SUA, la un liceu din California, în 2010, cu ocazia zilei de 5 mai, Cinco de Mayo, sărbătoare importantă în Mexic, câțiva elevi americani s-au dus la școală cu tricouri imprimate cu steagul american. Imediat au fostacuzați de rasismde câțiva elevi de origine mexicană și reclamați conducerii liceului. Directorul adjunct s-a poziționat de partea reclamanților oferindu-le studenților americani două opțiuni, fie își întorc pe dos tricourile fie părăsesc incinta liceului. Elevii americani au ales să părăsească liceul. Merită amintit că pe vremea războiului din Vietnam nu era nici o problemă ca elevii să protesteze purtând tricouri cu mesaje anti război, erau chiar felicitati pentru spiritul civic.

În țările occidentale, cu ocazia Crăciunului ești privit cu suspiciune dacă îndrăznești să folosești urarea „Crăciun Fericit!” fiind încurajată expresia „Sărbători Fericite!” pe același motiv, ca nu cumva să ofensezi pe cei de o altă religie. La fel, referințele la Bradul de Crăciun sunt înlocuite cu pomul de sărbători.

În Ontario, cel mai populat stat canadian, parlamentul local a promulgat o legeprin care termenii de mamă și tată au fost înlocuiți cu cel de părinte pentru ca nu cumvă să discrimineze cuplurile homosexuale.

La ultimul festival al filmului de la Cannes, Clint Eastwood a declaratcă un film cum este Dirty Harry, unul din cele mai bune filme din toate timpurile, nu ar mai putea fi realizat în prezent din cauza corectitudinii politice.

La noi, dacă ești susținător al inițiativei Coaliției pentru Familie de modificare al Constituției, ești automat etichetat ca fiind homofob, dacă ești împotriva acceptării de refugiați musulmani ești rasist iar dacă ești împotriva construirii mega moscheiidin București ești fanatic religios.

Și lista poate continua, dar mă opresc aici, invitându-vă pe dumneavoastră să o completați.

http://www.rostonline.ro/