Editorial

Ninel Ganea – Erezia sofianista si tentativele de a-l efemina pe Dumnezeu.

 

Prezentăm un fragment din cartea autoarei Ludmila Perepiolkina, „Ecumenismul – o cale către pierzanie”, dedicat problemelor teologice ale influentei școli ortodoxe de la Paris. Cartea, care atinge multe alte subiecte arzătoare pentru un ortodox din zilele noastre, poate fi citită online în varianta engleză aici.

Cuvântul ,,Sophia”  tradus din limba greacă înseamnă ,,Înţelepciunea Divină”. Aşa cum este folosit în Biblie, conceptul desemnează o însușire generală a Dumnezeirii, puterea Sa atot-înţeleaptă, precum şi judecata sa Sa superioară.

Termenii care personifică Înţelepciunea, folosiţi de obicei în Vechiul Testament, mai ales în acele pasaje care se apropie de Noul Testament, şi de revelaţia lui Hristos, au fost înțeleși în mod unanim de către Sfinţii Părinţi ca referindu-se la Ipostasul Fiului lui Dumnezeu. De pildă, aşa este şi înţelegerea universală a Bisericii cu privire la cuvintele despre Înţelepciune cuprinse în Cartea Proverbelor (9,1-9).

Documentele Primului, ale celui de-al Treilea, al Şaselea şi al Şaptelea Sinod Ecumenic dau mărturie pentru faptul că întreaga Biserică Ortodoxă a recurs la termenul de Înţelepciune Dumnezeiască cu referire la cel de-al Doilea Ipostas Divin. Astfel, Primul Sinod Ecumenic vorbea despre Înţelepciunea de nepătruns, ,,Care a făcut toate cele create” – despre Înţelepciunea necreată, nenăscută, Înţelepciunea cea fără de început, adică despre Hristos, pentru că Hristos este Puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu (Corinteni 1, 24). [140].

În documentele celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic citim: ,,Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Înţelepciunea necreată a lui Dumnezeu Tatăl, Care S-a arătat în trup, şi prin marea şi dumnezeiasca Sa iconomie, ne-a eliberat din cursele idolatriei, luând firea noastră, a înnoit-o prin lucrarea împreună a Duhului, Care se împărtăşeşte de mintea Lui…” [141].

,,Din cele mai vechi timpuri şi până spre zilele noastre, în multe ţări ortodoxe au fost sfinţite biserici în cinstea Domnului Iisus Hristos – Înţelepciunea lui Dumnezeu”. Acest fapt adevereşte faptul că cuvintele ,,Înţelepciunea lui Dumnezeu” se referă la cel de-al Doilea Ipostas Dumnezeiesc [142].

Protopopul Mihail Pomazansky observă faptul că în general, bisericilor creştine primare li se dădeau adesea denumiri ale unor concepte creştine. Astfel, în Calcedon, exista o biserică a Sfintei Irina – ,,nu a sfintei muceniţe Irina, ci în cinstea Irinei, pacea lui Hristos”, după cum se lămureşte în Mineiul (Vieţile Sfinţilor puse în ordinea sărbătoririi lor) zilei de 27 ianuarie. ,,În Constantinopol, Sfântul Grigorie Teologul a rostit binecunoscutele sale cuvinte depre Sfânta Treime în biserica Anastasiei – nu a muceniţei Anastasia, ci a Anastasiei, Învierii lui Hristos. Tot astfel este şi biserica Paraschevei – nu a muceniţei Parascheva, ci a Paraschevei – a zilei de vineri a patimilor şi pogorârii la iad a Mântuitorul nostru (zugrăvită adesea în icoanele străvechi).”

,,Prin urmare”, spune protopopul M.Pomazansky ,,trimiterea făcută de sofiologi la tradiţia Bisericii din Răsărit în legătură cu păstrarea ideii de Sophia care s-ar fi exprimat prin construirea de temple ale Sfintei Sophia şi prin pictarea de icoane este mult prea forţată” (protopopul Mihail Pomazansky ,,O zhizni, o vere, o Tserkvi” (Despre Viaţă, Credinţă şi Biserică, o colecţie de articole, ediţia a doua, Jordanville, 1976, pag.136).

Învăţăţura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii despre Iisus Hristos ca Înţelepciune a lui Dumnezeu şi despre acest nume dat celui de-al Doilea Ipostas Divin a fost înţeleasă ca un ,,adevăr limpede şi de netăgăduit al întregii Biserici universale” [143].

Şi totuşi, pseudo-înţelepciunea acestei lumi a ales să înţeleagă prin termenul vetero-testamentar de ,,Sophia”  o fiinţă personală aparte de natură spirituală.

Scrierile lui Vladimir Soloviev (1853 – 1933) au contribuit în multiple feluri la răspândirea în Rusia a mitologiei sofianiste. Acest gânditor strălucit a exercitat o înrâurire enormă asupra filosofiei religioase ruse şi asupra gândirii teologice. Influenţa lui este foarte mare chiar şi astăzi.

Conceptul de Sophia ocupă un loc excepţional în scrierile lui Soloviev [144] unde a suferit tot felul de metamorfozări. El l-a asociat cu Hristos, cu ,,sufletul lumii” (World Soul), cu ,,umanitatea perfectă şi universală-veşnică”, cu Maica Domnului, cu ,,Îngerul păzitor la lumii” [145]. Sophia (lui Soloviev) a dobândit şi o înfăţişare spirituală discutabilă, total diferită – aceea a Eternului Feminin (Die ewige Weiblichkeit) care s-a ridicat pe temelia romantismului, a cabalei rabinice şi a unei imaginaţii năvalnice de natură gnostică.

Înfăţişarea feminină a Sophiei avea şi o însemnătate aparte pentru Soloviev. Ea a fost un fel de experienţă de dragoste mistică ce l-a însoţit toată viaţa. ,,Sophia” i-a inspirat nu doar poezia ci şi întreaga creativitate filosofică. Pentru filosoful Soloviev, ea nu era atâta un fenomen contemplativ, cât unul real-mistic (indiferent cât de paradoxal ar putea să sune asta). Soloviev (ca şi pr. S.Bulgakov mai târziu) a avut o percepţie vizuală a Sophiei iar el a descris aceste întâlniri mistice cu imaginea ei în poemele sale lirice cele mai intime care au inspirat ulterior întreaga generaţie a simboliştilor ruşi (A.Blok şi A.Bely în special).

Nu am vorbi despre această înşelare duhovnicească evidentă şi despre această ,,aventură” metafizică întrucâtva sinistră a lui Soloviev cu ,,Sophia” dacă ele nu ar fi continuat şi în învăţăturile a doi renumiţi gânditori teologici ai secolului XX – preoţii Pavel Florensky şi Serghei Bulgakov (foto) care au astăzi atât de mulţi adepţi în Rusia şi în multe alte ţări.

Aceşti ucenici şi adepţi făţişi ai lui Vladimir Soloviev s-au îmbibat nu doar de ambiguitatea gnostico-panteistă a învăţătorului lor, ci şi de a sa ,,nebulozitate a iluziei erotice” (protopopul George Florovsky). În cadrul meditaţiilor lor intelectuale asupra Eternului Feminin, a Sophiei, Florensky şi Bulgakov l-au lăsat cu mult în urmă pe Soloviev prin născocirea unor imagini ale ei mult mai blasfemiatoare. Dacă, potrivit lui G.Florovsky, învăţătorul lor a încercat să dea naştere unei ,,sinteze ecleziastice ieşite dintr-o experienţă ne-ecleziastică”(35), aceşti doi propovăduitori ai Sofianismului erau investiţi în rang de clerici.

Arhiepiscopul Serafim Sobolev vorbeşte despre doctrina sofianistă a lui Florensky şi Bulgakov ca despre ,,o  învăţătură cu adevărat eretică, având o viziune despre lume gnostică şi păgână” care conduce la un ,,haos dogmatic”[146].

Despre teologia pr. S.Bulgakov, acest Arhiepiscop scrie că ,,nu este doar o desfăşurare aberantă a gândirii teologice, ci şi păcatul cel mai grav. Potrivit Sfinţilor Părinţi, cel mai mare păcat este cel împotriva credinţei ortodoxe pentru că nu-şi trage rădăcina din slăbiciunile scuzabile ale firi omeneşti, ci este un păcat al naturii noastre duhovniceşti care ne lipseşte de harul Duhului Sfânt” [147]. Fiind o erezie, învăţătura sofianistă, spune Arhiepiscopul Serafim, ,,poate pune în primejdie însăşi existenţa Credinţei Ortodoxe pe pământ, dacă nu este respinsă în mod hotărât şi condamnată de către Autoritatea Supremă Bisericească” [148].

Mai târziu în Rusia, ideile sofianiste ale preotului Pavel Florenski şi ale protopopului Serghei Bulgakov au fost răspândite din ce în ce mai mult. Pentru mulţi oameni, chestiunea Sophiei este şi acum destul de neclară.

Din acest motiv, este extrem de important de ştiut că Sofianismul a fost condamnat de două ori prin hotărâre sinodală, după cum reiese din două documente:

O hotărâre a Patriarhiei Moscovei din data de 24 august 1935, nr.93

În acest document se spun următoarele: ,,Prin hotărârea noastră din 24 august 1935 s-a stabilit că:

i) învăţătura profesorului şi protopopului S.N.Bulgakov – care, prin tâlcuirea sa (sofianistă) neobişnuită şi arbitrară, denaturează adesea dogmele credinţei ortodoxe, care în anumite puncte repetă făţiş învăţături mincinoase deja condamnate prin hotărâri sinodale ale Bisericii, şi din care pot rezulta concluzii care se pot dovedi chiar vătămătoare pentru viaţa duhovnicească – această învăţătură trebuie recunoscută ca fiind străină de Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos, iar toţi fiii şi slujitorii ei credincioşi trebuie să fie preveniţi să nu primească această învăţătură.

ii) Acei cucernici arhipăstori ortodocşi, clerici şi mireni care au îmbrăţişat în mod nechibzuit învăţătura lui Bulgakov şi care au susţinut-o  prin predicile şi lucrările lor, atât scrise cât şi tipărite, urmează a fi chemaţi să-şi îndrepte greşelile comise şi să fie credincioşi statornici ai ,,învăţăturii celei adevărate”.

2) O hotărâre a Sinodului de Episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor din 17/30 Octombrie 1935 cu privire la noua învăţătură a protopopului Serghei Bulgakov despre Sophia, Înţelepciunea lui Dumnezeu.

Primele trei puncte ale acestei Hotărâri stabilesc următoarele:

i) A se recunoaşte învăţătura protopopului Serghei Bulgakov despre Sophia ca Înţelepciune a lui Dumnezeu drept eretică .

ii) A se informa Mitropolitul Evloghie despre această Hotărâre a Sinodului şi a-i cere ca să-l mustre pe protopopul Bulgakov cu intenţia de a-l îndemna să renunţe public la învăţătura sa eretică cu privire la Sophia şi să facă un raport despre urmările acestei mustrări către Sinodul de Episcopi al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor.

iii) În situaţia în care protopopul Bulgakov nu se căieşte, prezenta Hotărâre a Sinodului care condamnă erezia Sofianistă trebuie să fie adusă la cunoştinţa tuturor Bisericilor autocefale.”

Printre lucrările care resping ereza sofianismului, oricine trebuie să menţioneze mai întâi de toate lucrările Sfântului Ioan (Maximovici) [149] şi cartea Arhiepiscopului Serafim (Sobolev) ,,O nouă învăţătură cu privire la Sophia, Înţelepciunea lui Dumnezeu”, Sofia, 1935.

Pe langă această carte, vrednicul de pomenire Arhiepiscop Serafim a dedicat şi o altă lucrare acestei chestiuni – ,,Susținerea de către protopopul S.Bulgakov a ereziei Sofianismului, în faţa condamnării ei de către Sinodul de Episcopi al Bisericii Ruse din Afara Graniţelor”, Sofia, 1937. Lucrările menţionate mai sus, scrise în duh patristic, zdrobesc cu totul erezia sofianistă a lui Bulgakov şi a lui Florensky.

Hotărârea Sinodului de Episcopi al Bisericii Ruse din Afara Graniţelor care a condamnat învăţătura mincinoasă a protopopului S.Bulgakov s-a întemeiat pe o cercetare teologică deosebit de serioasă făcută de Arhiepiscopii Ioan (Maximovici) şi Serafim (Sobolev). Pentru acest motiv, pretenţia sofianiştilor că acei Episcopi care l-au declarat eretic pe Bulgakov nu i-ar fi citit lucrările este o minciună nefondată.

O altă minciună premeditată este afirmaţia făcută de un cleric al patriarhiei Moscovei, egumenul Andronic (Trubachev), rudă cu Florensky şi un propagator al ideilor acestuia, potrivit căreia ,,în Biserica Rusă din Afara Graniţelor, cinstirea lui Florensky ca mucenic a început din 1981. Numele şi chipul său se pot găsi în icoana Noilor Mucenici. Pr. Pavel este venerat în mod aparte ca un mucenic de către Frăţia Sf. Gherman de Alaska (California)…” (Jurnalul Patriarhiei Moscovei nr.12, pag 31) [150].

Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, prin Întâi Stătătorul ei Mitropolitul Vitalie, a făcut următoarea afirmaţie cu privire la presupusa proslăvire a preotului Pavel Florensky: ,,În numele Consiliului şi al Sinodului de Episcopi, biroul de redacţie al acestui curier face următorea înştiinţare categorică despre faptul că Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor nici măcar nu a luat în consideraţie şi nu poate purcede la o astfel de proslăvire. S-a produs o greşeală supărătoare de un caracter pur iconografic. Pe icoana Noilor Mucenici ai Rusiei a fost înscris numele, dar nu şi chipul lui Pavel Florensky.

Dacă face un studiu amănunţit al cărţii pr. Pavel Florensky, intitulată pretenţios ,,Stâlpul şi Temelia Adevărului” şi al celorlalte lucrări ale sale, cititorul ortodox se confruntă cu o imagine a acestui preot proeminent având un suflet turbulent care s-a aruncat în marea teologiei fără busolă şi care navighează spre o destinaţie care nu-i este nimănui cunoscută, nici măcar lui însuşi”. (Mitropolitul Vitalie, Curierul Ortodox, o publicaţie lunară a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor, SUA şi Canada, nr. 30/31, pag.5-6).

Patriarhia Moscovei a răspândit această învăţătură mincinoasă a preotului Pavel Florensky şi a protopopului Serghei Bulgakov o lungă perioadă de timp. Mulţi ierarhi ai Patriarhiei Moscovei au vorbit şi scris despre ei; printre aceştia se numără: patriarhul de acum Alexei al II-lea (Cuvântare rostită la cea de-a opta Adunare Generală a KEC, Jurnalul Patriarhiei Moscovei nr.1, 1980). Mitropolitul Rostovului Vladimir, fost rector al Academiei Teologice de la Moscova (Teza de doctorat, a se vedea Opere Teologice,  Culegerea 21; discursul rostit la Academia Teologică din Moscova pe 22 februarie 1982, Jurnalul Patriarhiei Moscovei nr. 4, 1982); Mitropolitul Filaret de Minsk şi Grodno, exarhul patriarhului Bielorusiei, fost rector al Academiei Teologice din Moscova, Mitropolitul Pitirim de Volokalamsk, preşedintele Comitetului de tipărituri al Patriarhiei Moscovei (Opere Teologice, culegerea 5; JPM nr. 4, 1969; JPM, nr. 1, 1975, cuvântare rostită la Uppsala; JPM nr.4, 1982), Mitropolitul Kiril de Smolensk, fost rector al Academiei Teologice din Leningrad (acum St.Petersburg) – Academia Teologică din Leningrad, JPM, nr.7, 1982).

Lista celor ce aparţin de Patriarhia Moscovei şi scriu în mod apologetic despre Florensky şi Bulgakov poate fi întregită cu multe nume de clerici, profesori şi dascăli de la Academiile Teologice din Moscova şi Leningrad. Să numim doar pe câţiva dintre ei: arhimandritul Platon (Igumenov), profesor la Academia Teologică din Moscova (lucrarea de admitere, Sfântul Serghie şi Lavra Sfintei Treimi, 1978, JMP, nr.10, 1989), M.A. Starokadomsky (JPM, nr. 4şi 8, 1969); protopopul Ioan Kozlov, A.I. Georgievsky (Vocea Ortodoxiei, nr.2,1971), arhimandritul Inochentie (Prosvirnin), egumenul Andronic (Trubachev), arhimandritul Ianuarie (Ivliev), protopopul Vladimir (Fedorov), ambii fiind dascăli la Academia Teologică din Sankt Petersburg, şi mulţi alţi clerici ai Patriarhiei Moscovei.

Lista de mai sus este o dovadă însemnată a rolului jucat de Patriarhia Moscovei pentru cauza răspândirii ideilor sofianiste în Rusia.

În plus, Jurnalul Patriarhiei Moscovei (JPM) a fost în primul rând, până de curând, singura lectură spirituală îngăduită de autoritățile sovietice milioanelor de ortodocși din Rusia; acești oameni erau, în general, nu doar neinstruiți din punct de vedere teologic, ci erau chiar lipsiți de catehizarea cea mai elementară. Și ca lucrurile să fie şi mai rele, paginile acestui jurnal au înfăţişat vreme de câteva decenii o fotografie a ,,urâciunii pustiirii”. JPM predica, pe lângă ecumenism, tot soiul de învăţături mincinoase sau chiar erezii clericilor Patriarhiei Moscovei şi multor altor suflete nevinovate.

Și apoi, după toate probabilităţile, ereziei sofianiste i se acordă cea mai mare cinstire. Această erezie, deghizată în ,,creativitate teologică” este impusă studenţilor de la academiile şi seminariile teologice, adică viitorilor preoţi şi teologi; ea este subiect de doctorate şi dizertaţii; iar în prezent, mulţumită pildei date de Patriarhia Moscovei, ziarele şi revistele mireneşti vorbesc adesea despre Florensky şi Bulgakov, discutându-se despre ei pe larg timp de ore întregi şi la radio şi televiziune.

Erezia sofianistă a pătruns atât de adânc în minţile multor clerici ai Patriarhiei Moscovei şi ale turmelor lor, le-a otrăvit aşa de mult conştiinţa încât nu mai poate oricine să se elibereze din ghiarele ei!

S-au scris lucrări serioase despre sofianism, care supun unei critici riguroase această periculoasă învăţătură falsă. Trebuie subliniat faptul că sofianiştii deformează de regulă sau muşamalizează în mod repetat criticile aduse preotului Pavel Florensky şi protopopului Serghei Bulgakov. [151]

Explicarea esenţei ereziei sofianiste nu face obiectul acestui eseu. Îl trimitem pe cititor la lucrarea fundamentală a Arhiepiscopului Serafim (Sobolev) ,,O nouă învățătură cu privire la Sophia, Înțelepciunea lui Dumnezeu” (Sofia, 1935) care dezvăluie erezia sofianismului în temeiul faptului că această învăţătură mincinoasă a fost condamnată de Sinodul de Episcopi ai Bisericii Ruse din Afara Graniţelor.

În lucrarea de faţă, suntem interesaţi de această erezie pentru că născocitorii ei, preotul Pavel Florenski şi protopopul Seghei Bulgakov au introdus un al patrulea ipostas feminin în Sfânta Treime prin intermediul unei învăţături concepute cu viclenie despre Sophia (care îşi trage rădăcinile din filosofia păgână a lui Platon, din doctrina cabalistă, precum şi din gnosticismul condamnat de Biserică, în special din gnosticismul valentinian şi al unor alţi teosofi gnostici de mai târziu). Câţiva paşi înainte şi ne apropiem de o ,,teologie a femeilor” şi de un vis feminist ecumenist despre ,,feminizarea” lui Dumnezeu. Auzim deja voci care vorbesc despre ,,zeiţa mamă” alături de ,,Dumnezeu Tatăl” al Creştinătăţii. Astfel, la cea de-a şasea adunare a CMB de la Vancouver (1983) unde a fost legalizată ,,preoţia femeilor”, numeroşi participanţi ,,le-au îndemnat pe femei să înlocuiască idea de Dumnezeu Tatăl cu aceea de zeiţa mamă [152]. Iar în 1983, femeile ecumeniste au declarat pe Sophia ca fiind (dumne)zeiţa lor căreia i se închină (vezi Capitolul 6).

,,Traduceri” noi ale Sfintelor Scripturi care conţin forme gramaticale feminizate au fost deja publicate. În ultimile decenii, Sfânta Biblie a fost supusă adesea deformării de către ,,traduceri noi” în limba engleză și în alte limbi.

Dar nici una dintre aceste ,,traduceri” nu a introdus atât de multe hule precum cea publicată de CMB în 1983 și intitulată ,,Lecționar de limbă atotcuprinzător”.

Pentru a le mulțumi pe feministe, CMB a hotărât să-L ,,elibereze” pe Cuvântul lui Dumnezeu de ,,sexism” prin îndepărtarea din Sfânta Scriptură a tuturor pasajelor unde se acordă ,,prioritate” bărbaților și sexului masculin.

În noua ,,traducere”, au fost introduse schimbări blasfemiatoare până și în expresii atât de sfinte precum ,,Dumnezeu Tatăl” care se citește acum ,,Dumnezeu Tatăl / Mamă”; ,,Fiul Omului” este înlocuit cu ,,vlăstarul /urmașul omului”; ,,Împărăția lui Dumnezeu” este înlocuită cu ,,sfera /domeniul lui Dumnezeu”; ,,Domnul”, fiind de gen masculin este înlăturat din Sfânta Scriptură și înlocuit cu ,,Ființa Suverană” care este de genul neutru. În locul lui ,,Domnul Dumnezeu”, noua ,,traducere” oferă pe ,,Dumnezeu Suveran”.

În Cartea Facerii unde ni se spune despre facerea omului, cuvântul ,,om” este înlocuit de cuvântul ,,umanitate”. La menționarea patriarhilor se adaugă și numele femeilor: ,,tatăl nostru Avraam/ și Sara și Agar mamele noastre”.

În Noul Testament, acolo unde vorbesc sfinţii evanghelişti despre minunile Mântuitorului, traducătorii ecumenişti spun că Hristos a vindecat o ,,persoană”. Rugăciunea arhierească a Mântuitorului la Cina cea de Taină potrivit Evangheliei Sfântului Ioan are o sonoritate deosebit de hulitoare în această traducere.

În scopul alcătuirii propriei lor Biblii, CMB a înfiinţat o Comisie condusă de un luteranul Victor Roland Gold. Ea se alcătuia din trei bărbaţi şi şase femei, dintre care una era călugăriţă catolică. În timpul lucrărilor comisiei, unul dintre membrii comisiei a părăsit lucrările pentru că s-a gândit că ,,această sarcină depăşeşte cu mult limitele îngăduite de conştiinţa sa”.

Cea mai mare dificultate pentru Comisie au prezentat-o cuvintele ,,Dumnezeu Tatăl”. Feministele au pretins că folosirea cuvântului ,,Dumnezeu/zeiţă” dar acest fapt s-a dovedit a fi inacceptabil; o înlocuire sugerată a se face prin cuvântul ,,părinţi” a părut de asemenea mult prea impersonală pentru aceşti inovatori; prin urmare, au venit cu termenul ruşinos de ,,Dumnezeu Tatăl nostru / Mama noastră” .

Criticii acestei lucrări scandaloase publicate sub titllul de ,,Extrase din Biblie” sunt cu totul îndreptăţiţi să comenteze că aceasta subminează însăşi temelia Creştinătăţii prin nimicirea totală a dogmei despre Sfânta Treime.

Falsificarea deliberată a Sfintelor Scripturi a dat naştere unor proteste furtunoase chiar şi din partea jurnalelor şi a gazetelor care sunt cu totul străine de religie, precum New York Times, Newsweek, Time, Human Events, etc.

În ciuda tuturor protestelor şi a criticilor larg răspândite, CMB a anunţat că susţine fără rezerve noul text al ,,traducerii” unor fragmente din Sfânta Scriptură [153].

Prin urmare, nu a fost deloc de mirare că reprezentanţii ,,teologiei femeilor” de la cea de-a Şaptea Adunare din Canberra şi-au permis să vorbească despre Maica Domnului în termeni familiari [154] sau să rostească o întrebare asemănătoare cu cea a Dr. Margo Kessman din Germania : ,,este Eva, cea care a năzuit să obţină cunoaşterea, la urma urmei, atâta de păcătoasă?” [155].

Este de remarcat faptul că ,,teologii”  amintitului Institut Teologic din Paris gândesc în mod asemănător. Astfel, unul dintre profesorii de acolo, Nicolae Osorgin, gândindu-se la Maica Domnului, menţionează: ,,Dacă ajungem la conceptul despre unitatea tuturor femeilor în chipul Maicii Domnului, în ordinea prezentului etern care îmbrăţişează tot ceea ce a fost şi nu a fost, atunci toate femeile (!) au şansa (!) de a deveni Maica lui Dumnezeu”.

http://karamazov.ro/

Anunțuri
Editorial

Ninel Ganea – Vaccinul contra familiei.

 

Mai întâi câteva întâmplări.

România. După ce au testat apa cu degetul anul trecut, oficialii locali, mânați de impulsuri nebănuite pentru sănătatea poporului, au anunțat că vor să introducă vaccinarea obligatorie. Că se previne, că altfel vom avea epidemie, că nu avem altă șansă de a însănătoși populația, că e grav, c-o fi, c-o păți, etc. Cum toți aparținem statului, premierul a anunțat că familiile care nu își vaccinează copii riscă să fie decăzute din drepturi. De pe margine, un fost ministru al educației, a cerut interzicerea dreptului la liberă exprimare pentru antivacciniști, iar de aici încolo este liber la orice fel de măsuri și propuneri împotriva părinților.  La Suceava, un medic stomatolog a fost deja propus pentru a i se retrage dreptul de a profesa, din cauza opiniilor sale. Există în privința vaccinurilor un consens politic, cum rar îți este dat să vezi. De la cei mai prăfuiți birocrați și politruci până la cei mai strălucitori lobbyști și tehnocrați, toată elita aleargă cu seringa în mână după copiii altora.

În Italia, în același timp, aceeași situație. Guvernul dorește să introducă vaccinarea obligatorie, iar părinții, mai energici decât în România au ieșit în stradă. Aici, există și statistici oficiale, veritabile și plauzibile, în măsură să lămurească limpede pe toată lumea de ce este nevoie să vaccinezi copilul. Așadar, conform raportului Organizației Mondiale a Sănătății, în Peninsulă s-au „înregistrat” 3300 de cazuri de pojar și doi morți. Acum, te poți concentra pe cei doi sărmani copii care au trecut la cele veșnice și poți lua de bune informațiile autorităților, care, de alfel, imparțiale, nu discută deloc despre morțile rezultate în urma vaccinurilor. Dar poți încerca să vezi, după cum sugerează rezonabil unii cercetători, dacă nu există posibilitatea ca ei să fi suferit de alte probleme înainte de a face pojar, mai ales că sănătătea lor înainte de boala nu ne este dezvăluită. Sau, fără să excluzi, variantele precedente, poți da vestea cea bună că 3298 de copii sunt imuni, fără vaccin. Sau poți să spui ipocrit că fiecare viață contează și niciun copil nu trebuie să sufere. Și de aceea, îi vom vaccina pe toți, indiferent de efectele colaterale oficiale și de posibilele victime. Iar copiii ai căror părinți nu vor să le ofere această șansă vor trece în custodia statului sau a unor familii mai deschise la minte. Toți copiii trebuie să aibă o șansă, chiar dacă va trebui să destrămăm toate familiile pentru asta.

Germania, un far al intervenționismului în familie, a raportat la jumătatea lui aprilie, 504 cazuri de pojar. Așa că autoritățile nu au mai stat pe gânduri și au decis să treacă la legiferare. Unde-i lege, nu-i tocmeală, ci penalități. Cine o face pe independentul și se crede stăpân al copiilor săi, va trebui să plătească, cel mai probabil, o amendă de 2800 euro. Legea nu a fost încă adoptată, dar este de așteptat să treacă de Parlament.  Pe lângă amenzi, Ministerul Sănătății din Germania dorește ca grădinițele să-i raporteze pe părinții care nu pot demonstra că au avut parte de consultații medicale în privința vaccinurilor. Cine nu dovește că a luat meditații despre vaccinuri, va avea copiii expulzați de la școală.

Ceva mai departe acum. Altă lume, alte probleme, dar aceleași vaccinuri și aceleași boli, plus altele. În Siria, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a anunțat, tot luna aceasta, o epidemie de pojar lângă Damasc și o alta de poliomelită în partea de est a țării. 17 copii au paralizat din cauza poliomelitei, ne spune OMS. Sau nu chiar, dacă citim mai cu atenție. Conform purtătorului de cuvânt al organizației, Tarik Jasarevici, spre deosebire de precedenta epideme din 2013, actuala maladie a izbucnit chiar din vaccinul împotriva poliomelitei. Până la alte clarificări și lămuriri, ne oprim cu faptele aici.

Mai relevantă este însă problema teoretică. Pentru că în privința vaccinurilor miezul disputei nu este medical, ci politic. Adică, ține de filosofie politică și nu ar trebui să fie prea complicat de înțeles acest lucru. Așadar, chiar punând între paranteze toată documentația, istoricul și conexiunile tenebroase între marile companii și guverne,  presupunând că vaccinurile chiar fac bine, imunizează și salvează o mulțime de copii, o asemenea putere pur și simplu nu poate fi încredințată cuiva, din motive care țin de o antropologie realistă. De pildă, până și un guvern de samariteni (care oricum nu ar face binele cu forța, dar să lăsăm aceste chestiuni pentru altă dată) poate fi dărâmat, iar în locul său pot apărea peste noapte naziștii cu puteri absolute asupra copiilor și familiilor noastre. Pe scurt, chiar și pentru un fanatic al vaccinurior, al adevărului manifest din revistele peer-review și al Științei Imaculate, soluția obligativității ar trebui să îi repugne, în primul rând din argumente prudențiale.

http://www.anacronic.ro/

Editorial, Filosofie

Mircea Vulcanescu – Activismul prin disperare.

 

Activismul prin disperare este atitudinea pe care o iau cei mai sănătoși dintre tineri. Sănătoși biologic, nu moral. Setoși de absolut, aceștia nu aspiră decât la faptă, indiferent de sensul ei. Ei se aruncă fără să știe clar în ce scop, în brațele unei credințe fanatice, la modă, pe care nu o mai discută, și unui șef căruia i se supun orbește. Se poate arunca oricând nebunește în orice faptă. Adoptă o disciplină militară. Aici își găsesc un prim fel de absolut: sprijinul turmei. Acest fanatism îi face uneori îndârjiți, alteori le răpește discernământul și câteodată omenia. Îi vezi încercând să creadă în Dumnezeu, silindu-se să se supună unei reguli, nu pentru că cred în ea ci pentru că vor să creadă. Pentru că le trebuie să creadă.

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Editorial

Contele de Saint Germain – Iohannis, maimuta turbata a SRI-ului, se pregateste de RAZBOI CIVIL!

 

Încercarea de a rezolva criza justiției din țara noastră printr-o confruntare deschisă între tabere antagonizate de români furioși ar fi cea mai proastă soluție dintre cele la îndemâna conducătorilor noștri.

Totuși, o campanie iresponsabilă de acoperire a unor mari abuzuri făcute de DNA, SRI și Parchetul General, declanșată de președintele Iohannis în ultimele zile, indică determinarea domniei sale de a apela chiar și la această soluție barbară dacă interesele lui și ale grupurilor antinaționale care îl susțin vor fi periclitate.

Oricât ar încerca șlefuitorii de imagine ai lui Klaus Iohannis să mascheze sensul belicos și asperitățile apelului președintelui la o „implicare civică maximă”, acest apel rămâne, în sine, de o gravitate socială excepțională. Mai ales existând ca precedent comportamentul incitant al domnului Iohannis, în geaca sa roșie, la protestele masive din ianuarie. Se va vedea, la prima scânteie ce-i va inflama pe susținătorii președintelui, ce ințeleg aceștia prin „implicare civică maximă”. Luați aminte!

Klaus Iohannis a chemat, fără rușine și în disprețul total al rolului său constituțional, un sfert din Românie să se războiască cu celelalte trei sferturi.  Cunoscând încă din ianuarie care este forma de „implicare civică maximă” a tefeliștilor care nu vor altceva decât moartea PSD-ului (considerând că pentru atingerea acestui scop major orice mijloc, oricât de murdar, orice abuz, oricât de abject, poate fi acceptat) președintele a fost conștient că vorbele sale reprezintă pentru aceștia o chemare la luptă de stradă, o instigare la război social, o garanție că orice și oricum vor face, Cotroceniul îi va apăra.

Să nu ne amăgim că ar fi vorba despre apărarea unor principii nobile. Îl interesează pe Klaus Iohannis respectarea drepturilor omului? Când el se face că nu observă  evidența evidențelor,  practicile emblematice pentru DNA descrise cu lux de amănunte în înregistrările cu procurorul Zdreanță? Îl interesează pe Klaus Iohannis independența justiției? Când aceasta nu a mai fost niciodată după decembrie 1989 atât de captivă și atât de imoral deturnată ca acum? Cum să fie condus cel mai puternic parchet de un om prins în flagrant cu furtișagul (4% plagiat, oficial) și cu minciuna (sufrageria lui Oprea) iar tu, președintele moralist și instigator la război civil al românilor să-l aperi pe acel om, ba chiar să-l elogiezi?

Deci Klaus Iohannis a apelat la tabăra lui de nervoși și presetați să facă prăpăd, la nevoie, printre adversari. Să schimbe cu forța un guvern legitim, să apere cu teroarea fanatismului lor manipulat fabricarea în continuare de dosare politice și torturarea țintelor prin intermediul copiilor, să anihileze instituțiile de bază ale democrației (parlamentul, CCR) și să înlocuiască voința majorității electorale cu dictatul unei minorități oculte.

La asta își îndeamnă președintele României susținătorii: la vrajbă, la divizare, la rebeliune.

Ce-ar trebui să facă ceilalți? Ce face o tabără, când altă tabără îi declară război? Este forțată să se mobilizeze. Și să înțeleagă că, deși reprezintă trei sferturi din popor, sfertul care i se opune a echilibrat raportul de forțe prin apelarea la mercenari și la sprijinul altor țări, cu alte limbi și alte interese decât ale României.

Voinței de 75% a unui popor i se opune o alianță feroce și antinațională care, prin campania declanșată în aceste ultime 3-4 zile, își prezintă, parcă ostentativ, trupele: președintele cu prețioasele lui instituții de forță, așa zisa societate civilă, adunând ca într-o haită de animale de pradă sorosiști și macoviști, unitățile de presă demascate de Daniel Dragomir ca instrumente  de propagandă ale binomului și, ultimul pe listă dar nu cel din urmă, ambasadorul SUA, acest trepăduș care parcă și-a propus să viruseze cu orice preț bunele sentimente ale românilor față de americani.

Așadar, toți cei care doresc cu adevărat să apere statul de drept și justiția independentă (nu ca impostorii care fură și apoi se grăbesc să strige ei, primii, hoții) trebuie să fie pregătiți ca în orice moment să poată da curs apelului președintelui, fără însă a-l urma pe președinte. După principiul „fă ce spune popa, nu ce face popa!”.

Dacă actuala alianță de la putere (PSD + ALDE) chiar e hotărâtă să meargă mai departe cu legile justiției, asumându-și riscurile de dezordine socială ce derivă din instigarea președintelui Iohannis la atitudini civice extreme, atunci trebuie neapărat să se pregătească pentru ce e mai rău. Să asigure susținătorilor ei condițiile necesare de a-și apăra, chiar în stradă dacă altfel nu se poate, voința și idealurile.

Altfel nu vom mai avea niciun drept să ne plângem că România a devenit o colonie.  Pentru ca ar însemna că am acceptat, fără luptă, acest statut degradant.

http://www.conteledesaintgermain.ro

Editorial

Ninel Ganea – Zorba nihilistul.

 

În copilărie și adolescență îmi ajungeau la urechi discuții sau vorbe despre filme și cărți monumentale. Un folclor urban intelectualizat, specific anilor de dictatură comunistă, când preocupările mai sofisticate încă predominau, valida nu se știe exact cum varii producții la zi din Occident. Mult prea fraged pentru a înțelege ceva din ceea ce vedeam și cum nu se punea problema să citesc autori mai serioși, am rămas pentru multă vreme cu impresia că anumite filme sunt într-adevăr niște capodopere, referințe indispensabile pentru cultura personală a oricărui om civilizat modern.

Revăzute astăzi, mai degrabă întâmplător și din motive personale, multe dintre aceste producții mi se înfățișează de-a dreptul vătămătoare, teziste și caricaturale.

Cu un efort întins pe perioada câtorva zile am reușit să termin filmul „Zorba Grecul”.  Caracterizările pe care le aveam erau ditirambice. Știam de interpretarea „monumentală” a lui Anthony Quinn, catastrofa economică și dansul dionisiac din final le cunoșteam prea bine din secvențele repetate îndelung la televiziune, iar mai recent observasem cartea pe tarabele librăriilor.  Dar de film nu îmi aduceam aminte mai nimic precis.
Așa că m-am decis să văd de la un capăt la altul producția regizată de Cacoyannis.

Povestea se învârte personajului principal Zorba, un miner rătăcitor, plin de vitalitate, iubitor de femei și băutură , dornic să-l ajute pe un scriitor englez să-și pună în valoare o proprietate minieră din Creta și să înțeleagă viața.  Firul epic, irelevant în bună măsură, este doar un pretext pentru a ne fi decelate viziunea despre lume a lui Zorba, prin opoziție cu cea a intelectualului britanic și, mai ales, a lumii tradiționale din Grecia.

Odată înțeleasă această perspectivă auctorială, realizezi imediat că avem de-a face propriu-zis cu un pamflet, în care fiecare trăsătură identitară este mutilată, deformată și ridiculizată într-o veritabilă reintrepretare gnostică.

Nikos Kazantzakis, autorul romanului care a stat la bază filmului, a fost de altfel acuzat de gnosticim după publicarea cărții „Ultima ispită a lui Hristos”. În „Zorba” nu mai avem teme exclusiv gnostice, deși nici acestea nu lipsesc, dar întreaga lectură și interpretare a filmului, care mai temperează unele asperități ale cărți, este o inversiune gnostică.

Cu alte cuvinte, pe de o parte, afemeiatul și bețivul Zorba, nebunul satului și  o târfă pensionată culeg elogiile autorului, în timp ce blamul pică fără discriminare pe membrii comunității tradiționale și pe Biserică. Între aceste două alternative maniheiste, oscilează intelectualul englez Basil, dezamăgit în prealabil de nihilismul contemplativ budist, doar pentru ca la final să plonjeze în brațele nihilismului pasional încarnat de Zorba.

Din film nu lipsesc blasfemiile, ba chiar prisosesc. În fața refuzului lui Basil de a o asalta emoțional, vorba vine, pe atrăgătoarea văduvă din sat, filosoful de tavernă Zorba aduce următorul argument: „Dacă Dumnezeu ar fi făcut ca tine, nu am mai fi sărbătorit Crăciunul. El nu s-a dus la biserică, s-a dus la Maria. Și așa s-a născut Hristos”.

Un alt moment simbolic, pur gnostic, este uciderea văduvei de către întreaga comunitate isterizată, tocmai în timpul slujbei de Paște. Chiar dacă doar tatăl nefericitului Pavlos este autorul crimei, întregul sat se face părtaș la aceasta infamie, după cum nu ne lasă să avem îndoieli filmul. Singurul apărător al acestui sacrilegiu este Zorba. Și nebunul. Și oarecum timid și neîndemânatic Alexis. Restul participă la omor în sunetele de  fundal ale liturghiei.

Apoi, logodna artificială dintre Zorba și prostituata fanată are loc nu în Biserică, ci în natură, fără niciun fel de preot în decor. „Nu mă deranjează.  Dumnezeu ne vede (…) chiar mai bine afară decât înăuntru”, spune același oracol din film, făcând trimitere desigur la înăuntrul din Biserică.

Prezența unor impietăți nu-l  împiedică pe regizor (susținut de text) să evite caricaturizările preoților și călugărilor, văzuți drept primitivi superstițioși, ușor de corupt cu vin și de speriat cu tertipuri copilărești. Asta când nu iau postură de talibani pravoslavnici și refuză să-i îngroape pe catolicii, pe motiv că își fac cruce cu patru degete. Și uite așa află privitorul cum stă treaba cu filoque…

Lângă Biserică e musai să fie pusă  la stâlpul infamiei și comunitatea locală, cu tot rezervorul ei de cutume și tradiții. Bărbații, când nu omoară în piața publică femei singure care au călcat strâmb, visează la ele, le fac farse stupide și așteaptă să le necinstească. Femeile satului sunt niște monștrii coborâți din tablourile lui Goya, demoni care stau la capătul bolnavului pentru a-i robi tot avutul, încă dinainte de a-și da obștescul sfârșit. Moartea unui venetic e prilej de bucurie, tarafuri și pahare închinate pentru sufletul celui mort, a cărui casă tocmai a fost vandalizată iar trupul profanat.

Satul îi împinge pe oameni să facă lucruri condamnabile, dar același lucru se întâmplă cu comunitatea mai largă, cu țara. Chestionat de englez cu privire la sentimentele sale față de patrie, minerul-filosof se dezlănțuie într-o tiradă: „Am omorât, am ars sate și am siluit femei. De ce? Pentru că erau turci și bulgari. Așa de prost am fost. Acum mă uit la un om și spun „E bun. E rău.” Ce îmi pasă mie dacă e grec sau turc?”. Relativismul cultural nu se limitează doar la a șterge diferențele etnice și merge mai departe spre nihilismul total, care exprimă poziția fundamentală a personajului.  „Pe măsură ce îmbătrânesc, jur că nu mă mai interesează asta. Bun, rău, care este diferența? Țoți sfârșim la fel”.

Bineînțeles că negativismul lui Zorba ia forma unei afirmări plenare a vieții. (Aduceți-vă aminte că suntem într-o narațiune gnostică, iar albul e negru, nebunul e înțelept, iar moartea e viața).  Cum se manifestă această „bucurie” de a trăi? Simplu. „Să trăiești înseamnă să-ți deschei cureaua și să cauți belele”. Alte recomandări existențiale? „Un om are nevoie de un pic de nebunie sau altfel…Sau altfel? Nu are curajul să rupă lanțul și să fie liber”. Sună banal doar pentru că ne-am obișnuit într-o asemenea măsură cu un astfel de repertoriu sapiențial astfel încât singurul lucru care ne șochează, la o adică, este cumințenia sfatului. Doarun pic de nebunie? Să fim serioși…

Toată aventura comună a lui Zorba și a lui Basil, întreprinderea lor comercială, este o prăbușire de proporții, moment simbolic, probabil, pentru anihilarea mai de anvergură proiectată în film. Nu rămâne nimic în urmă, se duce totul de râpă,  fiecare urmează să o ia hoinar pe drumul lui, dar ce mai contează… A fost „un dezastru splendid” iar satisfacția de a-i vedea în special pe călugări cum fug speriați de prăbușirea instalației pare că a meritat orice efort. Mai puțin acela de a pierde vreo două ore pentru a urmări filmul.

http://karamazov.ro/

Editorial

Ion Vieru – Propaganda de ieri si de azi.

 

Paradoxal, jurnalismul în România a devenit mai suspect după 1990 decât înainte, când a funcționat sub specia specializării culturale, științifice și a propagandei engros. Libertatea de expresie, înainte de-a aparține jurnaliștilor, a intrat pe mâna trusturilor și a celor preocupați nu neapărat să câștige bani de pe urma afacerilor, ci să contribuie la stabilitatea sau ascensiunea unor grupuri de putere. Jurnaliștii au devenit o parte neglijabilă a ceea ce este astăzi presa și din motive care-i privesc direct. Ceea ce se întâmplă în presă face parte din tabloul tot mai simplificat și mizer al României. Implicarea serviciilor în acest teritoriu subminat și expus tuturor jocurilor posibile pare să nu aibă un punct sigur. Chiar dacă totul a fost pus la cale cu foarte multe decenii în urmă, pe vremea când presa și cultura intrau sub controlul partidului unic, nimic nu a reușit să diminueze raportul de forțe exercitat asupra libertății cuvântului. Decizia CSAT-ului, avându-l președinte pe Traian Băsescu, prin care presa a fost declarată vulnerabilitate la adresa siguranței naționale, a rămas în vigoare și astăzi. În aceste condiții, presa din România se află în colaps, în mijlocul unei spirale care se poate declanșa în orice moment. Dubla apartenență a unor jurnaliști la serviciile secrete și redacțiile jurnalelor sau instituțiile media publice n-ar fi un capăt de țară dacă serviciile ar fi în slujba unor interese strict democratice. Situația instituțională din România, și nu numai a serviciilor, a coborât mult sub standardele minime, încât presa chiar este o vulnerabilitate. În acești ani am asistat la câteva intimidări majore asupra presei efectuate sub tot felul de acoperiri rămase fără consecințe.

Cu toate reușitele acestea, politicienii, serviciile, adversitățile curente care se exercită asupra libertății presei nu pot avea succesul pe care și-l propun. Autoritate nu au avut în mod redutabil nici cenzura, nici serviciile, respectiv Securitatea. Faptul că fostul președinte al României constituțional democratice a venit cu argumentația că presa ar destabiliza societatea este un motiv sigur de anulare a tuturor beneficiilor pe care un fost președinte le-a dobândit în prezent. Invocarea motivelor care au adus presa la nivelul unor inadmisibile grupuri de interese constituie însuși rechizitoriul asupra situației țării. Colaborarea cu serviciile secrete a oricărui cetățean ar trebui să aibă un cadru legal, a cărui încălcare să fie pedepsită de alte instituții publice sau organizații de apărare a drepturilor constituționale. Constrângerea, încălcarea drepturilor celorlalți prin această colaborare și racolare ar trebui aspru pedepsite. Democrația pe care a înțeles-o Traian Băsescu este una de maidan, unde lucrurile sunt controlate prin vectori ai forței nelegitime.

Presa constituită din jurnaliști acoperiți nu este diferită de grupurile care dau lovituri de stat în lumea a treia. Supremația acestor purtători de cuvânt ai unor personaje care s-au imaginat a fi serviciile în integralitatea lor a produs pagube democrației cât regimurile politice care au generat-o. Amestecul presei cu serviciile secrete arată o prăbușire a presei, nimic altceva. În ce privește serviciile, acestea ar trebui sa facă parte dintr-o altă discuție. Statul de drept și democratizarea au obligația să dizolve principial presa de partid și de stat, reprezentată de fenomenul colaboraționismului actual.

http://www.cotidianul.ro/

Editorial

Alexandru Petria – Corectitudinea politica este un nou totalitarism.

 

Se vrea o dictatură a minorităților asupra majorității de bun-simț, prezentată drept o culme a modernității.

Calul troian al ei sunt drepturile omului, de aceea enorm de mulți oameni se lasă înșelați. Și cred că se acționează pentru binele general.

Din cauza popo-marxiștilor (termenul îmi aparține!), care sunt mai virulenți la noi, LGBT și fanii, libertatea cuvântului a devenit deja o problemă.

Sunt promotorii cenzurii, cu valorile liberalismului perfid în guri. Fiindcă-s inculți, majoritatea nici nu realizează că-s practicieni ai marxismului cultural, nu ai liberalismului. Se pretind de dreapta, când, de fapt, sunt într-o aluviune periculoasă de stânga. Cenzura a renăscut, altfel decât pe vremea lui Ceaușescu, dar e tot cenzură, nu acadele, nu savarine.

Ciudații vor să dea direcția mersului societății, ca să fie singurele repere valide oficial. De la poponari la necrofili. Ca să nu fie discriminați, discriminează majoritatea. În unele locuri, a ajuns să fii privit ca o rușine că ești un bărbat alb, cu succes la femei, să-ți susții masculinitatea. Dacă ești și bogat, chiar că e jale.

E o vreme a aberațiilor gândirii, care o să atragă implozia națiunilor, dacă nu se acționează ferm, la nivel global. Distrugerea familiilor firești, contestarea diferențelor dintre femei și bărbați, a valorilor istoriei este un prim pas.

Pasivitatea majorității populației este un semn de slăbiciune, o acceptare a răsturnării balanței reperelor care ne-au însoțit prezența de-a lungul sutelor de ani, ca să fie înlocuită de monstruozități. E un drum spre abisurile involuției civilizației umane.

Nimeni n-are dreptul să ne impună să acceptăm anormalitatea.

Să lupți împotriva acestei pegre se înscrie în domeniul protecției democrației.

Editorial

Servando Gonzalez – Bestia a murit.

 

La sfârșitul vieții lungi a lui Fidel Castro, trebuie să punem în balanță marile sale succese și marile sale eșecuri, întrebându-ne care sunt acestea. Eu cred că tiranul cubanez a avut numeroase realizări importante și un singur mare eșec.

Una dintre principalele sale realizări a fost faptul că și-a convins atât prietenii, cât și dușmanii, că este comunist. În orice caz, dovezile arată că ideologia pe care se baza Castro – sau lipsa acesteia – era mult mai apropiată de fascism decât de comunism.

Castro a fost fiul unui moșier înstărit care l-a trimis la Liceul Belén din Havana pentru a fi educat de către reprezentanții Ordinului Iezuit. Acolo, a ajuns sub influența unor preoți reacționari și a devenit cititor pasionat al lucrărilor lui Mussolini, Hitler și a fascistului spaniol Primo de Rivera.

Deși spusele sale pretind contrariul, Castro nu a fost niciodată marxist, comunist sau membru al Partidului Comunist Cubanez. Conform propriilor sale mărturisiri, era complet ignorant în fața doctrinei marxiste. Paradoxal, cei care au afirmat că Fidel Castro a fost un comunist au fost el însuși și adversarii săi din Miami.

O dovadă a înclinației lui Castro către fascism se poate observa în ultimele cuvinte pe care le-a rostit în apărarea sa la procesul de după atacul nereușit de la Moncada Garrison din 1953 : “Condamnați-mă, nu contează, istoria mă va grația.” Foarte asemănătoare au fost ultimele cuvinte pe care Hitler le-a avut de spus în apărarea sa la procesul de după Puciul de la berărie din 1923 : “Condamnați-mă, nu contează, Zeița Istoriei mă va grația.” Cuvintele lui Castro nu au scăpat neobservate de către comuniștii cubanezi, care l-au numit de multe ori “pucist” – “fascist” în argoul comunist.

Altă mare realizare a lui Castro a fost activitatea sa admirabilă ca agent secret – inițial pentru CIA, iar apoi pentru conducătorii CIA, conspiratorii globaliști ai CFR (n. r. Council on Foreign Relations).

La începutul anului 1948, pe vremea când studia dreptul în cadrul Universității din Havana, Castro a devenit o unealtă secretă  a guvernului invizibil american – a fost recrutat de CIA (care abia fusese înființat de către conspiratorii CFR) și trimis în Bogota, Columbia ca agent provocator pentru a lua parte la asasinarea reprezentantului Partidului Liberal Jorge Eliécer Gaitán și a instiga revoltele cunoscute sub numele de “Bogotazo”. Conspiratorii CFR au dat vina pe comuniști pentru Bogotazo și s-au folosit de frica generală de comunism și de Uniunea Sovietică pentru a justifica începuturile unei lungi operațiuni psihologice de ostilitate împotriva americanilor numită “Războiul Rece”.

Câțiva ani mai târziu, în 1956, premierul sovietic Nikita Hrușciov a propus strategia “coexistenței pașnice”. Conform acestuia, competiția dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite ar trebui să continue, dar din punct de vedere comercial, cultural și tehnologic, fără confruntări militare. Conspiratorii CFR au văzut în această declarație un pericol de li se demantela dușmanul pe care îl creaseră în mod artificial. Așa că l-au convocat pe fidelul lor agent, Castro, să ajute la rezolvarea acestei probleme.

Odată ce conspiratorii CFR i-au permis lui Castro să preia puterea în Cuba în 1959, acesta a condus la infiltrarea sovieticilor. Cu toate acestea, spre uimirea lor, de îndată ce l-au acceptat ca parte a sferei de influență comuniste, el a început să lucreze împotriva doctrinei “coexistenței pașnice” a lui Hrușciov. În acest scop, el a creat și a finanțat mișcări neoficiale anti-americane în America Latină și grupări teroriste în întreaga lume și a distrus partidele comuniste pro-sovietice în America Latină.

Acționând în numele conducătorilor săi de la CFR, a încălzit Războiul Rece. Totuși, în ciuda faptului că Fidel Castro era un agent al dreptei celei mai reacționare, reprezentanții politicii de stânga din lume l-au văzut ca pe un om al stângii.

Nu au reușit să vadă că era de fapt un agent al celor mai reacționari oameni de pe planetă : magnați ai petrolului, bancheri internaționali și directori generali ai corporațiilor multinaționale. Cu toate acestea, el a reușit să îi păcălească pe adepții politicii de stânga și pe “progresiștii” lumii, făcându-i să creadă că e un om al stângii căruia îi pasă de drepturile bieților fermieri și muncitori.

A doua marea realizare a lui Castro a fost folosirea Cubei ca spațiu de testare în scopul Noii Ordini Mondiale.

Conspirațiile referitoare la Noua Ordine Mondială s-au ascuns în spatele ideii pornite de cei de la CFR conform căreia Terra este suprapopulată, iar oamenii consumă prea mult din resursele planetei, care, prin lege naturală, le aparțin lor. Prin urmare, cele două scopuri principale pe care le au sunt depopularea și dezindustrializarea – exact ceea ce a reușit Castro în Cuba.

Contrar a ceea ce ar crede majoritatea, înainte ca Fidel Castro să preia puterea în 1959, Cuba nu era o țară subdezvoltată. Standardul de viață și de mentalitate al cubanezilor era, în medie, atât de apropiat de cel al vecinilor americani încât, din prima parte a anilor ’50, multe companii americane care se ocupau de comerț foloseau Cuba ca spațiu de testare a produselor înainte să le lanseze în State. Se pare că folosirea Cubei ca spațiu de testare pentru produsele, serviciile și ideile americane nu s-a terminat când Castro a preluat puterea în 1959. De fapt, Cuba a devenit, sub conducerea lui Castro, un experiment la scară largă bazat pe inginerie socială, o încercare menită să testeze Noua Ordine Mondială înainte de implementarea mondială a acesteia de către conspiratorii globaliști.

Iar Castro a avut un foarte mare succes. La mai puțin de zece ani după ce a ajuns la conducere, Cuba a devenit una dintre cele mai sărace țări din America Latină. După moartea sa, în majoritatea statisticilor de tip economic și social, Cuba abia a reușit să se plaseze deasupra statului Haiti.

Datorită defectelor sale de natură intrinsecă, comunismul a fost un eșec de tip social și economic. Dar ceea ce observăm astăzi în Cuba nu este un rezultat al unor politici greșite, cu atât mai puțin al ineficientului embargou american, ci al succesul distrugerii intenționate și planificate a unei țări și a locuitorilor ei, foarte asemănător fiind ceea ce conspiratorii CFR și marionetele lor au făcut în Statele Unite.

A treia mare realizare a lui Castro a fost păstrarea susținerii și admirației stângii “progresiste” americane în ciuda faptului că era principalul asasin al liderilor de stânga.

Există dovezi puternice potrivit cărora Castro, acționând în numele conspiratorilor CFR, a avut un rol cheie în asasinările președintelui american John F. Kennedy, a președintelui Chile, Salvador Allende și a președintelui Venezuelei, Hugo Chavez (6). De asemenea, l-a trădat pe Che Guevara și a permis capturarea și uciderea acestuia în Bolivia. Altă mare realizare a lui Castro a fost faptul că, în ciuda urii sale pentru homosexuali, era admirat de aceștia.

De când Castro a preluat puterea în Cuba, regimul său era deosebit de represiv față de homosexuali, fiind impusă o pedeapsă maximă de 20 de ani de închisoare pentru exprimarea în public a afecțiunii între homosexuali. Chiar și agentul CFR pro-Castro Herbert Matthews, care a vizitat Cuba în numeroase rânduri și care se mișca liber printre înalții oficiali ai guvernului lui Castro, a spus că “pare să existe o antipatie emoțională deosebit de puternică față de homosexuali în Cuba – pe care Castro o împărtășește”.

În 1963, Castro a aprobat “Operațiunea P”, numită astfel din cauza unui mare și negru “P” (de la “prostitutas, pederastas, proxenetas” – prostituate, homosexuali, proxeneți) desenat pe uniformele deținuților. “Operațiunea P” a fost o anchetă de mari proporții care a început cu o recenzare națională a homosexualilor efeminați. “Operațiunea P” a fost primul pas către crearea UMAP-urilor (Unități Militare pentru Sporirea Producției), un eufemism pentru lagăre de concentrare pentru homosexualii efeminați și a altor “deviați”. Deținuții UMAP erau supuși unui regim de muncă grea și abuzului verbal și fizic constant, inclusiv atacuri libere și hărțuire din partea măcelarilor lor, prizonierii puternici.

Acestea consider că sunt marile realizări ale lui Castro. Cât despre eșecuri?

Cred că marele eșec al lui Castro a fost încercarea sa nereușită de a distruge Statele Unite și întreaga lume în 1962. Contrar dorințelor sale, Castro nu a devenit vreodată cel mai mare criminal din istoria modernă a omenirii. Dar acest lucru nu a fost din cauză că nu a încercat. Nici Hitler sau Stalin nu s-au apropiat la fel de tare ca Fidel Castro de pornirea unui holocaust nuclear global care ar fi făcut ororile celui de-Al Doilea Război Mondial să pălească prin comparație.

Pe 3 octombrie 1962, cu câteva zile înainte de atacul de la criza rachetelor cubaneze, Castro l-a trimis pe unul dintre oamenii lui de încredere, teroristul antrenat Jorge Santiesteban, la New York, într-o misiune cheie. Odată ce Santiesteban a ajuns în New York, el a contactat restul echipei, care, conform estimărilor FBI, varia între 25 și 50 de oameni. Misiunea lor era provocarea unei explozii care urma să arunce în aer mare parte din Manhattan, inclusiv Statuia Libertății, magazinul universal Macy’s, numeroase stații de metrou, stația de autobuz de pe strada 42 și Grand Central Station, asemenea multor rafinării de pe malurile din New Jersey, cum ar fi Humble Oil sau Refining Company in Linden. În acest scop, ei au depozitat o cantitate uriașă de explozive la magazinul lui Garcia.

Însă planul sabotorilor era prea ambițios și includea prea multe persoane, iar FBI-ul a aflat rapid de existența lui și i-a reținut pe principalii conspiratori. Dacă lucrurile ar fi mers conform planurilor lor, americanii ar fi fost cu siguranță revoltați, iar o răzbunare împotriva statului cubanez ar fi fost încurajată. În zile tensionate de criză ca acelea, ar fi putut oare să fie considerat un atac preventiv al Rusiei împotriva Statelor Unite care ar fi declanșat o lovitură dureroasă la adresa Uniunii Sovietice cu consecințe imprevizibile?

Din fericire, planul a eșuat. Însă Fidel Castro este o persoană ingenioasă. După încercarea sa nereușită de a pune la cale un plan care ar fi putut declanșa o confruntare nucleară între cele două mari puteri, Castro și-a scos alt as din mânecă.

Pe 26 octombrie 1962, în timpul momentelor critice ale Crizei Rachetelor Cubaneze, Castro a mers la ambasada sovietică din Havana și a rămas acolo până la primele ore ale zilei următoare scriind o scrisoare către Hrușciov. Cea mai importantă parte a scrisorii o reprezintă eforturile lui Castro de a îl convinge pe Hrușciov că o invazie americană în Cuba este iminentă și cererea acestuia conform căreia, în cazul unei astfel de invazii, Uniunea Sovietică ar trebui să pornească un atac nuclear preventiv împotriva Statelor Unite. Daca ar fi avut loc, un astfel de atac ar fi dus la un devastator război nuclear care ar fi ucis majoritatea oamenilor din emisfera nordică.

Din fericire, conducătorul sovietic nu a acordat atenție dorințelor lui Castro, iar lumea a fost salvată de un Armageddon nuclear. Bineînțeles că scrisoarea lui Castro l-a speriat pe Hrușciov, căci acesta din urmă a început, în aceeași zi, să îi comunice președintelui Kennedy mesaje de conciliere într-un efort disperat de a pune capăt crizei.

Cu toate acestea, obsesia lui Castro de a distruge Statele Unite și întreaga lume nu s-a oprit odată cu trimiterea scrisorii către Hrușciov. În următoarea zi, în apogeul crizei, pe 27 octombrie 1962, un avion de spionaj american U-2 a fost distrus în estul Cubei de către o rachetă sol-aer sovietică (SAM). Numeroase explicații, unele dintre ele contrazicându-se reciproc, au fost aduse pentru bizarul eveniment, însă majoritatea oamenilor sunt de acord că distrugerea avionului a avut loc printr-o nerespectare a ordinelor lui Hrușciov.

Urmând ordinele lui Castro și ignorând îndemnurile sovietice, în dimineața zilei de 27 octombrie, baterii de artilerie antiaeriană ale armatei cubaneze au început să tragă către avioane americane de cercetare ce zburau la joasă altitudine, distrugând cel puțin unul. După cum însuși Castro i-a spus lui Tad Szulc, “Sunt absolut sigur că dacă zborurile la joasă altitudine ar fi fost reluate am fi distrus unul, două, trei dintre avioane… Cu atâtea baterii de artilerie în acțiune, am fi distrus câteva avioane. Nu știu dacă asta ar fi pornit un război nuclear.” (11) Deși echipele cubaneze operau pistoale antiaeriene, puternicele SAM-uri se aflau sub controlul strict al sovieticilor, iar cubanezii nu aveau acces la baze și nu știau să le opereze. Totuși, pe la ora zece în aceeași dimineață de sâmbătă, un U-2 american a fost distrus de un SAM în Los Angeles, lângă Banes, în provincia Oriente.

Ani mai târziu, în 1989, Aleksandr Alekseev, fost ambasador sovietic în Cuba și înalt ofițer  KGB, care a fost “turnat” de Castro, a spus că acel U-2 a fost distrus de către un “comandant sovietic irațional  al apărării aeriene”.

http://www.anacronic.ro/

Editorial

Contele de Saint Germain – Soferul de camion Coldea, betiv fruntas din satul Tarnova!

 

Se crease o legendă în legătură cu fostul șef operativ al SRI, generalul Florian Coldea: cum că ar avea o inteligență mult peste medie. Nu puțini dintre cei care interacționaseră nemijlocit cu el spuneau asta, obligându-ne, într-un fel, să-i credem pe cuvânt din moment ce prea multe elemente concrete cu care să decidem singuri asupra IQ-ului său nu prea ni se furnizaseră de-a lungul timpului.

O altă legendă spune, însă, că îți poți da seama cum este cineva cu adevărat  analizându-i reacțiile în momentele dificile. Or, având în vedere dezvăluirile de ultimă oră ale colonelului Dragomir (și nu numai), putem accepta că domnul Florian Coldea trece, în prezent, printr-un moment dificil.

Confruntând cele două legende, cu ajutorul interviului pe care Florian Coldea l-a dat ieri, am ajuns la concluzia din titlu: generalul Coldea nu e nici pe departe atat de deștept pe cat se spune!

În primul rând pentru că în vederea acestui interviu s-a adăpostit, ca un pudel care are de gând să latre dezlănțuit la un dog german, sub pulpana dezinhibatei Ioana Ene Dogioiu aflată de mai multă vreme în misiune la oficina sistemului ocult numită Ziare.com. Pentru cei mai puțin informați voi preciza că doamna Dogioiu este cea care, la o emisiune a lui Rareș Bogdan, încuviințată de zâmbetul tâmp al amfitrionului, a emis următoarea profesiune de credință: “Din păcate, nu-i putem lua cu cătușele pe judecătorii de la Curtea Constituțională, pentru că au imunitate. Nu putem, DAR EU ASTA AȘ VREA!”.

Așadar, marele și neînfricatul general SRI care, zice-se, a condus ca păpușarii, prin sfori, țara asta în ultimii ani, alege să-și apere reputația nu la un ziar național sau la o televiziune majoră ci la o fițuică de casă a SRI. De ce? Pentru a fi sigur că nu-i va fi încălcată „intimitatea” mai mult decât el însuși e dispus să și-o expună pentru „a da bine”.

În al doilea rând pentru că, încercând de mai multe ori să fie subtil în răspunsuri, s-a contrazis și s-a decredibilizat mai ceva ca un comis voiajor care insistă să vândă publicului aguridă (verde) pe post de hamburg (negru).

Iată câteva exemple (doar câteva) prin care domnul general pierde încă din start încrederea cititorilor.

În preambulul interviului reporterul prezintă o selecție a celor mai „tari” afirmații ale interlocutorului.

Multe dintre acestea au darul să declanșeze în cunoscători chicoteli ironice, atât sunt de gogonate.

Dar să ne oprim asupra uneia: „Nu stiu nimic despre arhiva SIPA, iar continutul acesteia nu a interferat in vreun fel cu activitatea Serviciului”.

Oare există cineva interesat de politică și actualitate românească , deci minim informat, care să creadă o asemenea minciună? Când despre arhiva SIPA au fost campanii întregi de presă de-a lungul mandatului domnului Coldea? Când într-un raport al ministrului justiției de la acea vreme se precizează că „becul ars” de la arhivă a fost înlocuit de un ofițer SRI? Când a fost o discuție instituțională aprinsă dacă arhiva SIPA să treacă la SRI sau nu?

Cum să spui tu, deșteptul pământului, marele aranjor de done câștigătoare, stăpânul inelelor, infailibilul conducător din umbră, că nu știi NIMIC despre arhiva SIPA? Când ai fost surprins pe propriul birou cu bilețele compromițătoare despre judecătorii CCR? Când arhiva SIPA este un tezaur informativ visat de orice serviciu de intelligence? Păi dacă admitem, prin absurd, că n-ai știut nimic, atunci înseamnă că ai fost un incapabil. Un  impostor profesional. Asta ai fost? Nu cred!

Cred că, acum, tensionat de evenimente, ai început să răsufli pe la garnituri. O adevărată binefacere pentru cititori. Le dai cheia în care să-ți citească, mai departe, interviul. Cheia este aceasta: „pielea mea mai presus de toate”.

Mai atrag atenția în acel rezumat introductiv, și alte „jaloane” de sinceritate ale intervievatului, la fel de strident decredibilizante ca și afirmația comentată mai sus. Cum ar fi:

– în perioada mandatului meu, nu a existat nicio firma acoperita sau care sa fi contribuit vreodata la bugetul SRI;

– afirm din nou, cu toata taria, cu toata responsabilitatea functiei pe care am avut-o si cu intreaga raspundere legala, ca nu exista ofiteri acoperiti in justitie. Nu exista ofiteri acoperiti in politica;

– am fost implicat in activitati de cooperare cu procurori ai Ministerului Public, deci inclusiv cu DNA, in limita atributiilor noastre legale. Nu am ordonat arestari.

Să te doară burta de râs, nu alta!

Apropo de ultima afirmaţie. Oare să fi uitat atât de  repede Florian Coldea înregistrarea următoare?

„Interlocutor: Şi aveţi înregistrări cu toţi?

Traian Băsescu: Coldea, doamna Kovesi, judecătoarea Camelia Bogdan. Bă, da’ să vezi conversaţia când îmi spuneau că îl luăm pe Mustaţă din complet. […] Să-i vezi când vorbeau a doua zi după condamnarea, care cum le-o spusese cu trei zile înainte, s-a împlinit. Cum îmi spunea mâîne îl luăm pe Mustaţă şi intră Camelia Bogdan. Să-i vezi după o zi când spuneau am vorbit cu Camelia Bogdan şi a spus că dacă aveam Codul Penal îi dădea 20 de ani, a putut să-i dea doar zece.”

Cum de onorabilul şi patriotul Coldea nu l-a dat în judecată pe Traian Băsescu pentru calomnie? Sau măcar să-l contrazică public? Pentru că aşa a fost! Cum afirmă şi Dragomir!

Aș putea comenta o zi întreagă bazaconiile generalului din respectivul interviu. Ce-ar aduce în plus, însă, când deja ne-am lămurit? Omul minte de îngheață apele ca să-și scape pielea. Simplu și rușinos pentru un general al României!

Vreau să mă opresc însă și la un alt aspect, care mi se pare spectaculos.

De cel puțin două ori în acest interviu generalul Coldea vorbește despre „regula de aur a activității de intelligence”. Știți care e aceasta? Surpriză:
Eu nici nu confirm, nici nu infirm unde, cand, cu cine, in ce scop sau in ce calitate am realizat intalniri, pastrand regula de aur a activitatii de intelligence.”.

Vă amintiți cine a mai invocat / aplicat recent această regulă? Desigur că vă amintiți: atât doamna Kovesi cât și domnul Oprea. Să deducem de aici că cei doi desfășoară activități de intelligence? Ne cam obligă la asta Florian Coldea.

În lipsă de argumente solide la acuzațiile cu aterizare „la punct fix” formulate de Daniel Dragomir, generalul Coldea mută șiret într-o parte „punctul fix” pentru a putea exulta fals: „a ratat ținta”!

Iată o mostră de astfel de șiretlic: „Eu afirm in mod responsabil – si pot proba aceste lucruri – nu avea cum sa vada ofiteri acoperiti intrand sau iesind de la mine din birou”. Dar Dragomir nu a afirmat niciodată despre cei trei nominalizați de el că ar fi fost ofițeri acoperiți. Chiar a insistat asupra acestui amănunt, că el îi demască drept unelte ale lui Coldea, nu ofițeri acoperiți”.

Dar cel mai spectaculos truc defensiv din declarațiile lui Coldea derivă din următorul fragment de interviu:

Reporter: De ce sa nu si-o asume [încălcarea legii de către ofițeri SRI prin recrutarea unor procurori sau judecători acoperiți, n.a.] cat timp datele despre eventualii magistrati “acoperiti” sunt secrete, iar deconspirarea reprezinta infractiune?

Coldea: Aceasta este partea cea mai grava a unei astfel de acuzatii [că ar exista magistrați acoperiți, n.a.]. In unele cazuri, chiar as numi-o ticalosie, este intretinuta cu buna stiinta pentru ca nu se poate elimina dubiul prin declaratii publice.

Mai pe înțeles, generalul Coldea se plânge că ofițerii SRI nu pot demonstra altfel decât prin declarații publice că nu există magistrați acoperiți. Dacă ar face-o prin documente (care sunt secrete), ar însemna să devoaleze numele tuturor acoperiților, din toate domeniile, ca să se vadă că printre ele nu sunt nume de magistrați. Ceea ce ar constitui o infracțiune.

Pe de altă parte însă, cei din societate care formulează acuzațiile (că ar exista magistrați acoperiți) se înmulțesc exponențial, pe zi ce trece, și sunt susținuți de terțe mărturii și fapte/abuzuri strigătoare la cer din măruntaiele justiției. Dacă ne limităm doar la cazul procurorului Portocală, observăm cât de susținut este acesta, în ciuda comportamentului său de psihopat periculos. L-ar apăra sistemul ocult cu atâta nerușinare pe Portocală dacă nu ar fi omul său? Greu de crezut!

Trucul defensiv al lui Coldea este: constrângerile de confidențialitate ale SRI mă împiedică să mă apăr mai convingător decât pot să o fac prin declarații. Se face însă că uită, de data asta, de „regula de aur a activității de intelligence” pe care a invocat-o repetat în interviu și care-i permite, prin aceleași constrângeri de confidențialitate,  să ascundă adevărul despre sufrageria lui Oprea, sau despre întâlnirile sale cu diverse unelte din presă.

Una peste alta, un interviu mincinos, neconvingător, plasat sub semnul scuzelor ceaușiste cu „agenturili”.

Să încheiem cu ilustrarea acestei ultime afirmații.

Coldea nu se consideră atacat pe persoană fizică. El, ca și Laura Kovesi, se identifică cu instituția pe care a condus-o și, deci, dă o alarmă instituțională, invocând interesele României. Luați aminte:

Exista forte interne si externe care si-ar dori servicii romanesti inhibate si retrase in cazarma, pentru ca unii sa isi realizeze planurile si obiectivele care nu au nimic de-a face cu interesele Romaniei”.

Coldea nu e Coldea. Coldea e România!

http://www.conteledesaintgermain.ro

Editorial

Ninel Ganea – Privilegii si robie!

 

Sub impresia luptei nesfârșite contra privilegiilor, împotriva discriminărilor și a nedreptăților sociale, trăim cu senzația că ne aflăm în cea mai justă și echitabilă dintre lumile de până acum. Mai e doar un mic pas de făcut până să ne odihnim după atâtea eforturi revoluționare în raiul egalitarist desăvârșit, unde nu este nici discriminare, nici intoleranță. Așa că nu trebuie să ne pierdem speranța. Cu barosul într-o mână și steagul roșu ori albastru (după caz) în cealaltă, vom reuși să punem la pământ toate rămâșițele de normalitate. Democrația de rit modern triumfă abia când diferențele dispar, iar uniforma predomină. Toți am devenit la fel. Establishmentul și politicienii își fac selfieuri, umblă îmbrăcați casual, merg la concerte pop, posteză pe rețele sociale, vorbesc fără fasoane chiar și când ne transmit chestiuni importante, merg la pușcărie ca toți oamenii obișnuiți etc.

Și, cu toate acestea, există mici deosebiri, de cele mai multe ori foarte puțin subliniate, care ne arată că există un discurs dublu, iar diferențele, departe de a se micșora, capătă amploarea unor trăsături de castă. Iar aici nici măcar nu luăm în considerare starea financiară…

Să luăm, de pildă, o problemă la zi, cum ar fi controversa vaccinurilor. Nu există figură respectabilă (cu alte cuvinte, cointeresată într-un fel sau altul) care să nu recomande cât mai multe înțepături pentru binele nostru, al tuturor, ca omenire, căci astăzi gândim doar în termeni globali. Însă, după cum dezvăluia un articol din Der Spiegel, în 2009, guvernul german și cancelarul Angela Merkel primeau un cu totul alt produs pentru vaccinare decât cel oferit publicului larg. Sigur că problema vaccinului este, în primul rând, o problemă de drepturi și jurisdicție clasică, iar a ceda inițativa și în această chestiune statului înseamnă a mai face un pas serios înapoi spre distrugerea copiilor și a familiilor. Dar lăsăm această dezbatere pentru altă dată, la fel ca și discuția despre alarmismul prefabricat al producătorilor de medicamente și țuțărilor lor. Pentru moment singurul lucru relevant este că reprezentanții guvernului german (model de europenitate, civilizație, cinste și integritate) se protejau prin alte medicamente decât cele recomandate și impuse publicului larg.

Suntem, la rândul nostru, destul de familiarizați cu această ipocrizie, mai ales în domeniul sănătății. Cu toate că se pledează activ pentru avantajele mărețe ale sistemului public autohton, figurile respectabile preferă avantajele incomensurabile ale spitalelor din Occident. Aceeași stare de fapt apare și în domeniul educației, acolo unde viitoarele elite nu sunt plămădite în laboratoarele de îndobitocire ale școlii publice, ci iau calea exilului sau a școlilor private.

Nu trebuie să accentuam aici excepționalismul românesc, deoarece nu suntem pionieri în rele, ci doar maimuțe silitoare. Bill și Melinda Gates, de pildă, au investit sute de milioane de dolari în programul de educație american “common core” – prin care copiii sunt pur și simplu distruși intelectual și moral – însă odraslele lor frecventează școli în care nu se predă după această programă ucigașă.

 

De asemenea, aceiași mari filantropi, și nu doar ei, au investit averi fabuloase pentru răspândirea și legitimarea culturilor de organisme modificate genetic. Însă și aici, ca și în alte cazuri, rămâne valabil adagiul: “spune-mi ce mănânci, ca să-ți spun cine ești”. La Casa Albă, de pildă, în meniul fostului președinte figurau aproape exclusive produse organice, asta deși Barrack Obama era unul dintre susținătorii consacrați ai OMG. Partizanatele stânga-dreapta nu își au locul nici aici. Fosta administrație republicană Bush prefera același tip de produse, deși, altfel, dădea bine în fața establishmentului să promoveze produsele modificate genetic. Iar veșnica pretendentă Hillary Clinton avea pe masă doar bucate din ingrediente organice, indispensabile pentru a susține discursuri în favoarea culturilor de organisme modificate genetic.

La rândul lor, conducătorii noii speranțe pentru ordinea mondială, China, au învățat rapid că există o distincție de gust și sănătate între organic și artificial. În consecință, elita politică de la Beijing, atleții țării, marii industriași, mănâncă un pic altfel față de popor. Omul obișnuit înghite carne cu steroizi, pește cu hormoni, lapte cu aditivi și legume contaminate. Ceilalți au rețele proprii care se îngrijesc de calitatea produselor. “În capitală, fermele de aprovizionare specială sunt situate lângă aeroport, în zona rezidențială, acolo unde sunt expații și școlile internationale, dar și în nord-vest, departe de poluarea orașului supraîncărcat de mașini și oameni”, descria situația un jurnal american.

Lupta directă contra diferențelor și privilegiilor, stipendiată deloc paradoxal tocmai de cei care profită cel mai mai mult de pe urma lor, nu aduce nimic bun și e absolut sigur că va accenuta pe termen scurt, mediu și lung, tocmai acele rele pe care se presupune că le combate. Tot ceea ce are importanță este de a le reda oamenilor libertatea de a-și crește copiii așa cum vor (fără vaccin și fără școala publică), de a-și cultiva pământul după cum cred de cuviință șamd. Ori noile pachete legislative, pregătite în laboratoarele tehnocrate de pretutindeni, nu fac altceva decât să facă din ce în ce mai rară această libertate indispensabilă pentru supraviețuirea morală și fizică. Privilegiile vor exista întotdeauna, cu diferențe notabile și esențiale de la o epocă la alta, dar ochiul fixat prea atent și nediscriminatoriu, ne face să pierdem din vedere lucrurile cu adevărat relevante. Mai ales când fărăme de libertate (o grădină privată, homeschooling) sunt încă posibile.

http://www.anacronic.ro/