Categorie: Miscarea Legionara
24.06.1927 – 90 de ani de la infiintarea Miscarii Legionare! Traiasca Legiunea si Capitanul!
Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), oră zece seara, se înfiinţează: “LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL”, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez că şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici.
Această primă sedinţă a durat un minut, adică atât cât am citit ordinul de mai sus, după care cei prezenţi s-au retras, rămânând că să cugete dacă se simt destul de hoţărâţi şi tari sufleteşte, pentru a păşi într-o asemenea organizaţie, unde nu era nici un program, singurul program fiind viaţa mea de lupte de până atunci şi a camarazilor mei de închisoare. Chiar şi pentru cei din grupul “Văcăreşti” am lăsat timp de gândire şi de cercetare a conştiinţei lor, pentru a vedea dacă nu au vreo îndoială sau rezervă deoarece păşind aici vor trebui toată viaţa lor să meargă înainte fără nici o şovăire.
Intima noastră stare sufletească din care s-a născut Legiunea a fost această: nu ne interesa dacă vom birui, dacă vom cădea înfrânţi sau dacă vom muri. Scopul nostru era altul: de a merge înainte, uniţi. Mergând împreună, uniţi, cu Dumnezeu înainte şi cu dreptatea neamului românesc, orice soartă ne-ar fi dăruită, înfrângerea sau moartea, ea va fi binecuvântată şi va da roade pentru neamul nostru. Sunt înfrângeri şi sunt morţi care trezesc un neam la viaţă, după cum sunt şi biruinţe dintre acelea care-l adorm, spunea profesorul Iorga, odată.
Crimele Ministerului de Interne din Romania si serviciilor secrete de la Bucuresti, institutii europene vinovate de crime impotriva umanitatii! Cicerone Ionitoiu – Moldova pe drumul crucii!
Ţăranii au avut de suferit nu numai pentru o bucată de pâine, ci şi pentru credinţa strămoşească.
După ce în toamna anului 1948 s-a desfiinţat prin forţă biserica greco-catolică, în primăvara următoare s-a trecut la suprimarea bisericii romano-catolice. Dacă preoţii au cunoscut supliciul şi au pornit pe drumul închisorilor de exterminare, ţăranii au căutat să rămână statornici în credinţă, ca singura cale de salvare în faţa asaltului păgânătăţii.
Trupele Securităţii, înarmate ca de război, au început atacul împotriva satelor din Moldova. Pe data de 10 martie 1949, în faţa mitralierelor, bărbaţii s-au strâns, cu trupul şi cu sufletul, să apere biserica din satul Fundul Răcăciuni, în timp ce femeile, cu pruncii în braţe sau în mână, luau drumul Măriei.
Legate, cu mic cu mare, femeile au fost aduse din pădure în lăcaşul de închinăciune devenit temniţă.
Anton Bencheş, învăţătorul satului şi în acelaşi timp cantor la biserică, a fost smuls din sânul familiei, chinuit şi batjocorit în faţa soţiei şi a celor 9 copii. După aceea a fost împuşcat, pe data de 12 martie 1949.
Copiii, pe rând, i-au sărut rănile însângerate.
După o săptămână, când alţi creştini luau drumul închisorilor, locuitorii din Fundul Răcăciuni se întorceau de la Securitatea din Bacău, desfiguraţi şi-ncovoiaţi.
Pe data de 15 martie, agenţii aceleaşi Securităţi au asaltat satul Faraoani. Cantorul Ioan Farcaş a fost aruncat din clopotniţă în timp ce da alarma, iar preoţii Buinaru Ion, Anton Dame, Petre Dincă şi Anton Olaru, împreună cu credincioşii ce ieşeau de la slujbă, au cunoscut urgia comunistă: au fost bătuţi, legaţi şi aruncaţi pe zăpadă.
Numai Anton Ciuceu, sprijinindu-şi cei optzeci de ani în baston, a fost lăsat să plece spre casă. Dar nu a ajuns. Secerat de o mitralieră, şi-a dat duhul în mijlocul drumului. Seara, „securitatea victorioasă” a încărcat camioanele cu zeci de săteni, ducându-i spre alte chinuri, iar printre cei ce au murit în aceste condiţii s-au numărat următorii locuitori: Ambruş L. Ion, Bărbuţă A. Aniţa, Bulai Maria, Bulai Martin, Cturca A. Elena, Cobalaş Martin, Istoc M. Ferenţ şi fratele lui, Istoc M. Petrea.
Drumul crucii a fost din ce în ce mai greu şi s-a dovedit foarte lung.
Proganda legionara – Capitanul Codreanu, lovit de gunoaiele spurcate din Ministerul de Interne! Politistii romani sunt niste gunoaie, uniforme albastre si jegoase! Traiasca Legiunea si Capitanul!
Într-o zi a venit tatãl meu la Iasi si m-am dus sã-l vãd. Pe la 10 seara mã întorceam acasã. La un restaurant din Piata Unirii aud scandal. Mã opresc sã vãd ce este. Doi studenti, fratii Tutoveanu din Bârlad, avuseserã un conflict cu profesorul Constantinescu-Iasi. Sosise prefectul de politie la fata locului, le pusese cãtuse la mâini si-i ducea spre politie, lovindu-i. Eu, fãrã sã spun ceva, mã uitam la acest tablou, cuprins de durere. Observ cã vine spre mine comisarul Clos, însotit de 3-4 politisti. Apropiindu-se la doi pasi, îmi strigã:
– Ce cauti pe stradã la ora asta, derbedeule?
Stau si mã uit la el nedumerit. Pentru cã el mã cunostea de atâtia ani, nici nu mi-am închipuit, cã ar putea vreodatã sã mi se adreseze astfel. Am crezut cã mã confundã cu cineva. Dar mã vãd apucat de gât si îmbrâncit înapoi. Si iarãsi:
– Te mai uiti încã la mine, haimana?… escrocule!…
Eu nu am spus nimic, dar am rãmas pe loc, uitându-mã la el. Atunci, din loviturã în loviturã, urmat de cei patru politisti, m-au dus peste 30 de metri, pânã în colt la Smirnov. Aici mi-am scos pãlãria din cap, i-am salutat si le-am spus:
– Vã multumesc, Domnilor.
Rãnit în suflet, înecat de durere si rusinat, m-am dus acasã unde m-am chinuit toatã noaptea. Pentru a doua oarã în viatã eram lovit, în interval de o lunã. M-am stãpânit. Dar voi, asupritori din toatã lumea, nu contati pe puterea de stãpânire a omului, pentru cã cel ce se stãpâneste, l a urmã rãbufneste îngrozitor.
A doua zi am povestit tatãlui meu ceea ce pãtisem.
– Lasã-l în pace, mi-a zis. Sã nu faci nimic. A trage douã palme unui asemenea individ este a-ti murdãri palmele. Va sosi si timpul judecãtii lui. Probabil cã sunt pusi sã vã provoace. Dar tu trebuie sã-ti pãstrezi calmul si sã te feresti de a mai umbla singur.
I-am primit sfatul. Dar un om lovit pare cã nu mai este om. Se simte rusinat, dezonorat. Purtam aceastã ofensã ca un pietroi pe inimã.
Dar peste câteva zile avea sã vinã si mai rãu.
Martiriul Miscarii Legionare – Ernest Bernea, insemnarile din lagarul de la Vaslui. Traiasca Legiunea si Capitanul!
Fragmente din vol. “Moldovã tristã” (poeme în prozã / 1939-40) de Ernest Bernea. Col. “Rânduiala”, Buc. 1940 purtând dedicatia: “Lui Virgil Borza si Gh. Nicolicescu” (asasinaţi în lagarul dela Vaslui în Septembrie 1939)
Fratele meu
Fratele meu stã întins pe patul durerii; e un pat dãruit de oameni nu de Dumnezeu. L-am crescut de mic; tot ce l-a atins m’a îndurerat ca pe o mamã. El mã plãteste mergând cu mine si la închisoare.
Il vãd cum îsi duce zilele: fãrã tihnã, fãrã orizont; numai cu lumina nãdejdilor. S’a nãscut sã trãiascã în lipsã, sã nu cunoascã bucuria. Acum merge în necunoscut.
Fratele meu sta închis în lumea durerii; cautã o poartã sã iasã, cautã un loc cu blândete si sprijin. E trist si i-e sete de mai bine. Mã doare suferinţa lui; o simt cucerindu-mi cosul pieptului.
“Mã doare pieptul”
Mã plimbam cu un prieten pe lângã sârmã. Vorbeam despre dorurile noastre: dorul de frumuseţe aleasa, dorul de libertate, de pâne mai bunã si mai usoarã, dorul de familie si de lucru împlinit.
Pomenind despre copilul sãu s’a oprit în loc, a strâns pumnii si mi-a spus: “mi-e dor, draga, mi-e dor de copil de ma doare pieptul”; si mâna dreapta descrise o tãeturã pe piept în dreptul inimii. Ochii i-au scânteiat.
A pornit apoi în pas încet, înainte si îndãrãt, cu privirea în lutul galben al drumului oprit.
Cântec de fluer
E searã. Dintr’o camerã s’aude un fluer. Cântece triste, cântece vii. Glasul unei zari din munţii Ardealului: plaiuri înverzite, buchete de mesteacani, lumini în departare la poalele munţilor. Singuratate, cer boltit în rasarit de lunã.
Fluerul cânta povestind satele, povestind drumurile ţarii; o viata de demult, o viaţa din adâncimi, cu duh de basm si lumini curate.
Fluerul continua povestind durerile unor suflete fara graiu; o viaţa noua, o nazuinta catre înalţimi, cu zari albastre si lacrimi de soare.
Evadare
Am iesit în curtea din faţã. Era cald si strâmt, era liniste si trist ca’n zilele oarbe ale unui prezent împietrit. Pasul m’a purtat în sus spre mãnunchiul de salcâmi tineri. O ţesãturã de sârmã ghimpatã nu da voie sufletului obosit de praf si cãldurã sã-si umple casa cu rãcoare. Am deschis larg usile pieptului si am chemat umbra cu ochii însetaţi. Nu s’a miscat nimic.
Dupã colţul zidului rosu trãia palid si tãvãilit un pestc de iarbã. M’am întins cu faţa în jos cu mâinile desfãcute cruce: urechea s’a lipit de pãmânt. Inima pãmântului svâcnea sunet surd pânã dincolo de margini, cântecul soptit al adâncurilor îmi strãbãtea fiinţa. Braţele mi s’au desprins din umeri cuprinzând dornic lumea aceasta atât de micã; apele pãmântului, apele vieţii si ale omului, alunecã, joacã, vorbesc fãrã cuvinte, apele dorului rup norii plânsului.
Pleoapele au cãzut plumb peste lumina secatã a ochilor. S’a deschis o noapte interioarã, o noapte grea, o noapte cu umbre dese fulgerate de setea cãutãrilor.
Doamne, trimite o scânteie de luminã peste fãptura mea slabã, fã sã cadã picãturi de ploaie peste câmpia arsã a sufletului meu si, întãreste-mi mãdularele atât de încercate.
M’am reîntors. In dormitor mã astepta acelasi pat de fier cu perna de paie, murdarã.
Dor de libertate
Caut depãrtãrile sã aflu mãrile. Alerg în necunoscut sã aflu o viaţa nouã, o altã viaţã mai bogatã si mai demnã, mai bunã si mai dreaptã ca a noastrã.
Privesc linia unde se uneste cerul cu pãmântul si încerc sã culeg înţelesul în cupele pleoapelor.
Privesc dealul din faţã, crater de vulcan stins si-mi fixez ochii într’un copac, punct verde prins în creastã. Cerul cu podoabele lui se apropie, lumea se deschide larg pasului cuceritor.
S’au topit toate închisorile.
Gânduri de popas
Am mers mult; când vioi, când obosit. Setea de luminã mã purta înainte, tot cãtre alte zãri si alte înţelesuri. Nu m’am uitat nici când la risipa de suflet sau la neputinta trupului slãbit. Au scormonit cu degetul în întunerec si-am smuls lumina ori unde se afla.
Ce fac acum? Al cui sunt si unde merg? Mã dor fulgerãrile gândului si oasele trupului. Dacã este un sens în viaţa aceasta apoi dece nu sunt acolo unde meritã sforţãrile si arcuirile orizonturilor mele? Tristeţea îmi inundã toatã fãptura, fãptura mea si-a lui Dumnezeu, pânã în cutele cele mai ascunse.
Imi mângâi zilele cu frumusetea bogatã, cu cântecele inimii mereu plinã. Nu pot suferi întunerecul si urâtul. Ori unde m’as afla, oricât de urât ar fi, sufletul meu însetat de frumuseţe se înalţã, creste si se împodobeste cu tãrii, cântece si miresme ca într’o pajiste paradisiacã.
Cântã în mine o melodie tristã; cântã plânsul zilelor cu amurguri grele. Dumnezeu vine în lumea noastrã si ne poleieste cu suferinţã de aur.
Ce vreau si unde merg? Caut din nou înţelesul pasilor mei; privesc în urmã, caut înainte si sensul cade în picãturi fierbinţi de cearã, în lacrimi de noapte.
Afarã se schimbã sentinelele.
Patimirea Sfintitului Mucenic Marturisitor Corneliu Zelea Codreanu. Traiasca Legiunea si Capitanul!
Sf. Pasti, 1938, 24 Aprilie.
Imi intra umezeala în oase.
Respir aerul de pivnita, îmi simt plamânul strapuns de ace, de gloante. Ma întind pe patul de scânduri. Ma dor oasele. Stau câte cinci minute pe o parte, câte cinci minute pe cealalta. Ma întorc pe stânga. Aud cum îmi bate inima. Sau picura picaturi de sânge din ea? Se scurge viata din istovitul trup. O, tara! Cum îti rasplatesti tu pe fiii tai! Am adormit. Visez pe Mamaia si pe Elvira Gârneata.
Elvira mi-a dat sa beau dintr’o cana mare cu apa. Mamaia mi-a spus: «Tare greu o ducem. M’am mutat aici.» (Era într’un sat la mahalaua Musului, dinspre Prut.) Eu i-am spus: «Ma duc pâna sus pe deal, cu Nicoleta si Horodni-ceanu si, când ma voiu întoarce, o sa-ti las ceva bani, sa nu ai nicio grije.» Am plecat. Era noapte.
O luna plina, stralucitoare, lumina pamântul.
Mi-e teama sa nu i se întâmple ceva. Ramasa iar singura. Un ginere mort în Spania, o fata ramasa cu doi copii orfani de tata. Eu în închisoare. Alti patru copii si ei în închisoare sau gata de a fi prinsi, în urma unuia dintre ei au ramas patru copii fara nicio bucata de pâine. Tata-meu plecat de acasa la Bucuresti, pentru a-si lua pensia de sarbatori, nu se mai întoarce. E arestat si dus într’un loc necunoscut. Nimeni nu stie de soarta lui.
Acasa de Paste, ne asteapta mama pe toti, sa facem sarbatorile cu ea. Sunt asa de putine bucuriile unei mame batrâne, arar numai adu-nându-si puii la un loc. La noi, de Pasti, e pustiu. Nimeni din cei asteptati. Nu-i niciun suflet lânga mama. Strainii toti o ocolesc si de teama nu-i mai intra în casa. Bate o inima stinghera si ne cauta pe toti prin închisori, alearga dupa fiecare prin celulele noastre sa ne gaseasca.
Sa ne mângâie, sa ne sarute amaratele trupuri. Dar unde, când nimeni nu-ti spune nimic si nu primesti nicio veste.
O, mama, care plângi singura în coltul tau de acasa si pe care nimeni nu te vede, sa stii ca si noi plângem pentru tine, în aceasta zi de Pasti, fiecare prin celulele noastre.
Cuvantul Capitanului Codreanu. Traiasca Legiunea si Capitanul!
Numãrul nostru mic, fatã de forta uriasã a acestor puteri atotstãpânitoare, ne fãcea sã ne punem adeseori întrebãri ca acestea: Dar adicã vom fi scosi în afarã de lege? Dacã aceste hidre îsi vor da seama de ceea ce pregãtim noi, ele ne vor ridica în cale toate obstacolele si vor încerca sã ne striveascã. Ochii lor stau atintiti asupra noastrã. Ei pot sã ne provoace. Am mai pornit odatã tãcuti si linistiti la Ungheni si am fost provocati si dusi apoi pânã în marginea prãpastiei cu toate planurile noastre. Ce vom face dac ã ne vor provoca? Vom scoate din nou pistoalele si vom trage pentru ca sã ne putrezeascã oasele în închisori si planurile noastre sã se sfarme? În fata acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încoltit în minte gândul retragerii în munti. Acolo unde R omânul a primit lupta cu toate puhoaiele dusmane. Muntele e demult legat de noi, de viata noastrã. El ne cunoaste. Decât sã ni se usuce trupurile si sã ne sece sângele din vine, în închisorile urâte si triste, mai bine sã ne terminãm viata
murind cu totiiîn munti, pentru credinta noastrã.
Respingeam, asa dar, umilinta de a ne vedea din nou în lanturi.
Vom ataca de acolo, coborând, în toate viesparele jidãnesti. Sus, vom apãra viata copacilor si muntii de pustiire. Jos, vom împrãstia moarte si milã.
Vor tr imite sã ne prindã si sã ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmã, vom fi desigur, rãpusi. Cãci noi vom fi putini, urmãriti de batalioane si de regimente românesti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al tuturora va curge.
Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc si cel din urmã.
**
Am chemat pe Mota, Gârneatã, Corneliu Georgescu si Radu Mironovici, si le-am împãrtãsit aceste gânduri. Trebuia sã ne gândim si la zile bune si la zile rele. Trebuia sã avem solutii si sã fim pregãtiti pentru toate. Nimic nu trebuia sã ne surprindã. Vom merge pe linia legilor tãrii, neprovocând, ocolind orice provocare, nerãspunzând la nici o provocare. Când însã nu vom mai putea suferi, sau când piedici de netrecut nise vor pune în cale, drumul nostru va trebui sã fie spre munte. Nu e bine sã încercãm rãscoale de mase, cãci astãzi ar fi mãcinate cu tunul si ar fi sã împrãstiem numai nenorocire si jale. Trebuie, din contrã, sã lucrãm singuri, în numãr restrâns si numaipe a noastrã întreagã rãspundere.
Toti au cãzut de acord.
– Nu se poate – spuneau ei – ca sângele nostru, a douãzeci de tineri, sã nu rãscumpere pãcatele neamului acestuia. Nu se poate ca aceastã jertfã a noastrã sã nu fie înteleasã de Români, sã nu le cutremure sufletul si constiintele si sã nu fie un punct de pornire, un punct de înviere a lumii românesti.
Moartea noastrã, în modul acesta, ar putea aduce acestui neam mai mult bine, decât toate sfortãrile zãdãrnicite ale vietii noastre întregi. Dar nici politicienii, care ne vor omorî, nu vor rãmâne nepedepsiti.
Mai sunt altii din rândurile noastre care ne vor rãzbuna. Neputând învinge în viatã fiind, vom învinge murind.
Am trãit, asadar, cu gândul si cu hotãrârea mortii. Aveam solutia sigurã a biruintei pentru orice împrejurãri. Ea ne dãdea liniste, ea ne dãdea tãrie. Ea ne va face sã zâmbim în fata oricãrui vrãjmas si a oricãror încercãri de distrugere.
Cuvantul Capitanului Codreanu – Jidanii sunt singurul neam care fug de propriul lor nume! Traiasca Legiunea si Capitanul!
D-l deputat Corneliu Zelea Codreanu are cuvântul:
D-le presedinte, d-lor deputati, eu sunt cel mai tanar dintre d-voastra, si reprezint o miscare tinereasca. M-am ridicat aici prin propriile mele puteri, fara ajutorul si sprijinul nimanui. Cred ca actualii conducatori ai Romaniei Mari se vor obosi sa ma asculte si pe mine, ca unul care sunt exponent al generatiei tinere, generatie sbuciumata, generatie despre care s-au vorbit atatea, generatie martirizata, as putea spune: rastignita. Cred ca este bine ca Onorata Camera sa aiba putina bunavointa a ne asculta si pe noi, deoarece socotesc ca este bine ca astazi conducatorii sa stie care este sbuciumul, care sunt parerile, care este orientarea politica a generatiei care, cu voia sau fara voia d-voastra, trebuie sa va urmeze maine pe aceste banci.
In orice caz tin sa afirm de la inceput, ca noi nu suntem o generate asa cum ne cunoasteti d-voastra dintr-o anumita presa. Noi nu urmarim decat sa ne aparam Patria sacra. Patria amenintata de viscolul furtunei, Patria parintilor nostri si cuibul cald ai acelora care vin dupa noi. Si ca sa fixez punctele cardinale, in scurt, voi spune: nu este nici o generatie imorala, nu este nici una fara Dumnezeu, nici una republicana sau antiregala. Fixez aceste puncte in:Dumnezeu, Patrie, Rege, Familie, Proprietate si Armata, care sa garanteze existenta Statului Roman.
V. G. Ispir: Pentru aceasta puteti fi alaturi de noi.
Corneliu Zelea Codreanu: D-lor deputati generatia aceasta a noastra trece ca o generatie antisemita. As dori sa stiti ca nu am venit sa strig: jos jidanii, dupa cum cred ca n-a facut nimeni. Am observat insa un singur lucru, ca de cate ori s-a pus aici problema nationalismului romanesc, d-voastra ati privit-o si ati primit-o cu ilaritate si ati transformat-o, dintr-o problema care este de un tragic fara pereche, intr-o chestiune comica.
V. G. Ispir: Cel putin pentru aceasta parte a Camerei, acest lucru nu este exact.
Corneliu ZeIea Codreanu: Eu, d-lor, am sa pun aceasta problema in cateva linii, pentru ca sunt seful unei mici grupari si trebuie sa-mi desvolt punctele mele de vedere.
Am fost in Maramures, in Maramuresul care este leaganul descalecatorilor nostri, al Moldovenilor – Maramuresenii sunt strabunii lui Stefan cel Mare si Sfant, domnul Moldovei. Si acolo, cu ocazia unui proces pe care l-am avut la Satu-Mare si la care a asistat si dl. prof. Catuneanu, a venit un om batran cu plete albe si a facut marturie, in fata instantelor judecatoresti, de cele ce va spun acum: „Noi Maramuresenii, suntem de vita boiereasca, si la 1848, cand eram copil au venit cei dintai jidani la noi in comuna„.
Si aici fac o mica paranteza. Eu nu intrebuintez cuvantul de jidan, pentru ca sa insult pe cineva. Eu le spun jidani, pentru ca asa cred eu ca se numesc ei si de altfel – mi se pare curios – este singura natie care fuge de numele ei propriu, de numele pe care il are.
Pentru mine aceasta populatie, pe pamantul tarii mele – si rog sa ma creada toata lumea – atunci cand eu am constiinta ferma ca o ataca si ca isi cauta loc pe propriul nostru teritoriu, pentru mine, va rog sa ma credeti s-a deschis o lupta pe viata si pe moarte, si nu-mi arde sa fac glume sau sa insult pe cineva. Pentru mine este clar si precis: inteligenta sau neinteligenta, parazitara sau neparazitara, morala sau imorala, aceasta populatie dusmana e aici pe pamantul tarii. Si eu inteleg sa lupt impotriva ei cu toate mijioacele pe care mi le va pune la dispozitie mintea, legea si dreptul meu romanesc.
Ei bine d-lor, la 1848, au venit cei dintai cinci jidani, pe care parintii nostri, vazandu-i rupti si flamanzi, de mila i-au lasat sa stea la marginea mosiilor noastre. Astazi, la 1930, noi am pierdut 60 din cei 62 munti. Noi Romanii mai avem nurnai 2 munti, iar restui de 60 de munti sunt in stapanirea jidanilor. Astazi noi ne-am retras si stam sarmani si fara paine la marginea mosiilor lor.
Ei bine, aceasta situatie din Maramures se intinde si in Bucovina: aceasta situalie se intinde si in Moldova noastra unde bisericile se inchid, unde altarele se darama. Si eu va Intreb pe dvs., pe toti: Ce se alege de o natie careia i se darama altarele?
Comertul nostru a ingenunchiat. La noi, In Barladul stravechi, in Barladul care exporta marfuri in Polonia sub Stefan cei Mare, si exporta din Cetatea Alba pana la Constantinopole si Alexandria, la noi a mai ramas un singur comerciant roman de manufactura.
Ei bine, d-lor, nu se poate neglija aceasta problema si nu se poate spune de nimeni ca ea nu este problema dominanta a politicii Romaniei moderne. Cu noi se savarseste exact acelasi lucru care s-a savarsit cu Pieile Rosii din America de Nord: Ne gasim in fata unei invazii straine si avem tot dreptui, si avem si datoria sa ne aparam Patria. Pe mine nu ma intereseaza cine vine, si este – mi se pare lucru curios, ca atunci cand veneau dusmanii cu arma sa ne fure pamantul nostru. noi incremeneam cu totii in transee, cu arma in mana, iar astazi cand arma s-a schimbat in bani si cand acestia sunt in stare cu banii lor sa vina sa ne cumpere tara, atunci nu mai este nimeni la noi care sa protesteze?
Iata d-lor cum se pune aceasta problema.
D-voastra stiti foarte bine ca Pieile Rosii din America de Nord au disparut incetul cu incetul In fata navalirii anglo-saxone. Astazi toata Europa ii deplange si ii regreta pentru ca au fost oameni de treaba, dar se zice: „Ce sa facem, au fost altii mai tari„.
D-lor ma gandesc cu groaza ca, la un moment dat, Europa va avea sa ne planga si pe noi si pe urmasii nostri.
Iar in ce priveste tinerimea noastra sbuciumata, care dupa cum v-am spus a fost rastignita pentru aceasta idee, caci eu vin aici dupa 2 ani de inchisoare nedreapta, ei bine, va spun d-lor, ce doriti d-voastra sa faca acesti tineri care au fost loviti de toti conducatorii de pana acum? Doriti sa ne luam Intr-o buna zi traista-n bat si sa plecam in alta tara, pe alte meleaguri, ca sa ne castigam painea si sa gasim un refugiu de viata nationala libera? Noi nu va cerem prea mult. Nu va cerem decat un singur lucru: sa ne lasati aici, pe acest pamant, sub binecuvantarea ciolanelor parintilor nostri.
D-lor, imi pare rau ca in acest raspuns la Mesaj nu se vede absolut nimic pentru noi, nici mScar o licarire de speranta si nici o preocupare din partea conducatorilor acestei tari asupra problemei expuse mai sus.
D-lor, voi trece de la aceasta problema si voi reveni la o problema de mare importanta: problema mizeriei. Am adus in aceasta cutie cateva bucatele de paine care sunt din Maramures si din muntii judetului Neamt pentru ca sa vedeti ce paine mananca romanul maramursean si munteanul nostru. Astazi, cand lumea se plange de supraproductie de grau, toti atribue criza faptului ca graul se vinde cu un leu kilogramul. Iata ce paine mananca oamenii acestia!
(D. deputat Corneliu Zelea Codreanu prezinta Adunarii o bucata de paine neagra).
Trebuie sa ni se stranga inima de durere si cred ca orice popor din Europa vazand aceasta imagine a mizeriei in care traieste neamul romanesc, ar plange de mila noastra.
D-lor, in fata acestei mizerii, care cuprinde intreaga tara, am sa intreb: care este sisternul de aparare al guvernului contra acestui mars al mizeriei mereu crescande?
(…)
D-lor deputati, al treilea punct, in privinta caruia voi spune cateva cuvinte, este chestiunea partidelor si chestiunea democratiei.
D-lor deputati, aproape intreg obiectul principal in discutiile la acest raspuns al Mesajului a fost: suntem contra desfintarii partidelor sau pentru desfiintarea partidelor? In aceasta privinta eu va spun punctul meu de vedere! Cine este cel care trebuie sa hotarasca desfiintarea sau nedesfiintarea partidelor? Puteti d-voastra sa le desfiintati sau sa le infiintati? Nu. Cel care trebuie sa hotarasca e poporul, e tara flamanda si goala. In momentui acela, cand va trebui sa se hotarasca, poporul va vedea daca trebuie sa se desfiinteze sau nu. In orice caz va spun ca poporul nu iubeste partidele politice. Acesta e un lucru precis si d-voastra, intr-un regim democratic, nu va puteti mentine la conducerea statului in contra vointei poporului. Aceasta este iarasi precis.
Mai este inca o chestiune. Spunea cineva: partidele nu sunt nascute dintr-o improvizalie, ele sunt rezultatul unei evolutii. Da, si eu sunt pentru aceasta teorie si eu aplic partidelor legea evolutiei. Partidele ca si toate lucrurile de pe lumea aceasta, se nasc, se desvolta si mor. Cred ca partidele nu sunt forma superioara a perfectiei. care sa fi castigat dreptul la nemurire.
Mai este o chestiune, de ordin extern. D-voastra vedeti foarte bine ca intreaga opinie publica din Europa se indreapta catre extreme. Ei bine, extremele acestea, ca doua pietre de moara, vor macina incetul cu incetul toate partidele.
D-lor deputati, priviti in Europa. Sunt doua extreme puternice: extrema dreapta si extrema stanga care se intaresc: la un moment dat una din acestea va invinge. Ei bine, va intreb pe d-voastra, mai ales pe d-voastra care tot timpul v-ati plecat in fata Europei si ati tremurat la cea dintai adiere de vant: Intr-o Europa in care invinge una din extreme, dvs. veti putea sa rezistati curentului acestei Europe?
In ce priveste orientarea noastra, daca este chestiunea sa alegem intre aceste doua extreme, suntem dintre acei care cred ca soarele nu rasare la Moscova, ci la Roma. Noi credem ca parintii nostri, strabunii nostri, care ne-au adus pe pamantul acesta, oasele lor, cel putin din mie in mie de ani ne trimit cate un sfat bun, cate o idee buna, in ceasurile noastre grele si dureroase.
In fapt, d-lor, asupra partidelor: generatia noastra – privind din afara – constata:
1) Ca un partid politic este o societate anonima de exploatare a votului universal;
2) Ca toate partidele sunt democratice, deoarece utilizeaza votul universal In acelasi mod;
3) Ca neglijeaza interesele poporului si ale patriei satisfacand numai interesele particulare ale partizanilor, ca democratia este iresponsabila, ii lipseste puterea sanctiunii, ca toate partidele fac faradelegi, se dau pe fata unele pe altele, nimeni nu aplica sanctiuni contra alor sai, fiindca il pierde, nici In contra adversarilor, fiindca ei detin la randul lor faradelegile lor.
Si in aceasta chestiune dati-mi voie sa va atrag atentiunea numai asupra fraudelor care s-au facut de la razboi incoace si care toate au ramas fara sanctiuni; fraudele cu spirtul negru de 12 miliarde; fraudele de alamuri de la caile ferate de 900 milioane; pestele sovietic; galosii sovietici; padurile din judetul Neamt; padurile din Bucovina etc. Si dupa o socoteala sumara, suma fraudelor care s-au savarsit pe teritoriul acestei tari, de la razboi incoace atinge cifra de 50 miliarde lei.
Democratia vazuta din afara ne da impresiunea unei vaste complicitati in faradelege. Concluzia: democratia este incapabila de autoritate. Si inca ceva – am sa va servesc o chestiune care poate multora n-are sa va placa – va rog, d-lor sa ne tolerati ca sa fim severi, intransigenti in tot ceea ce intereseaza, fie Natiunea romaneasca, fie cinstea. Declar ca democratia e pusa in slujba marei finante nationale sau internationale jidovesti. (Intreruperi, zgomot).
D-lor, dovada. Am venit aci cu o lista care are sa va supere, insa va spun sa nu-mi luati in nume de rau, fiindca nu pot sa tac in aceasta chestiune, este vorba de ceea ce se numeste portofoliul de la banca Blank.
Dati-mi voie sa va citesc – fiindca fiecare va regasiti aici. Lista am capatat-o, poate nu intreaga: D. Brandsch, subsecretar de stat, 111.000; D. Carol Davila 4.677.000; D. Eug. Goga, creanta ipotecara agricola lei 6.200.000.
Al. Otetelesanu: Este o ipoteca pe mosia d-nei Eugenia Goga.
N. Lahovary: Nu datoreaza d. Davila, datoreaza „Banca Taraneasca”. Nu este la fel, va rog sa rectificati. (Intreruperi, zgomot).
Corneliu Zelea Codreanu: Bine d-lor, nu zic ca nu este putred, o sa se plateasca dar sunt bani imprumutati. (Intreruperi).
D-lor, s-or plati sau nu, nu stiu, dar sa va spun un singur lucru: exista obligatia pe care o are cineva cand imprumuta bani de la o asemenea finanta, de a satisface cand este la guvern, de a sprijini in opozitie si in orice caz de a nu lovi in ea cand trebuie sa fie lovita. (Aplauze pe mai multe banci).
Corneliu Zelea Codreanu: Mai departe: d. Iunian 407.000; d. Madgearu 401.000; d. Filipescu 1.265.000; d. Mihail Popovici 1.519.000: d. Raducanu 3.450.000. (Exclamatiuni pe bancile majoritatii).
Banca Raducanu din Tecuci 10.000.000; d-l Pangal 3.800.000; d. Titulescu 19.000.000; si se aude, n-am putut stii precis, ca si d. Argetoianu ar fi aici cu 19.000.000.
Voci pe bancile majoritatii: Se aude!
Comeliu Zelea Codreanu: Eu va spun ce am putut afla. (Intreruperi, zgomot). Mai sunt si altii.
D-lor, eu nu acuz ca banii acestia au fost bacsisuri date, nu. Sub o forma s-au luat de acolo acesti bani si acum este vorba sa se vada aceasta chestiune. acum desigur ca oamenii acestia, care se simt legati de acolo, n-au libertate deplina ca sa vina sa ia masuri categorice impotriva acestei Banci. (Aplauze pe mai multe banci).
D-lor deputati, daca se cer sacrificii pentru ca sa asanam aceasta tara, nu putem noi sa consimtim la sacrificiul care ar fi sa se faca pentru asanarea Bancii Blank, pentru nunta care a facut-o d-sa la Paris, unde a cheltuit cum se aude 50 milioane lei, ca si pentru alte lucruri. (Exclamatiuni, intreruperi).
D-lor, in consecinta, noi venim cu citeva solutiuni practice care poarta nota tineretii:
CEREM introducerea pedepsei cu moartea, exclusiv pentru manipulatorii fraudulosi ai banului public. (Aplauze pe mai multe banci).
V. G. Ispir: D-le Codreanu, d-ta te intitulezi crestin si purtator al ideei crestine.Iti aduc aminte – eu sunt profesor de teologie – ca sustinerea acestei idei este anti-crestina. (Aplauze).
Corneliu Zelea Codreanu: D-le profesor, dati-mi voie sa va spun: cand este chestiunea sa aleg intre moartea, disparitia tarii mele si aceea a talharului, eu prefer moartea talharului si sunt mai bun crestin, daca nu permit ca talharul sa-mi nenoroceasca tara si sa mi-o duca la pieire. (Aplauze pe mai multe banci).
CEREM revizuirea si confiscarea averilor color care si-au furat tara saraca. (Strigate de „bravo”).
CEREM tragerea la raspundere penala a tuturor oamenilor politici care se vor dovedi ca au lucrat in contra tarii, sprijinind afaceri necorecte particulare. (Aplauze pe mai multe banci).
CEREM impiedicarea pe viitor a oamenilor politici de a face parte din consiliul de administratie al diferitelor banci sau intreprinderi. (Aplauze pe mai multe banci).
CEREM alungarea cetelor de exploatatori nemilosi, care au venit pe pamantul acesta sa expoateze bogatiile solului si munca bratelor noastre.
CEREM declararea teritoriului Romaniei ca proprietate inalienabila si imprescritibila a neamului romanesc.
O voce de pe bancile partidului National-Taranesc: Este.
Comeliu Zelea Codreanu: A neamului romanesc, nu-i.
CEREM trimiterea la munca a tuturor agentilor electorali si stabilirea unui comandament unic, caruia sa i se supuna intr-un singur suflet toata suflarea romaneasca. Daca in momentul de fata conducatorii sunt impiedicati sa ia masuri intregi din cauza Constitutiei sau legilor in vigoare, atunci noi suntem de parere sa se dizolve Corpurile Legiuitoare, sa se faca apel si sa cheme Adunarea Constituanta, pentru ca poporul sa desemneze pe acel care va fi chemat sa ia toate masurile necesare, pentru salvarea Romaniei. (Aplauze pe mai multe banci).
Valeriu „Sfantul Inchisorilor” Gafencu.
Destinul detinutilor politici din Romania, majoritatea dintre ei fiind legionari, sub regimul comunist – Ororile savarsite de Ministerul de Interne din Romania si Securitatea Romana, singurele sisteme europene care si-au exterminat in masa poporul!
Prin Decretul nr. 411/1964 au fost eliberaţi înainte de termen ultimii deţinuţi politic arestaţi în faza de instaurare a comunismului în România (sfârşitul anilor ’40 – anii ’50). Anul 1964 nu a fost ales întâmplător de autorităţi, gestul fiind prezentat de propagandă ca un „act de clemenţă“ pentru foştii adversari, la sărbătorirea a douăzeci de ani de la 23 august 1944. Mai mult, în anul 1964 regimul avea nevoie de o campanie de imagine, care să vină pe fondul aşa-zisei „politici de independenţă“ faţă de Uniunea Sovietică, adoptată prin „Declaraţia din aprilie 1964“.
Clemenţa arătată de regim faţă de pedepsele foştilor adversari politici nu s-a manifestat şi prin reintegrarea acestora în societate. Nu au primit locuinţe, şi-au găsit cu greu locuri de muncă, iar cei bătrâni nu au beneficiat de pensii. Toată viaţa au avut parte de şicanele autorităţilor statului, fiind în permanenţă discriminaţi datorită convingerilor din tinereţe şi a faptului că făcuseră închisoare din motive politice.
Legionarii, majoritari în închisori în anul 1964
Anul 1964 a înregistrat de fapt ultimul val de graţieri ale pedepselor deţinuţilor politic. Eliberările înainte de termen începuseră în 1962, criteriul de selecţie a celor trimişi acasă fiind reprezentat de gradul de periculozitate faţă de regim. Legionarii erau consideraţi în continuare ostili, autorităţile privindu-i cu neîncredere şi datorită acţiunilor din exil ale liderilor Mişcării.
Conform statisticilor Ministerului de Interne, în perioada 1962-1964 au eliberaţi 15.035 deţinuţi politic, dintre care 6.255 erau legionari. Situaţia eliberării lor, pe ani, se prezintă astfel:
| Anul | Nr. legionarilor eliberaţi |
| 1962 | 1.805 |
| 1963 | 1.118 |
| 1964 | 3.332 |
| TOTAL | 6.255 |
Aşadar, legionarii reprezentau 42% din numărul deţinuţilor politic din România, în momentul graţierilor globale. Dintre aceştia, 5.990 (96%) au fost trecuţi în evidenţele operative ale Securităţii, pentru ca activitatea lor să fie monitorizată de „organe“. Cei 265 legionari scăpaţi de hărţuirea autorităţilor erau prea bătrâni, sau prea bolnavi, pentru a mai reprezenta pericol pentru regim. Oricum, 80 dintre ei au decedat la puţin timp după eliberare.
La ieşirea din închisoare, autorităţile penitenciare le-au pregătit deţinuţilor politic declaraţii-tip, prin care aceştia se angajau să nu divulge nimic din ceea ce văzuseră, sau li se întâmplase în închisori. Acestea aveau următorul conţinut:
„Declaraţie
Subsemnatul… , domiciliat în… .
La punerea mea în libertate de la Penitenciarul…, am luat la cunoştinţă de faptul că nu am voie să divulg nimic din cele văzute şi auzite de mine în legătură cu locurile de deţinere pe unde am trecut şi despre deţinuţii rămaşi în locurile de deţinere.
În cazul în care nu voi respecta cele arătate mai sus, am luat la cunoştinţă că sunt pasibil de a suporta rigorile legilor RPR“.
Unii s-au conformat şi nu au mai întreprins activităţi care să intre sub incidenţa „legilor RPR“. Au contribuit chiar la propaganda regimului, prin articole la publicaţia Glasul Patriei. Foşti legionari precum Ion Dumitrescu-Borşa, Radu Gyr etc. au despre „realizările“ şi „bunăstarea“ aduse de regimul democrat popular.
Viaţa în libertate
Odată eliberaţi, legionarii au fost foarte precauţi să manifeste atitudini politice şi să iniţieze contacte cu foştii camarazi, în conformitate cu angajamentele pe care şi le-au luat faţă de autorităţi.
Însă Securitatea i-a urmărit pas cu pas pe liderii legionari a căror pedepse au fost graţiate în 1964, pentru a se convinge că atitudinea lor din timpul „reeducării“ de la Aiud a fost sinceră. În locuinţele lor a fost instalată „tehnică operativă“, chiar dacă în primii ani după eliberare domiciliau la prieteni sau la rude, deoarece nu au primit case.
Legionarii eliberaţi prin amnistiile din 1963-1964 mai aveau un motiv foarte întemeiat să respecte angajamentele luate la eliberare – dacă intrau în conflict cu autorităţile, rămâneau fără locuri de muncă, sau primeau slujbe în sectoare toxice, ori care necesitau efort fizic. Problema integrării pe „piaţa muncii“ a fost un aspect deosebit de „fierbinte“ în relaţia cu autorităţile. Când au negociat termenii „reeducării prin muncă cultural-educativă“ de la Aiud (1962-1964), „vârfurile“ legionare au solicitat autorităţilor să primească după eliberare slujbe în concordanţă cu specialitatea studiilor. Col. Gheorghe Crăciun i-a asigurat că aşa se va întâmpla, însă guvernul avea alte planuri. Astfel, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.051/1962, privind repartizarea în muncă a persoanelor puse în libertate din locurile de detenţie, se menţiona că „plasarea în câmpul muncii“ trebuia să se facă de Direcţia Generală a Recrutării şi Repartizării Forţelor de Muncă, cu sprijinul Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare. Însă funcţionarii de la Sfaturile Populare, fie ele orăşeneşti sau comunale, s-au arătat foarte reticenţi să-i încadreze pe foştii condamnaţi „contrarevoluţionari“ în domenii în care ar fi avut contact cu publicul, sau în slujbe funcţionăreşti.
Primul care s-a confruntat cu această realitate dură a fost Victor Biriş, eliberat în ianuarie 1963. Crezând că datorită contribuţiei sale la „reeducare“ era un „tovarăş de drum“ al regimului, s-a dus la Baroul Bucureşti, ca să se angajeze ca avocat, la scurt timp după plecarea de la Aiud. A fost refuzat însă sub diverse pretexte. Curând, Biriş a devenit victimă a presiunilor camarazilor legionari eliberaţi şi ei în urma decretelor de amnistie. Aceştia îi reproşau că şi-au încălcat degeaba principiile, făcându-şi „autoanalizele“, deoarece comuniştii se comportau în continuare ostil cu ei. Victor Biriş a fost acuzat inclusiv de familie că a fost înşelat de col. Crăciun doar pentru a-i atrage pe legionari în cursă, sub iluzia libertăţii. Presat din toate părţile, Biriş a cedat nervos şi s-a sinucis în gara Mediaş. S-a aruncat în faţa unui tren accelerat care venea de la Cluj.
La fel de dezamăgit de atitudinea regimului a fost şi Nicolae Petraşcu. El a fost eliberat la 1 august 1964, stabilindu-şi domiciliul în Sibiu, la locuinţa soţiei sale (stătea cu chirie în casa unui cumnat al lui Petraşcu, Chiron Binda). Încă de la eliberare, Petraşcu şi-a făcut mustrări de conştiinţă privind familia sa, pe care o supusese la tot felul de presiuni în cei şaisprezece ani de detenţie. Tocmai de aceea nu dorea să fie o povară pentru cei doi fii şi soţie, dorind să-şi găsească o slujbă, chiar dacă era grav bolnav. Aşadar, la 28 septembrie 1964 a adresat o cerere ministrului Învăţământului, în care solicita un post de profesor suplinitor la o şcoală generală sau la un liceu din Sibiu. Argumenta că avea pregătirea necesară, fiind absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti, profesând în perioada 1931-1938 la Liceul Romano-Catolic din Braşov, Şcoala Normală din Alba Iulia şi Şcoala Normală din Sibiu. Pentru a fi convingător, şi-a încheiat cererea cu un slogan drag regimului: „Luptăm pentru pace!“.
Însă autorităţile nu l-au lăsat pe Petraşcu să lucreze cu elevii. În luna noiembrie s-a prezentat la şeful Securităţii Sibiu, col. Scurtu, pentru a-i adresa aceiaşi rugăminte, să fie încadrat în „câmpul muncii“. Ofiţerul l-a tratat respectuos, însă tot ce i-a putut oferi a fost un post de controlor la serviciul public de transport din oraş. A primit slujba însă s-a arătat nemulţumit, argumentând că era bolnav şi ar fi dorit un post într-un birou. În acest sens, s-a adresat cu o cerere directorului Muzeului Brukental, dar acestuia i-a fost teamă să-l angajeze. Ulterior a găsit un post funcţionăresc la Uzina Electrică din Sibiu, însă n-a putut, din cauza sănătăţii, să rămână nici acolo. În ianuarie 1966 se întreţinea din meditaţii la limbi străine. Însă, în cursul anului 1966, starea de sănătate s-a agravat, fiind nevoit să se interneze într-un sanatoriu pentru recuperare. În vara anului 1968 a încercat să se pensioneze, depunând personal un memoriu la Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, cu ocazia unei vizite la Bucureşti. A fost primit în audienţă timp de 30 de minute, însă memoriul i-a fost refuzat.
Aceiaşi soartă nefericită a avut-o şi Nistor Chioreanu după eliberare (2 august 1964). Spre deosebire de Petraşcu, care avea familie, soţia sa divorţase pe când se afla în închisoare. În 1964 i-a cerut col. Crăciun să fie lăsat să se stabilească în Bucureşti, însă ofiţerul de Securitate şi-a exprimat circumspecţia că va găsi un loc de muncă acolo. Aşa s-a şi întâmplat, întrucât, ajuns în Capitală, i-a fost refuzată cererea de a intra în Baroul Bucureşti. Nu a găsit slujbă nici la Braşov. În cele din urmă s-a stabilit la sora lui în Aiud, locuind în aceiaşi casă cu soţul şi fiica acesteia. Deoarece Securitatea i-a plasat „tehnică operativă“ în locuinţă, într-un mod neprofesionist, încât s-a prins toată lumea, Chioreanu a intrat în conflict cu cumnatul său. După lungi eforturi, s-a angajat la Întreprinderea „Metalurgica“ din Aiud, ca muncitor necalificat. Deoarece nu s-a angajat în nici un fel de discuţii politice a fost „slăbit“ de şicanele Securităţii, reuşind să găsească până la urmă un post de la laborant la „Metalurgica“. În cele din urmă promovat la „birouri“, făcând diverse munci juridice. În 1965 s-a căsătorit, însă cu greu a reuşit să obţină o locuinţă în Alba Iulia, în care să se stabilească cu soţia (abia în august 1967). În tot acest timp, a trebuit să se prezinte periodic la Securitate, pentru discuţii cu diverşi responsabili ai „organelor“. În decembrie 1965 a fost „contactat“ de însuşi şeful Direcţiei Regionale MAI Cluj, lt.-col. Nicolae Pleşiţă, care a venit însoţit de col. Gheorghe Crăciun, locţiitor al şefului Direcţiei a III-a a Securităţii la acea vreme.
Şi Aurel Călin avea o stare de nemulţumire sufletească după eliberare. El avusese un traseu asemenea lui Biriş în detenţie. Dacă în anii ’50 se menţinuse pe poziţii ostile, în 1963 s-a alăturat „reeducării“, fiind „fruntaş în depăşirea normelor“. A fost lăsat să se stabilească în Sibiu, însă avea o slujbă manuală, deoarece nu a primit un post în domeniul juridic, în care avea studii. Se considera un „înfrânt“, care „căzuse din cauza slăbiciunii sale“: „n-am fost în stare de sacrificiu, am dezertat din luptă ca să trăim şi nu mai avem drept să ne ocupăm de nimic decât de viaţa trupului nostru, la care am ţinut aşa de mult“, îi mărturisea Călin lui Petraşcu.
„Duşmanii socialismului“
Legionarii au fost şicanaţi pe toată perioada regimului comunist, atât prin propaganda oficială, cât şi prin acţiunile Securităţii. „Incidentul“ biografic al detenţiei politice a fost menţionat la dosarele personale, fiind imposibil să se integreze pe piaţa muncii în calificările pe care le avuseseră înainte de arestare. Pe parcursul anului 1968, Securitatea a operat o actualizare a bazei de date cu persoanele considerate ostile regimului. A scăzut simţitor numărul românilor consideraţi „duşmani socialismului“, însă procentul legionarilor vizaţi de „atenţia“ Securităţii a crescut procentual.
Aşadar, la 1 ianuarie 1968, situaţia arăta astfel:
| Elemente urmărite de aparatul de Securitate | Persoane care au deţinut funcţii de conducere PNŢ–PNL | Naţionalişti | Legionari |
| 424.464 (100 %) |
104.306 (25 %) |
25.657 (6 %) |
117.306 (28 %) |
După „epurarea“ bazei de date, finalizată la 20 decembrie 1968, proporţia legionarilor consideraţi de autorităţi periculoşi pentru regim a crescut de la 28%, la 41%:
| Elemente urmărite de aparatul de Securitate | Legionari | Foşti condamnaţi | Persoane care au deţinut funcţii de conducere PNŢ–PNL | Membri alte partide | Naţionalişti | Alte categorii |
| 49.319 (100 %) |
20.338 (41 %) |
7.611 (15 %) |
4.789 (10 %) |
1.548 (3 %) |
1.832 (4 %) |
13.201 (27 %) |
Concluzii
Foştii deţinuţi politic nu s-au putut reabilita real niciodată în timpul comunismului. Deşi propaganda susţinea că „regimul oamenilor muncii“ nu purta ranchiună foştilor adversari, în realitate nu le-a iertat acestora convingerile din tinereţe. Discriminarea nu s-a manifestat doar asupra deţinuţilor politic. Familiile au avut şi ele de suferit repercusiunile autorităţilor. În special descendenţii foştilor deţinuţi politic, care în timpul studiilor sau la angajare au avut de înfruntat dificultăţi din cauza biografiilor „pătate“ ale părinţilor.
