Editorial

Dan Diaconu – M-am saturat de America!

 

M-am săturat de SUA!

M-am săturat de sfaturile lor, de susţinea lor pentru dictaturile deviante din ţara mea, de amestecul grosolan în treburile noastre interne. SUA e mai toxică decât Uniunea Sovietică de pe vremuri, mai rudimentară decât soldaţii ruşi care violau femei şi umblau cu ceasurile de masă legate de gât, mai hrăpăreaţă decât SOVROM-urile, întreprinderile care jefuiau economia românească.

Agenţii paraşutaţi sau pregătiţi azi de SUA sunt mai violenţi şi mai imbecili decât veneticii veniţi în anii 50 pe tancuri pentru a instaura prin teroare „democraţia popoarelor”. De altfel, ceea ce se întâmplă acum e o reinstaurare a acelei terori, utilizând tehnicile moderne de propagandă şi control. De-aceea nu e de mirare că agenţii folosiţi acum sunt, de cele mai multe ori, odraslele celor veniţi pe tancuri. Fie că vorbim de unul care se dă istoric american, dar a copilărit în Primăverii, de altul care chipurile apără o etnie de „violenţa” românilor, asta după ce tac-su a stat o istorie călare pe „izvorul” de marxism-leninism, fie că sunt atâţia alţi tiriplici mâncând rahat de la diverse niveluri ale statului-paralel-terorist instaurat absolut ilegitim.

Stalinismul se reinventează prin figuri sinistre precum cea a neotătucului băsescu jucând rolul lui Gheorghiu Dej şi ţinut la putere prin teroare sau a stalinistei Koveşi, reîntruparea naturală a Anei Pauker. Securitatea de azi e la fel de violentă precum cea din trecut, iar Justiţia a ajuns o jucărie telecomandată prin interpuşi de-ai Washington-ului, o formă fără fond, similară „Tribunalelor Poporului”, acele instituţii care executau fără milă orice individ bănuit a aduce atingere „măreţei idei a comunismului”. Pe vremea aceea tancurile erau cele care asigurau „adeziunea” faţă de ideile comunismului revoluţionar. Acum nu mai e nevoie decât de-un ambasador prost şi ticălos care poate face orice-l taie capul. Asta pentru că va găsi de fiecare dată ecouri pozitive în presa subvenţionată prin agenturi, instituţii de presiune lucrând acum la lumină ca onorabile ONG-uri. Ruşii au instaurat Scânteia ca organ suprem al presei de partid şi de stat. Dacă te cânta cineva la Scânteia erai distrus. Acum scânteia propagandei de atunci s-a multiplicat. Avem televiziuni care înfierează de mii de ori mai revoluţionar decât „Scânteia”, site-uri care au reintrodus teroarea înfierării proletare şi logica buruienoasă a anilor 50. Şi-avem, desigur, sute şi mii de „voci ale poporului” care repetă sincronizat pe facebook, pe bloguri şi în tot mediul electronic sloganurile şoptite cu binecuvântarea „luminii” de la Ambasada SUA.

Sunt disperat să constat că biata mea ţară trebuie să treacă din nou printr-o etapă nefastă a istoriei. A fugit de teroarea rusească atunci când mai slăbise laţul pentru a se înhăma benevol la un laţ mult mai pervers şi mai strâns. Am fugit de falsitatea „unanimităţii” pentru a intra în coşmarul lipsei de valoare a votului corect. Am căutat să păşim pe un alt drum scârbiţi de lipsa libertăţii cuvântului pentru a trezi înhămaţi în jugul corectitudinii politice, a nou-limbii „democratice”. Înainte erai înfieerat cu mânie proletară pentru opiniile care nu se potriveau ideologiei, azi eşti automat exclus pentru că nu repeţi în credinţă şabloanele lingvistice şi de gândire ale neo-ideologiei. Am fugit ca de dracu de comunism pentru a nimeri în comunismul de piaţă, în care statul a fost înlocuit cu corporaţia, propagandistul de partid cu „băiatul de la marketing”, iar şeful de cadre cu „stăpânul stupid” de la HR. Comunismul a murit pentru că nu era suficient de radical. Am fugit de el pentru a ne trezi în plin neoliberalism, versiunea mai tânără, mai vivace şi mai setoasă a comunismului.

Am trăit în vremea cealaltă lucrurile care acum vin „la implementare”, impuse cu aceeaşi esenţă. Am suportat imbecilitatea, incultura şi primitivismul comuniştilor astfel încât reluarea de la zero a aceloraşi metehne stupide sub tragicomica butaforie a democraţiei „de sorginte” americană mi se pare cea mai proastă glumă a istoriei. M-am săturat de SUA pentru că eram sătul până peste cap de Uniunea Sovietică. M-am săturat de propaganda americană pentru că cea comunistă îmi provoca greaţă. M-am săturat de business-urile lor, de eticheta şi de „value proposition-urile” lor pentru că eram deja scârbit de modul în care eram jefuiţi de ruşi. A sări de la unii care te furau la alţii care iau fulgii de pe tine, dar mai cu ştaif, e o altă faţă a neputinţei, a ironiei nefaste a istoriei.

M-am săturat de SUA ca de mere acre! Nu-mi plac filmele lor de căcat în care eroul „cel mai pozitiv” babardeşte eroul „cel mai negativ”, nu-mi place cultura superficialităţii pe care-o impun lumii, nu-mi place prosperitatea lor tradusă în obezitate, nu-mi plac excesele lor ridicate la rang de bunăstare, nu-mi place nimic din ce e-al lor! M-am săturat de butaforia ieftină vândută pe post de marfă de lux, de zâmbetul fals care ascunde în spatele său adevărate tragedii, de lumea poleită la suprafaţă pentru a arăta bine, în timp ce-n subsoluri sau în spatele „frumuseţii” tronează mizeria cea mai cruntă.

M-am săturat de voi, imbecililor! Nu vreau să fiu „om carcasă”, nu vreau să fiu superficial ca voi! Ştiu că am o viaţă – scurtă ce-i drept – dar, cu atât mai mult, ştiu că sunt obligat să trăiesc tot ce poate fi mai bun, nu doar să mă prefac, să-mi impun şi să cred că surogatele pe care le livraţi voi ţin loc de fericire şi împlinire.

M-am săturat de SUA! Plecaţi la dracu’ cu ea, acolo unde-i e de fapt locul! http://trenduri.blogspot.ro/

Anunțuri
Editorial

Sorin Faur – Occidental vs. accidental.

 

Nimic occidental/european în contestarea de stradă a consecințelor rezultatului unor alegeri libere, organizate chiar de perdanți.

Nimic occidental/european în respingerea unei propuneri pentru funcția de prim-ministru sub pretextul, obscur și neclarificat juridic, că personana ar reprezenta o amenințare la securitatea națională.

Nimic occidental/european în înlocuirea logicii formale cu logica penală și instaurarea celei din urmă ca element unic în evaluarea tuturor relațiilor din societate.

Nimic occidental/european în susținerea constantă și chiar în prezența fizică a unui președinte apolitic la proteste antiguvernamentale neautorizate, motivate de emiterea unui act normativ legal a cărui contestare a fost respinsă de trei ori la Curtea Constituțională, iar cercetarea penală aferentă emiterii a fost certificată ca încălcare a principiului separației puterilor în stat.

Nimic occidental/european în nesancționarea, ba chiar felicitarea elogioasă a unor instituții și persoane cu funcții publice care au încălcat repetat Constituția.

Nimic occidental/european în locul fruntaș în UE la condamnări CEDO pentru încălcări de drepturi și libertăți fundamentale.

Nimic occidental/european în refuzul insurgent de scoatere a autorității judecătorești de sub controlul politicienilor agreați și al serviciilor secrete.

Nimic occidental/european în transformarea forului legislativ într-o circotecă nevrotică, mobilată cu gesturi și acțiuni destinate exclusiv satisfacerii apetitului pentru populism al unui electorat trezit brusc din somn cu stridențe din trusa de scule propagandistice a celor mai rudimentare regimuri autoritare din istoria modernă.

Nimic occidental/european în completa conspirativitate a deciziilor în materia relațiilor internaționale și a poziționării statului în interiorul Uniunii Europene.

Mai nimic occidental/european în pro-europenismul/pro-occidentalismul neaoș. https://gandeste.org/

Editorial

Ninel Ganea – Cititi, baieti, numai cititi!

 

Printre multiplele tare ale sistemului de educație se numără și aceea că descurajează lumea de la citit, deși vina e doar parțial a școlii. Conform unui editor de carte, în perioada comunistă, Heidegger apărea în 30.000 de exemplare, dar astăzi tirajele sunt jenante. Sigur că nu existau atâția existențialiști în România, însă măcar lumea își mai omora timpul cu cititul, sau pur și simplu găsea de bon ton să aibă în sufragerie o bibliotecă bine echipată cu nume dintre cele mai diverse, de la Sofocle la Mihai Beniuc. Vremea a trecut, iar sufrageriile au devenit livinguri în care tronează o plasmă imensă și trei rafturi aranjate cu skepsis New Age.

Intelectualii neadaptați se simt părăsiți, iar noi profeți în cinism anunță cu bucurie moartea cărților și a literaturii. Se mai aud și câteva strigăte de împotrivire, însă mai mult din reflexe și dependențe dobândite în timp. Vinovații de serviciu sunt considerați internetul, televizorul, vremurile, deși toată această enumerare reprezintă o confuzie a cauzei cu simptomul.

Cred că toată problema “lipsei de cultura” este în bună măsură prost pusă deoarece nu ia în discuție tema canonului literar. De pildă, dacă între doi autori, să spunem la întâmplare Charles Bukowski și Dr. Johnson, nu există nicio diferență calitativă și de natură, așa cum reiese de pildă din manualele de literatură universală, iar preferința pentru unul dintre ei se face doar emotivist, atunci alegerea inevitabilă pe termen mediu și lung este să aleg televizorul, internetul, discoteca sau orice altceva îmi satisface mai bine dorințele și preferințele imediate. Iar dacă alegerea se va face pentru un autor modern (exceptând, bineînțeles, nume ca T.S. Eliot în faza conservatoare sau alții, foarte puțini, asemănători) atunci lectura nu va fi decât o inițiere mai soft sau mai hard, după caz, în relativism cultural. Și, dacă toate sunt la fel, totul devine foarte convenabil și consumerist în termeni de alegeri personale.

Astfel, problema cititului se leagă de dispariția unor standarde și criterii obiective, raționale prin care să poată fi justificată natura superioară a acestei activități. Așa că întrebarea “de ce ar trebui să citesc x și nu y” a devenit cu timpul “de ce ar trebui sa citesc, în general”, pentru că ordinea naturală pe care se baza raspunsul la prima intrebare a fost demolată în ultimii 200 și ceva de ani.

Paul Bourget ne povestește că, tânăr fiind, a aprofundat lucrările lui Stendhal și Baudelaire și alte lucrări de literatură modernă de același tip. Autorii despre care vorbește, departe de a-i servi drept stimuli ai voinței și rațiunii, l-au invitat pur și simplu să se retragă într-un colț și să încerce experimente ciudate pe seama propriei naturi afective. Cea mai bună literatură clasică nu are tendința de a ne induce o anumită stare emoțională și cu atât mai puțin o anumită stare nervoasă; ea face apel mai degrabă la rațiunea și imaginația superioare – acele capacități care ne oferă o cale de scăpare de noi înșine și care ne permit să devenim participanți la viața universală. (Irving Babbitt – Literature and the American College).

Iar după ce au predat o versiune progresivistă a literaturii și istoriei, profesorii se miră inocent, dar inutil, că rezultatul se traduce în dispariția cărților…http://www.anacronic.ro/

Filosofie, Miscarea Legionara, Editorial

Radu Gyr – Studentimea si idealul spiritual.

 

Bucuriei mele de a fi fost poftit de cãtre tineretul intelectual al Craiovei sã cuvântez despre aspiratiile si idealul studentimii de azi, ca unul al cãrui suflet simte o solidaritate deplinã cu întreaga dinamicã a viselor tinerilor cãrturari de pe bãncile universitãtii, acestei prime bucurii i se alãturã, desigur, bucuria de a conferentia în orasul în care am copilãrit cu toatã limpezimea anilor mei de-atunci, am scolãrit si, mai târziu, am vibrat cu toate frãmântatele lãute ale adolescentei mele.

Au fost ani, aici, în inima Olteniei, peste care am trecut, cu azururile zãrilor boltite pe suflet: ani, în a cãror luminã m-am îmbãiat ca-n apele de miere ale Amaradiei si pe care n-am sã-i pot uita niciodatã.

Îngãduiti-mi , deci, ca aceste dintâi cuvinte ale mele sã fie, în acelasi timp, un salut adus tineretului cãrturãresc de care mã stiu legat cu veriga de foc a aceluiasi ideal si un omagiu închinat orasului unde mi-am plâns lacrimile primelor deceptii si unde mi-a înseninat obrajii surâsul bucuriilor priore.

Cãci dacã, uneori, rigiditatea fãrã nici o razã de comprehensiune pentru sufletului copilului, a unui director de liceu bolnãvicios, a înveninat ultimii ani de scoalã ai liceanului care am fost, am întâlnit, în schimb, sfatul de dascãl luminat, dragostea sfântã pentru artã, îndemnul si încurajarea profesorului meu iubit, C. D. Fortunescu, în casa deschisã ca un zâmbet, a poetei Elena Farango,unde amfitrioana, cu marea ei aristocratie sufleteascã, a asternut catifele peste începuturile mele literare, apoi întreg sirul de prietenii, dragi mie si azi, primele avânturi literare – si lângã acest entuziasm cu aripi al adolescentei mele-, prietenia lilialã si ochii tristi de tânãr voevod bolnav ai scumpului meu Milcu, poetul cu inimã de crin si cu zãpezile topite într-un mormânt, pe care amintirile – brãtãri la gleznele mortii – mi-or arde, totdeauna, vâlvãtãile lor de topaz, în acele ore mãtãsoase si pure ale reculegerii depline.

Tânãrul de ieri, tânãrul de acum

Si fiindcã am întreprins o palidã incursiune în amintiri, sã-mi dati voie sã-mi retrãiesc în clipele de fatã, câteva din stãrile mele sufletesti, în preajma vârstei de 19 ani, când, sfârsind liceul, mã pregãteam sã intru în universitate.

Aceastã aducere aminte a unor stãri interioare îmi serveste nu numai de cãrãruie initialã spre miezul conferintei mele, dar, mai ales, de identificare a procesului meu lãuntric de atunci, cu frãmântãrile sufletesti ale majoritãtii camarazilor mei de generatie. Tânãrul, a cãrui configuratie psihicã mã voi strãdiu sã o fixez acum în câteva linii largi, nu e simpla imagine a celui ce vã vorbeste.

El coincide prin sufletu-i de atunci, cu câteva sute, cu câteva mii de tineri dintr-o aceeasi epocã, mai putin seninã de cum ati crede-o, mai tulbure, prin viscole interioare, de cum s-ar fi pãrut.

Tânãrul, cercetat acum, caz de sincronism psihologic, poate creea un prototip: prototipul adolescentului pe punctul de a-si isprãvi studiile secundare si de a pãtrunde în facultate, adolescent cu aripi mari deschise pentru zbor, dar dezorientat în fata zãrilor amãgitoare, nestiind spre care puncte cardinale sã-si îndrume zborul; cu cascade si luminisuri lãuntrice, dar si cu lunecãri si povârnisuri; cu aprinderi dar si cu lâncezeli; si mai cu seamã cu vii rãni sângerânde peste care nu se apleca întelegerea mângâietoare a vreunei mâini. . . Un tânãr inegal, înaripat si difuz totodatã; flãmând de aspiratii, dar fãrã a avea o axã a lor; apt pentru un ideal dar tatonându-l în obscuritãti si confuzii; derutat de stiintã si de lecturi variate si inegale ; cu începuturi de ostilitãti fatã de generatiile precedente; încercând prin visãtoria unei etice noi, revolte, dar incapabil de intensitate reactionarã; sincer, dar nestiind cum sã-si canalizeze sinceritatea.

Vagã si disparatã frondã diletantã împotriva ipocriziei trecutului ; capabil, prin structurã, de spiritualitate dar neorganizat definitiv spiritualiceste si discontinuu. Torturat de întrebãri si amãgit de formule; momit, superficial, de etichete sonore dar vide de esente si adevãr, cum acea republicã universalã visatã de materialismul istoric al lui Marx, care, totusi, nu avea ancore mari, otgoane puternice, în sufletul adolescentului. Tânãr, a cãrui substantã sta gata sã se deschidã receptiei unui ideal nationalist, pe care tânãrul totusi îl ocolea, îl evita în procesul sãu psihic, fie din cauza mirajului vremelnic al formulelor de „universalitate” si pretins „umanitarism”, fie din cauza scepticismului pe care i-l inspirau, laolaltã, emfatismul, inflatia de demagogism si sterpele discursivitãti patriotarde ale anumitor insi politici – sãrmane clocote de carton.

Tânjind subterane energii, pe care dezorientarea si lipsa de front comun al unei generatii le tineau în pasivitate, tânãrul pe care vi-l prezint si care eram mai multi împreunã, se caracteriza, cu deosebire, prin izolare, prin singurãtateacare-l detasa de ansambluri spirituale, si care, când reprezenta o valoare singularã, îl sihãstria într-un hermetism de fildes, într-o impasibilitate de aderente la psihicul colectiv.

Peste absenta de directivã si peste mobilitatea interioarã, plutea, asa dar, drama neintegrãrii într-o colectivitate sufleteascã, în unitatea spiritualã a unei generatii.

Într-adevãr, asa îl vãd retrospectiv pe tânãrul , foarte tânãrul si proaspãt student din primii 5-6 ani care au urmat sfârsitului rãzboiului, si asa mã vãd, îndãrãt, peste umãrul vremii, si pe mine, pe o parte din mine care eram. . .

Mã pregãteam pentru Bucurestii universitari, cu avânturi, dar fãrã zale si gata de îngenuncheri la orice retezare a unei aripi de vis. Cu limpezimile apelor mele tulburate de bulgãrii zvârliti din afarã. Temperament de rãzvrãtit si totusi timid si dibuindu-mã confuz. . . Cu o roatã mare de aur si flãcãri alergând prin mine, dar care nu avea osie. Cu aspiratii multiple dar fãrã axã centralã; cu zeci de idealuri, dar fãrã un ideal; ispitit în artã de insurectia noilor forme poetice fatã de dogmatismul clasicismului si de traditie.

O, dar a venit curând, foarte curând, marea gãsire de sine. Au venit ancorele si rãdãcinile de argint, care l-au fixat pe tânãr într-o disciplinã spiritualã ! Crepusculului dezorientãrilor i-a urmat intersectia tuturor planurilor interioare într-un punct central numit ideal : idealul unei generatii.

În ciuda perioadei postbelice de agitatie continuã, de crunt materialism, de haos si cinism, de superficialitate si de dezertãri de la idealuri, tineretul cãrturãresc român – singurul valabil prin contributia-i spiritualã – si-a aflat un echilibru, prin ridicarea unui stindard comun, prin închegarea unui front al generatiei noi, cu exponentul de bazã: studentimea.

S-a trecut de zece ani de când tineretul studentesc lucreazã temeinic la adâncirea albiei idealului unic si la consolidarea digurilor sale de pazã. Astãzi, pe acest mare santier al spiritului, opera e aproape sfârsitã. Cei peste zece ani de trudã au dus la o constructie de grele armãturi , si nu la un beteag prepeleag de sindrilã.

Trebuie rostit limpede : marea catastrofã care pãrea cã amenintã cu distructia generatia tânãrã si care nu consta decât în absenta – vremelnicã din fericire – a idealului comun de generatie, a fosst înlãturatã .

Pentru a dãrui un ideal etic si un ideal national tineretului cãrturãresc , dar mai cu seamã pentru a-l constitui în generatie – caracterizatã prin prezenta unei singure axe de aspiratii – a trebuit sã existe în universitãti , în afara prelegerilor universitare, o altã scoalã , mai adâncã, a spiritului, care sã cimenteze valori într-o eticã nouã si un crez nou.

Aceastã scoalã, mijind în începuturi oarecum superficiale, manifestate extern printr-o reactie împotriva infiltratiei evreiesti în facultãti si, câtva timp, dupã aceea, împotriva comunismului a cãrui fazã initialã de incubatie ameninta chiar o parte din tineretul universitar, a canalizat treptat energiile, le-a dat o directivã în profunzime, un echilibru si o disciplinã. O rarã disciplinã.

N-as vrea sã întâmpin surâsuri de neîncredere, accentuând asupra acestei discipline.

Multi dintre domniile-voastre n-au avut cum si când s-o cunoascã. Dar poate cã tot au putut s-o întrezãreascã, într-unul din aspectele ei : congresul studentesc de la Craiova, din preajma sãrbãtorilor Pastilor.

Energie si ordine. Ordine, fiindcã acesta era cuvântul conducãtorilor studentimii.

Eu vin din mijlocul marei studentimi verzi, pe care o cunosc, cãreia îi analizez, perpetuu, manifestãrile si care mã uimeste prin transfigurarea, de câtiva ani încoace, a tineretului român. Cuvântul meu este sincer si relateazã numai stãri de fapt.

Evident, aceastã luptã de seninãtãti si bronzuri pentu o disciplinã si un ideal, a mers paralel cu boicotul pornit de cei cuprinsi de panicã în fata încadrãrii tineretului într-un ideal de autentic nationalism, de puritãti morale si de lichidare a falselor valori si a formulelor dubioase. Era boicotul unui politicianism meschin si corupt, alãturi de boicotul iudeo-masonic ! Ani de zile, o „anumitã” presã, aceea a Sãrindarului , mistificatoare si potrivnicã oricãrui sfânt ideal românesc, a încercat sã stropeascã numai cu mocirle azurul unui suflet nou care se nãstea limpede si cu aripi de soim.

Si peste toate zãgazurile si boicoturile, noua generatie si-a fâlfâit flamura si a cãlcat înainte spre consolidarea spiritualã.

Au fost mãrãcini, mârsãvii si sforãrii de culise care i-au stat în cale. . .Au fost prigoane lungi, cu tinte de bocanci scrâsnind pe tânãrã carne strivitã ; au fost puscãrii largi si mucede, în care a bolit si a flãmânzit – luni întregi – floarea tineretuului românesc. . .

Dar acest tineret n-a mai putut fi înfrânt. Acest tineret n-a mai cãzut în genunchi, ca odinioarã la primele deceptii. Inima lui crescuse prea mare si suna acum ca un clopot de verde clestar , în freamãt adânc, peste întreaga tarã. Acuma nu mai erau izolãri si singurãtãti, dezolãri si dezorientãri, simpli tineri rãzletiti si împrãstiati , tulburi si întrebându-se fiecare ce vor. . .

Acum era un tineret omogen, ferecat în fierul unei energii colective, construit sufleteste si dinamic, ridicând o rezistentã moralã ca un bloc de cremene.

Un tineret înãltat la rangul de generatie cu unitate de ideal.

De aceea puscãriile în care s-a bolit si s-a murit chiar au fost senine.

De aceea cizmele care sfãrâmau carnea tineretului prigonit au stârnit cântece si nu lacrimi.

Cauzele care au tinut tineretul departe de un ideal comun.

Dar dacã, procedând la sinteza structurii sufletesti a tineretului universitar actual aflãm substanta unui ideal energetic, ne apare ca fireascã întrebarea : care au fost, atunci, cauzele care au tinut tineretul, în primii ani de dupã rãzboi , departe de un ideal comun ?

Era oare, exclusiv, imposibilitatea de adaptare la spiritualitatea unei generatii ? Nu.

Erau numai dezorientãrile vagi, confuziile si refugierile în sine, rezultate fatale ale epocii de febrã moralã si de dezaxare generalã, epoca imediat postbelicã.

Întreaga eticã a lumii si însãsi civilizatia pãreau sã fi primit o loviturã de moarte. Rãzboiul, scornitor al unei serii de crize, a adus, în primul rând, incapabilitatea de readaptare a generatiei întoarsã de pe front si-a generatiei care i-a succedat, la vechile valori morale si culturale. O structurã sufleteascã nouã se ivise. Cãci rãzboiul fãcuse marea scindare în douã lumi : lumea veche, a celor rãmasi la dogme si fideli valorilor trecutului, si lumea nouã, instinctiv revolutionarã, dar revolutionarã neomogen si disparat, fãrã a sti clar ce ideal urmãreste impulsul ei spre reactie, ci numai cãlcând în picioare si negând trecutul.

De acest haos moral, la care s-a adãugat haosul economic, într-un vârtej satanic, au profitat pseudo-valorile, pentru a se introna pe treptele tuturor manifestãrilor în viata de stat. De-aici si despicarea moralei în douã mari aspecte : de o parte, inflatia valorilor etice, de cãtre generatiile mai vechi ; romantizarea inutilã a acestor valori si centrifugarea moralei în dogme, care, ca tot ce e simplã dogmã, se exteriorizeazã numai, anulând purele valori intrinsece si reale, tiranicã si intolerantã fatã de adevãruri pe care nu le-a ridicat la rangul de dogme.

Astfel, prin artificializare si prin îndepãrtare de la morala naturii, prin costumarea în carnavalul unor false valori si teama de autenticul moral al vietii, s-a ajuns la ipocrizia care, în mod fatal, avea sã determine o reactie.

De altã parte, însãsi aceastã reactie.

Dar o reactie nu întemeiatã pe paritãti si reconstructii morale, ci limitatã la un anarhism de suprafatã, fãrã obiective profunde ; un anarhism de ceatã, necreator si inutil dizolvant, secundat de strecurãrile din umbrã ale unor alte pseudo-valori, care, la clipe oportune, s-au constituit într-o falsã si putredã dominatie si care amenintau printr-un pericol mult mai grav chiar ipocrizia vechii societãti, împotriva cãreia pretextau cã reactioneazã.

Lângã toate acestea, dezechilibrul politic. Aparitia cangrenei omului politic postbelic, cancerat de arivism, sterp de ideal, pãpusar demagog, egocentric si mârsav în interese meschine, cu fata sub oribilul zâmbet de complezentã al mãstii democratiei. Iar imediat lângã democratia redusã la simpla pastisã grotescã, strâmbatã si diformatã pânã la parodie si caricaturã, ghiarele rosii înaintând treptat, ale marxismului iudeo-bolsevic, camuflat patetic, sub evocarea unui martiriu proletar, într-o stângã reactionarã,anarhic dizolvantã, cu doctrina sonorã de tinichea : materialism istoric !

În preajma acestor rictusuri rosii, clasele sociale îsi zvâcneau panica asteptând rãsturnãri si inversãri în ordinea de stat. Confuziile sociale, la adãpostul aceleiasi democratii, cresteau si alãturea de ele crestea ignoranta ; marea ignorare a unui adevãr fundamental : acela cã dinamica evolutiei sociale, a progresului real, o constituie nu topirea iluzorie a diferentierilor sociale, ci tocmai distinctia dintre clase, stabilirea definitivã a contributiei, a aportului, în travaliu si civilizatie, a fiecãrei dintre ele.

Si în vreme ce, subteran, se lucra la rãsturnarea valorilor sociale, în cadrul unui alt haos, în care subliniez în treacãt tragedia intelectualului autentic, pururi un ghilotinat moral, însãsi cultura si civilizatia, în crizã de unitate si de esente de spiritualitate, ce torsionau în cãutãri superficiale de directive. Iar pseudo-cultura deschidea portile invaziei de anarhisme si insurectii, de curente brusc reformatoare în artã. Derutei, ivitã în urma rapidei succesiuni de revolutii estetice, cu viduri interioare si etichete importate, îi rãspundea confuzia acolo unde , existând totusi sinceritate si nu falsã tendintã de-a se primeni unele forme de expresie artisticã, evolutia prea bruscã a noilor valori estetice fatã de zãbava evolutiei comprehensiunii publicului, nu aducea decât ceatã si rupere de punti între artist si ambiante.

Iatã deci un ansamblu de stridente si de rãsturnãri, în care pseodos-ul triumfa si-n care crizele : moralã, economicã, politico-socialã, se aliau crizei de omogenitate în spirit si culturã.

Si în timp ce, din orizonturi vinete, îsi revãrsa lesia amurgul caracterelor de bronz, al spiritualitãtii , alãturi de amurgul cultului trecutului, iubirii de neam, al autenticii intelectualitãti si-al artei, printre putregaie si ruini crestea, ca o floare bolnavã, copilãria rãnitã a generatiei noi.
În loc de zurgãlãii anilor strãlimpezi si de râul aprilin al micilor bucurii îngeresti, copilãria aceea a mers, cu tãlpi însângerate, printr-o lume din care basmele si cântecul de leagãn plecaserã departe, si unde stãpâneau materialismul crunt si dezaxarea generalã. Si asa, în mijlocul coruptiei, al ipocriziei sau al cinismului, în cadrul otrãvit al absentei sanctiunilor morale si în vacarmul falselor valori, ochii mãriti si speriati ai copilandrului au resfrânt numai tristeti de crepuscul.

Iar când, zbuciumat si cãlcând ametit spre dezorientãrile de pretutindeni, adolescentul a voit sã intre în viatã, cu ascunsele lui comori de seninãtãti si cu inelul de aur, tinut cu teamã si grijã la o parte, al entuziasmului tânãr, în fata lui au apãrut cernite, zãri fãrã perspectivã, cãrãri înfundate pentru viitor, porti zãvorâte. Pentru el totul pãrea închis. Oricare pas interzis. Întreaga lume pãrea cã-i strigã : nu mai e loc si pentru tine. Înainte nu se mai poate !

Ei bine, acest tânãr putea sã fie rostogolit în toate prãbusirile : de la anarhia rosie, la mlastina moralã si la cenusã.

Ce fortã tainicã i-a dãruit , atunci, umeri de granit ca sã azvârle jos dezorientarea care-l încinsese si sã se înalte , limpezit si nou, din energii si substante pânã aici latente, de parcã ar fi sorbit cu nesat dintr-un izvor cu apã vie ascuns pe un crestet de munte spiritual ?

Sovãirilor tânãrului, determinate de toate corelatiile divulgate mai sus, le-au urmat coordonarea si echilibrul aspiratiilor, disciplina spiritului si idealul sub stindardul cãruia s-a închegat o generatie nouã.

Sustras pericolului care-l ameninta cu dezagregarea, tânãrului i s-au deschis luminisuri si luciditãti. Necesitatea unui ideal comun i-a înflorit în suflet mai mult printr-o revelatie misticã, decât printr-o simplã comprehensiune.

Permanenta idealului în întreg trecutul

Întregul trecut, strãin si românesc, s-a deschis deodatã, ca o magicã usã, iar permanenta unui ideal s-a ivit înfloritã în toate marile epoci ale istoriei, în toate marile evolutii ale spiritului omenesc.

Astfel în idealul istoric, s-au circumscris idealul elin si idealul latin.

Idealul elin, cu liniile de bronz ale efebului curgând în spirit si trup, si cu uriasa constructie a civilizatiei antice.

Idealul latin,cu obiectivul politic al creãrii statului roman si-al expansiunii latinitãtii.

Si lângã acestea :

Idealul Renasterii, cu admirabila-i sintezã de civilizatie, contopind artele, stiinta si idealul politic si legând punte de azur cu marele trecut spiritual, al antichitãtii.

Dar în acelasi cadru istoric, idealul românesc al lui Mihai Viteazul, alãturi de toate celelalte înalte idealuri românesti : idealul lui Horia, Closca si Crisan ; idealul Domnului Tudor, sfârtecat, numai pentru soarele sãu si aruncat, ciosvârte înstelate, în fântâna Târgovistei ; idealul bãtrânilor cronicari,oftând si tânjind de visul contopirii neamului românesc ; idealul lui Sincai, cu picioarele sfâsiate de bolovanii pribegiei si cu marele-i vis atârnând în desaga din spinare care îi purta cronica ; idealul boierilor, fugãriti peste munti, numai fiindcã îndrãzniserã sã visãtoreascã frumos la unire ; în sfârsit, idealul ciungilor si mutilatilor din crâncenul rãzboi de întregire. . .

Sau, mai departe, idealul în artã : secolul lui Pericle si acele ale lui Cesar, alãturi de idealismul lui Platon si de idealul estetic al lui Aristotel. Renasterea italianã si Pleiada francezã. Idealul clasic al celui de-al XVII-lea veac francez.

Romantismul, îmbibat de tinerete si idealism, simbolizat prin vesta rosie a lui Theophile Gautier, de la reprezentarea lui „Hernani”. . .Idealul romantic englez cu Byron, Shelley sI Tennynson. . .Idealul lui Heliade Rãdulescu , cu acel naiv dar admirabil îndemn la „scris”. Idealul olimpian ca un cer de primãvarã al poeziei lui George Cosbuc, sau acel tumultos si nãvalnic , ca un torent carpatic, al liricii înspumate a lui Octavian Goga.

Dar mai ales quintezenta idealului artistic si românesc în poezia de curcubee si orgi marine, de viscole si ninsori lunare, a geniului nostru national : Mihail Eminescu.

O serie de frãmântãri , de curente literare si estetice, toate pentru un ideal !

Si, dupã idealul istoric si cel artistic, iatã, rezumativ, galeria idealului etic, întrupat simbolic în :

1.etica eroului elin, sintetizatã, la rândul ei, în eroii lui Homer sau în sufletul de bronz al lui Leonida ;

2. eroul crestin,cu largile lui blajinitãti , pregãtit oricând, pentru jertfã si granit sufletesc neclintit, creând o moralã si-o spiritualitate nouã, urcând spre puritãti de ascezã si transcendente ;

3. eroul cornelian, purificat în stalagtitã de vointã si ideal moral, elevat peste mocirlele vietii ;

4. eroul, atât de ridiculizat pe nedrept si atât de sublim în candorile naivitãtii luminate de vis , al lui Cervantes, sfânt Don Quichote, umbrã înstelatã în goanã eternã dupã vis, înfrânt de morile realitãtii brutale;

5. eroul moral al lui Carlyle, lespede de clestar pentru marile altare ale eticei ;

6. eroul ibsenian, întruchipat în Brand, în acest Brand cu umerii necocârjati de viforele vietii; ca un cerc de fier în strasnica lui tinutã moralã, în neclintirea lui de bloc umano-ceresc ;

7. eroul tolstoian, turnat în minunatul Nekludov din „Învierea”, descãtusându-se , prin revelatie misticã, de toate bunurile vremelnice si pãmântene , transfigurat interior si pornit spre ascensiuni de spiritualitate crestinã ;

8. si, în sfârsit, chiar în eroul lui Jack London, acel „vagabond des etoiles”, ocnasul condamnat la carcerã grea, cu gleznele prinse în ghiulele de fier si bratele strivite în lanturi, ajuns prin durerea continuã a cãrnii , la amortire si anulare trupeascã si la o limpezire neobisnuitã a spiritului, la o evadare a sufletului din trup si la o sideralã plutire pe drumul astrelor eterne. . . Admirabil simbol al sufletului destelenit din suferintã banalã, în albã lunecare peste ea.

Studentimea si idealul spiritual

Ei bine, permanenta aceasta de idealuri, istorice, etice si artistice, de-a curmezisul veacurilor, demonstreazã setea si nevoia de ideal în marile epoci, mai cu seamã în acelea care au succedat perioadelor de tulburãri si dezaxare.

Hotãrât; trãim o mare epocã istoricã.

Anii ce vin vor contura-o tot mai precis.

Mobilitatea aspectului actual, politic si spiritual, al întregii Europe, va înceta mai curând decât ne asteptãm. Vechile valori si sisteme ratate se vor lichida prin ele însãsi. Criza democratiei – presãratã de sincope – si agonizând în apus, se va refugia în ultimu-i bârlog – Republica rosie – iar în fata ei vor creste digurile de grele armãturi ale nationalismului latin si germanic. Din transfigurãrile în nationalism, va apãrea , înaripatã, o dinamicã nouã a spiritului si a civilizatiei, cu aporturi si cu structuri noi.

Noul european, nationalist, spiritualist si energetic, va zdrobi desmãtul moral, va prãbusi falsele-valori si purificat în el însusi, va întemeia o lume nouã, o eticã nouã. Desigur, promovatoarea europeanului-latin, precursor al omului de mâine de pe continent, a fost Italia fascistã.

Sã nu ni se spunã, însã, cã tineretul românesc intelectual, în marile lui primeniri interioare de acum, în disciplina si aspiratiile sale, e o imitatie, o simplã copie a tineretului fascist sau hitlerist. Nu ! Tineretul nostru detestã servilismul si parodiile.

El nu imitã. El creazã.El ar fi profund rãnit , adânc durut, dacã l-am crede un palid hipnotizat, un incapabil de ideal propriu.

Linia pe care tineretul nostru se formeazã este produsul unui moment european,al unui spirit care-si revarsã efluviile spontan, printr-o consecintã logicã a unei epoci si a unor structuri lichidate.

Tineretul românesc merge paralelsi nu sateliticcu noul suflet nationalist latin, asa cum va merge întreg tineretul francez, asa cum a mers, victorios, tineretul italian.

Conversiunea tineretului nostru la un ideal spiritual si national e un fenomen de sincronism si nu o pastisã.

Nu imitatie dupã organizatii strãine viseazã acest tineret, ci, dimpotrivã, deplinã eliberare din orice vasalitate, de orice pasalâc strãin . El vrea adâncirea pânã în strãfunduri a sufletului autohton si valorificarea fortelor lui subterane si inedite în orice manifestare.

El vrea zidirea României-Noi, cu mâini proprii si cu spirit propriu.

O vrea construitã din arãmurile adânci si încã neuzate ale vigorii românesti, centrifugã si necanalizatã. De aceea studentul român a defilat simbolic în fata Regelui Tãrii, pe un car alegoric, într-o mânã cu cartea grea de învãtãturã si în cealaltã cu fierul carabinei, contopind într-un singur tânãr : stiinta cu dârzenia si eroismul.

Si-n marele lui vis de noi temelii si zidiri, tineretul cãrturãresc pe care-l cunosc e gata de jertfe, dacã zidurile i-o vor cere. E gata sã se tencuiascã în piatra lor, ca un alt mester de la Arges, care, de data asta, s-ar zidi pentru visul turlelor înalte pe el însusi.

Tineretul nostru universitar este un mag, în acelasi timp. El merge purtat de un luceafãr propriu care îi aratã calea : Crucea, Regele, Natiunea.

De aceea el este un mistic.

În misticismul lui, se arcuieste, alãturi de boltile tuturor energiilor spirituale, cearcãnul de smaragd al crestinismului, iar umbra purtãtorului de cruce ca o luminã curge peste acest tineret.

Asa îl visa, poate, Eminescu, în umbra stihurilor lui : curat la suflet, mântuitor al „bietului român sãracul” si arhanghel pedepsitor al celor „care-au îndrãgit strãinii, mânca-le-ar inima câinii”.

Asa îl vrem astãzi cu totii :

Iscãtor al românului de mâine : bãrbatul de bronz, cu sufletul limpede si fãrã oscilãri , lucrând, cu patimã, la ferecarea tãrii sale în aramã.

Aspectele idealului spiritual

Si acum sã vedem care ar fi fatetele idealului spiritual al tineretului cãrturãresc , asa cum s-ar desprinde din manifestãrile lui active si teoretice.

Ele ar fi : idealul unei etice noi ; idealul spiritualist crestin ; idealul national, si idealul cultural si artistic.

Idealul unei etice noi.

a) Prin sinceritate si cinste, la reactia împotriva ipocriziei.

b) O nouã ierarhizare a valorilor reale.

Crearea individului nou : energic si pur.

Crearea unui eroism sufletesc pe care poporul nostru nu l-a mai avut de mult.

Crearea unei generatii de elitã si a unui Pantheon moral al României, în care marile spirite si nobletea sufletului românesc – indiferent de clasã socialã si pregãtire intelectualã – sã-si primeascã încununarea.

c) Fuziunea dintre cãrturar si muncitor.

Tara, de câtiva ani, cunoaste santierele pe care tineretul universitar lucreazã, cu mâinile lui, plãmãdind cãrãmidã, ridicând ziduri, cioplind lemn sau îngrijind rãzoare de ferme.

De sub brazdele studentesti, rãsar – minune nouã, în tara în care trândãvia devenise oficialã – biserici, case de adãpost, cãmine culturale, grãdini.

Prin aceasta, o nouã educatie se dã tânãrului : munca fizicã se leagã, prin inel spiritual, de intelectualitate.

Se creazã, astfel, disciplinã, simplitate, constiintã, modestie.

Si-n timp ce directori de liceu „venereazã” în loji francmasonice, otrãvind scolãrimea care a avut nenorocul sã-i aibe ca dascãli, – tineretul acesta lucreazã, cu piepturile goale si descult, cu o bucatã de pâine si-o strachinã de ciorbã la prânz si cinã !

d) Spiritualitatea crestinã.

Promovarea spiritului si evitarea bucuriilor cãrnii , prin elevatie transcedentalã.
Ascensiunea în spirit si apropierea de puritãtile ascezei.

Am vãzut de-aproape tineretul universitar – numai cântec, numai gând, numai viatã interioarã – odihnindu-si trupul istovit de muncã, dupã o zi de lucru la fermã sau la cãrãmidãrie , pe-o mânã de fân sau pe o rogojinã, în bordeie simple, de stuf.

Dar , în acelasi timp, tineretul mai cultivã o altã experientã spiritualã, un fenomen mistic invers ascezei. Transcendenta nu în altitudinea divinã, ci în profunzimea misticã a spiritului national. Penetrarea strãfundurilor spiritualitãtii românesti, pentru scoaterea la luminã a inelului de aur care licãreste în adâncurile lor. Un fenomen nou de spiritualitate nationalã, pe care l-as numi : asceza etnicã a tineretului român.

e) Cultul trecutului.

În loc de negativismul sterp si anarhic de pânã mai acum, tineretul trebuie sã aducã respectul valorilor trecutului si-al traditiei, legând, prin verigã solarã, datina, trecutul si prezentul.

Idealul national

a) Constructia viguroasã a statului nou : ordine. Valorificarea spiritului autohton în toate manifestãrile vietii de stat : politicã, socialã, economicã si culturalã. Exploatarea marilor rezervoare ale acestui spirit.

b) Dreptul românilor de-a fi la ei acasã, si de-a fi folositi numai eipe noile santiere românesti. De la „numerus clausus” al universitãtilor, la „numerus nullus” în viata de stat. Extirparea suzeranitãtii evreiesti si-a strãinismului în Statul românesc.

c) Arderea, cu fierul rosu, a cangrenei si-a cancerului democratiei infectate.

d) Ridicarea Statului pe bronzuri de : autoritate, prestigiu, dinamicã constructivã. Întreaga Tarã transformatã într-un imens santier : românimea întreagã la lucru !

e) Responsabilitatea si sanctiunile. Sanctiuni puternice si imediate.

Versul lui Eminescu : „Îndrãgi-i-ar ciorile / Si spânzurãtorile. . .” se va preschimba, din imagine poeticã, în fapt.

f) Crearea unei adevãrate independente a spiritului national. Sfârsitul dictaturilor strãine si sfârsitul pasalâcului mafiei iudaice si-a lojilor francmasonice. Interzicerea amestecului strãin în ordinea de stat si sfãrâmarea directivelor economico-politice impuse de sforarii finantelor iudeo-europene – gen Finaly – sau de presa Sãriindarului .

g) Într-un cuvânt : ivirea românului nou„`, demn si inflexibil la influente, constructiv si fixat pe-o axã si pe-o spiritualitate.

h) De-aceea studentimea va sprijini cu tânãr entuziasm actiunea marelui român Vaida-Voevod, fãrã , însã, a se înregimenta efectiv în partidul sãu politic, ci constituind, permanent, o rezervã neîntinatã, neuzatã, proaspãtã si pregãtitã , încet, pentru completarea si cimentarea operei înaintasilor.

i) De aceea, adevãrata studentime nu poate decât dispretui actiunea dezertorilor ei – din norocire atât de putini – care condusi din umbrã, sãrmane victime hipnotizate de dusmanii românismului curat, se constituie, hilar, în caricaturi de atitudini, ca un asa-zis „front studentesc democratic” sau „front anti-fascist”, ( înapoia cãrora vegheazã comunismul si jidovimea de la „Adevãrul” si „Lupta”) si care nu au nici o tangentã cu aspiratiile noastre etnice.

Idealul cultural si artistic

a) Pãtrunderea în strãfunduri a specificului autohton, în autentica lui substantã misticã si ridicarea la rangul de valori estetico-culturale al acestui specific – unicã minã de aur – traansfigurat estetic.

b) Inflorirea unei civilizatii si-a unei arte reprezentativ românesti. Sã nu fim gresit întelesi : nu o artã artificializatã prin tezism si traditionalism didactic, ci una vie, de circulatie universalã, dar cu atât mai vie, cu cât va utiliza toate resursele inedite pe care specificul spiritual românesc le poate oferi.

O artã îndrumatã pe linia marilor artisti români, care au cãpãtat valoare universalã tocmai prin prospetimea sufletului inedit, zidit în actul lor : Eminescu, Cosbuc, Creangã, Caragiale, Goga, Grigorescu, George Enescu…

O artã, cu obârsia în argintariile frumusetii artei populare : folclor, artã decorativã, plastica popularã.

Sã ne gândim ce minunat si permanent izvor de inspiratie constituie lirica si etosul populare, – de la „doine”, la „Miorita”, la „Mihu Copilul”, la „Toma Alimos”, sau la „Mogos Vornicul” – alãturi de marea poezie a chilimurilor, a scoartelor, a costumelor sau a ornamentatiei nationale. O întreagã baladã se resfirã, de pildã, pe chilimurile oltenesti : curcubeie se aprind, se potolesc, se întunecã. Energia rosului se îmbinã cu lingoarea de visãtorie a galbenului, cu doina haiduceascã a verdelui întunecat de codru. Întreg chilimul e, rând pe rând, vivacitate, incendiu, potolire si stingere de mari melancolii, sau haiduceascã evocare de lunci albastre. . .

Dar iatã pitorescul costumului de tarã. Sobrietatea vestmântului gorjean. Serpii negri, subtiri, împletiti pe alb. Armonii de alb si negru. Sobrietate, în contrast violent cu vãpãile costumului doljean. Evoc, iarãsi, poezia cioarecilor, tuzlugilor si ipingelei panduresti.

Întreaga rãscoalã , eroicã si romanticã, a Domnului Tudor, sintetizate într-un costum gorjean ! Si, alãturi , frumusetea calmã de amurg, stropit cu flori mari, a vâlnicului !

Duhul Olteniei, cu marile lui aprinderi si cu umbrele lui de dor si visãtorie , culcat pe-o tesãturã de artã popularã !

Arta noastrã cultã nu poate, nu trebuie sã ocoleascã aceastã fântânã doldora de rouã a specificului artistic national.

Cãci specificul national, transfigurat estetic, departe de-a avea glezna prinsã în plumb, fâlfâie o aripã nouã, coloreazã si aromeste opera de artã, cãreia îi dãruie un suflu, o caracteristicã si-o valoare în plus.

Diferentiazã, reliefeazã, aseazã sub steme grele de aur propriu. Specificul national în artã contureazã potentialul spiritual al unui neam, creazã dinamica unei expresii proprii si-a unei contributii vii si bine precizate. Fãrã specific national, topit si prelucrat esteticeste, arta ar fi de-o uniformitate exasperantã.

Ce admirabil exemplu, pentru contactul continuu cu arta popularã, ne oferã, bunãoarã, Yugoslavia ! O serie de cântãreti populari – pevacii – care dãinuiesc , printr-un straniu reflex, guslarilor de odinioarã, colindã si azi sate si târguri, chemati ca sã cânte vechile balade sârbesti la sezãtori familiare. Desi redusi, astãzi , la rolul de simpli recitatori ai bãtrânului cântec popular, pevacii demonstreazã, însã, via necesitate a sufletului yugoslav de-a sorbi, pãtimas si ne-ntrerupt, din marea poezie a trecutului întipãrit în balade, trecut pe care-l actualizeazã, astfel, mereu, pe plan estetic !

c) Asa dar : întronarea stimei pentru arta si cultura româneascã.

Vechiul „le respect de l’art” al Pleiadei franceze, se va converti în „respectul valorilor artistice nationale”.

Atunci, da, fireste, nu se va mai putea ajunge, cu atâta usurintã, la distrugerea focarelor de culturã, cum, atât de tragic, s-a întâmplat cu bãtrânul teatru craiovean, cãzut pradã indivizilor suspecti si strãini de neam, si jocului meschin al politicienilor.

d) Scriitorii si artistii români nu vor mai putea rãmâne , mult timp, în imposibilitatea de pânã acum fatã de gravele frãmântãri interioare ale acestui neam si de înaltele lui aspiratii.

Ei vor trebui sã vibreze simultan cu tara, iar opera lor sã capete o rezonantã nouã si adâncã. Nu hermetism, nu rafinerii, nu importatii superflue de etichete si formule „estetice” de peste hotare, – ci suflet, emotie sincerã, tâsnitã din îmbrãtisarea cu pãmântul tãrii !

Dar aurora unei poezii noi fulgerã la orizont. O poezie „nouã”, prin tumultul ei lãuntric , dar pe linia de traditie a marilor cântãreti ai neamului.

Iatã, de pildã, cum stie sã cânte poetul A. Cotrus, în versuri de piatrã si cer, pe „Horia”, pe care-l vrea ivit si-n restristea zilelor de-acum.

Iatã, pe scurt, fresca idealului spiritual al studentimii.

Ca un comandament suprem se aseazã, în fruntea lui noul individ si noua colectivitate sub aureola unei eroice morale si cu o limpezime de suflet ca un iezãr de munte.

Iatã studentimea pornind în cântece de nãier , spre tãrmurile verzi de mâine.

Iat-o, mai ales, cãpãtând un suflet de bronz, din sufletul omului pe care-l stiu eu.

Acel „flãcãu de tarã” – cum îl numea Dragos Protopopescu, – pe frunte cu arsita nãmiezilor lui Ciresar, în ochi plutind calmul de smaragd al mãrilor, dar si ascunzând, în fundurile lor, furtunile marine ; capabil de spiritualizare pânã la ascezã, dormind pe pat de scânduri si pe rogojinã, atunci când lucreazã în biserici, lângã flãcãii lui ; neînfricat si limpede ca o stalactitã, dar arzãtor si biciuitor ca o vifornitã, îngenuncind si sãrutând pãmântul tãrii, cu ochii umezi, – dintr-o pornire pe care nu si-o poatee stãpâni si purtând tãrânã culeasã la Putna si la Mãrãsesti în sãculet pitit lângã inimã : Cãpitanul.

Iar lângã icoana acestui adâncitor al spiritualitãtii românesti, dati-mi voie sã evoc si imaginea acelui, atât de drag nouã, general-grãnicer si legionar, alb de leaturi ca un sfânt Nicolai, întelept ca un cronicar moldovean sau ca acel Stolnic Cantacuzino din care se trage, dar tânãr si înaripat la suflet ca un student si înalt în vitejie si dârzenie ca un crestet al Rarãului,

Aceste douã icoane morale, studentimea trebuie sã le poarte sãpate, adânc, în suflet.

Prin limpezimea si prin spada arhanghelului pe care studentimea legionarã si l-a ales patron, tineretul nostru calcã spre ideal.

Sã credem în pasii lui, – sã credem în tineretul nostru !

Dezvaluiri, Editorial

Dan Diaconu – O noua criza financiara!

 

Suntem în plină exuberanţă iraţională atât la nivel local, cât şi la nivel mondial. Este stadiul de maxim, acela în care marea masă a ajuns fascinată de un activ, ar face orice pentru a-l achiziţiona, dar preţul acestuia e atât de mare încât atingerea sa e practic imposibilă.

De obicei, în asemenea perioade, cei care „acoperă golul” până la refuz sunt băncile. „N-ai bani să-ţi îndeplineşti visul? Nicio problemă, îţi dăm noi! Te va ustura, dar merită! Îţi vei îndeplini plăcerea care, altfel, ar putea deveni imposibilă pentru tine.” Ce poţi răspunde în faţa unui aşa bun samaritean? Aproape rămâi fără cuvinte şi aproape-ţi vine să-i pupi mâna pentru bunătatea cu care în schimbul promisiunii tale de a te face rob pe viaţă, el acceptă să-ţi ia comisionul gras şi dobânda babană pentru ca tu să-ţi faci hatârul de a arunca aiurea banii.

În timp ce în afară exuberanţa bitcoinului şi a asset-urilor virtuale se umflă precum un balon incredibil de elastic, în ţară ne reîntâlnim cu un „prieten” mai vechi şi-atât de cunoscut: piaţa imobiiliară. De vreo câţiva ani piaţa creşte pe tăcute, pe aceleaşi fundamente iluzorii. Ajutată teribil atât de către stat prin infamul program „Prima casă”(pe care-n scurt timp îl vom plăti noi toţi!), cât şi de către bănci – interesate să plaseze bani cu risc zero – piaţa noastră imobiliară a crescut precum Făt Frumos. Şi, pentru că mintea românului este scurtă, creşterea s-a făcut exact cu aceleaşi metehne.

În zona comercială spaţiile de birouri s-au înmulţit precum ciupercile, ajungând să concureze lanurile de porumb în vecinătatea cărora au ajuns. Dacă ne-am lua după cifre, stocul de birouri al Bucureştiului e capabil să acopere fără probleme o creştere economică anuală de peste 20% şi asta mulţi ani de-acum încolo. Te şi întrebi sincer cu ce naiba se vor umple spaţiile acelea. Iar exuberanţa construcţiilor de birouri nu e oprită niciun moment. Noi şi noi proiecte sunt finanţate generos, din ce în ce mai departe de oraş, ca şi cum dezvoltarea industrial-economică ar fi similară perioadelor de reconstrucţie de după război.

Similar stau lucrurile pe zona rezidenţială, unde programul „Prima casă” a umflat balonul într-un asemenea hal încât preţurile au depăşit de mult limita acceptabilă. La bătaie sunt scoase aceleşi imobile infecte din perioada comunistă, cu preţuri mult peste cele de dinaintea crizei imobiliare a anului 2008. Te întrebi ce s-a întâmplat între timp de-a crescut într-un asemenea hal valoarea lor şi singurul lucru pe care-l constaţi este că schimbarea într-adevăr s-a petrecut: imobilele au mai pus pe ele încă zece ani, elementele de infrastructură şi spaţiile comune s-au învechit şi mai mult, astfel încât acum tot tabloul e şi mai sordid decât era atunci.

Probabil, constatând toate acestea, vă gândiţi că salvarea vine din fondul imobiliar nou. Aiurea, aici lucrurile arată chiar mai înfiorător. „Sfântul profit” a făcut în aşa fel încât imobilele să fie băgate unul într-altul de parcă ne-am afla într-o criză de spaţiu fizic similară celei din Japonia sau Hong Kong. Pur şi simplu, imobilele nou construite sunt atât de înghesuite încât ai impresia că întreg poporul chinez ar urma să se mute aici. Şi, în ciuda acestui element vizibil cu ochiul liber, noi şi noi „rezidenţiale” se tot proiecteză

Construcţiile sunt făcute de mântuială, aceasta văzându-se la câţiva ani după ce imobilul e vândut, când „fericitul proprietar” e nevoit să tot peticească pentru a acoperi erorile de proiectare şi deficienţele de execuţie. Când e vorba de găsit un vinovat, totul merge pe principiul „prinde orbul scoate-i ochii”.

Din punct de vedere practic, toate elementele descrise anterior fac parte din ceea ce generic se numeşte „exuberanţă iraţională”. În mod normal, perioadele de exuberanţă sunt cele în care lumea se aruncă haotic în faţă, iar dacă faci parte dintre cei cu toate ţiglele pe casă poţi profita de ea. Întrebarea care se pune este dacă se mai poate profita de exuberanţa iraţională de pe imobiliarele autohtone. Marea majoritate a celor cu care am discutat susţin că este doar o etapă şi că abia de-acum înainte creşterile vor fi fabuloase, că e un moment propice investiţiei, că sunt mulţi bani în piaţă s.a.m.d. Sunt însă „argumente” pe care le-am mai auzit fix înainte de marele blocaj, astfel încât repetarea lor acum, în plin episod iraţional nu cred că ţine decât de o „rimă” hazlie a istoriei.

A existat însă o opinie a unui insider care la ora actuală „se descarcă” şi  care mi-a spus cu subiect şi predicat următoarele:

De obicei, un indicator după care mă iau atunci când vreau să văd dacă piaţa creşte sau scade este preţul de închidere al tranzacţiei raportat la preţul de ofertă. Mai pe româneşte, „cât se lasă la preţ”  în urma negocierii. Prin vară, nici nu se punea problema de aşa ceva, iar dacă se lăsa din preţ era vorba de ceva insignifiant, pe la 1%, maxim2%. Acum lucrurile s-au schimbat şi, la ultima tranzacţie, vânzătorul a lăsat 20% fără să clipească, doar să se vadă scăpat de imobil. E o chestiune generală. 

Un alt element e numărul de telefoane pe care le primim în urma anunţurilor de vânzare. Faţă perioada similară a anului trecut, numărul de telefoane a scăzut de mai mult de zece ori. Pur şi simplu, la aceste preţuri, nu prea mai sunt cumpărători. În schimb, sunt asasinat cu cereri de vânzare atât pe fond nou cât şi fond vechi.”  

Personal cred că acestea sunt elemente limpezi ale blocajului imobiliar care se formează, urmând ca, în scurt timp, guşterii să-şi înregistreze pierderile, iar piaţa să se comporte absolut diferit faţă de anii care-au urmat crizei din 2008. Dacă atunci interesele imense ale factorului politico-securistic, rămas blocat în imobiliare, era acela de deblocare a pieţei, acum lucrurile sunt diferite. Politicieni sau securişti blocaţi în imobiliare chiar nu prea mai sunt, ieşirile făcându-se discret în anii trecuţi. Un al doilea program „Prima casă” va fi imposibil de adoptat deoarece suferinţele care vor rezulta în urma cretinătăţii lui boc vor fi extrem de grave, generând pierderi substanţiale la Buget. Astfel încât, picajul va fi unul în gol întrucât absolut nicio frână în drumul său spre fundul prăpastiei.

şi asta o pedeapsă care se aplică celor lacomi deoarece e vorba de o boală a consumului, excelent definită de excelent definită de Dave Ramsey: „cumpărăm lucruri de care nu avem nevoie, cu bani pe care nu-i avem, pentru plăcerea de a-i impresiona pe cei pe care, în realitate, nu-i placem”. Culmea e că omul, cu toate că se loveşte la tot pasul de situaţii similare, nu se vindecă niciodată! http://trenduri.blogspot.ro/

Editorial

Tot mai strain mi-e pamantul…

 

Doamne, mă treci prin valuri atât de mari și de tulburi… Măreț și frumos trebuie să fie Raiul Tău dacă pentru prețul lui se cade să suport tot iadul acestei lumi. Mi-au slăbit puterile… totuși, nu-mi lua din greutatea Crucii, pentru că altfel cum aș merita să port cununa fără de cicatrici?…

Când m-am plâns ceilalți m-au respins și s-au rușinat cu mine. Ba mai mult, au râs și m-au părăsit toți. Nu mai am pe nimeni… Numai Tu nu m-ai alungat niciodată, Dumnezeule! De aceea și eu pentru dragostea Ta am luat Crucea pe umeri și îndur ocări și nedreptăți din partea celor răi care zilnic mă vânează doar pentru „vina” de a fi creștin. Nu cer răzbunare, vreau doar să-mi faci dreptate. Aștept ziua răscumpărării, ziua când îmi vei vădi nevinovăția în fața celor ce m-au prigonit pe nedrept. M-am rugat pentru ei, când aș fi putut să-i blestem. Am plâns, când aș fi putut să-i lovesc și eu. Am strâns din dinți, când aș fi putut să mă răzbun…

E tot mai greu în lume, Doamne, mi-e dor de Tine. Ia-mă, du-mă la o viață simplă, curată… Nu reușesc să înțeleg lumea și nici ea pe mine. Mi s-au uscat lacrimile de atâta așteptare. Nu mă lăsa să mai pribegesc!  Mi-ai răspuns în taină să aștept… Până când, Doamne?… Mi-e tot mai străină lumea, mă simt captivă în ea precum o pasăre în colivie, trupul mă strânge și nu îmi găsesc odihna nicăieri oricât de întins ar fi pământul. Fiecare zi e o nouă agonie pentru mine, aerul îl simt tot mai sufocant. Îmi e de ajuns popasul acesta pământesc. Am obosit… https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Editorial

Stim că turma-i mica, dar…

 

Confruntaţi cu perspectiva neliniştitoare a unui marş implacabil spre Progres, acel “one far-off divine event,/to which the whole creation moves”, una dintre puţinele opţiuni aflate la dispoziţia individului este anacronismul.

Ieşirea din timp, alături de cultivarea virtuţilor, a tradiţiei şi a necreatului, reprezintă o încercare naturală de a recupera ceva din firescul vieţii. Sabotarea istoriei, înţeleasă ca evoluţie deterministă, devine astfel o tehnică esenţială de supravieţuire morală, spirituală şi culturală.

Însă anacronismul nu este doar o ripostă instinctuală la teroarea Whig, ci mai ales o încercare de a submina prin vorbe şi fapte presupoziţiile unei viziuni totalitare din care persoana a dispărut complet, cu toate consecinţele ce decurg de aici.

Din acest motiv, pe această platformă se regăsesc atât deconstrucţii ale modernităţii, în ipostazele sale politice, economice, culturale sau religioase, cât şi prezentări ale unor alternative sănătoase.

Anacronic.ro este o platformă conservatoare care prețuiește viața, libertatea și proprietatea. Credem în persoană, familie și comunitate, privim cu neîncredere apriorică statul mare și puternic, precum și perdeaua de fum numită “binele general”. Credem în specific local și în firea lucrurilor. Devine naturală astfel neîncrederea noastră în relativism moral, în corectitudine politică, în monopolurile economice, politice și de idei.

Anacronic.ro nu încearcă să-și facă prozeliți sau să câștige vreunul din veșnicele războaie între tribul roșu și tribul albastru, promovate cu atâta forță de media mainstream. Anacronic.ro nici măcar nu se află în calea celor care curg cu mainstreamul.

Încercăm să construim doar o mică redută care să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este “eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Ne bazăm pe sprijinul celor puțini care cred că acest reper trebuie să existe; mai mult decât atât, continuarea proiectului depinde de acest sprijin.

Nu avem nimic de cucerit, de creat sau de inventat, doar de apărat. Vă invităm să priviți conținutul anacronic.ro, titlurile Editurii Anacronic și viitoarele noastre demersuri educaționale, culturale, editoriale sau comerciale ca pe o colecție care spune o singură poveste.

Vom lansa la acest sfârșit de an Anacronic pentru copii, cu primul volum din cele 9 ale celei mai cunoscute opere conservatoare pentru copii, Căsuța din Preerie, de Laura Ingalls Wilder. O gură de aer proaspăt într-un univers al literaturii pentru copii complet viciat de modernitate. Anacronic pentru copii are nevoie de sprijin. Vă invităm să fiți printre ctitorii acestui proiect.

Va apărea foarte curând a doua carte a lui John Taylor Gatto, Arme de instrucție în masă. Anul 2018, cu ajutorul lui Dumnezeu,  îi va aduce în limba română pe Pr. Michael Azkoul cu cartea sa despre erorile teologice ale Fericitului Augustin, pe Irving Babbitt cu Rousseau și romantismul, pe Richard Weaver cu Ideile au consecințe – referințe obligatorii din bibliografia omului cultivat. De asemenea, vor continua traducerile din John Taylor Gatto, Antony Sutton și Laura Ingalls Wilder. Plus câteva surprize pe care nu le putem dezvălui acum. După cum vă puteți lesne da seama, nu este vorba despre campioane ale vânzărilor. Toate acestea au nevoie de sprijin. http://www.anacronic.ro/

Editorial

Ezra Pound – Poezie, nationalism cultural si lupta impotriva „modernismului”.

 

Marea importanţă a lui Ezra Pound nu trebuie căutată doar în cele mai bune pagini de poezie pe care le-a scris (cum ar fi, de pildă, textele incluse în Canzoni – 1911 sau Ripostes – 1912, Omagiu lui Sextus Properţiu – 1918, Hugh Selwyn Mauberley – 1920 ori Cantos) sau în eseurile critice pe care le-a elaborat (şi care abordează o arie vastă de probleme şi preocupări, pornind de la teoretizarea unor aspecte ale lecturii şi receptării şi ajungând la analizarea operei câtorva dintre marii săi contemporani), ci poate mai cu seamă în influenţa generală pe care a exercitat-o asupra unei întregi epoci.
Poezie, tradiţie, modernitate
Pound a intuit încă de la începuturile sale literare că, în ciuda elementelor formale sau de conţinut pe care le prelua de la predecesorii săi, miza lui era să impună un alt mod de a scrie poezie şi, de asemenea, să deschidă calea spre un nou tip de interpretare a literaturii şi culturii anterioare. Ideea sa cu privire la revoluţia modernă, acel „Risorgimento“ despre care a vorbit nu o dată, s-a modificat adesea şi, în cele din urmă, s-a dovedit a fi dezastruoasă din punct de vedere politic. Căci destinul său de expatriat a dus spre o inevitabilă tragedie după ce preocuparea sa de-o viaţă legată de evidenţierea interacţiunii dintre artă şi economie l-a determinat să sprijine ideile lui Mussolini, ulterior fiind acuzat de trădare, închis într-o cuşcă, la Pisa, iar apoi internat într-un spital de psihiatrie, la Washington.
Născut în Statele Unite ale Americii, la Hailey, Idaho, în 1885, Ezra Pound a intrat de timpuriu în contact cu universul cultural al Lumii Vechi (ajunsese pentru prima dată în Europa pe când avea treisprezece ani), începând să scrie sub semnul tradiţiei romantice şi a poeziei trubadureşti. Însă preocupările sale în materie de lirică acopereau teritorii mult mai numeroase, pornind de la Swinburne ori Browning (a căror influenţă este detectabilă în primele sale poeme) şi ajungând la Francçis Villon, Lope de Vega sau poezia provensală. Iar toate acestea aveau să se combine cu apropierea sa de tehnica simbolistă, dar şi cu elemente impresioniste sau cu fascinaţia pentru civilizaţia asiatică (japoneză, cunoscută prin intermediul scrierilor lui Lafcadio Hearn, şi chineză, cu care se familiarizează datorită lui Ernest Fenollosa). Însă dincolo de aceste elemente se găseşte fondul prin excelenţă american al operei sale, precum şi importanţa liricii lui Walt Whitman, echivalat chiar de Pound, la nivel simbolic, cu însăşi America.
Dar, dezamăgit de „provincialismul poetic american“, Ezra Pound pleacă în Europa, publicând la Veneţia primul său volum de poeme, A Lume Spento (1908), o culegere în care se vede cu claritate înrâurirea pe care o avea asupra sa, pe atunci, opera lui Swinburne şi care evidenţiază ideea fragilităţii universului uman, specifică decadentismului european. Ulterior, poetul se va stabili la Londra, unde, asemenea lui Gertrude Stein, aflată la Paris, va descoperi o atmosferă de efervescenţă artistică, deloc lipsită de accente de revoltă faţă de trecut şi propice celor mai diverse experimente estetice. În opinia grupării de care Pound se apropie acum, linia tradiţiei moştenite de la poeţii romantici şi victorieni era epuizată, astfel că poetul contemporan trebuia să depăşească vechiul stadiu de orator sau chiar pe acela de etalon spiritual, pentru a deveni explorator (şi experimentator!) al tuturor tehnicilor avangardiste. Această nouă poetică – adesea vehementă şi militantă – avea, însă, numeroase surse, printre care se regăseau elemente ale revoltei simboliste din anii 1890, în special poziţia lui W. B. Yeats, dar şi modelul poeţilor metafizici englezi şi intelectualismul lui John Donne, precum şi accentele ironice ale poeziei simboliste franceze reprezentate de Laforgue sau Corbière, sau, oarecum neaşteptat, concizia liricii nipone din poemul tanka sau haiku, acestea stimulând în mod evident preocuparea lui Pound pentru definirea naturii ideogramelor. Desigur, figura esenţială a acestui moment era, la Londra, T. S. Eliot, a cărui operă va fi susţinută fervent de Ezra Pound, care va şi edita The Waste Land (1922), text ce va fi, de altfel, dedicat chiar lui Pound, cel considerat „il miglior fabbro“ (Eliot prelua, aici, caracterizarea succintă pe care o făcuse Dante lui Arnaut Daniel, în Divina Comedia).
Ştiind cum să asimilieze toate influenţele exercitate asupra sa, pe care, de altfel, şi le-a asumat creator, Ezra Pound s-a dovedit a fi, de la bun început, un spirit inovator care, amănunt esenţial, a urmat toate treptele devenirii noii poetici pe care o susţinea nu doar ca un promotor al ei, ci ca principalul său creator şi teoretician. Fără Pound, două linii diferite ale tradiţiei, cea anglo-saxonă şi cea americană, nu s-ar fi putut unifica în acel amestec specific care, ulterior, va determina saltul calitativ al amândurora. Astfel, Pound va face cu uşurinţă pasul de la spiritul decadentismului la modernism, putându-se observa cum monologurile dramatice à la Browning sau fragmentele ce duc cu gândul la lirica trubadurilor fac treptat loc unei atitudini numite pe drept cuvânt de critica literară „o modernitate clasică“, pe care o regăsim în Personae (1909) sau Canzoni (1911). Desigur, figuri ce par desprinse din imaginarul romantic sau prerafaelit apar în aceste volume: „E a Evanoei/ Casa clădită nu cu mâinile/ Ci de-undeva, dincolo de căile lumeşti/ E aurul ei răspîndit, mai sus, jur împrejur, şi împletit/ Feluri ciudate, ziduri, s-au înălţat de aici.“ (Casa splendoarei) Imagini asemănătoare vor popula şi Ripostes, volumul următor, însă, în realitate, ele sugerează, de fiecare dată, splendoarea evanescentă a frumosului ori a idealului, transformându-se în coordonatele principale ale acelei unităţi esenţiale pe care Pound, asemenea altor contemporani ai săi, o găsea în însăşi forma poemului, în complexul reprezentat de suprapunerea dintre imaginea poetică şi limbaj: „Aurie se înalţă casa, în portal te-am văzut/ pe tine, minune, tristă în ţesătura subţire, un/ semn. Viaţa a murit în flacăra lămpii, pâlpâitoare/ zvâcnind în uimire.“ (Apparuit)
Şi chiar dacă Pound, în The Spirit of Romance (1910 – la origine un ciclu de conferinţe pe care le-a ţinut la Londra) părea să caute un soi de renaştere romantică, modul în care o prezintă este numit de el însuşi „clasic“, nimic altceva decât o formă subtilă de recuperare (e drept, selectivă) a trecutului şi a unei întregi tradiţii culturale menite să contribuie la depăşirea oricărei forme de provincialism. Soluţia estetică susţinută de Pound era, la fel ca şi pentru T. S. Eliot, chiar dacă finalitatea demersului urma să fie diferită, acel cosmopolitism întemeiat pe ceea ce Henry James numea „darul american de asimilare creatoare a altor culturi“. Tradiţia nu e pur şi simplu moştenită, afirma Eliot, ci trebuie mereu câştigată şi asumată prin intermediul exerciţiului unei spiritualităţi creatoare, Pound susţinând includerea în categoria acestei tradiţii nu doar a trecutului cultural european, ci şi a celui oriental, accentuând tocmai rolul poetului – acela de a deveni un agent al culturii şi un element esenţial în rezolvarea tuturor punctelor de criză ce marcau epoca. În acest fel, în linii mari, între anii 1914 şi 1920, perioada în care Eliot şi Pound au fost implicaţi în mai multe proiecte comune, ei au reuşit să transforme fundamental peisajul cultural anglo-american şi să impună ceea ce ulterior va purta numele de modernism poetic.
Imagine şi imagism
Convins că Londra are nevoie de o mişcare literară care să poată da replica modelelor avangardiste franceze şi care să exprime noua estetică postromantică şi postvictoriană pe care o propunea, Pound va susţine imagismul, orientare care va aduce laolaltă, fie şi temporar, artişti suficient de diferiţi, de la Hilda Doolittle la James Joyce, dar pe care capacitatea lui Pound de a formula idei cu putere de manifest literar îi situa, fie şi temporar, pe aceeaşi lungime de undă. Considerat în general o teorie neosimbolistă, imagismul (de influenţa căruia nu va putea scăpa nici unul dintre creatorii de expresie engleză ai vremii) avea să devină una dintre tendinţele majore din poezia secolului XX, în primul rând deoarece reuşea să sintetizeze o direcţie estetică modernistă într-un set clar formulat de idei, subliniate de Pound în Retrospect: tratarea directă a obiectului, fie el obiectiv sau subiectiv, eliminarea oricărui cuvânt care nu contribuie la prezentare, privilegierea frazei muzicale, iar nu a ritmului de metronom. Accentuând natura concretă a limbajului literar şi responsabilitatea poetului în acest domeniu, Pound definea imaginea drept „prezentarea unui complex emoţional şi intelectual într-o singură clipă“, câtă vreme, spre deosebire de alegorie, simbolul imagist nu conferă un sens unic, ci tinde spre exprimarea concretului, cu scopul declarat de a elibera energia poetică.
Asemenea doctrinelor formaliste de mai târziu, imagismul punea limbajul înaintea realităţii, căci, după cum va spune un adept al mişcării, Archibald MacLeish, „un poem nu trebuie să însemne, ci să fie“. Aşadar, ceea ce era universal în artă în general şi în lirică în special nu era considerat a proveni de dincolo de limbaj, ci din chiar posibilităţile infinit combinatorii ale acestuia. Poetul nu va mai fi, prin urmare, vizionarul whitmanian sau idealistul doritor să asimileze întregul univers, ci spiritul ironic, scepticul perpetuu, aşa cum se vădeşte în unele texte ale lui Wallace Stevens sau (mai cu seamă!) în figura clarvăzătorului orb din Tărâmul pustietăţii al lui T. S. Eliot. Poezia renunţă la caracteristicile care o puneau în legătură cu orice fel de ficţiune narativă, devenind expresie a scepticismului impersonal postromantic al modernităţii. Pentru a ilustra pe deplin noua orientare, Pound alcătuieşte şi publică, în 1914, antologia Des Imagistes, care reuneşte texte semnate de Hilda Doolittle (H. D.), James Joyce, D. H. Lawrence sau William Carlos Williams, el însuşi fiind preocupat în mod absolut de descoperirea modalităţilor celor mai adecvate de exprimare a transfigurării formei ce izbucneşte din cotidianul banal pentru a atinge nivelul suprem al universului divin. De aici metoda „super-poziţionării“, evidentă în mai multe texte ale sale datând din această perioadă, poate mai cu seamă în poemul de doar două versuri Într-o staţie de metrou, care ilustrează cu prisosinţă această tehnică. Chipurile umane şi petalele care le reprezintă implicit sunt puse pe acelaşi plan de semnificaţii, Pound depăşind stadiul unei simple metafore, unde „acesta“ ar fi fost substituit prin „acela“. Imaginea e simultană şi, tocmai de aceea, pregnantă, având efectul de-a dreptul vizual al ideogramelor chineze sau al poemului haiku de care Pound era fascinat.
Primul Război Mondial şi ororile sale au accentuat, în mai multe feluri, problema revoluţiei estetice a modernismului – în contextul căruia Pound rămâne una dintre figurile centrale – confirmând şi consacrând sfârşitul oricărei celebrări de tip postromantic, dar şi al optimismului istoric al epocii victoriene. Pound a resimţit efectele conflagraţiei mondiale în mod direct, momentul acesta reprezentând impulsul care îl determină pe poet să-şi exprime dezamăgirea profundă în faţa unei lumi incapabile să stăvilească ororile şi să-şi oprească marşul spre dezastru. Aspectele acestea se regăsesc în Hugh Selwyn Mauberley (1920), în vreme ce viziunea apocaliptică privind colapsul culturii Lumii Vechi apare extraordinar şi indirect exprimată în Omagiu lui Sextus Properţiu (1919), o traducere-adaptare din poetul latin, definitivată în aceeaşi perioadă în care Pound începea să lucreze la marea operă a vieţii sale, Cantos.
Primele poeme
Poezia lui Ezra Pound publicată până în anul 1920 (oferită cititorului român în recentul volum al Editurii Humanitas Fiction, în excelentele traduceri semnate de Mircea Ivănescu şi Radu Vancu, însoţite de studiul introductiv al lui Horia-Roman Patapievici) demonstrează preocuparea scriitorului de a relua, de a rescrie şi de a înnoi forme mai vechi – şi consacrate – ale expresiei lirice. Astfel, poezia provensală şi monologul dramatic de care Pound se foloseşte frecvent reprezintă modalitatea specifică pe care el o descoperă pentru a unifica forma şi fondul la nivelul textului poetic. Demersul lui Pound este, însă, mai complex decât ar putea părea la prima vedere, căci el înlocuieşte, de pildă, arabescurile specifice lui Swinburne cu precizia lui Arnaut Daniel, dar şi (uneori excesiv de) elaboratele structuri prerafaelite cu concizia imagismului.
Descoperirea providenţială pe care o face Pound, exact în această epocă, cu privire la necesitatea clarificării viziunii imagiste, revelaţia poeziei chineze, aşa cum se vede în volumul Kitai (1915), precum şi faptul că poetul a editat, în 1919, lucrări ale lui Fenollosa despre cultura chineză au avut darul de a-i limpezi sistemul poetic şi estetica. Deloc întâmplător, în această etapă a creaţiei sale, Pound recurge adesea la strategia măştilor poetice – din nou, deloc întâmplător, unul din volumele sale publicat la Londra, în 1909, fiind intitulat tocmai Personae. Modalitatea aceasta de expresie se va regăsi şi în Cantos, însă este esenţial că încă de pe acum poetul îşi elaborează majoritatea tehnicilor, nu o dată ducându-le la perfecţiune. Iar dacă cel dintâi volum al lui Pound, A Lume Spento, apărut în Italia, subliniază importanţa tradiţiei culturale, scrierile ulterioare vor demonstra capacitatea scriitorului de a se despărţi de aceasta şi de a trasa cu hotărâre principiile modernismului.
Şi chiar dacă primele volume ale lui Pound trimit în mod clar la imaginarul sfârşitului epocii victoriene şi la universul prerafaelit al culorii şi imaginii ce accentuează întotdeauna frumosul, poetul urmează modelul lui Tennyson şi Browning, sau chiar pe cel al lui Yeats, cei care, înaintea sa, în spaţiul de limbă engleză, începuseră să atribuie emoţia unei alte voci poetice, o aşa numită „persona“. Termenul, se ştie, îşi are originea în obiceiul actorilor romani de a purta măşti de argilă în timpul spectacolelor, cuvântul latin pentru mască fiind „persona“, acesta desemnând atât persoana, cât şi masca sa, deci imaginea reprezentată, străină, desigur, dar temporar asumată complet. Întemeindu-şi practica pe studiul literaturilor romanice, Pound s-a apropiat de sursa trubadurescă a poeziei lirice moderne şi a avut în vedere o adevărată istorie personalizată a acesteia. Prin urmare, gustul său vădit eclectic va pune alături literatura provensală a veacului al XII-lea, China secolului al VIII-lea şi Roma Epocii Imperiale. Din această ultimă sursă provine preferinţa sa pentru textul poetic de mici dimensiuni, adesea epigramatic, vizând aspecte ale contemporaneităţii, aşa cum se vede în Omagiu lui Sextus Properţiu şi în Mauberley.
Ideile sale estetice, ilustrate de The Spirit of Romance şi nuanţate, ulterior, de ABC of Reading (1934), demonstrează importanţa pe care Pound o acorda nu doar tradiţiei literare ca atare, ci şi tehnicilor specifice celor vechi. Astfel, concizia venită pe filiera literaturii asiatice şi reţinerea caracteristică liricii lui Dante sau Arnaut Daniel reprezintă idealuri ce trebuie atinse şi care nu ţin doar de formă, ci contribuie la exprimarea ideii poetice. De asemenea, metrica provensală se întrevede, dacă ţinem seama de esenţa muzicală a poeziei, mereu subliniată de Pound („melopoeia“, aşa cum o va numi el mai târziu). De aceea, o serie de poeme din perioada de început a lui Pound, de pildă Cino şi Lângă Perigord, par a imita stilul provensal, atât din punct d evedere strict poetic, cât şi general cultural. Near Perigord, text inclus în volumul Poetry (1915), aduce în prim plan vocea lui Bertran de Born, un trubadur de secol XII, care se adresează unei femei pe care o iubeşte, dar care nu poate fi a lui. Prin permanenta pendulare între aluzie şi acţiune, Pound explorează, aproape fără ca cititorul să realizeze pe deplin, legătura complicată dintre iubire şi interesul politic, Betran de Born utilizând strategii poetice pentru a submina puterea inamicului său. Cino (text care poartă menţiunea „Campagna, Italia, 1309, pe drumul mare“) utilizează aproximativ aceeaşi strategie, nuanţând, însă, procedeele: „Puah! Am cântat femeile din trei oraşe/ Dar totuna e;/ Şi voi cânta despre soare.// Buze, vorbe, şi le prinzi în plasă,/ Vise, vorbe, şi ele-s ca giuvaiere,/ Descântece stranii de zeitate bătrână/ Corbi, nopţi, ademenire:/ Şi ele nu-s;/ Fiind schimbate-n suflete ale cântecului.“
Chipuri şi măşti poetice
Importanţa recursului la măştile poetice (aceste „personae“ atotprezente într-o anumită etapă a liricii lui Pound) este covârşitoare, cu atât mai mult cu cât, în acest fel, scriitorul utilizează o voce care nu este a sa, dar pe care şi-o asumă, textul devenind, astfel, plin de tensiune dramatică, dar, deopotrivă, de energie lirică. Poetul se poate, deci, ascunde în spatele figurilor cu care jonglează, iar Pound pare atât modern, cât şi tradiţional prin excelenţă, demonstrând pe de o parte apropierea de o metodă specifică poeziei provensale, cunoaşterea perfectă a predecesorilor direcţi din spaţiul cultural de limbă engleză (a se vedea mai ales cazul lui Browning, cu volumul său, Dramatis Personae, datând din 1864), cât şi, pe de alta, capacitatea de a se detaşa, prin ironie, de acestea.
Din această perioadă a începuturilor datează şi predilecţia lui Pound pentru tema călătoriei, cea care îi va străbate întreaga creaţie, de acum şi până la ultimele texte din Cantos; imaginea lui Odiseu şi a peregrinărilor sale e prezentă, tocmai de aceea, atât în Mauberley, cât şi în opera deplinei maturităţi. Aceasta reprezintă, dincolo de semnificaţiile simbolice care îl apropie pe poet de marele roman al lui Joyce, Ulise, şi dorinţa lui Pound de a concepe şi a înţelege poezia drept univers privilegiat, capabil să depăşească orice condiţionare spaţio-temporală şi chiar să se situeze mai presus de curgerea istoriei.
Iar dacă mai cu seamă după 1912 devine evident efortul lui Pound de a explora noi tărâmuri ale poeziei, în dorinţa declarată de a se îndepărta cât mai mult de tradiţionalul principiu mimetic, imagismul apare drept calea cea mai adecvată de a atinge acest deziderat. Însă precizia poetică atât de căutată nu se regăseşte doar în concisul poem Într-o staţie de metrou, ci în întregul volul Kitai, unde Pound pune în versuri o serie de traduceri ad litteram ale lui Fenollosa din opera lui Li Po, accentuând de fiecare dată detaliul, de natură să creeze, într-o clipă, o întreagă atmosferă – în cel mai înalt grad poetică, confirmându-se astfel aserţiunea lui Eliot: „Pound e inventatorul poeziei chineze pentru epoca noastră.“
În privinţa ironiei (elementul esenţial, în opinia lui Octavio Paz, pentru devenirea poeziei moderne în adevăratul sens al cuvântului), sursa fundamentală a lui Pound e opera lui Jules Laforgue, în care descoperă note de satiră socială pe care le simte înrudite cu cele din lirica provensală. În paranteză fie spus, Pound îl recepta pe însuşi Henry James ca pe un mare scriitor satiric, explicându-şi lectura prin numeroase exemple din opera autorului Ambasadorilor. Efectele acestei concepţii sunt evidente în mai multe texte din Lustra, unde autorul dă senzaţia că exersează pentru a găsi tonul adecvat şi a-l adapta la dimensiuni diferite ale textului, prefigurând, astfel, îndrăzneţul demers din Cantos. Numai că satira nu e nici o clipă gratuită şi nici nu vizează doar anumite aspecte ale culturii contemporane, ea fiind treptat îndreptată împotriva Angliei privite global şi a unei întregi societăţi puse sub semnul spiritului belicos. Critica e adesea acidă, cum se întâmplă în L’Homme Moyen Sensuel (1917), accente de acest fel infuzând şi Omagiu lui Sextus Properţiu  şi Hugh Selwyn Mauberley, pentru a se exprima profunda dezamăgire a poetului în faţa realităţilor vremii sale şi mai cu seamă a războiului. Sigur, recursul la mască e evident şi aici, căci, după cum autorul spune el însuşi, „Mauberley nu e mai mult Pound decât e Prufrock al lui Eliot,“ numai că vocea extrem de directă care se aude în aceste versuri, aparent un discurs fragmentat, e o extraordinară metaforă ce exprimă viziunea socială amară pe care Pound o transmite prin intermediul unui sistem de imagini şi de aluzii care, aparent paradoxal şi în ciuda vocii asumate, pare a fi lipsit de o identitate bine definită.
Adesea, critica literară a manifestat tendinţa de a evidenţia mai ales importanţa marii construcţii din Cantos şi de a-l privi pe Pound, exclusiv din această perspectivă, drept marele reprezentant al modernismului literar. Exluzând reducerile simplificatoare, trebuie, însă, să avem în vedere, locul ocupat de volumele publicate de el până în 1920, legate de şederea sa la Londra şi de teoretizarea imagismului care va evolua, ulterior, în mai multe direcţii. Căci temelia operei care va urma este edificată în aceşti ani, perioada în care Pound este, deopotrivă, marele susţinător al lui T. S. Eliot sau James Joyce, şi anii în care modernismul – nu numai european – îşi capătă forma şi fondul caracteristice. http://revistacultura.ro

Editorial

Academician Eugen Mihaescu – Un „neamt”, papusa serviciilor secrete de la Bucuresti, care isi zice „roman”.

 

„Cine s-ar fi gândit că România, care a devenit o monarhie modernă sub conducerea unui neamț ce gândea românește, Măria Sa Carol I, va ajunge în pragul dezmembrării sub conducerea unui alt neamț care își zice român”, spune academicianul Eugen Mihăescu în editorialul intitulat „Semănătorul de vrajbă”, publicat de cotidianul.ro.

„Anul 2017 abia a început și mapamondul se zgâlțâie din rărunchi. În Europa vor fi alegeri din primavera până în toamnă. Candidații la președinția Franței se războiesc în presă și în justiție. În Germania, deocamdată, se caută un contracandidat credibil, „politically correct” care să împiedice victoria partidului „populist” „Alternativa pentru Germania” (AfD), condus de Frauke Petry, în Bundestag. Orice politician pronunță cuvântul popor sau pomenește de relații bune cu Moscova este tăvălit prin fulgi sau aruncat la câini… „E populist”, „vrea să ne îngrădească libertatea sexuală”, „calcă în picioare tradiția ospitalității”, „nu respectă drepturile refugiaților, femeilor, bărbaților, copiilor, homosexualilor, transsexualilor, animalelor…!!!”. (…)

Au venit alegerile din noiembrie 2016 și, în Statele Unite, ce să vezi? E la fel! Două tabere care se înfruntă și una din ele încearcă să răstoarne rezultatul alegerilor. Împotriva lui Donald Trump s-au adunat toate forțele așa-zis „progresiste”, sprijinite și de „tonomatele” media care au ajuns până acolo încât incită la asasinat (chiar pe 20 ianuarie, în ziua învestiturii, un crainic de la CNN spunea că întotdeauna mai există posibilitatea unui asasinat pentru ca „țara” să scape de un președinte indezirabil).

Oameni buni, suntem în război! Iar taberele care se înfruntă nu mai sunt așa cum ne-am obișnuit. Nu se mai luptă statele între ele, blocurile ideologice între ele. Forțele beligerante se regăsesc în interiorul statelor: se războiesc cei care vor să păstreze fibra națională cu „elitele” multinaționale ce vor instaurarea Noii Ordini Mondiale. Urmăresc siderat desfășurarea conflictului din Statele Unite. Președintele ales nu reușește să-și înscăuneze guvernul, iar funcționarii establishmentului îl sabotează pe toată linia. Presa îl atacă într-o manieră fără precedent. Totul a pornit de la sloganul „America First!”, continuă Eugen Mihăescu, citat de activenews.ro.

Cunoscut pentru patriotismul său și una dintre puținele vocile care s-au solidarizat chiar la Belgrad cu suferința civililor sârbi bombardați de NATO, Eugen Mihăescu spune că  „PSD nu are o doctrină naționalistă. Nici nu prea știm dacă are o doctrină, dar în toamna lui 2016 a inclus în programul de guvernare câteva măsuri fiscale, economice care ar avantaja firmele românești și ar pune la plată multinaționalele. De aceea a câștigat PSD detașat alegerile. Un fel de „Romania First!”. Dar eu nu cred că numai din cauza asta s-a stârnit furia „democraților” români conduși de „campionul” lor, Klaus Werner Iohannis. Nici măcar nu au așteptat să vadă dacă nu cumva promisiunile electorale vor rămâne doar în program. Nu ar fi pentru prima dată când un partid ajuns la putere nu respectă promisiunile din campanie… Altceva a pus în mișcare pianina mecanică numită Iohannis, a împins-o în stradă, în Piața Universității, acolo unde se adunaseră la ordin câțiva protestatari”.

Academicianul consideră că protestele de la București au fost precipitate de altceva, in condițiile în care „stăpânii lui Iohannis știu că, spre deosebire de Ungaria și Polonia, în România guvernanții nu fac nimic dacă nu au sprijin din exterior. Faptul că Dragnea a reușit să șadă la masă și să schimbe câteva vorbe timp de câteva minute cu Donald Trump, noul stăpân de la Casa Albă, asta a precipitat declanșarea ostilităților la București. Acest moment aparent monden a trimis semnale și în alte direcții stârnind panica printre „democrați”. Atunci și-a semnat Dragnea condamnarea la moarte politică!

În paranteză: e trist că părinții care au demonstrat „împotriva corupției” cu copiii în brațe nu au ieșit să protesteze niciodată împotriva programelor școlare în urma cărora progeniturile lor abia dacă știu să scrie și să citească, nu recită Eminescu și habar n-au cine a fost Mihai Viteazul”.

Dezgustător spectacol a dat însă Pianina Mecanică în Parlament. Înainte să pornească ruloul cu muzică preînregistrată, Iohannis a rânjit, salutându-i pe „românii și româncuțele lui”, care îl aplaudau cu entuziasm ca pe un bătăuș ce tocmai a tras un șut sub centură adversarului. Păcat că și-a uitat acasă „Crucea de fier”. L-ar fi văzut tot românul așa cum este: un gauleiter! Cine s-ar fi gândit că România, care a devenit o monarhie modernă sub conducerea unui neamț ce gândea românește, Măria Sa Carol I, va ajunge în pragul dezmembrării sub conducerea unui alt neamț care își zice român. Noi știm însă ce li se întâmplă celor care seamănă vânt…

Din păcate, România nu a știut niciodată să profite în interes propriu de așezarea ei geografică. Întotdeauna s-a dat ba cu unii ba cu alții și întotdeauna a avut de pierdut. De data acesta însă s-ar putea să piardă tot și să treacă alți 100 de ani pentru a redeveni România”, conchide academicianul, scriitorul și graficianul Eugen Mihăescu. http://www.puterea.ro/

Editorial

Ninel Ganea – Avocatul diavolului.

 

În vremea comuniștilor de rit vechi clișeul era „familia, celula de bază a societății”. În vremea comuniștilor de rit nou, familia trebuie distrusă tocmai pentru că este „celula de bază a societății”. Puțini vor recunoaște acest lucru, după cum puțini își vor asuma eticheta ideologică, dar să nu anticipăm și nici să nu ne facem iluzii cu privire la hramul pe care îl poartă.

Doar în ultimele luni, în România au fost înaintate trei propuneri legislative, fără a include aici căsătoria homosexuală, care aruncă în derizoriu și subminează orice idee de autoritate parentală, respectiv familie. Parlamentarii vor să introducă vaccinarea obligatorie, grădinița obligatorie și, cel mai recent proiect, instituția avocatului copilului.

Ultimul proiect legislativ este îmbrăcat în retorica „drepturilor copilului” și are toate aparențele unei soluții pentru a îmbunătăți soarta celor mici. Asta dacă discutăm la modul foarte retoric, privind din avion, fără nimic concret în față. Pare că sună bine.

Dacă ne uităm însă pe expunerea de motive, pe istoricul și teoria din spatele acestei instituții, lucrurile se schimbă.

În centrul întregului demers se află ideea de „drepturi ale copilului” și e greu să argumentezi la nivel emoțional împotriva acestui concept. Noțiunea, însă, este aproape lipsită de conținut. Ce înseamnă, de fapt, „drepturi ale copilului”, în absența unei teorii și, mai ales, tradiții privind natura umană? Îi încalc drepturile copilului dacă nu îl las să stea zile întregi în fața calculatorului și a televizorului? Dacă  nu îi iau telefon cu internet, îi  știrbesc libertatea? Dacă nu merge la fast-food sau la discotecă? Îi limitez drepturile dacă îl duc la biserică? Etc., etc.

Nu trebuie să ne facem iluzii. „Drepturile copilului” și „avocatul copilului” nu sunt instituții care să fie opuse statului, puterii sale invazive și discreționare, ci părinților. Din expunerea de motive pentru înființarea instituției „avocatului copilului” în România, acest lucru reiese destul de clar, deși autorii textului au preferat cumva să-și camufleze intențiile: „O autoritate independentă care să promoveze drepturile copilului, așa cum sunt definite prin lege, care să poată fi sesizată și cu încălcarea drepturilor copilului de către persoane private (s.n.) este imperios necesară” . Cine sunt aceste „persoane private” nu e greu de ghicit, mai ales că în întregul document nu se pomenește niciun moment de o posibilă încălcare a „drepturilor copilului” de către stat și instituțiile sale.

Martin Guggenheim este profesor la New York University School of Law, avocat în cazurile legate de minori și un expert în domeniul „drepturilor copilului”. Concluzia lui asupra întregii chestiuni, în urma unei experiențe întinsă pe decenii, nu lasă loc de îndoieli: „A le pune la dispoziție copiilor avocați într-o varietate de subiecte legale este contrar intereselor copilului”.

Pe lângă bunul simț, argumentele sale au de partea lor statistica (americană):  mai mulți copii decât au fost vreodată sunt acum subiectul unor procese care au drept scop decăderea din drepturi a părinților; mai mulți copii decât au fost vreodată sunt închiși în orfelinate, fără să li se permită posibilitatea de a trăi cu părinții lor și chiar, să rămână, în legături legale cu ei șamd.

Apărătorii ideii vor invoca, fără doar și poate, nenumăratele (?) cazuri de abuzuri ale părinților împotriva copiilor și de nevoia acestora din urmă de a fi apărați în fața violențelor de orice fel.  Potrivit lui Guggenheim, însă, doar o foarte mică, insignifiată parte din acțiunile judiciare îndreptate împotriva părinților sunt motivate de un comportament „la limită” al părinților.

Și atunci ce, mai exact, va apăra „avocatul copilului”? Din nou, expunerea de motive ne oferă câteva sugestii.  Aflăm de acolo, de pildă, că aproape o jumătate din copiii români trăiesc în sărăcie sau în risc de excluziune socială. Iar, de aici, presupunem noi și pe baza exeperienței din alte țări, cazul lor poate fi preluat de „avocatul copilului”, care nu se știe cum va reuși să-i salveze pe acei copii de sărăcie. Cel mai probabi prin scoaterea lor din sânul familiei și închiderea lor în centre ale statului. Dacă vă vin în cap secvențe dickensiene, puteți să le îngroșați pentru a căpăta o imagine mai apropiată de realitate.

Guggenheim punctează doar câteva din consecințele acestei aberații: „A intra coercitiv peste aceste familii sărace doar pentru că acei copii sunt crescuți în sărăcie eludează jignirea și degradarea produsă părinților. Lipsa de respect pe care statul o arată părinților săraci este teribil de distructivă pentru copii, cărora le este negată o nevoie importantă în dezvoltarea lor: de a crede și a se baza pe omnipotența părinților”.

În afara cazurilor de sărăcie, „avocatul copilului” va trebui să se asigure că „vocea” copiilor se face auzită. Inițiatorii români au constatat că „participarea copiilor la deciziile publice este, de departe, un element neglijat”, iar „consultarea copiilor este un demers formal de fațadă”. Astfel de observații riscă să te lase fără o replică imediată, căci oare ce ai mai putea adăuga la aceste bazaconii?! Dar, în fond, de ce să nu încercăm, contrar experienței din orice timp și loc, să ne lăsăm conduși de sugari, mucoși și adolescenți pasionați de jocuri.

Bineînțeles că ideea „avocatului copilului”, în pofida numelui și retoricii găunoase, nu privilegiază niciun interes al copilului și nici nu-i acordă acestuia vreun drept de a-și lua soarta în mâini. Soarta copiilor nu va fi decisă de ei înșiși, ci tot de adulți. Doar că „avocatul copilului” se va asigura și va lupta ca nu părinții să fie aceia care au vreun cuvânt de spus asupra copiilor lor, ci experții și judecătorii. „Ei (susținătorii „drepturilor copilului” – n.n. ) cred că judecătorii sunt capabili în mod obiectiv să evalueze capacitățile părinților în funcție de interesele superioare ale copiilor. Dar instanțelor le lipseșe expertiza, timpul și cunoașterea dezvoltării umane pentru a face judecăți individuale amănunțite despre relațiile familiale particulare pe care deciziile privind copiii le implică în mod necesar”, susține Guggenheim.

Mai mult, „astăzi, judecătorii, asistenții sociali și avocații decid cu cine trebuie să trăiacă copiii, dacă trebuie să li se permită să aibă sau să continue relații cu anumiți adulți (…) Poate este adevărat că acești specialiști, spre deosebire de părinți, nu sunt în conflict de interese cu copilul al cărui viitor îl decid. Dar nici nu au vreun interes sau cunoașterea profundă și individuală a lor, pe care se bazează atât de mult drepturile parentale”.

Astăzi, probabil că nu ar trebui și oricum ar fi dificil să aruncăm cu totul la coș ideea de „drepturi ale copilului”, însă nu ar fi rău dacă ne reamintim că „drepturile” funcționează cel mai bine când stabilesc precis aria pe care statul sau oficialii săi nu o pot încălca. Însă „în lumea noastră cu susul în jos, „drepturile” copiilor au efectul opus. Ele conferă puteri sporite funcționarilor statului.” Și așa se face, de pildă, că pe baza drepturilor copilului se declară acum obligativitatea vaccinării, iar părinții riscă pușcăria.

Doar ca o notă de subsol amuzantă, în propunerea legislativă, o instituție similară recomandată pentru a proteja drepturile copilului poartă numele de „comisarul pentru copii”. Ah, și să nu uităm, prima țară din lume care a introdus „avocatul copilului” a fost Norvegia, iar asocierea cu foarte cunoscuta Barnevernet poate fi făcută fără prea mari remușcări. http://karamazov.ro/