Filosofie, Miscarea Legionara, Editorial

Radu Gyr – Studentimea si idealul spiritual.

 

Bucuriei mele de a fi fost poftit de cãtre tineretul intelectual al Craiovei sã cuvântez despre aspiratiile si idealul studentimii de azi, ca unul al cãrui suflet simte o solidaritate deplinã cu întreaga dinamicã a viselor tinerilor cãrturari de pe bãncile universitãtii, acestei prime bucurii i se alãturã, desigur, bucuria de a conferentia în orasul în care am copilãrit cu toatã limpezimea anilor mei de-atunci, am scolãrit si, mai târziu, am vibrat cu toate frãmântatele lãute ale adolescentei mele.

Au fost ani, aici, în inima Olteniei, peste care am trecut, cu azururile zãrilor boltite pe suflet: ani, în a cãror luminã m-am îmbãiat ca-n apele de miere ale Amaradiei si pe care n-am sã-i pot uita niciodatã.

Îngãduiti-mi , deci, ca aceste dintâi cuvinte ale mele sã fie, în acelasi timp, un salut adus tineretului cãrturãresc de care mã stiu legat cu veriga de foc a aceluiasi ideal si un omagiu închinat orasului unde mi-am plâns lacrimile primelor deceptii si unde mi-a înseninat obrajii surâsul bucuriilor priore.

Cãci dacã, uneori, rigiditatea fãrã nici o razã de comprehensiune pentru sufletului copilului, a unui director de liceu bolnãvicios, a înveninat ultimii ani de scoalã ai liceanului care am fost, am întâlnit, în schimb, sfatul de dascãl luminat, dragostea sfântã pentru artã, îndemnul si încurajarea profesorului meu iubit, C. D. Fortunescu, în casa deschisã ca un zâmbet, a poetei Elena Farango,unde amfitrioana, cu marea ei aristocratie sufleteascã, a asternut catifele peste începuturile mele literare, apoi întreg sirul de prietenii, dragi mie si azi, primele avânturi literare – si lângã acest entuziasm cu aripi al adolescentei mele-, prietenia lilialã si ochii tristi de tânãr voevod bolnav ai scumpului meu Milcu, poetul cu inimã de crin si cu zãpezile topite într-un mormânt, pe care amintirile – brãtãri la gleznele mortii – mi-or arde, totdeauna, vâlvãtãile lor de topaz, în acele ore mãtãsoase si pure ale reculegerii depline.

Tânãrul de ieri, tânãrul de acum

Si fiindcã am întreprins o palidã incursiune în amintiri, sã-mi dati voie sã-mi retrãiesc în clipele de fatã, câteva din stãrile mele sufletesti, în preajma vârstei de 19 ani, când, sfârsind liceul, mã pregãteam sã intru în universitate.

Aceastã aducere aminte a unor stãri interioare îmi serveste nu numai de cãrãruie initialã spre miezul conferintei mele, dar, mai ales, de identificare a procesului meu lãuntric de atunci, cu frãmântãrile sufletesti ale majoritãtii camarazilor mei de generatie. Tânãrul, a cãrui configuratie psihicã mã voi strãdiu sã o fixez acum în câteva linii largi, nu e simpla imagine a celui ce vã vorbeste.

El coincide prin sufletu-i de atunci, cu câteva sute, cu câteva mii de tineri dintr-o aceeasi epocã, mai putin seninã de cum ati crede-o, mai tulbure, prin viscole interioare, de cum s-ar fi pãrut.

Tânãrul, cercetat acum, caz de sincronism psihologic, poate creea un prototip: prototipul adolescentului pe punctul de a-si isprãvi studiile secundare si de a pãtrunde în facultate, adolescent cu aripi mari deschise pentru zbor, dar dezorientat în fata zãrilor amãgitoare, nestiind spre care puncte cardinale sã-si îndrume zborul; cu cascade si luminisuri lãuntrice, dar si cu lunecãri si povârnisuri; cu aprinderi dar si cu lâncezeli; si mai cu seamã cu vii rãni sângerânde peste care nu se apleca întelegerea mângâietoare a vreunei mâini. . . Un tânãr inegal, înaripat si difuz totodatã; flãmând de aspiratii, dar fãrã a avea o axã a lor; apt pentru un ideal dar tatonându-l în obscuritãti si confuzii; derutat de stiintã si de lecturi variate si inegale ; cu începuturi de ostilitãti fatã de generatiile precedente; încercând prin visãtoria unei etice noi, revolte, dar incapabil de intensitate reactionarã; sincer, dar nestiind cum sã-si canalizeze sinceritatea.

Vagã si disparatã frondã diletantã împotriva ipocriziei trecutului ; capabil, prin structurã, de spiritualitate dar neorganizat definitiv spiritualiceste si discontinuu. Torturat de întrebãri si amãgit de formule; momit, superficial, de etichete sonore dar vide de esente si adevãr, cum acea republicã universalã visatã de materialismul istoric al lui Marx, care, totusi, nu avea ancore mari, otgoane puternice, în sufletul adolescentului. Tânãr, a cãrui substantã sta gata sã se deschidã receptiei unui ideal nationalist, pe care tânãrul totusi îl ocolea, îl evita în procesul sãu psihic, fie din cauza mirajului vremelnic al formulelor de „universalitate” si pretins „umanitarism”, fie din cauza scepticismului pe care i-l inspirau, laolaltã, emfatismul, inflatia de demagogism si sterpele discursivitãti patriotarde ale anumitor insi politici – sãrmane clocote de carton.

Tânjind subterane energii, pe care dezorientarea si lipsa de front comun al unei generatii le tineau în pasivitate, tânãrul pe care vi-l prezint si care eram mai multi împreunã, se caracteriza, cu deosebire, prin izolare, prin singurãtateacare-l detasa de ansambluri spirituale, si care, când reprezenta o valoare singularã, îl sihãstria într-un hermetism de fildes, într-o impasibilitate de aderente la psihicul colectiv.

Peste absenta de directivã si peste mobilitatea interioarã, plutea, asa dar, drama neintegrãrii într-o colectivitate sufleteascã, în unitatea spiritualã a unei generatii.

Într-adevãr, asa îl vãd retrospectiv pe tânãrul , foarte tânãrul si proaspãt student din primii 5-6 ani care au urmat sfârsitului rãzboiului, si asa mã vãd, îndãrãt, peste umãrul vremii, si pe mine, pe o parte din mine care eram. . .

Mã pregãteam pentru Bucurestii universitari, cu avânturi, dar fãrã zale si gata de îngenuncheri la orice retezare a unei aripi de vis. Cu limpezimile apelor mele tulburate de bulgãrii zvârliti din afarã. Temperament de rãzvrãtit si totusi timid si dibuindu-mã confuz. . . Cu o roatã mare de aur si flãcãri alergând prin mine, dar care nu avea osie. Cu aspiratii multiple dar fãrã axã centralã; cu zeci de idealuri, dar fãrã un ideal; ispitit în artã de insurectia noilor forme poetice fatã de dogmatismul clasicismului si de traditie.

O, dar a venit curând, foarte curând, marea gãsire de sine. Au venit ancorele si rãdãcinile de argint, care l-au fixat pe tânãr într-o disciplinã spiritualã ! Crepusculului dezorientãrilor i-a urmat intersectia tuturor planurilor interioare într-un punct central numit ideal : idealul unei generatii.

În ciuda perioadei postbelice de agitatie continuã, de crunt materialism, de haos si cinism, de superficialitate si de dezertãri de la idealuri, tineretul cãrturãresc român – singurul valabil prin contributia-i spiritualã – si-a aflat un echilibru, prin ridicarea unui stindard comun, prin închegarea unui front al generatiei noi, cu exponentul de bazã: studentimea.

S-a trecut de zece ani de când tineretul studentesc lucreazã temeinic la adâncirea albiei idealului unic si la consolidarea digurilor sale de pazã. Astãzi, pe acest mare santier al spiritului, opera e aproape sfârsitã. Cei peste zece ani de trudã au dus la o constructie de grele armãturi , si nu la un beteag prepeleag de sindrilã.

Trebuie rostit limpede : marea catastrofã care pãrea cã amenintã cu distructia generatia tânãrã si care nu consta decât în absenta – vremelnicã din fericire – a idealului comun de generatie, a fosst înlãturatã .

Pentru a dãrui un ideal etic si un ideal national tineretului cãrturãresc , dar mai cu seamã pentru a-l constitui în generatie – caracterizatã prin prezenta unei singure axe de aspiratii – a trebuit sã existe în universitãti , în afara prelegerilor universitare, o altã scoalã , mai adâncã, a spiritului, care sã cimenteze valori într-o eticã nouã si un crez nou.

Aceastã scoalã, mijind în începuturi oarecum superficiale, manifestate extern printr-o reactie împotriva infiltratiei evreiesti în facultãti si, câtva timp, dupã aceea, împotriva comunismului a cãrui fazã initialã de incubatie ameninta chiar o parte din tineretul universitar, a canalizat treptat energiile, le-a dat o directivã în profunzime, un echilibru si o disciplinã. O rarã disciplinã.

N-as vrea sã întâmpin surâsuri de neîncredere, accentuând asupra acestei discipline.

Multi dintre domniile-voastre n-au avut cum si când s-o cunoascã. Dar poate cã tot au putut s-o întrezãreascã, într-unul din aspectele ei : congresul studentesc de la Craiova, din preajma sãrbãtorilor Pastilor.

Energie si ordine. Ordine, fiindcã acesta era cuvântul conducãtorilor studentimii.

Eu vin din mijlocul marei studentimi verzi, pe care o cunosc, cãreia îi analizez, perpetuu, manifestãrile si care mã uimeste prin transfigurarea, de câtiva ani încoace, a tineretului român. Cuvântul meu este sincer si relateazã numai stãri de fapt.

Evident, aceastã luptã de seninãtãti si bronzuri pentu o disciplinã si un ideal, a mers paralel cu boicotul pornit de cei cuprinsi de panicã în fata încadrãrii tineretului într-un ideal de autentic nationalism, de puritãti morale si de lichidare a falselor valori si a formulelor dubioase. Era boicotul unui politicianism meschin si corupt, alãturi de boicotul iudeo-masonic ! Ani de zile, o „anumitã” presã, aceea a Sãrindarului , mistificatoare si potrivnicã oricãrui sfânt ideal românesc, a încercat sã stropeascã numai cu mocirle azurul unui suflet nou care se nãstea limpede si cu aripi de soim.

Si peste toate zãgazurile si boicoturile, noua generatie si-a fâlfâit flamura si a cãlcat înainte spre consolidarea spiritualã.

Au fost mãrãcini, mârsãvii si sforãrii de culise care i-au stat în cale. . .Au fost prigoane lungi, cu tinte de bocanci scrâsnind pe tânãrã carne strivitã ; au fost puscãrii largi si mucede, în care a bolit si a flãmânzit – luni întregi – floarea tineretuului românesc. . .

Dar acest tineret n-a mai putut fi înfrânt. Acest tineret n-a mai cãzut în genunchi, ca odinioarã la primele deceptii. Inima lui crescuse prea mare si suna acum ca un clopot de verde clestar , în freamãt adânc, peste întreaga tarã. Acuma nu mai erau izolãri si singurãtãti, dezolãri si dezorientãri, simpli tineri rãzletiti si împrãstiati , tulburi si întrebându-se fiecare ce vor. . .

Acum era un tineret omogen, ferecat în fierul unei energii colective, construit sufleteste si dinamic, ridicând o rezistentã moralã ca un bloc de cremene.

Un tineret înãltat la rangul de generatie cu unitate de ideal.

De aceea puscãriile în care s-a bolit si s-a murit chiar au fost senine.

De aceea cizmele care sfãrâmau carnea tineretului prigonit au stârnit cântece si nu lacrimi.

Cauzele care au tinut tineretul departe de un ideal comun.

Dar dacã, procedând la sinteza structurii sufletesti a tineretului universitar actual aflãm substanta unui ideal energetic, ne apare ca fireascã întrebarea : care au fost, atunci, cauzele care au tinut tineretul, în primii ani de dupã rãzboi , departe de un ideal comun ?

Era oare, exclusiv, imposibilitatea de adaptare la spiritualitatea unei generatii ? Nu.

Erau numai dezorientãrile vagi, confuziile si refugierile în sine, rezultate fatale ale epocii de febrã moralã si de dezaxare generalã, epoca imediat postbelicã.

Întreaga eticã a lumii si însãsi civilizatia pãreau sã fi primit o loviturã de moarte. Rãzboiul, scornitor al unei serii de crize, a adus, în primul rând, incapabilitatea de readaptare a generatiei întoarsã de pe front si-a generatiei care i-a succedat, la vechile valori morale si culturale. O structurã sufleteascã nouã se ivise. Cãci rãzboiul fãcuse marea scindare în douã lumi : lumea veche, a celor rãmasi la dogme si fideli valorilor trecutului, si lumea nouã, instinctiv revolutionarã, dar revolutionarã neomogen si disparat, fãrã a sti clar ce ideal urmãreste impulsul ei spre reactie, ci numai cãlcând în picioare si negând trecutul.

De acest haos moral, la care s-a adãugat haosul economic, într-un vârtej satanic, au profitat pseudo-valorile, pentru a se introna pe treptele tuturor manifestãrilor în viata de stat. De-aici si despicarea moralei în douã mari aspecte : de o parte, inflatia valorilor etice, de cãtre generatiile mai vechi ; romantizarea inutilã a acestor valori si centrifugarea moralei în dogme, care, ca tot ce e simplã dogmã, se exteriorizeazã numai, anulând purele valori intrinsece si reale, tiranicã si intolerantã fatã de adevãruri pe care nu le-a ridicat la rangul de dogme.

Astfel, prin artificializare si prin îndepãrtare de la morala naturii, prin costumarea în carnavalul unor false valori si teama de autenticul moral al vietii, s-a ajuns la ipocrizia care, în mod fatal, avea sã determine o reactie.

De altã parte, însãsi aceastã reactie.

Dar o reactie nu întemeiatã pe paritãti si reconstructii morale, ci limitatã la un anarhism de suprafatã, fãrã obiective profunde ; un anarhism de ceatã, necreator si inutil dizolvant, secundat de strecurãrile din umbrã ale unor alte pseudo-valori, care, la clipe oportune, s-au constituit într-o falsã si putredã dominatie si care amenintau printr-un pericol mult mai grav chiar ipocrizia vechii societãti, împotriva cãreia pretextau cã reactioneazã.

Lângã toate acestea, dezechilibrul politic. Aparitia cangrenei omului politic postbelic, cancerat de arivism, sterp de ideal, pãpusar demagog, egocentric si mârsav în interese meschine, cu fata sub oribilul zâmbet de complezentã al mãstii democratiei. Iar imediat lângã democratia redusã la simpla pastisã grotescã, strâmbatã si diformatã pânã la parodie si caricaturã, ghiarele rosii înaintând treptat, ale marxismului iudeo-bolsevic, camuflat patetic, sub evocarea unui martiriu proletar, într-o stângã reactionarã,anarhic dizolvantã, cu doctrina sonorã de tinichea : materialism istoric !

În preajma acestor rictusuri rosii, clasele sociale îsi zvâcneau panica asteptând rãsturnãri si inversãri în ordinea de stat. Confuziile sociale, la adãpostul aceleiasi democratii, cresteau si alãturea de ele crestea ignoranta ; marea ignorare a unui adevãr fundamental : acela cã dinamica evolutiei sociale, a progresului real, o constituie nu topirea iluzorie a diferentierilor sociale, ci tocmai distinctia dintre clase, stabilirea definitivã a contributiei, a aportului, în travaliu si civilizatie, a fiecãrei dintre ele.

Si în vreme ce, subteran, se lucra la rãsturnarea valorilor sociale, în cadrul unui alt haos, în care subliniez în treacãt tragedia intelectualului autentic, pururi un ghilotinat moral, însãsi cultura si civilizatia, în crizã de unitate si de esente de spiritualitate, ce torsionau în cãutãri superficiale de directive. Iar pseudo-cultura deschidea portile invaziei de anarhisme si insurectii, de curente brusc reformatoare în artã. Derutei, ivitã în urma rapidei succesiuni de revolutii estetice, cu viduri interioare si etichete importate, îi rãspundea confuzia acolo unde , existând totusi sinceritate si nu falsã tendintã de-a se primeni unele forme de expresie artisticã, evolutia prea bruscã a noilor valori estetice fatã de zãbava evolutiei comprehensiunii publicului, nu aducea decât ceatã si rupere de punti între artist si ambiante.

Iatã deci un ansamblu de stridente si de rãsturnãri, în care pseodos-ul triumfa si-n care crizele : moralã, economicã, politico-socialã, se aliau crizei de omogenitate în spirit si culturã.

Si în timp ce, din orizonturi vinete, îsi revãrsa lesia amurgul caracterelor de bronz, al spiritualitãtii , alãturi de amurgul cultului trecutului, iubirii de neam, al autenticii intelectualitãti si-al artei, printre putregaie si ruini crestea, ca o floare bolnavã, copilãria rãnitã a generatiei noi.
În loc de zurgãlãii anilor strãlimpezi si de râul aprilin al micilor bucurii îngeresti, copilãria aceea a mers, cu tãlpi însângerate, printr-o lume din care basmele si cântecul de leagãn plecaserã departe, si unde stãpâneau materialismul crunt si dezaxarea generalã. Si asa, în mijlocul coruptiei, al ipocriziei sau al cinismului, în cadrul otrãvit al absentei sanctiunilor morale si în vacarmul falselor valori, ochii mãriti si speriati ai copilandrului au resfrânt numai tristeti de crepuscul.

Iar când, zbuciumat si cãlcând ametit spre dezorientãrile de pretutindeni, adolescentul a voit sã intre în viatã, cu ascunsele lui comori de seninãtãti si cu inelul de aur, tinut cu teamã si grijã la o parte, al entuziasmului tânãr, în fata lui au apãrut cernite, zãri fãrã perspectivã, cãrãri înfundate pentru viitor, porti zãvorâte. Pentru el totul pãrea închis. Oricare pas interzis. Întreaga lume pãrea cã-i strigã : nu mai e loc si pentru tine. Înainte nu se mai poate !

Ei bine, acest tânãr putea sã fie rostogolit în toate prãbusirile : de la anarhia rosie, la mlastina moralã si la cenusã.

Ce fortã tainicã i-a dãruit , atunci, umeri de granit ca sã azvârle jos dezorientarea care-l încinsese si sã se înalte , limpezit si nou, din energii si substante pânã aici latente, de parcã ar fi sorbit cu nesat dintr-un izvor cu apã vie ascuns pe un crestet de munte spiritual ?

Sovãirilor tânãrului, determinate de toate corelatiile divulgate mai sus, le-au urmat coordonarea si echilibrul aspiratiilor, disciplina spiritului si idealul sub stindardul cãruia s-a închegat o generatie nouã.

Sustras pericolului care-l ameninta cu dezagregarea, tânãrului i s-au deschis luminisuri si luciditãti. Necesitatea unui ideal comun i-a înflorit în suflet mai mult printr-o revelatie misticã, decât printr-o simplã comprehensiune.

Permanenta idealului în întreg trecutul

Întregul trecut, strãin si românesc, s-a deschis deodatã, ca o magicã usã, iar permanenta unui ideal s-a ivit înfloritã în toate marile epoci ale istoriei, în toate marile evolutii ale spiritului omenesc.

Astfel în idealul istoric, s-au circumscris idealul elin si idealul latin.

Idealul elin, cu liniile de bronz ale efebului curgând în spirit si trup, si cu uriasa constructie a civilizatiei antice.

Idealul latin,cu obiectivul politic al creãrii statului roman si-al expansiunii latinitãtii.

Si lângã acestea :

Idealul Renasterii, cu admirabila-i sintezã de civilizatie, contopind artele, stiinta si idealul politic si legând punte de azur cu marele trecut spiritual, al antichitãtii.

Dar în acelasi cadru istoric, idealul românesc al lui Mihai Viteazul, alãturi de toate celelalte înalte idealuri românesti : idealul lui Horia, Closca si Crisan ; idealul Domnului Tudor, sfârtecat, numai pentru soarele sãu si aruncat, ciosvârte înstelate, în fântâna Târgovistei ; idealul bãtrânilor cronicari,oftând si tânjind de visul contopirii neamului românesc ; idealul lui Sincai, cu picioarele sfâsiate de bolovanii pribegiei si cu marele-i vis atârnând în desaga din spinare care îi purta cronica ; idealul boierilor, fugãriti peste munti, numai fiindcã îndrãzniserã sã visãtoreascã frumos la unire ; în sfârsit, idealul ciungilor si mutilatilor din crâncenul rãzboi de întregire. . .

Sau, mai departe, idealul în artã : secolul lui Pericle si acele ale lui Cesar, alãturi de idealismul lui Platon si de idealul estetic al lui Aristotel. Renasterea italianã si Pleiada francezã. Idealul clasic al celui de-al XVII-lea veac francez.

Romantismul, îmbibat de tinerete si idealism, simbolizat prin vesta rosie a lui Theophile Gautier, de la reprezentarea lui „Hernani”. . .Idealul romantic englez cu Byron, Shelley sI Tennynson. . .Idealul lui Heliade Rãdulescu , cu acel naiv dar admirabil îndemn la „scris”. Idealul olimpian ca un cer de primãvarã al poeziei lui George Cosbuc, sau acel tumultos si nãvalnic , ca un torent carpatic, al liricii înspumate a lui Octavian Goga.

Dar mai ales quintezenta idealului artistic si românesc în poezia de curcubee si orgi marine, de viscole si ninsori lunare, a geniului nostru national : Mihail Eminescu.

O serie de frãmântãri , de curente literare si estetice, toate pentru un ideal !

Si, dupã idealul istoric si cel artistic, iatã, rezumativ, galeria idealului etic, întrupat simbolic în :

1.etica eroului elin, sintetizatã, la rândul ei, în eroii lui Homer sau în sufletul de bronz al lui Leonida ;

2. eroul crestin,cu largile lui blajinitãti , pregãtit oricând, pentru jertfã si granit sufletesc neclintit, creând o moralã si-o spiritualitate nouã, urcând spre puritãti de ascezã si transcendente ;

3. eroul cornelian, purificat în stalagtitã de vointã si ideal moral, elevat peste mocirlele vietii ;

4. eroul, atât de ridiculizat pe nedrept si atât de sublim în candorile naivitãtii luminate de vis , al lui Cervantes, sfânt Don Quichote, umbrã înstelatã în goanã eternã dupã vis, înfrânt de morile realitãtii brutale;

5. eroul moral al lui Carlyle, lespede de clestar pentru marile altare ale eticei ;

6. eroul ibsenian, întruchipat în Brand, în acest Brand cu umerii necocârjati de viforele vietii; ca un cerc de fier în strasnica lui tinutã moralã, în neclintirea lui de bloc umano-ceresc ;

7. eroul tolstoian, turnat în minunatul Nekludov din „Învierea”, descãtusându-se , prin revelatie misticã, de toate bunurile vremelnice si pãmântene , transfigurat interior si pornit spre ascensiuni de spiritualitate crestinã ;

8. si, în sfârsit, chiar în eroul lui Jack London, acel „vagabond des etoiles”, ocnasul condamnat la carcerã grea, cu gleznele prinse în ghiulele de fier si bratele strivite în lanturi, ajuns prin durerea continuã a cãrnii , la amortire si anulare trupeascã si la o limpezire neobisnuitã a spiritului, la o evadare a sufletului din trup si la o sideralã plutire pe drumul astrelor eterne. . . Admirabil simbol al sufletului destelenit din suferintã banalã, în albã lunecare peste ea.

Studentimea si idealul spiritual

Ei bine, permanenta aceasta de idealuri, istorice, etice si artistice, de-a curmezisul veacurilor, demonstreazã setea si nevoia de ideal în marile epoci, mai cu seamã în acelea care au succedat perioadelor de tulburãri si dezaxare.

Hotãrât; trãim o mare epocã istoricã.

Anii ce vin vor contura-o tot mai precis.

Mobilitatea aspectului actual, politic si spiritual, al întregii Europe, va înceta mai curând decât ne asteptãm. Vechile valori si sisteme ratate se vor lichida prin ele însãsi. Criza democratiei – presãratã de sincope – si agonizând în apus, se va refugia în ultimu-i bârlog – Republica rosie – iar în fata ei vor creste digurile de grele armãturi ale nationalismului latin si germanic. Din transfigurãrile în nationalism, va apãrea , înaripatã, o dinamicã nouã a spiritului si a civilizatiei, cu aporturi si cu structuri noi.

Noul european, nationalist, spiritualist si energetic, va zdrobi desmãtul moral, va prãbusi falsele-valori si purificat în el însusi, va întemeia o lume nouã, o eticã nouã. Desigur, promovatoarea europeanului-latin, precursor al omului de mâine de pe continent, a fost Italia fascistã.

Sã nu ni se spunã, însã, cã tineretul românesc intelectual, în marile lui primeniri interioare de acum, în disciplina si aspiratiile sale, e o imitatie, o simplã copie a tineretului fascist sau hitlerist. Nu ! Tineretul nostru detestã servilismul si parodiile.

El nu imitã. El creazã.El ar fi profund rãnit , adânc durut, dacã l-am crede un palid hipnotizat, un incapabil de ideal propriu.

Linia pe care tineretul nostru se formeazã este produsul unui moment european,al unui spirit care-si revarsã efluviile spontan, printr-o consecintã logicã a unei epoci si a unor structuri lichidate.

Tineretul românesc merge paralelsi nu sateliticcu noul suflet nationalist latin, asa cum va merge întreg tineretul francez, asa cum a mers, victorios, tineretul italian.

Conversiunea tineretului nostru la un ideal spiritual si national e un fenomen de sincronism si nu o pastisã.

Nu imitatie dupã organizatii strãine viseazã acest tineret, ci, dimpotrivã, deplinã eliberare din orice vasalitate, de orice pasalâc strãin . El vrea adâncirea pânã în strãfunduri a sufletului autohton si valorificarea fortelor lui subterane si inedite în orice manifestare.

El vrea zidirea României-Noi, cu mâini proprii si cu spirit propriu.

O vrea construitã din arãmurile adânci si încã neuzate ale vigorii românesti, centrifugã si necanalizatã. De aceea studentul român a defilat simbolic în fata Regelui Tãrii, pe un car alegoric, într-o mânã cu cartea grea de învãtãturã si în cealaltã cu fierul carabinei, contopind într-un singur tânãr : stiinta cu dârzenia si eroismul.

Si-n marele lui vis de noi temelii si zidiri, tineretul cãrturãresc pe care-l cunosc e gata de jertfe, dacã zidurile i-o vor cere. E gata sã se tencuiascã în piatra lor, ca un alt mester de la Arges, care, de data asta, s-ar zidi pentru visul turlelor înalte pe el însusi.

Tineretul nostru universitar este un mag, în acelasi timp. El merge purtat de un luceafãr propriu care îi aratã calea : Crucea, Regele, Natiunea.

De aceea el este un mistic.

În misticismul lui, se arcuieste, alãturi de boltile tuturor energiilor spirituale, cearcãnul de smaragd al crestinismului, iar umbra purtãtorului de cruce ca o luminã curge peste acest tineret.

Asa îl visa, poate, Eminescu, în umbra stihurilor lui : curat la suflet, mântuitor al „bietului român sãracul” si arhanghel pedepsitor al celor „care-au îndrãgit strãinii, mânca-le-ar inima câinii”.

Asa îl vrem astãzi cu totii :

Iscãtor al românului de mâine : bãrbatul de bronz, cu sufletul limpede si fãrã oscilãri , lucrând, cu patimã, la ferecarea tãrii sale în aramã.

Aspectele idealului spiritual

Si acum sã vedem care ar fi fatetele idealului spiritual al tineretului cãrturãresc , asa cum s-ar desprinde din manifestãrile lui active si teoretice.

Ele ar fi : idealul unei etice noi ; idealul spiritualist crestin ; idealul national, si idealul cultural si artistic.

Idealul unei etice noi.

a) Prin sinceritate si cinste, la reactia împotriva ipocriziei.

b) O nouã ierarhizare a valorilor reale.

Crearea individului nou : energic si pur.

Crearea unui eroism sufletesc pe care poporul nostru nu l-a mai avut de mult.

Crearea unei generatii de elitã si a unui Pantheon moral al României, în care marile spirite si nobletea sufletului românesc – indiferent de clasã socialã si pregãtire intelectualã – sã-si primeascã încununarea.

c) Fuziunea dintre cãrturar si muncitor.

Tara, de câtiva ani, cunoaste santierele pe care tineretul universitar lucreazã, cu mâinile lui, plãmãdind cãrãmidã, ridicând ziduri, cioplind lemn sau îngrijind rãzoare de ferme.

De sub brazdele studentesti, rãsar – minune nouã, în tara în care trândãvia devenise oficialã – biserici, case de adãpost, cãmine culturale, grãdini.

Prin aceasta, o nouã educatie se dã tânãrului : munca fizicã se leagã, prin inel spiritual, de intelectualitate.

Se creazã, astfel, disciplinã, simplitate, constiintã, modestie.

Si-n timp ce directori de liceu „venereazã” în loji francmasonice, otrãvind scolãrimea care a avut nenorocul sã-i aibe ca dascãli, – tineretul acesta lucreazã, cu piepturile goale si descult, cu o bucatã de pâine si-o strachinã de ciorbã la prânz si cinã !

d) Spiritualitatea crestinã.

Promovarea spiritului si evitarea bucuriilor cãrnii , prin elevatie transcedentalã.
Ascensiunea în spirit si apropierea de puritãtile ascezei.

Am vãzut de-aproape tineretul universitar – numai cântec, numai gând, numai viatã interioarã – odihnindu-si trupul istovit de muncã, dupã o zi de lucru la fermã sau la cãrãmidãrie , pe-o mânã de fân sau pe o rogojinã, în bordeie simple, de stuf.

Dar , în acelasi timp, tineretul mai cultivã o altã experientã spiritualã, un fenomen mistic invers ascezei. Transcendenta nu în altitudinea divinã, ci în profunzimea misticã a spiritului national. Penetrarea strãfundurilor spiritualitãtii românesti, pentru scoaterea la luminã a inelului de aur care licãreste în adâncurile lor. Un fenomen nou de spiritualitate nationalã, pe care l-as numi : asceza etnicã a tineretului român.

e) Cultul trecutului.

În loc de negativismul sterp si anarhic de pânã mai acum, tineretul trebuie sã aducã respectul valorilor trecutului si-al traditiei, legând, prin verigã solarã, datina, trecutul si prezentul.

Idealul national

a) Constructia viguroasã a statului nou : ordine. Valorificarea spiritului autohton în toate manifestãrile vietii de stat : politicã, socialã, economicã si culturalã. Exploatarea marilor rezervoare ale acestui spirit.

b) Dreptul românilor de-a fi la ei acasã, si de-a fi folositi numai eipe noile santiere românesti. De la „numerus clausus” al universitãtilor, la „numerus nullus” în viata de stat. Extirparea suzeranitãtii evreiesti si-a strãinismului în Statul românesc.

c) Arderea, cu fierul rosu, a cangrenei si-a cancerului democratiei infectate.

d) Ridicarea Statului pe bronzuri de : autoritate, prestigiu, dinamicã constructivã. Întreaga Tarã transformatã într-un imens santier : românimea întreagã la lucru !

e) Responsabilitatea si sanctiunile. Sanctiuni puternice si imediate.

Versul lui Eminescu : „Îndrãgi-i-ar ciorile / Si spânzurãtorile. . .” se va preschimba, din imagine poeticã, în fapt.

f) Crearea unei adevãrate independente a spiritului national. Sfârsitul dictaturilor strãine si sfârsitul pasalâcului mafiei iudaice si-a lojilor francmasonice. Interzicerea amestecului strãin în ordinea de stat si sfãrâmarea directivelor economico-politice impuse de sforarii finantelor iudeo-europene – gen Finaly – sau de presa Sãriindarului .

g) Într-un cuvânt : ivirea românului nou„`, demn si inflexibil la influente, constructiv si fixat pe-o axã si pe-o spiritualitate.

h) De-aceea studentimea va sprijini cu tânãr entuziasm actiunea marelui român Vaida-Voevod, fãrã , însã, a se înregimenta efectiv în partidul sãu politic, ci constituind, permanent, o rezervã neîntinatã, neuzatã, proaspãtã si pregãtitã , încet, pentru completarea si cimentarea operei înaintasilor.

i) De aceea, adevãrata studentime nu poate decât dispretui actiunea dezertorilor ei – din norocire atât de putini – care condusi din umbrã, sãrmane victime hipnotizate de dusmanii românismului curat, se constituie, hilar, în caricaturi de atitudini, ca un asa-zis „front studentesc democratic” sau „front anti-fascist”, ( înapoia cãrora vegheazã comunismul si jidovimea de la „Adevãrul” si „Lupta”) si care nu au nici o tangentã cu aspiratiile noastre etnice.

Idealul cultural si artistic

a) Pãtrunderea în strãfunduri a specificului autohton, în autentica lui substantã misticã si ridicarea la rangul de valori estetico-culturale al acestui specific – unicã minã de aur – traansfigurat estetic.

b) Inflorirea unei civilizatii si-a unei arte reprezentativ românesti. Sã nu fim gresit întelesi : nu o artã artificializatã prin tezism si traditionalism didactic, ci una vie, de circulatie universalã, dar cu atât mai vie, cu cât va utiliza toate resursele inedite pe care specificul spiritual românesc le poate oferi.

O artã îndrumatã pe linia marilor artisti români, care au cãpãtat valoare universalã tocmai prin prospetimea sufletului inedit, zidit în actul lor : Eminescu, Cosbuc, Creangã, Caragiale, Goga, Grigorescu, George Enescu…

O artã, cu obârsia în argintariile frumusetii artei populare : folclor, artã decorativã, plastica popularã.

Sã ne gândim ce minunat si permanent izvor de inspiratie constituie lirica si etosul populare, – de la „doine”, la „Miorita”, la „Mihu Copilul”, la „Toma Alimos”, sau la „Mogos Vornicul” – alãturi de marea poezie a chilimurilor, a scoartelor, a costumelor sau a ornamentatiei nationale. O întreagã baladã se resfirã, de pildã, pe chilimurile oltenesti : curcubeie se aprind, se potolesc, se întunecã. Energia rosului se îmbinã cu lingoarea de visãtorie a galbenului, cu doina haiduceascã a verdelui întunecat de codru. Întreg chilimul e, rând pe rând, vivacitate, incendiu, potolire si stingere de mari melancolii, sau haiduceascã evocare de lunci albastre. . .

Dar iatã pitorescul costumului de tarã. Sobrietatea vestmântului gorjean. Serpii negri, subtiri, împletiti pe alb. Armonii de alb si negru. Sobrietate, în contrast violent cu vãpãile costumului doljean. Evoc, iarãsi, poezia cioarecilor, tuzlugilor si ipingelei panduresti.

Întreaga rãscoalã , eroicã si romanticã, a Domnului Tudor, sintetizate într-un costum gorjean ! Si, alãturi , frumusetea calmã de amurg, stropit cu flori mari, a vâlnicului !

Duhul Olteniei, cu marile lui aprinderi si cu umbrele lui de dor si visãtorie , culcat pe-o tesãturã de artã popularã !

Arta noastrã cultã nu poate, nu trebuie sã ocoleascã aceastã fântânã doldora de rouã a specificului artistic national.

Cãci specificul national, transfigurat estetic, departe de-a avea glezna prinsã în plumb, fâlfâie o aripã nouã, coloreazã si aromeste opera de artã, cãreia îi dãruie un suflu, o caracteristicã si-o valoare în plus.

Diferentiazã, reliefeazã, aseazã sub steme grele de aur propriu. Specificul national în artã contureazã potentialul spiritual al unui neam, creazã dinamica unei expresii proprii si-a unei contributii vii si bine precizate. Fãrã specific national, topit si prelucrat esteticeste, arta ar fi de-o uniformitate exasperantã.

Ce admirabil exemplu, pentru contactul continuu cu arta popularã, ne oferã, bunãoarã, Yugoslavia ! O serie de cântãreti populari – pevacii – care dãinuiesc , printr-un straniu reflex, guslarilor de odinioarã, colindã si azi sate si târguri, chemati ca sã cânte vechile balade sârbesti la sezãtori familiare. Desi redusi, astãzi , la rolul de simpli recitatori ai bãtrânului cântec popular, pevacii demonstreazã, însã, via necesitate a sufletului yugoslav de-a sorbi, pãtimas si ne-ntrerupt, din marea poezie a trecutului întipãrit în balade, trecut pe care-l actualizeazã, astfel, mereu, pe plan estetic !

c) Asa dar : întronarea stimei pentru arta si cultura româneascã.

Vechiul „le respect de l’art” al Pleiadei franceze, se va converti în „respectul valorilor artistice nationale”.

Atunci, da, fireste, nu se va mai putea ajunge, cu atâta usurintã, la distrugerea focarelor de culturã, cum, atât de tragic, s-a întâmplat cu bãtrânul teatru craiovean, cãzut pradã indivizilor suspecti si strãini de neam, si jocului meschin al politicienilor.

d) Scriitorii si artistii români nu vor mai putea rãmâne , mult timp, în imposibilitatea de pânã acum fatã de gravele frãmântãri interioare ale acestui neam si de înaltele lui aspiratii.

Ei vor trebui sã vibreze simultan cu tara, iar opera lor sã capete o rezonantã nouã si adâncã. Nu hermetism, nu rafinerii, nu importatii superflue de etichete si formule „estetice” de peste hotare, – ci suflet, emotie sincerã, tâsnitã din îmbrãtisarea cu pãmântul tãrii !

Dar aurora unei poezii noi fulgerã la orizont. O poezie „nouã”, prin tumultul ei lãuntric , dar pe linia de traditie a marilor cântãreti ai neamului.

Iatã, de pildã, cum stie sã cânte poetul A. Cotrus, în versuri de piatrã si cer, pe „Horia”, pe care-l vrea ivit si-n restristea zilelor de-acum.

Iatã, pe scurt, fresca idealului spiritual al studentimii.

Ca un comandament suprem se aseazã, în fruntea lui noul individ si noua colectivitate sub aureola unei eroice morale si cu o limpezime de suflet ca un iezãr de munte.

Iatã studentimea pornind în cântece de nãier , spre tãrmurile verzi de mâine.

Iat-o, mai ales, cãpãtând un suflet de bronz, din sufletul omului pe care-l stiu eu.

Acel „flãcãu de tarã” – cum îl numea Dragos Protopopescu, – pe frunte cu arsita nãmiezilor lui Ciresar, în ochi plutind calmul de smaragd al mãrilor, dar si ascunzând, în fundurile lor, furtunile marine ; capabil de spiritualizare pânã la ascezã, dormind pe pat de scânduri si pe rogojinã, atunci când lucreazã în biserici, lângã flãcãii lui ; neînfricat si limpede ca o stalactitã, dar arzãtor si biciuitor ca o vifornitã, îngenuncind si sãrutând pãmântul tãrii, cu ochii umezi, – dintr-o pornire pe care nu si-o poatee stãpâni si purtând tãrânã culeasã la Putna si la Mãrãsesti în sãculet pitit lângã inimã : Cãpitanul.

Iar lângã icoana acestui adâncitor al spiritualitãtii românesti, dati-mi voie sã evoc si imaginea acelui, atât de drag nouã, general-grãnicer si legionar, alb de leaturi ca un sfânt Nicolai, întelept ca un cronicar moldovean sau ca acel Stolnic Cantacuzino din care se trage, dar tânãr si înaripat la suflet ca un student si înalt în vitejie si dârzenie ca un crestet al Rarãului,

Aceste douã icoane morale, studentimea trebuie sã le poarte sãpate, adânc, în suflet.

Prin limpezimea si prin spada arhanghelului pe care studentimea legionarã si l-a ales patron, tineretul nostru calcã spre ideal.

Sã credem în pasii lui, – sã credem în tineretul nostru !

Anunțuri
Miscarea Legionara

Legionarul Gheorghe Morozan – O viata inchinata Legiunii Arhanghelului Mihail. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

La cei 83 de ani pe care îi are, bârlãdeanul Gheorghe Morozan este unul dintre putinii localnici care a avut ocazia sa fie martor si „actor” intr-unul dintre cele mai controversate episoade ale istoriei noastre: Miscarea Legionara. Chiar si acum, dupa atitia ani, Gheorghe Morozan nu si-a pierdut crezul dupa care s’a ghidat o viata intreaga, avind taria de a afirma ca este legionar. Dupa cum se stie, aceasta formatiune politica aparuta sub denumirea de „Legiunea Arhanghelului Mihail” in 1927, a reprezentat unul dintre cele mai contestate momente din istoria poporului nostru.

Nascut in 1915, in satul Negrilesti, din apropierea Tecuciului, Gheorghe Morozan avea sa intre in Miscarea Legionara de la o virsta frageda: „Aveam doar 14 ani si eram elev al Liceului Cuza Voda din Husi cind am intrat in Fratiile de Cruce, organizatiile de tineret legionare. Ceea ce m-a facut sa ma inscriu a fost faptul ca am avut o atractie deosebita fata de profesorul meu de limba germana, Ion Zelea Codreanu, tatal lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul <Legiunii Arhanghelului Mihail>. Din 1936, timp de patru ani, am urmat cursurile Facultatii de Teologie si Drept din Cernauti. Aici, unul dintre profesorii mei a fost tatal lui Lucretiu Patrascanu, D. D. Patrascanu. Dupa care, timp de citeva luni, am lucrat in cadrul Serviciului Contencios de la Uzinele Malaxa, din Bucuresti”.

„Client” constant al inchisorilor

Apartenenta sa la Miscarea Legionara avea sa-i atraga multe necazuri din partea autoritatilor, concretizindu-se in 14 ani de inchisoare: „Prima oara am fost arestat in 1939, in timp ce ma aflam la Tecuci. Am fost trimis in lagarul de concentrare a detinutilor politici de la Miercurea Ciuc. In timp ce ma aflam aici, la 21 septembrie 1939, dupa ce echipa de legionari condusa de avocatul Miti Dumitrescu l-a asasinat pe prim-ministrul Armand Calinescu, am trait una dintre cele mai singeroase intimplari din viata mea. In noaptea de 21 spre 22 septembrie, la Miercurea-Ciuc au fost asasinati 47 de detinuti legionari, drept represalii, din ordinul regelui Carol al II-lea si al ministrului de interne, generalul Argesanu. De altfel, in intreaga tara, in acea noapte, au fost comise astfel de acte”.

Eliberat in primavara anului 1940, Gheorghe Morozan avea sa fie liber doar aproximativ un an. In martie 1941, a fost arestat din nou: „Intîi am fost trimis la Galati, dupa care m-am perindat prin mai multe inchisori. In inchisoarea de la Aiud am fost impreuna cu printii Ilie Sturdza si Alexandru Ghica. Cit timp am stat in inchisoarea de la Tecuci, comandant era Buciuceanu, tatal actritei Tamara Buciuceanu Botez. Din inchisoarea Tecuci am fost trimis direct pe frontul de est, in primavara anului 1942. In apropierea localitatii Anapa, din muntii Caucaz, am fost ranit, dupa care am fost trimis in patrie si operat”.

Timp de citiva ani, Gheorghe Morozan nu a mai fost „clientul” nici unei inchisori, insa, mai ales dupa 23 august 1944, adesea era anchetat de Securitate.

„In 1954, am fost arestat de catre Securitate si mi s-a inscenat un proces, fiind judecat pentru crima impotriva orinduirii sociale. Judecata s-a tinut la Birlad, procesul meu fiind cel care a inaugurat cinematograful Birladul, fostul <23 August>. Am fost condamnat la 18 ani inchisoare cu munca silnica. Dupa ce am fost trimis prin mai multe inchisori, am ajuns la cea care era numita Colonia 5 <Culmea> din judetul Constanta. Aici am petrecut aproape patru ani de chinuri groaznice. Odata cu venirea comunistilor la putere, tratamentul in inchisori a devenit singeros si inuman. La Colonia 5 am fost tinut, fara nici un motiv, timp de sapte zile, intr-o incapere numai cu usa si ferestre din zabrele. O saptamina de zile am tremurat de frig, de am crezut ca voi muri. Cind m-am reintors in baraci, cerlorlalti nu le-a venit a crede. Ei ma credeau mort de mult. Dupa Colonia 5 am ajuns la lagarul de la Periprava, din judetul Tulcea. La Periprava am stat cinci ani, pina in 1963, cind am fost eliberat. In lagarul acesta era o mizerie de nedescris. Foarte multi dintre detinuti au murit de furunculoza, intrucit nimeni nu s-a sinchisit sa le dea nici cea mai mica ingrijire medicala. In fiecare an, pe toata perioada iernii, am muncit la taiat stuf. Stateam de dimineata si pina seara in apa pina la briu. Noaptea ne culcau in niste slepuri, unde era atit de frig incit dimineata ne gaseam hainele inghetate bocna. Totusi, m-a ferit Dumnezeu si nu am contractat nici o boala, nici macar o simpla raceala”.

„Noi nu am fost lacheii lui Hitler”

Din 1963, chiar daca este licentiat in drept si teologie, Gheorghe Morozan a fost nevoit sa practice alte meserii. A muncit un timp ca zidar, dupa care a primt calificarea de tehnician constructor. Cu aceasta calificare a iesit la pensie, de la actuala SC Cib SA Birlad.

In momentul de fata, Gheorghe Morozan este membru in filiala locala a Partidului pentru Patrie, ce este alcatuit din fosti detinuti politici si structurat pe principii legionare.

„Dintre birladenii care au fost legionari si mai sint in viata se numara Constantin Biclea, presedintele filialei Birlad a Asociatiei Fostilor Detinuti Politici si Gheorghe Manta. Faptul ca noi, legionarii, am fost atit de huliti, il datoram in primul rind fostei orinduiri comuniste. Adevarul este ca toate asasinatele pe care membri ai miscarii legioanre le-au comis (uciderea lui IG Duca, Armand Calinescu, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu), nu au avut asentimentul liderilor nostri. Cei care au infaptuit aceste crime, chiar daca erau legionari, au facut de capul lor. Mai mult, de-a lungul istoriei, am fost acuzati ca am fi fost lacheii lui Adolf Hitler, ceea ce nu este adevarat. In 1927, cind a fost fondata miscarea noastra, in Germania nici nu aparuse Partidul Nazist. Hitler nu ne-a agreat niciodata, pentru ca ne-am opus atunci cind maresalul Antonescu a fost de acord ca petrolul si grinele noastre sa ia drumul armatelor germane. Noi ne recunoastem greselile, dar mai grav este ca altii care s-au facut vinovati de inmormintarea unor generatii intregi de oameni, au scapat nepedepsiti” ne-a marturisit Gheorghe Morozan.

Miscarea Legionara

Cuvantul Capitanului Codreanu. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

LA TEIUS

Aici, tatãl meu urma sã tinã o conferintã.

Am ajuns seara si l-am gãsit plin de sânge, în casa unui tãran. Un mare numãr de jandarmi se introdusese în salã, lovind lumea cu paturile de armã. Pe tatãl meu l-au lovit în cap.

Legalitate! O, Legalitate!

Un parlamentar român, cu imunitãti si drepturi garantate merge sã tinã o conferintã si reprezentantii fortei publice pãtrund în salã si-i sfarmã capul cu paturile de armã. tãrani, învãtãtori si preoti sunt cu totii indignati. Am hotãrât atunci ca în acelasi loc, peste douã sãptãmâni, sã tinem o adunare de protestare.

Aici au sosit în ajunul întrunirii „Echipa mortii” cu camioneta, legionari din Cluj si din Bucuresti, dar întrunirea nu s-a putut tine.

Un regiment de infanterie si un batalion de jandarmi au înconjurat Teiusul, oprind intrarea tãranilor.

Acelasi lucru ca si la Resita. Am cãutat sã ocolesc conflictul, dispunând ca tatãl meu si legionarii prezenti sã pãrãseascã localitatea unde am rãmas singur. Cãci prezenta unui numãr oricât de mic putea da nastere la conflict, pe când prezenta unui singur om în fata atâtor forte nu putea fi prilej de rãscoalã. Si nici o glorie pentru cei multi dacã s-ar fi nãpustit asupra lui.

Totusi, tãranii din Mihalt si din jur au încercat sã treacã cu forta podul ocupat de armatã.

– Podul acesta, noi, tãranii din Mihalt l-am cucerit în lupte grele din mâna ungurilor care îl ocupaserã. Astãzi nu admitem ca jandarmii români sã ne opreascã trecerea pe el, spuneau acesti viteji si îndãrãtnici tãrani din Mihalt.

S-a încins o luptã care a durat peste douã ore. S-au tras salve de focuri. Un tãran a fost ucis, iar din „Echipa mortii”, Tocu, Constantinescu si Adochitei au fost pentru a doua oarã grav rãniti.

În cursul zilei au fost adusi în Teius întreaga „Echipã a mortii” si alti studenti într-un numãr total de 50. Li s-a spus cã vor fi evacuati, dar cã neavând bilete de tren trebuie sã meargã la Alba Iulia pentru a le lua de acolo. Aici însã, în loc de bilete, s-au trezit cu totii, fãrã mandate de arestare, introdusi în vestita temnitã a lui Horea si încarcerati.

Toate protestele lor au fost inutile. În zadar au demonstrat cã detinerea lor este în afarã de orice lege; cã nici un detinut nu poate fi introdus în închisoare fãrã mandat de arestare; cã autoritatea care i-a introdus acolo calcã legile în picioare. La ora 2 noaptea au spart poarta închisorii, s-au încolonat si au plecat toti acasã la procuror. I-au raportat cele petrecute. Acolo, în curte, au rãmas pânã dimineata, când, împreunã cu procurorul, s-au întors la arest. De astã datã, li s-au lansat mandate de arestare, „pentru cã au fortat poarta închisorii”.

A urmat procesul în care au fost achitati, deoarece fãrã mandat de arestare ei se aflau detinuti prin cãlcarea legii. Ei s-au conformat dispozitiilor legale, anuntând procurorul.

Încã o datã s-a dovedit în fata justitie cã provocatorii la dezordine nu sunt legionarii, ci însãsi autoritãtile, care în loc sã apere legile, le calcã cu un suveran dispret.

„Echipa mortii”, dupã douã luni de zile, s-a reîntors la Bucuresti. Luptele ei, suferinta la care a fost supusã, nedreptãtile, procesele, rãnile ei, au rãscolit sufletul întregului Ardeal.

Acum, în acest moment, putem spune cã miscare legionarã s-a întins în toatã tara, cu toatã opunerea autoritãtilor, cu toatã prigonirea. De acum ne vom opri. Vom începe sã adâncim educatia legionarã, prin viata în tabere de muncã. Pe cine va putea supãra aceastã tãcutã activitate, mai ales cã ea depãsea cadrul politic?

Miscarea Legionara

Lui, Mos Nicolae si Mos Craciun ii aduceau daruri zilnic.

 

Venind și rândul lui Ionuț să spună celorlalți copii ce i-au adus Moș Nicolae și Moș Crăciun, a rămas tăcut pentru câteva momente, rușinat, știind că în aceste zile nu s-a întâmplat nimic deosebit, au fost ca toate celelalte. Prinzând, însă, curaj și ridicând fruntea din pământ, a spus cu încredere: „Este adevărat că n-am găsit nimic în ghete și nici sub brad în aceste zile, dar vreau să vă spun că Moș Nicolae și Moș Crăciun vin zilnic la mine, nu numai o dată pe an, pentru că n-a fost zi în care să nu găsesc în ghiozdan bănuți de pachet, dimineața înainte de a pleca la școală micul dejun nelipsind niciodată de pe masă, ba mai mult, fiind cald întotdeauna. Uneori găsind și câte o ciocolată mică în buzunarul de la uniforma școlară. Așadar, pentru mine, fiecare zi e specială întrucât Moș Nicolae și Moș Crăciun mă vizitează și se îngrijesc de nevoile mele zilnic, nu doar o dată pe an.”

Rușinați de lecția ce au primit-o din partea lui Ionuț, copiii au plecat rușinați capetele pentru că ei niciodată nu au considerat că banii de pachet sau micul dejun pot fi considerate daruri – mici daruri și totuși cât de prețioase.

Miscarea Legionara

30.11.1938 – Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Camarad Codreanu – PREZENT!

 

(declaratiile plutonierului Sârbu) Buna Vestire, 9-11-1940.

   „…In zorii zilei (n.n. 29/30 Nov. 1938) am pornit spre Ramnicul Sarat. Ajunsi la inchisoare, am fost bagati toti jandarmii intr’o celula, unde maiorii Dinulescu si Macoveanu ne-au dat instructii asupra modului cum avem sa executam pe legionari. Punand in genunchi pe soferul masinii, i-a aruncat un streang dupa gat pela spate, aratand cat de usor se poate executa astfel. Totul a fost gata in cateva minute. Jandarmii au iesit apoi unul cate unul afara, in curtea inchisorii si fiecaruia i s’a dat in seama un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai inalt. Am aflat mai tarziu ca acesta era Capitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi in masini. Aici, legionarul era legat cu mainile de banca la spate, iar picioarele pe partea de jos a bancii din fata, in asa fel ca sa nu se poata misca nici intr’o parte, nici in alta. Asa au fost legati 10 legionari intr’o masina si 4 in alta. Eu am fost in prima masina, in cea cu 10 legionari, in spatele Capitanului si fiecare jandarm era asezat in spatele legionarului ce-i fusese incredintat. In maini aveam streangurile. Am pornit. In masina mea mai era maiorul Dinulescu, iar in cealalta maiorul Macoveanu. Era o tacere de mormant caci n’aveam voe sa vorbim intre noi si nici legionarii intre ei. Ajunsi in dreptul padurii Tancabesti, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr’un cod de semnale, momentul executiei, a aprins la un moment dat lanterna, stingand-o si aprinzand-o de trei ori. Era momentul executiei, dar nu stiu dece nu am executat nici unul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit masina, s’a dat jos si s’a dus la masina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executati. Capitanul si-a intors putin capul catre mine si mi-a soptit:

   -„Camarade, da-mi voe sa le vorbesc camarazilor mei!”

Dar in aceiasi clipa, mai inainte ca el sa fi terminat rugamintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara masinii si pasind inauntru cu revolverul in mana a rostit printre dinti: „Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat streangurile… A fost un muget si un horcait, intrerupt din adancul fiintei lor, apoi o liniste de mormant. Cu perdelele trase, masinile si-au continuat drumul pana la Jilava… Cand am ajuns, era orele 7 dimineata. Aici ne asteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul inchisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col. Ionescu si altii. Groapa era facuta. Trasi din masina, legionarii au fost asezati cu fata in jos si impuscati in spate, pentru a se simula astfel impuscarea pe la spate in timpul evadarii de sub escorta. Apoi au fost aruncati in groapa comuna…”.

Miscarea Legionara

Patimirea Sfintitului Mucenic si Martir Corneliu Zelea Codreanu.

 

Astanoapte, pela ora 12 si jumatate, pe când ma munceam sa adorm, am auzit pasi apropiindu-se de celula mea. Zgomot de lacat si usa s’a deschis.

Era locotenentul de serviciu si cu primul gardian. Au venit sa ma anunte ca trebuie sa plec la Doftana. M’am sculat, m’am îmbracat repede, mi-am strâns lucrurile în doua geamantane si în patura, mi-am facut rugaciunea si am parasit, cu gândul aruncat în necunoscut, aceasta locuinta a suferintei si a chinurilor mele.

Ramâneti cu bine, sute de legionari, dragi camarazi, care îndurati între aceste ziduri.

înconjurat de patru sentinele, am ajuns la cancelarie. Aici mi s’a facut o amanuntita perchezitie corporala. Am fost cautat prin buzunare, pipait cu atentie la guler, mâneci, corp, picioare; apoi a trebuit sa ma descalt si sa fiu cautat în ghete.

Cu aceeasi grije mi s’au cercetat si bagajele.

Am salutat pe Colonelul Brusescu, comandantul închisorii si pe ofiteri, care, în executarea serviciului lor, s’au purtat cu mine cu multa eleganta sufleteasca; un maior de jandarmi, un capitan, acelasi care m’a adus dela Predeal si apoi la Consiliul de Razboiu, în ochii caruia am putut citi un sentiment de compatimire pentru toate nenorocirile care se abateau peste mine, un sublocotenent, — fosta mea paza dela proces — deasemeni foarte delicat, un comisar de politie, m’au luat în primire.

M’am urcat într’o masina taxi, având în dreapta pe maior, pe scaunelul din fata pe capitan, iar lânga sofer un sergent instructor.

In fata noastra, la 30 m. mergea o alta masina cu politie, iar în urma un camion cu 30 de jandarmi…

Era ora doua noaptea. Afara e frumos. Pe cer se proecteaza lumina Capitalei, de care ne apropiem.

Iata, pe drumul acesta am fost acum doi ani, în sat la profesorul Dobre, unul din bunii mei comandanti legionari. Aici am oprit odata masina si am stat la masa. Si amintirile încep sa se depene…

Intram în Bucuresti. Cu cât ne apropiem de centru, cu atât îmi sunt mai cunoscute locurile.

Iata masina trece pe soseaua Stefan cel Mare, la câtiva metri de restaurantul pe care l-am avut la Obor. Ma uit, zaresc cladirea posomorita, fara frumoasele firme legionare, care o împodobeau cu doua luni în urma. Urmam drumul obisnuit pe care ma întorceam la Casa Verde.

Apoi în Piata Victoriei, o apucam la dreapta, pe soseaua Ploesti.

Alte amintiri!… E drumul pe care ma duceam adesea cu masina, condusa de credinciosul Ilarie, la Predeal, locul meu de recreatie.

Eram atunci cu sotia, cu fata, cu legionarii. Acum sunt sub paza si ma duc condamnat 10 ani, spre Doftana.

Pe sosea ajungem din urma un car cu fân, la care erau înjugati 6 perechi de boi frumosi. E semn bun. Ne apropiem de Ploesti. E trecut de trei. Puterea noptii începe sa scada si la orizont se arata înaintând cele dintâi patrule ale luminei.

Din când în când vorbesc cu maiorul si descoperim ca am facut împreuna scoala militara de infanterie, acum 20 ani la Botosani, el terminând cu vreo sase luni înaintea mea. Ne reamintim de timpurile acelea, de camarazi, de ofiteri.

Intram în Ploesti. Strabatem strazile tacute ale orasului. Lumea doarme. Iesim spre Câmpina. De dupa dealuri navaleste lumina. Capitanul din fata mea a atipit. Eu ma gândesc la zile mai bune. Rabdare pe drumul suferintei.

Merg înainte cu gândul înfipt în nadejde. Dupa o bucata de vreme, în stânga se deschide frumoasa si luminoasa, valea Prahovei. Apa curge linistita, strecurându-se printre nisipuri. Coborîm pentru a trece podul si a urca spre primele case ale Câmpinei. Femei cu coserci pline merg spre târgul Câmpinei.

Din centrul oraselului curat, apucam la dreapta. Dupa 2 km., în stânga si în dreapta noastra, se deschide plina de maretie, Valea Doftanei.

In fata noastra, pe un deal înalt, o cetate cu un aspect medieval.

E înconjurata numai cu verdeata, închisoarea Doftana, piatra condamnatilor la munca silnica, unde mergem.

E asa de frumos afara. O dimineata din acelea de rara frumusete, încarcata cu binecuvîntarea lui Dumnezeu.

Rasare soarele printre copacii de pe deal si revarsa lumina aurie peste verdele din jur, peste apa din vale.

Am ajuns. Ofiterii si jandarmii s’au dat jos. Au anuntat pe directorul închisorii. Eu mai ramân în masina. Functionarii, sculati din somn, se aduna unul câte unul.

Sunt condus în cancelarie. Director, subdirector, functionari, nu cunosc pe nimeni. Functionarii par oameni cumsecade. Directorul si subdirectorul distinsi.

Aceleasi formalitati ale unei perchezitii minutioase, dela buzunare si pâna la ghete. Este atâta umilinta în aceste perchezitii reglementare.

O suport cu resemnare.

Mi se aduce la cunostinta ca în închisoare nu este permisa culoarea verde. Mi se ia flanela verde, pe care o aveam pe mine si mi se permite sa îmbrac una alba în schimb. Mi se iau deasemeni niste mansete de lâna, tot verzi.

însfârsit, sunt condus înauntrul închisorii, cu înfatisare foarte îngrijita. In fund zaresc o bisericuta. Dumnezeu e nelipsit pretutindeni.

Pe mâna stânga, pe un coridor, drept înainte, o camera alba, de curând varuita, înalta, cu ferestruici sus de tot, de nu poti vedea prin ele. Cam de cinci metri lungime si 2,50 m. latime. Aceasta este noua mea celula în care va trebui sa stau.

In fund are un pat de fier, cu o saltea de paie, cu perna, cu patura. Pe jos e ciment si doua rogojini. O masuta de lemn si doua scaunele.

Mi se pune în vedere ca fiind condamnat definitiv la sase luni închisoare corectionala, voiu avea voie sa ies toata ziua în curtea din fata celulei. Dupa ce va trece prin Casatie si condamnarea la 10 ani, mi se va aplica regimul de munca silnica, care începe în primul an, închis toata ziua în celula, cu o singura ora pe zi afara.

Acum ma poate vizita familia odata la doua saptamâni, atunci odata la doua luni. Am voie sa scriu acasa odata pe saptamâna, acum. Când va veni condamnarea definitiva, odata pe luna.

Greu!… Greu de tot!… Dar ne vom supune fara murmur.

M’am întins pe pat. Sunt obosit. Si mi-e frig. Parca e tot asa de frig ca si la Jilava. Am adormit.

Ma trezesc într’un zgomot. Ma uit înjur. Un soarece se suise pe masa si începuse sa rontaie dintr’un pachetel cu mâncare. L-am alungat. Iar am atipit; iar m’a trezit. Am stat asa pâna la ora 12, sburându-mi gândurile departe.

Mi s’a adus de mâncare, bors cu carne. Am mâncat carnea si câteva linguri de bors.

M’am plimbat prin curte. Am reintrat în celula si am adormit pâna la 5. Am iesit iar prin curte. Masa de seara a fost bors fara carne. N’am pofta de mâncare.

Pe la 7 a fost inspectia D-lui Goranescu, subdirector general al închisorilor.

Seara, dupa închidere, a venit doctorul închisorii si m’a cercetat. O veste rea. M’a gasit cu plamânii la vârfuri si în partea de jos, la spate si în fata, prinsi.

Mi-a dat o reteta. Injectii de calciu, o alifie cu care sa ma ung si ceva pentru pofta de mâncare.

Sarmanii plamâni, nu mai pot de suferinta.

Dupa ce am fost atacat în fiinta mea morala, dupa ce am fost cu barbarie tratat din punct de vedere fizic, acum vine peste mine un al treilea atac: ma ataca microbii.

Dar Dumnezeu vede si va rãsplãti!

Miscarea Legionara

Comandant Horia Sima – Taina Legiunii. Traiasca Legiunea si Capitanul.

 

„Aparitia Legiunii Arhanghelul Mihail a fost o provocare asvârlitã puterilor rãului într’un moment de orgolioasã afirmare a lor, când aceste puteri, sigure de victorie, se pregãteau de asaltul final contra statelor crestine si contra Bisericii lui Christos. Mica oaste nationalistã si crestinã, apãrutã în mijlocul poporului românesc, le încurca multe planuri. Ele nu se temeau de numãrul sau forta Legiunii – cãci în primii ani de existentã Miscarea nu izbutise sã adune mai mult decât câteva sute de membri – ci de conceptia de viatã, de problemele ce le punea în desbaterea tãrii.

Miscarea Legionarã avea preocupãri cari depãseau politicul propriu zis. Ea credea într’un sens mai înalt at vietii individuale si colective; ea îndrãznea sã sustinã cã existã si un alt plan de realitãti care depãseste istoria si o conditioneazã în toate manifestãrile ei; ea depune mãrturie pentru Christos într’o lume care-si pierduse interesul pentru epopeea pãmânteanã a Mântuitorului. Organismul Miscãrii îsi întindea rãdãcinile pânã in regiunile pline de mister ale supra-naturalului. Aceastã viziune eschatologicã a istoriei, aceastã ancorare a destinului national în tainele lumii de dincolo deranjau planurile acelora cari luptau sã înãbuse în om aspiratiile spiritului, sã-l abatã dela cãutarea lui Duumnezeu si sã-l îndrepte spre ambitii desarte si satisfactii de ordin material.

Miscarea Legionarã a fost identificatã din primul moment de cãtre strategii ostirilor luciferice ca un inamic redutabil în lupta lor pentru dominatia lumii, asa cum în Spania o altã miscare, de aceeasi structurã, nobilã si dezinteresatã,. de aceeasi orientare spiritualã si religioasã, Falanga întemeiatã de Jose Antonio, a fost condamnatã de aceleasi cercuri oculte la persecutie si nimicire.

Aceasta este taina Legiunii, taina sacrificiilor ei continue, taina prigoanelor neîntrerupte prin care a trecut; frântura de cer ce-a zidit-o la temelia ei. Fãrã de acest aluat spiritual, existenta ei ar fi fost mult mai usoarã. Totul se iartã în aceastã lume, afarã de faptul de-a avea o constiintã clarã a mizei ce se aflã în joc în acest ceas al istoriei.

Miscarea este constientã de tensiunile ascunse ale istoriei si deaceia a refuzat întotdeauna orice pact, orice compromis cu putercte rãului.

Dela înfiriparea ei si pânã astãzi Garda de Fier n’a cunoscut un moment de respiratie liberã. Toate regimurile au lovit în ea, începând dela zisele partide istorice, trecând prin dictatura lui Carol si Antonescu si sfârsind cu comunistii.

Regimurile s’au schimbat destul de des, dar nu s’a schimbat politica lor fatã de Miscare. Din programul de guvernare al tuturor guvernelor românesti n’au lipsit niciodatã mãsurile de represiune contra „agitatiilor Gãrzii de Fier”. Guvernele erau apreciate în strãinãtate dupã vrednicia lor de a ucide cât mai multi legionari. Asa îsi plãteau aceste partide, aceste guverne, aceste regimuri sprijinul ce-l primeau din strãinãtate pentru a ajunge si a se mentine la putere. Sângele tineretului român, sângele celor mai buni fii ai neamului servea ca monedã de schimb – si avea curs ridicat – în relatiile ce le întretineau tiranii locali cu paterile interesate sã mentinã poporul românesc într’o stare de permanent infantilism politic.

Acest tineret lucid constient de îndatoririle lui cetãtenesti, de mare culturã si sensibilitate moralã, gata sã-si dea viata pentru apãrarea patriei, trebuia înlãturat din competitia politicã, trebuia nimicit la rigoare – asa decretaserã stãpânii oculti ai lumii – pentrucã se opuneau la „alunecarea spre stânga” a istoriei românesti. Romania fãcea parte din categoria tãrilor destinate sã cadã în plasa comunismului mondial si rezistenta Miscãrii, consecventa si dârzenia cu care îsi apãra idealurile, puteau compromite aceste planuri, le putea chiar administra o loviturã mortalã pentru aria întregei Europe rãsãritene. Uneltele constiente si inconstiente ale acestui plan au fost atunci împinse de puterile rãului sã prigoneascã fãrã crutare Miscarea, pentru a împiedica aceastã organizatie politicã, constientã de amploarea si iminenta pericolului bolsevic sã-si desfãsoare actiunea ei salvatoare în beneficial României si al Europei întregi.

Aceasta e taina Legiunii pe care voi prigonitori si dusmani de toate categoriile ai Miscãrii nu o veti putea descifra niciodatã. Existenta Legiunii nu e în functie de conjuncturile politice mai bune sau mai rele. Ea va supravietui tuturor încercãrilor si prigoanelor pentrucã se adapã necontenit din substanta inepuizabilã a adevãrului etern. „Garda nici nu moare, nici nu se predã – a spus Cãpitanul – Garda învinge.

Dezvaluiri, Miscarea Legionara

Dr. Nae Nicolau (Timisoara) – „Rebeliunea” legionara, in fapt o baie de sange pregatita cu buna stiinta de Ion Antonescu: sute de tineri romani, intelectuali, asasinati cu salbaticie pe intreg cuprinsul tarii!

 

Pe parcursul scurtei sale istorii publice, Miscarea Legionara a cunoscut din 1927 pâna în 1941 cinci dizolvari ordonate de partidele istorice sau direct de catre Carol al II-lea. Aceasta a însemnat sute de morti, mii de ani de temnita si lagar.

Aparuta dinlauntrul generatiei tinere care se ridica dupa primul razboi mondial, condusa de elita acelui tineret, era firesc ca Miscarea Legionara sa retina atentia celor mai corecti dintre intelectualii vârstnici care îi descopereau înca disponibilitati de munca si sacrificiu pentru viitorul natiunii române.

Cinci personalitati au crezut ca pot prelua conducerea Miscarii Legionare.

Dar tot atunci, Miscarea Legionara s-a vazut expusa si primejdiei de a fi acaparata de oameni politici cu o cariera întreaga înapoia lor si care neputând sa-si realizeze veleitatile de conducatori au crezut ca sosise marele moment al vietii lor si anume acela de a prelua conducerea unei organizatii tinere în plina ascensiune. Asa au aparut pe parcursul celor 14 ani de viata publica a Legiunii nu mai putini de cinci personalitati care oferindu-si initial experienta lor politica, relatiile si abilitatile de oameni familiarizati cu viata grea a democratismului parlamentar, au crezut ca pot prelua conducerea Miscarii Legionare. Rând pe rând au fost A.C. Cuza, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga, Carol al II-lea si generalul Ion Antonescu. Toti cei cinci pretendenti, odata respinsi, au devenit cei mai aprigi dusmani ai Legiunii. Incontestabilul lor talent politic, organizatoric, doctrinar s-a concentrat asupra Miscarii Legionare, cautându-i imperfectiunile, expunându-i stângaciile, condamnându-i intransigenta si inexperienta politica, exacerbându-i excesele, zelul înnoitor si atitudinile exclusiviste. Ultimul dintre acesti parinti vitregi a fost generalul Ion Antonescu si asupra personalitatii sale ne vom opri în cele ce urmeaza.

Ion Antonescu – om însetat de puterea absoluta

Se cunostea caracterul lui hotarât, curajos, energic, autoritar. Se stia orientarea lui pro anglo-franceza. Era militarul de Stat Major, dornic de afirmare si progres. Dar si irascibilitatea lui, cu unele iesiri ce-l apropiau de patologic si determinate, dupa unii analisti, de o boala mai veche, ce nu mai putea fi ignorata. Robit de ideea de a domina, suferea greu ierarhiile superioare, cautând sa-si impuna conceptiile de o maniera care i-a îndepartat multe simpatii din partea colegilor de arme. În viata politica se afirmase în guvernul efemer Goga-Cuza, ca ministru al Apararii, si în guvernul de dupa instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, când, tot ca ministru al Apararii, i-a avertizat pe Maniu si Codreanu ca, daca vor contesta Armata – condusa de el – va trage. Intrat însa în conflict cu regele, care la rândul lui nu concepea sa împarta cu cineva dictatura, este marginalizat si facut inofensiv într-o detentie la o manastire. Când iese de acolo în preajma caderii regelui, care era timorat de insurectia legionara, iese cu gândul de vindicta. Nu-l va ierta pe Carol si va cauta sa-l tina în minorat politic pe noul si tânarul rege.

Actul constitutional semnat pe 14 septembrie 1940 de el si de rege îl stânjenea si împotriva acestui act va atenta nu numai o data, desconsiderându-l si încâlcindu-l de mai multe ori. În intimitatea lui a ramas fidel democratiilor occidentale si a cautat fara succes sa se acomodeze conditiilor create de acceptarea colaborarii cu fortele Axei.

Acesta era omul care nu accepta concurenta, nu suporta sa împarta puterea cu cei care-l ajutasera sa vina la putere în septembrie 1940. Oricare ar fi fost acestia. Dar cine erau acestia?

Nimeni nu poate face minuni în patru luni de guvernare

Erau supravietuitorii unor masacre unice în istoria moderna, cu rândurile rarite, cu o tara sfârtecata, ce predase fara lupta o treime din teritoriul ei, lovita de un cutremur si ravasita de haosul refugiatilor din cele trei zari.

Din miscarea elitista de pâna atunci, care-si manifestase exigentele de încadrare pâna la nivelul adolescentilor, al taranilor si muncitorilor, Miscarea Legionara absorbise acum contingente întregi de oportunisti, ce aveau sa se faca responsabili de multe din abuzurile, din excesele si din insubordonarile ce vor aparea pe parcursul celor patru luni de convietuire.

Si ce s-ar fi putut cere de la o organizatie care nu avea nici macar preponderenta în guvern, într-o tara ciopârtita si cu un aliat extern neloial – cel german, – care se simtea stânjenit de autoritarismul legionar si nu urmarea decât sa-si gaseasca un garant pe care sa poata conta în viitoarele actiuni militare din estul si sud-estul Europei.

Ne îndoim ca, în patru luni de co-guvernare, vreo formatiune politica ar fi putut realiza, în conditiile sociale de atunci, mai mult decât a realizat Miscarea Legionara; abia dupa un respiro de mai multe luni sau de câtiva ani structurile s-ar fi cristalizat, programele si-ar fi dovedit viabilitatea si s-ar fi putut emite verdicte asupra regimului. Invocându-se mereu fie inexperienta, fie stilul de lucru al cadrelor legionare si adunându-se piese la dosar ca pentru un viitor proces plin de incriminari (si pe care generalul l-a si aratat acuzator Comandantului Miscarii) nu se putea sa nu se gaseasca pretextele care sa duca la criza finala. La constituirea acelui dosar o contributie însemnata îsi aduceau necontenit si bine dozat si membrii noului grup de influenta din jurul conducatorului statului, dintre care unii erau informatori directi ai serviciilor de spionaj straine. Pe fundalul caracterului coleric si revansard ca si pe acela al dorintei de a se debarasa de un partener nedorit survine si decorarea Comandantului Horia Sima de catre rege la începutul lui ianuarie, fapt care îl duce la exasperare pe general, omul care nu întelegea sa împarta privilegiile ce decurgeau din pozitia de sef al statului.

Miscarea Legionara nu a fost o oficina nazista

Trei cauze ale conduitei generalului Ion Antonescu pot fi considerate ca determinante ale evenimentelor din 21-24 ianuarie 1941. Întâi caracterul sau, despre care am amintit mai înainte. Apoi, rolul anturajului din guvern, mai ales al subsecretarului de stat de la Interne, Riosanu, si al unui grup de femei ce-si continuau, de fapt, nefastele intrigi din epoca lui Carol al II-lea. Dintre acestea se evidentia Veturia Goga, nu numai o adversara personala a Miscarii, ci si o veche informatoare a serviciilor secrete englezesti. Ultimul element era mult invocata afiliere a doctrinei si practicii legionare la politica Reich-ului. Aceasta relatie de fraternitate sau chiar de vasalitate este unul din falsurile care au adus mari prejudicii Legiunii. Miscarea Legionara nu a fost o oficina, o sucursala nazista în România, stipendiata cu fonduri importante de la Berlin, nu a fost o creatie a propagandei germane. Aparuta cu sase ani înainte de instalarea lui Hitler la putere, îsi avea deja structurate liniile mari ale viziunii sale politice si sociale proprii. În ce priveste cancelariile germane, ele nu au vazut în M.L. decât un partener incomod, în timp ce Antonescu era o figura tranzitorie, care ar fi putut fi usor dominat si eventual schimbat la sfârsitul razboiului. Prin ambasadorul Fabricius, Berlinul stia ca Antonescu i-a adus pe legionari la putere si ca acum el îsi vede periclitata opera de salvare nationala din cauza ingratitudinii legionarilor si a a apucaturilor lor arhaice. Toate informatiile ce ajungeau la Ministerul de Externe de la Berlin erau grosolan deformate în defavoarea Miscarii Legionare atât de ambasadorul Fabricius, cât si de succesorul lui, baronul Manfred von Killinger. Îndraznim sa avansam ideea ca, asa cum, în 1938, dupa vizita la Hitler a lui Carol al II-lea a urmat  imediat asasinarea lui Corneliu Codreanu, asa si acum, dupa vizita lui Antonescu la acelasi Hitler, la 14 ianuarie 1941, avea sa urmeze ceea ce pentru noi se numeste lovitura de stat a lui Antonescu.

Diversiunile lui Rioseanu

Refacând firul evenimentelor, vom observa ca înca din 10 decembrie se produc interventii ale subsecretarului de stat Riosanu de la ministerul de Interne, care constituie un preludiu la înasprirea tensiunilor dintre Miscarea Legionara si Antonescu si care aveau sa duca la lovitura de stat. În statul national-legionar, legionarii  nu puteau fi rebeli împotriva propriilor structuri administrative ale tarii. Este un termen care a facut epoca prin continua repetare a lui, preluat de la Antonescu de catre comunisti si de la ei pâna azi în istoriografia cripto-comunista. Vom aminti doar câteva din actiunile lui Riosanu, care este implicat direct în mai multe rânduri. Astfel, el dispune interventia armatei în cazul incidentelor de la Cogealac, în Dobrogea, unde macedonenii refugiati din Cadrilaterul cedat Bulgariei intrasera în conflicte marunte cu localnicii mai vechi. Evenimentul a fost exagerat la Bucuresti, dându-i-se amploarea unei revolte locale si a fost nevoie de interventia prompta si de tactul comandamentului legionar din regiune pentru a se aplana neîntelegerile. Dar faptul s-a înregistrat cu grija la pasivul Miscarii, în Cartea Neagra pe care Ovidiu Vladescu, consilierul pe probleme civile al generalului, o tinea la zi cu grija sa de arhivar versat. O alta diversiune a aceluiasi Riosanu s-a produs în preajma Anului Nou, când, sub pretextul ca viata mai multor politicieni, fosti sefi de partide, este amenintata în noaptea de Revelion, a mobilizat unitati de interventie imediata ale jandarmeriei cu armament în dotare, pentru a-i reprima pe presupusii asasini legionari. Fapt care, desi infirmat în mod simplu prin linistea din noaptea respectiva, a creat totusi o tensiune suplimentara în raporturile lui  Horia Sima cu Ion Antonescu.

Mii de bucuresteni demonstreaza pentru reinstaurarea legalitatii

Dar ceea ce a accelerat conflictul care mocnea a fost asasinarea maiorului german Doring de catre un agent al serviciilor secrete engleze. Ori, paza demnitarilor straini ca si cea a ofiterilor germani cu functii oficiale cadea în seama subsecretarului de sat Riosanu si nu a ministrului de interne, generalul Petrovicescu. Totusi, Antonescu îl demite pe ministru si face ca si Berlinul sa reproseze tot Miscarii Legionare asasinarea ofiterului german. Demiterea la 20 ianuarie a ministrului determina un protest al studentimii bucurestene împreuna cu legionari din corpul razlet, corpul muncitoresc si sectiile feminine, la care se raliaza mii de alti bucuresteni si care cer repunerea ministrului în drepturile sale, restabilirea echilibrului guvernarii, îndepartarea lui Riosanu. Eliminarea din guvern si din anturajul generalului a elementelor dubioase si curatirea întregului aparat guvernamental de elemente ostile Miscarii. Manifestantii nu cereau decât restabilirea ordinii constitutionale existente si nu au facut nici o aluzie la persoana generalului Antonescu, care, dimpotriva, a fost ovationat. Totul a decurs fara nici un fel de incidente.

Antonescu înlocuieste prefectii prin ordine verbale

Aceasta reactie a bucurestenilor a constituit pentru Antonescu începutul a ceea ce el a numit „rebeliunea legionara”.

A doua zi, la 21 ianuarie, generalul Antonescu dispune înlocuirea tuturor prefectilor si chestorilor legionari, concomitent cu eliberarea din functie a prefectului Capitalei, Radu Mironovici, care asigura ordinea publica, si a lui Alexandru Ghica, seful Directiei generale a Politiei. Antonescu da un ordin general ca armata sa ocupe toate institutiile publice punând în fruntea lor ofiteri, dintre coloneii cei mai în vârsta. În acest fel, normativul legal al numirilor în înaltele functii ale statului a fost ignorat. Noii numiti nu au fost desemnati prin vreun decret semnat de conducatorul statului, decret care sa fi fost publicat în prealabil în Monitorul Oficial. Ofiterii care se prezentau la prefecturi si chesturi nu dispuneau decât de ordine verbale, emanate de la garnizoanele militare locale. Singura lor justificare era forta de care dispuneau, întrucât veneau însotiti de un pluton, o companie sau chiar de un regiment, dupa necesitatile locului si momentului. În plus, pretentia lor de a li se ceda locul se baza exclusiv pe amenintarea ca vor trage în caz de nesupunere.

Prefectii si chestorii fusesera convocati primii la Bucuresti chiar de catre general, ceilalti la inspectoratele generale respective înca din 19 ianuarie, iar dispozitiile de convocare a lor au fost strict secrete ale lui Antonescu, de ele nefiind înstiintat nici Horia Sima, nici vreun alt ministru legionar. Prefectii fusesera chemati la Bucuresti pentru a se discuta importante „chestiuni economice”, iar chestorii la „reuniuni curente de informare si consfatuire”. Subalternii lor, care se aflau în cladirile vizate de armata, au opus o fireasca rezistenta unitatilor militare înarmate. Celor asediati li se alaturasera peste tot numeroase grupuri spontane de sateni si oraseni care fraternizau cu ei. Aceasta rezistenta initiala a fost considerata un al doilea act de rebeliune de catre generalul Antonescu, dupa protestul de la demiterea ministrului Petrovicescu. Incidentele armate au fost putin numeroase întrucât, în cele mai multe locuri, armata, în special soldatii si ofiterii tineri, simpatiza pe legionari si s-au evitat varsarile de sânge. Mai ales ca, spre cinstea lor, generalii de armata Coroama, Dragalina, Avramescu, Leventi, Atanasiu si Popescu, de la Corpurile de armata IV, VI, VII si III, precum si cei de la Timisoara, au fraternizat cu legionarii din institutiile ce urmau sa fie asediate.

Hitler îi someaza pe legionari sa înceteze rezistenta

Exasperat de esecul interventiei din provincie si temându-se de un esec similar în Bucuresti, Antonescu dispune consemnarea regimentelor în cazarmi, pâna când se va limpezi pozitia armatei germane. Aceasta limpezire nu a întârziat. Pe de o parte, înca din 14 ianuarie, când Antonescu se întâlnise cu Hitler, primise de la acesta acceptul de a lua masuri „pentru restabilirea ordinii interne, adica de a stârpi anarhia legionara”. Pe de alta parte, informatiile lui Fabricius erau total defavorabile Miscarii Legionare si-l recomandau pe Antonescu ca garantul linistii, a stabilitatii de care Reichul german avea nevoie în România, plina de petrol, în perspectiva apropiatei campanii împotriva URSS. Astfel ca, în dimineata zilei de 23 ianuarie, ministrul german Neubacher îl înstiinteaza pe comandantul Horia Sima ca Hitler îi someaza pur si simplu pe legionari sa înceteze orice rezistenta. Generalul Antonescu este de acord sa fagaduiasca ca, daca rezistenta legionara înceteaza imediat, nici un legionar nu va fi urmarit si M.L. nu va fi trasa la raspundere. În fata acestui adevarat ultimatum, Horia Sima redacteaza împreuna cu Neubacher ordinul de încetare a oricarei lupte si de parasire a localurilor asediate de armata. De fapt, trupele germane erau autorizate sa faca uz de arme. Ultimul comunicat dat de Hitler echivala cu un act de ocupatie. Ofiteri germani chiar au intervenit pe 24 ianuarie la Timisoara, Arad, Deva, Sibiu, Tulcea, somând pe legionarii care erau detinatorii legali ai administratiei sa paraseasca si sa predea cladirile. Apreciem, însa, ca, prin jocul acesta, pozitia generalului Antonescu fata de Berlin era si mai precara decât înainte, el devenind un prizonier al Reichului.

Antonescu nu si-a respectat promisiunile

Ce a urmat? Zone întregi, ca de pilda cea dintre Palatul telefoanelor si Posta veche, de pe Calea Victoriei, au fost mitraliate, victimele, morti si raniti (între 300 si 800), provenind, în imensa lor majoritate, dintre curiosii din populatia civila care venisera sa urmareasca desfasurarea evenimentelor. Nici termenul acordat pentru evacuarea institutiilor si sediilor nu a fost respectat. Antonescu se declansa cu o duritate care nu facea decât sa confirme pronosticurile cele mai sumbre lansate de cei care îl cunosteau.

Pentru a demonstra cu înca un fapt atitudinea dezlantuita a generalului, vom aminti ca Regele Mihai, aflat pâna atunci la Sinaia si pornind spre Capitala ca sa reinstituie ordinea prevazuta în actul constitutional de la 14 septembrie 1940, a fost împiedicat cu forta de a veni la Bucuresti de catre acelasi Riosanu, însotit de un grup de ostasi.

Pe fondul acestor actiuni, opiniei publice i se oferea spectacolul dur, dinamic si pe alocuri violent al unei avalanse haotice de stiri contradictorii, de manifestari care depasisera cadrele consacrate si ritmul unei vieti linistite. Se putea vorbi într-adevar de o insurectie, cele doua parti acuzându-se reciproc si pretinzând ca reprezinta legalitatea.

Cine sunt autorii crimelor împotriva evreilor…

În asteptarea unui deznodamânt, organele de ordine  erau depasite. Autoritatea sefilor, fara a fi contestata, parea a fi paralizata, amenintata de descompunere. Armata si politia se temeau de legionari, acestia se temeau de repetarea violentelor din partea armatei si a jandarmeriei, care nu odata îi supusese la represiuni dure. Scapata astfel de vigilenta organelor de ordine, pleava periferiilor, ca întotdeauna în istorie, a profitat de criza autoritatii. Astfel, ea a atacat  micile întreprinderi ale populatiei evreiesti, pe care o banuia mai demult de a fi autoarea ascunsa a tuturor neîmplinirilor si suferintelor ei. A fost nevoie de numai câteva gesturi mici ale unor agitatori interesati care sa directioneze aceste impulsuri distructive. Au fost astfel devastate un numar de magazine, câteva sinagogi si, ce este mai dureros, au fost ucisi în jur de 120 evrei. Pe marginea acestor deplorabile manifestari în care Miscarea Legionara nu a fost angajata, neexistând niciodata vreun ordin de la centru ori de la alte autoritati legionare, pe marginea acestui trist episod s-a glosat mult în tara si în strainatate, atunci, ca si acum, el cunoscând si reverberatii si firesti exagerari în literatura si dramaturgie. Fapt este si trebuie subliniat ca Antonescu, care a condamnat sute de legionari pentru delictul de simpla apartenenta la Miscarea Legionara, nu a dat nici o condamnare pentru faptele enuntate mai înainte.

Ce a urmat dupa restabilirea linistii? Un val de sute si mii de arestari, mai ales din rândul tinerilor elevi si studenti, supusi unor anchete dure. Respingerea interventiilor de reconciliere facute de personalitati legionare ori de simpatizanti legionari, profesori universitari cu mare audienta în opinia publica. Legionarii care se stiau vizati de agentii serviciului lui Eugen Cristescu au ales exilul, cu tot ce însemna acesta, într-o Germanie care îl ajutase pe Antonescu. Sentintele, dintre care unele capitale, au fost aduse neîntârziat la îndeplinire. În aceste împrejurari a fost împuscat si colonelul Zavoianu, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Apoi, se decide trimiterea pe front în scopul unei ipotetice reabilitari, în linia I si în misiuni de sacrificiu, a unui numar de detinuti legionari încadrati mai întâi în batalioanele de la Sarata, alaturi de delincventi periculosi de drept comun. Jertfele au fost numeroase.

* * *

O problema se mai pune, evreii au avut vreo responsabilitate în declansarea haosului ce a dus la excesele stiute? Atât presedintele Asociatiei comunitatilor evreiesti, Filderman, cât si M. Carp (într-o lucrare a lui) recunosc ca evreii au contribuit la crearea si acutizarea disensiunii dintre Antonescu si Legionari si ca, implicit, si evreii aveau un merit la disparitia statului national-legionar. În ceea ce-l priveste pe Filderman, el era deseori vazut în cabinetele Presedintiei.

Cât priveste pe cei 120 de evrei ucisi în timpul evenimentelor trebuie subliniat ca în chiar lucrarea „Martiriul evreilor din România în perioada 1940-1944”, aparuta la editura Hasefer anii trecuti si care are un întreg capitol dedicat evenimentelor, nu se vorbeste nimic despre evreii care ar fi fost ucisi la abator si agatati în cârlige. Este, de aceea, cu atât mai surprinzator ca d-l profesor Nicolae Cajal, ca si d-l Theodor Wexler, ca si regretatul muzicolog Iosif Sava, au afirmat ca la abator au fost ucisi evrei.