Miscarea Legionara

Preoti si monahi legionari, veniti de la Sfantul Munte Athos, monitorizati si hartuiti de drogatii din SRI! Drogatii bolnavi din SRI, la fel au facut si cu bietul Parinte Justin de la Manastirea Petru Voda!

 

În urmă cu câţiva ani, în mănăstirea de la Piatra Craiului, se afla un puternic nucleu al mişcării legionare din România. Majoritatea membrilor erau preoţi sau călugări. Liderul lor era părintele Gregorie, care a fost racolat de nişte legionari bătrâni, fugiţi din ţară de teama lui Antonescu şi care au vieţuit mult timp pe Muntele Athos. În urmă cu cinci ani, în curtea mănăstirii, a avut loc primul congres naţional al legionarilor. Între timp, SRI-ul a intrat pe fir, iar părintele Gregorie a fost ?detaşat? la o mănăstire din Bistriţa, ceilalţi călugări fiind împrăştiaţi în toată ţara. În urmă cu şapte ani, părintele Gregorie a plecat într-o vizită pe Muntele Athos, la o mănăstire românească. Călugării de aici erau foşti legionari, care l-au atras pe Gregorie în mişcarea din care făceau parte. Printre călugării români se afla şi fostul legionar Anuţă. Unul dintre apropiaţii căpitanului Anuţă a reuşit să plece din România, deghizat în călugăr, refugiindu-se pe Muntele Sfânt.

Vanat pe strada, hartuit si amenintat cu moartea, de bolnavii psihici din SRI si Politia Romana: „Esti legionar, ba? Ca la Securitate te omoram!”. Asa arata „libertatea” gunoaielor drogate din SRI!

 

Aici a pus bazele unei noi mişcări legionare, care încearcă să repună pe picioare fosta mişcare din România. Părintele Gregorie a primit mai multe directive, fiind numit şef legionar peste judeţele Cluj, Bihor, Sălaj şi Satu Mare. Legionarii s-au gândit că, prin intermediul bisericii ortodoxe, ideile lor vor prinde mai repede. Mănăstirile erau locurile ideale de adunare, deoarece sunt mai retrase, iar SRI-ul şi poliţia nu pot pătrunde decât cu foarte mari eforturi. Părintele Gregorie a înfiinţat mănăstirea de la Piatra Craiului, unde au fost racolaţi mai mulţi călugări tineri, cărora le-au fost inoculate ideile legionare. Câţiva dintre aceştia au fost trimişi prin mănăstirile din toată ţara, unde au găsit alţi adepţi. În doar doi, un simplu călugăr a reuşit să adune în jurul sau alţii 100, pe care i-a transformat în legionari fanatici.

Colonel SRI Catalin Peptan, anul 2012: „Monitorizam toate site-urile nationaliste din Romania!”. 

Părintele Gregorie a reuşit să convingă mai mulţi preoţi ortodocşi şi membrii ai ASCOR Oradea să devină legionari. Câţiva dintre cei racolaţi i-au propus preşedintelui ASCOR Oradea, Stelian Gomboş, ca organizaţia condusă de el să devină nucleul de bază al legionarilor orădeni. De aici a rezultat împărţirea asociaţiei în două fracţiuni. Prima, care îl avea în frunte pe Stelian Gombos, avea o linie moderată, modernă, care nu le convenea legionarilor. Nucleul legionar, care ulterior s-a retras din asociaţie, era împotriva adunărilor ecumenice. Surse din interiorul Episcopiei Ortodoxe din Oradea ne-au spus că în rândul preoţilor orădeni mai există cel puţin 15 persoane care fac parte din adunarea legionară. Sursa ne-a mai spus că o parte a preoţilor legionari fac parte dintr-un partid de stânga. Mănăstirea de la Piatra Craiului a devenit polul legionar din România. Aici,se organizau lunar întruniri ale legionarilor din toata ţara. SRI-ul intrase demult pe fir şi reuşise infiltrarea unor oameni în mănăstire. Între timp, adunările au ajuns să fie organizate cu mare tam-tam. Legionarii soseau din toată ţara cu steaguri şi însemne specifice. În urmă cu cinci ani, legionarii au organizat la mănăstirea de la Piatra Craiului primul congres naţional de la Revoluţie. Cu aceasta ocazie, s-au adunat sute de legionari, iar părintele Gregorie a ţinut o cuvântare în faţa lor. Drapelele legionare au fost puse şi la intrarea în mănăstire pentru a putea fi zărite de departe. SRI-ul a hotărât să pună capăt cu orice preţ activitatea Mişcării. Părintele Gregorie a fost chemat la Cluj la Episcopia Ortodoxa, unde a fost pus să aleagă între hainele de călugăr şi cele civile. Capii mişcării au fost împrăştiaţi la diferite mănăstiri din ţară, dar şi în străinătate, iar părintele Gregorie a fost mutat la Bistriţa, unde se află şi în prezent. La mănăstirea din Piatra Craiului au sosit alţi preoţi şi alţi călugări, care nu au nici o legătură cu mişcarea legionară.

https://www.crisana.ro/

Anunțuri
Miscarea Legionara

Cuvantul Capitanului Codreanu. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

Cuibul acesta de tineri era primul început de viatã legionarã. Era prima piatrã din temelie. Trebuia pusã pe pãmânt sãnãtos. De aceea nu am spus:

–Sã mergem sã cucerim România! Plecati prin sate si strigati:

–S-a fãcut o nouã organizatie politicã, înscrieti-vã cu totii într-însa.

N-am fãcut un nou program politic, pe lângã celelalte zece existente în România, toate „perfecte” în constiinta autorilor si partizanilor lor, si nu am trimis pe legionari cu el sã-l fluture prin sate, chemând oamenii sã se alãture acestuia pentru a salva tara.

Si din acest punct de vedere ne vom deosebi fundamental de toate celelalte organizatii politice, plus cuzismul. Toti cred cã tara moare din lipsã de programe bune. Si de aceea îsi alcãtuiesc câte un program perfect închegat si pleacã cu el sã adune oameni. De aceea toatã lumea întreabã:

– Ce program ai?

Tara aceasta piere din lipsã de oameni, nu din lipsã de programe. Aceasta este pãrerea noastrã. Cã deci, nu programe trebuie sã creãm, ci oameni, oameni noi. Pentru cã asa cum sunt astãzi, oamenii crescuti de politicianism si infectati de influenta iudaicã, vor com promite cele mai strãlucite programe.

Acest fel de om, care trãieste astãzi în politica româneascã l-am mai întâlnit în istorie. Sub domnia lui au murit natiuni si s-au dãrâmat state.

Cel mai mare rãu pe care ni l-au fãcut jidanii si politicianismul, cea mai mare primejdie nationalã la care ne-au expus acestia, nu stã nici în acapararea bogãtiilor solului si subsolului românesc, nici chiar în tragica desfiintare a clasei de mijloc românesti, nici în numãrul mare al lor în scoli, profesiuni libere etc., sinici chiar în influenta pe care o exercitã asupra vietii noastre politice, desi fiecare în parte sunt primejdii de moarte pentru neam. Cea mai mare primejdie nationalã stã în aceea de a ne fi diformat, de a ne fi desfigurat structura noastrã rasialã daco- romanã, dând nastere acestui tip de om, creând aceastã cãzãturã, aceastã stârpiturã moralã: politicianul care nu mai are nimic cu nobletea rasei noastre; care ne dezonoreazã si ne omoarã.

Dacã acest tip de om va continua sã mai conducã aceastã tarã, neamul românesc va închide ochii pentru totdeauna si România se va prãbusi, cu toate strãlucitele programe cu care „smecheria” degeneratului va sti sã ungã ochii multimilor nenorocite. Dintre toate relele pe care ni le-a adus invazia jidãneascã, acesta este cel mai îngrozitor!

Miscarea Legionara, Nationalism, Neamul Romanilor

Cuvantul lui Ioan Gavrila Ogoranu. Traiasca Legiunea si Capitanul.

 

Dacã în higioacã pãrãsesti poteca si-o iei de-a dreptul prin desis, îndatã în urmã rãsare ca din pãmânt o pãsãricã ce se tine în urmã-ti sãrind din crengutã în crengutã, atentã la frunzele rascolite, tãcutã sau cel mult repetând cu glasul stins: „pti, pti, pti…” E cinteza aurie, cea mai necãjitã si neajutoratã pasãre din tot cuprinsul pãdurii.
Putin mai sãltatã decât un pitigoi, cu capul rotund, fãrã pic de suplete, cu ciocul lung si de tot subtire, cu coada mai deloc, pe niste picioruse mici, subtirele, pare o fetitã orfanã cu pãr putin, în haine de cãpãtat, pornitã la cersit. Penele cenusii-arãmii, rosietice pe gusulitã, totdeauna ciufulite, de-abia cãtre toamnã primesc un iz de lustru care o deosebeste câtusi de cât de frunzele vestejite.

Primãvara, când toate pãsãrile se îmbracã de nuntã, când mierla cu cizmulitele si ciocul de sofran crezi ca-i scoasã din cutie, ea tot în haine de lucru rãmâne. Poate îi socotitã cenusãreasa pãdurii.

Mai sus de crengutele uscate ale lãstarilor nu se ridicã, în luminisuri la cântec si petrecere nu se duce, cel mult de se aventureaza pânã in vârful tufanilor de alun sã cânte, si ce cântec!… frumos ca timbru si întorsãturã, dar slab, pitigãiat si anemic ca de fatã bolnavã. Pare mai degrabã un cântec de priveghi, decât de nuntã.

Pitulicea, mãcar cã-i mult mai mica decât ea, face o gãlãgie de-ti ia auzul. Ziceam ca dac-ar fi cât o barzã ar putea înlocui o sirenã. Tot pitulicea, cât ce-ai intrat în spatiul ei vital, se îmbrusturã ca un curcan si se tine de capul tãu pânã pleci, iar de are pui, e gata sã ti se vâre în urechi. De esti vânãtor si dã peste tine, poti pleca… nu mai faci nici o ispravã: toatã pãdurea e pusã la curent cu prezenta ta. De multe ori a trebuit, oameni mari fiind, sã ne luãm calabalâcul si sã ne mutãm in altã parte de rãul ei, cãci nu te lasã in pace nici sã dormi si nici nu mai auzi nimic de tiuitul ei înticlat. Nici n-ai pe cine sã te rãzbuni, ca nu-i decât o nevoie cât buricul degetului si se ascunde printre crengi, de nu o mai vezi. Esti ca zmeul la luptã cu tântarul. Îi dai pace si pleci.

Cinteza nu se supãrã niciodatã, nu se rãtoieste nici la om, nici la alte animale ale pãdurii si nu se mirã de nimic. Nu-i vioaie deloc. In timp ce pitigoiul nu are o clipã astâmpãr, încât si noaptea in vis te tichie, cinteza pare totdeauna beteagã. Se asazã pe câte o crengutã uscatã uitã de ea câte un sfert de ceas.

Cu hrana încalte o duce greu de tot. Între toate pãsãrile ce-si au pocania de a se hrãni pe pãmânt, ea e cea mai neajutoratã. Dacã gãinusa scurmã pãmântul, iar mierla rãscoleste frunzele uscate înfigându-si ciocul in ele, sãltând cu tot corpul cu o iutealã de suveicã, dacã si gaita, cât îi de nãtângã, mutã frunzele uscate cu ciocul dintr-un loc in altul si adunã viermii de dedesubt, iar pitigoiul, dacã nu poate urni frunza, se vârã cu tot corpul sub ea si o ridicã, cinteza nu stie nici un mestesug. Stã pe o crengutã si asteaptã pânã ce vreun vierme sau pãianjen se rîdica deasupra stratului de frunze. De nu, rabdã si asteaptã ca vântul sau vreun animal sã treacã rãscolind frunzele.

Vine primãvara devreme si pleacã toamna târziu. Si totdeauna dupã ce pleacã, ninge cu sigurantã. O vezi seara asezându-se sã se culce si dimineata vezi cã nu-i. Si, fiindcã ziua n-am vãzut una zburând în afarã de desis, rãmâne ca cintezele zboarã numai noaptea. De unde va fi având puterea sã zboare atâta drum spre tãrile calde? Trebuie cã face multe popasuri pânã în jurul Mediteranei.

Cuibul si-l pune între trei lemnute uscate, aproape de pãmânt, la îndemâna serpilor si vulpilor. Puii sunt putini, cresc greu si-s mereu flãmânzi. Se întâmplã sã vezi si în primãvara urmãtoare pui umblând cu ciocul deschis dupã pãrintii lor, umflati si burduhosi, cu burta de om sãrac, cersindu-si hrana chiar si când pãrintii au alt rând de pui. Si pãrintii le dau. Se întelege ca nici nu-i vorba de cãsãtorit in acel an. Rãmân asa, holtei, neisprãviti, pânã în anul urmãtor sau pânã-i prinde uliul.

Ca sã se plineascã vorba care spune ca cine-i de amar îi si de râs, tot pe capul bietelor cinteze cade pãcatul sã creascã si puii pripãsiti de cuc. Nici cã si-ar fi putut alege cucul o doicã mai bunã sã-i creascã odrasla! Pândeste cucoana cucului când cinteza nu-i acasã, ouã la repezealã o stârpiturã de ou fatã de ditai dumneaei, îl ia in cioc si-l asazã alãturea de cele câteva ale cintezei, râde una mare si-si vede de drum. Vin cintezele la cuib:

– Parcã-s mai multe, zice el.

– Ti se pare tie, au fost multe si azi dimineatã, eu le-am fãcut pe toate. Mânca-le-ar mama sã le mânce, cât îs de frumoase!

Se pune la clocit, si… cum o fi soarta! Si ies din ousoare niste puisori pricãjiti, slãbuti si strãvezii ca lumânarea si dintr-un ou nu iese nimic. Altã pasãre ar pãrãsi cuibul. Ea, sãrmana, nu. Mai rabdã. Iese însã dupã alte câteva zile un pui urât si lacom.

Întâi se sperie de el, dar n-au timp sã-si tragã seama ca puiul cel nou nu le dã rãgaz: se vaitã mereu. Cat îi aduc, nu-l pot sãtura. Se asazã teapãn pe marginea cuibului, cu ciocul deschis si toatã mâncarea o pretinde el.  Când îl hrãnesc stã sã le smulgã si sufletul din ele. Nu mai apucã, bietele de ele, zile întregi sã punã în gusã o muscã mãcar.

In timp ce puiul ãsta creste, ceilalti rãiazã. Când se întorc, rând pe rând îsi gãsesc câte un pui jos. Degeaba plâng lângã ei, ca nu-i pot ridica la loc. Nici nu au timp bietii sã-i jeleascã, de glasul singurului rãmas în cuib, care cere mereu mâncare. Si-n somn, noaptea, tipã si înjurã. Când se simte tare in pene nu mai suferã pãrintii in cuib lângã el, îi bate cu ciocul si cu aripile. Stau bietii de ei în ploaie neîndurându-se sã se îndepãrteze.

Puiului îi cresc pene si zboarã, dar de-abia acum începe chinul cel mare, ca, dacã pânã acurn derbedeul era tintuit de cuib ca nu putea zbura, acum se tine de ei, se propteste in fata lor cu ciocul deschis si, dacã nu-i dau, îi ciocãne. Se asazã la pândã la îndemânã si, cât ce-si zãreste un pãrinte prinzând o musculitã, dã nãvalã. De-abia îsi mai pot scoate capul din ciocul ãstuia care stã sã-i înghitã. Ingroziti de acest uliu mai mare decât ei si care nu aduce deloc cu nici unul din pãrinti, îl hrãnesc toata vara, mãcar ca pe ei îi leagãnã vântul de slabi ce-s.

Spre toamnã, într-o searã, vine cucoana sã-si ia odorul in tãrile calde. Într-un tufan se îndurã sã se deplaseze, aranjatã, hrãnitã si bine dispusã. Un semn, si cucunasul se ia dupã mãmutica, plecând ca de la o casã pustie, fãrã un multam batãr. Si bietele cinteze rãmân mirate si respectuoase.

În higioacã mâncare e tot mai putinã. Umbra se rãreste, rânduri, rânduri, frunzele galbene se astern pe pãmânt si în inima lor, rânduri de pustiu. Slãbite si singure, cu inimile cernite, într-un târziu de toamnã pleacã si ele si, de nu le înghit depãrtãrile, ajung si ele pe tãrmuri însorite… Într-un vârf de cedru, înfoiat în pene, se lãfãie in bãtaia vântului cuconul repetându-si prosteste numele. Pe pãmânt, douã pãsãrici ruginite îsi cautã tãcute mâncarea cea de toate zilele.

De altminteri, cinteza e prietenoasã. Dacã te asezi in huceag, toatã ziua se învârte în jurul tãu. Adunã fãrimiturile de mâncare si stã tãcutã pe o crengutã, privindu-te mereu. Niciodatã nu are însã îndrãzneala pitigoiului, zurbagiu si obraznic, care stã sã-ti ia bucata din mânã, iar când îsi face cuibul îti smulge lâna din cãciulã, iar de dormi, nu se sfieste sã vinã si sã te traga de pãr. Trãind ani întregi prin desisuri, a fost pasãrea care ne-a tinut cel mai mult de urât.

Piti acesta, de care vreau sã vã spun, a fost un pui de cintezã din cei care-si cerseau mâncarea si in al doilea an. Scoaserã pãrintii alti pui, si el sta lângã cuib si deschidea gura. Eram într-un desis în higioaca de carpen, in care aveam obiceiul sã tragem destul de des. L-am revãzut apoi vara. Se învãtase, in sfârsit, sã-si caute hrana singur si se trase mai la o parte de pãrintii lui, trãind independent. Îi venise lui cam prin mijlocul lui cuptor gust de însurãtoare, dar degeaba cânta cu foc ca nu mai era nici o cintezitã de mãritat în pãdure pentru un nevleg ca el.

Trãind mai mult în acel loc, se învãtase cu not si nu se mai sfia. Se tinea pe urmele noastre culegând ce gãsea prin frunzele rãscolite. Nici când alungam pitigoii ce se înfigeau prea mult la bunãtãtile noastre, el nu zbura, socotindu-se din familie.

Cãtre toamnã, noi am plecat definitiv la locul de iernat. Necazuri din lumea oamenilor ne-au silit însã, in toiul iernii, sã ne cãutãm adãpost din nou in „Higioaca lui Piti”, cãci asa îi pusesem numele. Viscolea. Un vânt aspru suna frunzele uscate de carpen ce mai rãmãseserã pe ramuri. Pãdurea plângea legãnându-si dureros vârfurile sub loviturile crivãtului. Morti de obosealã, dupã câteva nopti de mars fortat, cu tot bagajul ce l-am putut salva dintr-un dezastru, prin zãpada pana in genunchi, flãmânzi si degerati, dãdeam cu picioarele omãtul la o parte pentru a ne putea aseza sã dormim.

Mare ne-a fost mirarea când, pe o crengutã uscatã, l-am zãrit pe Piti. Abia se mai tinea pe picioruse. Era mai zbârlit decât îl stiam si se bucura de venirea noastrã, cu glasul stins, întruna: „Pti, pti, pti…” Singur cum trãia, nici nu va fi bagat de seama când celelalte pãsãri au plecat. Or poate îsi va fi închipuit ca va fi tot varã. I-am dat câteva fârmituri de mãmãligã. Le-a cântãrit din ochi, ca si când nu-i venea sã creadã, apoi le-a înghitit lacom.

Întâlnirea a avut darul sã tie mai însenineze sufletul. Vedeam ca nu suntem numai noi singurii oropsiti pe aceastã lume. În zilele urmãtoare ne-am tãiat bordei in pãmânt cu securea, ceea ce pentru Piti a fost „Crãciunul”. Sedea pe o rãdãcinã, la îndemânã, si, când zãrea râma covrig in pãmântul tãiat, se repezea spre ea înghitind-o. Cine stie dacã in cãpsorul lui pãsãresc nu ne socotea niscaiva zeitãti ale bunãtãtii.

Termirnasem bordeiul: un mormânt negru si umed, acoperit cu pãmânt si zãpadã, ce abia ne încãpea alãturea. Ziua, in timp ce noi stãteam tãcuti, lungitti, înveliti in cojoace, cu urechea atintita la once zgomot de afarã, in timp ce vântul vuia, Piti motãia si el pe carâmbul vreunui bocanc. Câteodatã, din guslita-i fragedã scotea câte un fir de cântec, fãrã sã deschidã ciocul, atât de slab, incât nu ti se pãrea aievea, ci venit parcã de undeva din altã lume, cu soare si cãldurã, pe unde ai lui se bucurau din plin. Poate asa ni se pãrea nouã, celor ale cãror gânduri zburau înapoi peste ani spre un cãmin cu luminã si cãldurã, cu chipuri dragi, sau spre un viitor tot atât de frumos, însã tot mai neclar si mai îndepãrtat, pe care, cu cât treceau anii, speram tot mai putin sã-l mai prindem cu viatã.

Când eram mai veseli, glumeam cu el, îl întrebam de ce nu a plecat si el ca toate pãsãrile pãdurii, si-i fãgãduiam pe primãvarã munti de insecte si pe cea mai frumoasã cintezitã din toatã padurea. Pricepea ca vorbim cu el. Ciripea trist, sãrind de pe un carâmb pe altul. Il îndrãgisem pe Piti si, printr-o nemãrturisitã superstitie, bãnuiam ca soarta noastrã e legatã de a acestui mic cintezoi. De aceea, îl îngrijeam cât puteam mai bine rupându-i fârimituri de mãmãligã din portia noastrã zilnicã. Incepea sã ciuguleascã, apoi, dintr-o data, cine stie prin ce rezultat de gândire pãsãreascã, prindea repede fârmitura in cioc si zbura grãbit pe usa bordeiului afarã si, de cele mai multe ori, o pierdea în zapadã. Zadarnic am încercat sã-l convingem ca n-are de ce se teme si sã se lase de acest nãrav.

Mi-am adus aminte de o fetitã pe care o tinuserã pãrintii mei pe vremea foametei. Când îi tãia mama câte o felie de pâne, cu aceasi tearnã de animal flãmând prindea pânea repede si se repezea dupã use sã o mânce. Câtã asemãnare in lumea necãjitã a lui Dumnezeu!

Spre searã, când pe lespedea de piatrã pregãteam vreascurile pentru foc, Piti se furisa afarã pentru a veni a doua zi, când se crãpa de ziuã. Nicicum n-a voit sã rãmânã noaptea in bordei, poate din cauza fumului.
Se apropia primãvara. Un vânt cãldut adia prin ramurile cu mugurii umflati. Pe zãpadã se aventura câte un painjen, pe care Piti îl ochea repede. Am zis:
„ Încã un pic, Piti, si ai dat de creangã verde”.

Noi trebuia sã plecãm pentru vreo zece zile. Pe lespedea vetrei i-am lãsat lui Piti un bulgãre de mãmãligã. De unde am plecat însã n-am mai putut sã ne întoarcem atunci când plãnuisem. Au început niste viscole târzii cu ger si ne-au opãcit in drum trei sãptãmâni. Când ne-am întors, era primãvarã. Vântul cãldut deschidea mugurii, din care picurau pe pãmânt lacrimi de sevã cu miros dulceag. Pe-un vârf de brad vecin o mierlã îsi arãta bucuria întoarcerii in tarã. În desis se auzeau glasuri triste si parcã totusi vesele de cinteze. In fata usii bordeiului, un ghiocel, de grãbit ce era, se ridicase cu o grãmadã de frunze moarte pe cap si se cãznea sã scape de ele. Eram veseli si ne asteptam din moment în moment sã ne iasã Piti în cale. Dar nu-l vedeam. L-am gãsit în bordei mort, închircit, cu ochii deschisi, cu ciocul întins alaturea de bulgãrul de mãmãligã intact. I-am desfãcut gusulita cu un cutit. Era goalã si lipitã ca o pungã. Murise de foame. Nu-i putuse trece prin cap cã acea bucatã galbenã sã fie de mâncare, lui, care toatã viata nu fusese învãtat decât cu fârmituri.

Mi-am adus aminte cu întâmplarea asta de lelea Viroana de la noi. Bãrbatul ei a luat drumul Americii la putin timp dupã ce s-au cununat. An de an îl astepta sa se întoarcã, torcându-i alte si alte haine. La scrisorile de jale ce i le trimetea, sãrmana, acesta nu se îndura sã rãspunzã. Dat-a toate slujbele, umblat-a pe la toate ghicitorile de câte a auzit… degeaba. Când a pierdut toatã nãdejdea, dorea mãcar sã-i trimitã bani, cat sã-i deie tot pentru el, pentru pomenire, care lucru dacã l-a aflat bãrbatu-sãu pe acolo, îi trimetea din an in an câtiva dolari, pentru care bunãtate lelea Viroana îl lãuda la toatã lumea. Asa au prins-o bãtrânetele.

Intr-o zi, s-a pomenit la poartã cu o masinã cu domni care i-au dat o hârtie cu desene frumoase, au pus-o sã iscãleascã si i-au spus ca-i mostenire de la bãrbatul ei. L-a plâns biata femeie, i-a fãcut colaci si, ca sã aibã bani pentru înmormântare, s-a dus sã-si schimbe hârtia:
– Ei, mãtusã, ai dat peste noroc, i-a spus casierul bãncii. Pãcat ca nu mai esti tânãrã!
– Mai multu-i ca trei sute de lei, domnule?
Atât îi trebuia ei pentru înmormântare. Domnul a râs.

– Ce vorbesti, mãtusã… de trei sute de ori pe atât! Dar lelea Viroana nu s-a bucurat, ci s-a speriat. De unde înainte se bucura de hârtia cu floricele, acum îi fãcea groazã. S-a întors acasã cu hârtia neschimbatã, a pus-o în ladã între haine, ca pe un lucru strain, si i-a dat pace. Banii pentru înmormântare i-a câstigat torcându-i preutesei si femeilor din sat.

Când într-o dimineatã de iarna n-a mai iesit fum pe hurloi, vecinii au gãsit-o moartã. Când au cãutat haine s-o îmbrace dupã scaldã, au dat si de hârtia cu floricele pe fundul lãzii, îngãlbenitã si plinã de praf, ca un lucru nefolositor…

Austrul se porni mai puternic. O palã caldã mlãdia pentru prima datã frunzulitele de carpen cu zimtisori mãrunti, atunci nãscute, mierla se îndepãrtase spre coasta opusã, unde o alta o chema insistent prin fluierãturi ispititoare, ghiocelul reusise sã scape de frunzele de pe cap si acum râdea în soare. Cintezoiului ce cânta adineauri îi venise soata si acum se alungau prin huceag. Primãvarã, ca toate primãverile: mândrã, veselã si neîndurãtoare, ca si cum pe lume nu se întâmplã nimic rãu.

De dincolo de suflul bucuriei, cu ghearele întinse ca o rãgãlie rãsturnatã peste prãpastie, hãuia însã peste întinsul pãdurii si al lumii, cu glas de pasãre de pradã, moartea.

– Zadarnic vã bucurati toti… zadarnic… cãci toti, toti prin ghearele mele veti trece, si tu ghiocel, si tu brad, si tu mierlã, si voi ce priviti cum furnicile se urcã pe cãpsorul cu ochii deschisi ai pasãrii. Veti fi ai mei… fiti siguri!

Si, în timp ce aruncam tãrânã peste cintezã, pãrea cã ne îngropãm însãsi destinul nostru. Ca mâne…

Miscarea Legionara

Cuvantul Capitanului Codreanu! Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

Toate popoarele cu care am venit în contact si ne-am luptat noi, Românii, de la nãvãlirea barbarilor si pânã astãzi, ne-au atacat pe linie materialã, fizicã si politicã, lãsându-ne intactã fiinta moralã din care, mai devreme sau mai târziu, a izbucnit biruinta noastrã, sfãrâmarea jugului strãin. Chiar dacã s-au asezat în numãr mare peste noi, chiar dacã ne-au luat toate bogãtiile, chiar dacã ne-au stãpânit politiceste. Este pentru prima datã în istoria noastrã, si de aceea ne simtim dezarmati si cãdem învinsi, când Românii se întâlnesc cu un neam, care nu-i atacã cu sabia, ci cu armele proprii rasei iudaice cu care izbesc si paralizeazã mai întâi instinctul moral al neamurilor, împrãstiind în mod sistematic toat e bolile morale si distrugând astfel orice posibilitate de reactiune. De aceea piatra unghiularã de la care porneste Legiunea este omul: nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice. „Legiunea Arhanghelul Mihail” va fi, prin urmare, mai mult o scoalã si o oaste decât un partid politic.

Poporul român, în aceste zile ale lui, nu are nevoie de un mare om politic, asa cum gresit se crede, ci de un mare educator si conducãtor, care sã biruiascã puterile rãului si sã zdrobeascã tagma celor rãi. Pentru aceasta însã, el va trebui sã biruiascã mai întâi rãul din el si din ai lui.

Din aceastã scoalã legionarã va trebui sã iasã un om nou, un om cu calitãti de erou. Un urias în mijlocul istoriei noastre, care sã lupte si sã biruiascã împotriva tuturor dusmanilor Patriei, lupta sa si biruinta sa trebuind sã se prelungeascã si dincolo, asupra inamicilor nevãzuti asupra puterilor rãului. Tot ce-si poate imagina mintea noastrã mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastrã mai mândru, mai în alt, mai drept, mai puternic, mai întelept, mai curat, mai muncitor si mai viteaz, iatã ce trebuie sã ne dea scoala legionarã! Un om, în care sã fie dezvoltate, pânã la maximum, toate posibilitãtile de mãrire omeneascã ce se aflã sãdite de Dumnezeu în sângele neamului nostru. 

Acest erou iesit din scoala legionarã, va sti sã facã si programe, va sti sã rezolve si problema jidãneascã, va sti sã dea si o bunã organizare statului, va sti sã convingã si pe ceilalti Români; iar dacã nu, va sti sã învingã, cãci pentru aceasta este erou.

Acest erou, acest legionar al vitejiei, al muncii, al dreptãtii; cu puterile lui Dumnezeu înfipte în suflet, va duce neamul nostru pe cãile mãririi lui.

Miscarea Legionara

In atentia drogatilor din SRI, hartia igenica a Mossadului, si gunoaielor nespalate din Politia Romana: DeVeghePatriei si propaganda legionara de pe strada! Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

Eu, DeVeghePatriei, vreau sa fiu primul detinut politic din Romania dupa anul 1964: condamnat pentru propaganda legionara! Pedeapsa mea trebuie sa fie cu EXECUTARE, nu cu suspendare, instanta judecatoreasca sa imi spuna cat se poate de clar: „Esti condamnat pentru propaganda legionara!”.

M-au filat ani de zile, hartuit si amenintat cu moartea, supus unor presiuni psihologice dupa modelul Securitatii 1953 si Militiei Criminale Comuniste, in speranta ca voi ceda in fata lor si bag capul in pamant: doar pamantul imi inchide gura! Si in inchisoare, la fel ca Sfintii Inchisorilor si miile de martiri ai Miscarii Legionare, voi canta Sfanta Tinerete Legionara! Ies din inchisoare si cu mai mare avant ma voi implica in lupta legionara, la fel ca Sfintitul Mucenic si Martir Corneliu Zelea Codreanu!

Mugur Calinescu, 17 ani, torturat si ucis cu salbaticie de gunoaiele din Ministerul de Interne si Securitatea Romana: peste o suta de agenti erau pe urmele lui! Acest copil, de unul singur, a infruntat gunoiul de sistem comunist si eu sa ma tem de burtosii nespalati din Politia Romana si traficantii de droguri din SRI? Sa fug de pe campul de lupta al Neamului Romanesc, pentru ca sa vor o mana de interlopi burtosi si plini de jeg, implicati in crima organizata, care isi spun Politia si SRI? Sa imi fac stramosii de ras?

 

Au ajuns sa vina gunoaiele drogate din SRI si sa imi spuna in fata: „Stai potolit cu legionarii ca te bagam in puscarie!”.

50 de ani de comunism, milioane de romani batuti sii torturati cu salbaticie, ridicati de pe strada de militieni si securisti si calcati in picioare, ucisi cu ranga de fier in mana…si astazi se ne intoarcem inapoi de unde am plecat? Sa vina gunoaiele din SRI, urmasii tortionarilor securisti, si sa le bage groaza in sufletele bietilor romani: „Nimeni nu deschide gura! Sunteti filati si urmariti pas cu pas!”? Prefer sa intru in mormant daca este nevoie, dar nimeni nu imi fura libertatea – sa stau cu botnita pe gura, sa nu-l pot marturisi pe Capitanul Codreanu, pentru ca sa vor ei?

Traiasca Legiunea si Capitanul!

Miscarea Legionara

Guvernarea national-legionara. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

În zorii zilei 6 septembrie 1940 regele Carol II, considerat vinovat de dezastrul ţării, abdică în favoarea fiului sau Mihai, după ce cu două zile înainte investise pe generalul Antonescu cu puteri depline în stat. Străzile marilor oraşe sunt invadate de mase de oameni, care salută entuziast sfârşitul regimului totalitar carlist. La 14 septembrie 1940, Regele Mihai semnează decretul prin care România devine Stat Naţional-Legionar. A urmat o guvernare comună, a Mişcării Legionare şi a elementelor fidele generalului Antonescu, care a durat ceva mai mult de 4 luni. Până la 21 ianuarie 1941. Timp de zeci de ani, regimurile totalitare nu au permis o analiză onestă, ştiinţifică, a acestei guvernării. Analizele au fost întotdeauna viciate de comandamente ideologice, adevărul fiind denaturat, într-un fel sau altul, de politruci sau de istoricii aserviţi regimurilor respective. La 73 de ani de la acele evenimente românii au dreptul să cunoască, detaşat şi liber, adevărul istoric. Aşa cum a fost. Vrem să punem la dispoziţia publicului o serie de documente originale, interviuri cu participanţii la evenimente, fotografii de epocă şi alte mărturii. Concluziile rămân a fi trase mai tarziu.

 

Nicolae Teban – Marturii Legionare.

Ca sã audã glasul noului sef al Miscãrii legionare, Horia Sima, au venit o mare întreagã de Români. Marea piatã din Dealul Mitropoliei din Bucuresti gemea de lume.  Cât vedeai cu ochii numai cãmãsi verzi, ba si albe. Doamne, asa o fi fost si pe câmpia Blajului la 1848?

O regulã cum nu se poate decât regula legionarã. O disciplinã de necrezut la tinerii veniti din toale colturile Tãrii, clocotind de bucuria biruintei, cu focul nestins ale dreptatii în vine, cu ochii înlãcrimati de suferintele trecute si fericirea cãzutã asupra Tãrii prin mâna viteazã a  Comandantului.

Se proslãvea în ziua minunii sfântului Arhanghel Mihail, amintirea Cãpitanului biruitor de dincolo de moarte… Biruinta lui… Jertfa lui…

Dusmanii sãrbãtoriserã cu cupe de sampanie îngroparea Gãrzii de Fier. Credeau cã ucigând elita si pe Cãpitan, Garda s’a nimicit complet. Se’nselaserã însã.

Cãderea tiraniei se vestea prin trâtmbite de aramã, cari sunau peste codri, munti si câmpii. Sufletele nevinovate, arse pe rug, strangulate, înnecate în bãltoace, veneau sã chinuiascã pe asasinii lor. Nu sã-i ucidã, ci sã le arate mãretia biruintei legionare, splendoarea ei sub binecuvântare dumnezeiascã. Splendoarera pentru care se jertfiserã ei bucuros.

Ce însemnà acea imensã manifestare româneascã? Insemnà un cutremur de supunere a întregii lumi nelegionare dornicã sã se vadã în cãmasã verde, o nesfârsitã iubire si o convingere cã biruinta Miscãrii este coborîtã din cer si deci binecuvântata de Dumnezeu.

Sufletul legionar era unul singur, plin de rnândrie si de demnitate, întãrit prin jertfa Cãpitanului. Sufletul legîonar dealtãdatã si de totdeauna, nealterat si vitenz. Ce mândri eram toti în uniformele verzi si cum priveam în jurul nostru la lumea care ne admira. Unire, unire, ce suflu sfânt fluturã în tine…

Freamãt deodatã. Un «Drepti» tare, rãspicat sparge vãzduhul. Domnul Radu Mironovici, Comandant al Bunei Vestiri dã raportul Sefului Miscãrii. Natura întreagã a încremenit sã asculte graiul de stâncã al viteazului comandant si ctitor de Legiune alãturi de Cãpitan. Imi sunã si-acum în urechi acel freamãt. Intr’o clipã din pieptul a mii de cãmãsi verzi sbucneste «Sfântã tinerete legionarã»… care urcã în slãvi.

Cântam cu lacrãmi de bucurie, sã amintim lumii întregi biruinta Cãpitanului, care a învins Moartea…

Bucurestiul cel blestemat care ca un Molof nu se mai sãturase de jertfã legionarã era în sãrbãtoare. Verdele stejarilor îl coplesise. Sufla greu sub povara biruintei. Acum strânsese la sânu-i pe toti cei ce supravietuiau marei prigoane a unui rege descreierat si pervers: temnitele, lagãrele, umbrele mortilor, cei vii din toate colturile Tãrii stãteau laolaltã.

Steagul tricolor pretutindeni se’nfrãtise cu steagul verde al Legiunii. Erau îngemãnate!

Muzicile de pretutindeni cântau cântecele legionare. Lumea se bucura nespus. Balcoanele înflorite cu covoare frumoase aruncau flori în uriasa coloanã ce se pregãtea sã defileze înaintea Comandantului.

Asa a fost atunci, la 6 Septembrie 1940, si de-atunci au trecut ani si ani.

Mãcar acum si aci, sã ne strângem suferinta în noi si sã ne gândim la momentele de glorie dela 6 Septemvrie 1940 si tot ar fi o mângâiere pentru viitor…

Revista DACIA, Rio de Janeiro, decembrie 1957.

Mircea Nicolau, născut în 1914 la Bucureşti, absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie, încadrat în Mişcarea Legionară din 1935, fost şef al Corpului Răzleţi, inspector de poliţie al regiunii Oltenia în timpul guvernării legionare, iar după august 1944 şef al organizaţiei legionare Bucureşti. A facut 20 de ani de temnita politica. În septembrie 1940 avea , participă la acţiunile revoluţionare organizate de Mişcarea Legionară marile oraşe ale ţării. În acest sens, face parte din echipa care ocupă sediul Poliţiei din Braşov.

 Gheorghe Grecu, comandant legionar, născut în 1913 la Cudalbi, judeţul Galaţi, a intrat în Mişcarea Legionară la vârsta de 15 ani, activînd în „Frăţiile de Cruce”, organizaţie destinată exclusiv educaţiei în spirit creştin şi naţional a elevilor. S-a distins prin participarea la majoritatea acţiunilor Legiunii, iar în 1932 devine şef al Frăţiilor de Cruce din judeţul Galaţi. În 1934, la solicitarea expresă a lui Corneliu Zelea Codreanu a făcut parte din comitetul care a judecat abaterile legionarului Mihai Stelescu, găsit vinovat de „trădare” şi eliminat din Mişcare.  În 1939, în condiţiile represiunii fără precedent coordonate de regimul Carol II şi în situaţia abandonării conducerii Frăţiilor de către cei abilitaţi, preia din proprie iniţiativă comandamentul pe ţară a FDC, pe care le reactivează în mod admirabil. Gheorghe Grecu avea 27 de ani în 1940, şi a acţionat în Bucureşti, unde, conform planului conceput de Horia Sima, avea de îndeplinit o misiune pe fondul evenimentelor revoluţionare. Misiune care a eşuat.  Însă, în condiţiile reculului înregistrat de manifestaţiile stradale, care erau pe punctul de a nu-şi fi atins scopul declanşării unei mişcări populare, Gheorghe Grecu, în fruntea efectivelor FDC, preia în mod spontan conducerea manifestaţiilor, care de această dată obţin efectul scontat.Iată mărturiile lui Gheorghe Grecu, făcute în faţa camerei de filmat, la 9 septembrie 2010, la vârsta de 97 de ani:

Arhanghelul Mihail, patronul Legiunii, și-a arătat puterea lui la 6 septembrie 1940, ziua biruinței legionare. În această zi, Biserica prăznuiește Minunea Arhanghelului Mihail. Arhanghelul Mihail este îngerul neamurilor și voievodul nesfârșitei tinereți.

   

Ortodoxie, Filosofie, Miscarea Legionara, Neamul Romanilor, Nationalism

Emil Cioran – Profilul interior al Capitanului Codreanu! Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflaţi între cer si pãmânt n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia sã vinã.Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Pânã şi dispreţul ni se pãrea un efort.Ţara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsã reuşitã.Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãţul dulce al lipsei de menire.Biata ţarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãreţie şi un posibil vag.În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tãcerea blândã a existenţei noastre şi ne-a obligat sã fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţã se îndrepta spre putere. Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o ţarã de fleacuri umane.

Prezenţa lui era tulburãtoare şi n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri? Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei şterse, iar subterfugiile subtilitãţii, zadarnice.Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era “deştept”, Cãpitanul era profund.Dezastrul spiritual al ţãrii derivã din inteligenţa fãrã conţinut, din deşteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract şi rãpeşte spiritului latura destinului. Deşteptãciunea degradeazã pânã şi suferinţa în flecãrealã.Dar cuvintele Cãpitanului, grele şi rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vieţii lui, îmi rãspundea: “Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau aşa şi mã gândesc”.Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul.Şi când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a ţãrii s-a zguduit.Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a condiţiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiraţia zilnicã a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i şi rãscumpere trecutul, sã insufle absenţa secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã şi unicã, imensul timp pierdut.Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Aceastã naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezminţit. Substanţa noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãşi pendularea între o amãrãciune dizolvantã şi o furie optimistã.Într-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :

– ”Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţã”.

– ”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totuşi unele semne”.

– ”Mişcarea Legionarã”, adaug eu.

Şi atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiinţei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.

Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umanã infinit ameninţãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara si problemele ei cu o cruntã înverşunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.Acel ce a dat ţãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în vesnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt.

Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãţi i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine şi problema pãcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scãpa fiecãruia. Depãşise limitele României. Însãşi mişcãrii i-a propus un mod de viaţã care întrece rezistenţa româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totuşi mai puţin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau decât caricaturi infernale, dacã mãreţia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalenţã negativã. Am fi nedrepţi cu cãlãii, dacã i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. Peste ţarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemãrii. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României.

Capitane, Capitane, neamul plange cu amar.

Capitane, Capitane, tara mi te cheama iar.

Emil Cioran.

Miscarea Legionara

Delia Lucaciu, scrieri legionare din exilul romanesc, New York, anul 1984 – Sa nu ma uiti copile!

 

Să nu mă uiti copile!…

Asa cum sunt, luptată’n ani si frământată din Carpati până la Dunărea bătrână si Marea cea Mare; asa cum mă stii, caldă la soaptă si parfumată a grâu copt în roata de soare generos, cu praful drumurilor mele si ascunsul codrilor tăinuti, cu privirea dreaptă si limpede în zările de pe Omul meu înalt cât lumea. Asa cum sunt, cu primăveri surâzătoare în lacrimi de ploaie stropită din belsugul înaltului meu mai albastru ca albastrul, cu fructe în pârg si fete frumoase svâcnite în lumină, cu toate tăriile încruntate si cumplită la mânie, cu pieptul sfârtecat de ani si ani de suferinti, cuminte în gânduri bune…

Să nu îmi uiti nici geamătul surd când strig că mă doare, nici pumnul de fulger zdrobit în crestetul hotului ce fură pământ sfânt cuprins în fruntariile-mi hărăzite dintotdeauna de Cel de Sus, să tii minte si lacrima de mamă cu pruncul adormit la sânul rece secat si jalea de pe drumul fără de întors unde odihnesc cei mai dragi ca lumina ochilor de-acum stinsi de-atâta plâns.

Din crestet înfricosat de stâncă si pân’ la poale’n tărână să mă tii minte, Copile, asa cum sunt, doinită’n verdele proaspăt al frunzelor de ciobani stăpâni de Miorite călătoare, scăldată’n flori de tei si bani din aurul diminetii noului mereu miscător, purtată’n arme drepte aducătoare de pieire.

Moarte hotilor de drumuri si cărări, acelora ce se ascund miselnic cu pumnii plini de minciună si cu gânduri mai negre ca potecile ce atin frunzisul ascuns de lumină!

Moarte celor ce cu gură de miere varsă venin, celor ce fug ca să ascundă sub pământ binecuvântat de Domnul, comori ce nu sunt ale lor, să astupe cu tărână guri care mai vorbesc încă si ochi care strigă mai tare ca strigătul strigat!

Să nu uiti asta Copile!…

Si să nu uiti nici scâncetul de prunc în copaie si nici agonia ostasului pe moarte în noaptea asaltului; să nu uiti pe bunicii care au murit pentru soarele tău de azi, pentru lumina sufletului liber în respiratia sa spre ce va să vină, pentru svâcnetul nostru spre mai sus, mai departe, mai înalt în spirala timpului care nu iartă.

Să nu le uiti Copile, iar pe mine păstrează-mă în lada ta de zestre de vorbire românească, în istoria lui Mircea si Stefan Vodă, în virtutea lui Mihai Viteazul si smerenia lui Alexandru cel Bun, în jertfa Brâncovenilor si nebunia războinică a lui Vlad Dracul în rugile tale de seară si de dimineată către Dumnezeul cel Drept. Iar atunci vei fi răsplătit de El cu har.

Iar pe mine, tine-mă minte asa cum sunt si cum am fost întotdeauna, mereu a ta jertfită Mumă Românie.

Miscarea Legionara

Nichifor Crainic, octombrie 1934 – Martirologul legionar al Neamului Romanesc. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

„Gândirea” reapare dupã un an si patru luni de tãcere. Ultimul numãr s-a scuturat o datã cu florile lui Mai 1933. Între atunci si între azi e un spatiu dens de durere sugrumatã. Nici nuvelã, nici roman, din cite au trecut prin paginile acestei reviste în decurs de doisprezece ani si jumãtate, nu egaleazã cu zãmislirile lor imaginate aceste întîmplãri aievea scrise cu jar in nervi si in oase. Experiente inedite ne-au luminat o datã mai mult întelesul crud al acestei vorbe spuse de un poet german: Gross ist die Natur und klein die Fantasie! Natura e mare, ea covîrseste superba noastrã închipuire nu numai in sensul sublimului tragic, dar si în sensul monstruosului moral. De-a fost o dramã la mijloc, ea se numeste pe numele ei adevãrat: drama gîndului românesc, drama scrisului românesc, urît, prigonit si osîndit pentru cã a fost si stãruie sã rãmînã substantialmente românesc. Va mai trece o vreme, poate mai grea, poate mai usoarã, pînã cînd constiinta etnicã a contimporanilor sã înteleagã bine substratul acestei drame cu monstruozitatea ei moralã cu tot.

Brãtescu-Voinesti a pus în furntea unei cãrti, frumoasã fiindcã e utopicã, un proverb personal, de înaltã valoare eticã: ,,Dacã te-ai hotãrît sã spui adevãrul, pregãteste-te de suferintã!” Întelepciunea lui e adîncã, dar a fost lipitã pe un continut fals. Si suferinta, pentru care autorul se pregãtise, n-a venit! Fiindcã tocmai continutul presupus cã o pretinde era fals. ,,Adevãrul” lui Brãtescu-Voinesti face parte din categoria lesinãturilor ideologice ale pacifismului universal. Pacifismul incolor fundat in asa-zisa ratiune umanã care nu existã ca valoare absolutã. Astfel, „adevãrul” sãu, scris cu un rece foc artificial pe bolta Utopiei, n-a supãrat pe nimeni si i-a lãsat pe toti indiferenti. Bravul lor mãrturisitor, îmbrãcat in zale pentru a lupta cu funigeii cîmpului, n-a suferit, nici n-a fost ridicat in slava cerului. E urmarea fireascã, singura care putea sã decurgã din premisele falsului „adevãr” mãrturisit.

Adevãrul adevãrat e numai in Dumnezeu si in inima neamurilor. In Dumnezeu e absolut, in inima neamului e in mãsura in care aceastã inimã se pune de acord cu voia dumnezeiascã, devenind oglindã unde se reflectã lumina de sus. Cine vrea sã mãrturiseascã adevãrul trebuie mai întîi sã-l gãseascã. Si nu-l poate gãsi decît in aceste douã izvoare firesti, care, in esentã, se reduc la unul singur: Dumnezeu.

Astãzi, dupã cite s-au întîmplat, constiinta noastrã de scriitori români nu-si aflã nici un motiv de mustrare; nici mãcar in pãrerea de rãu, atît de mititel omeneascã, dupã o tihnã asezatã si comodã, care a lipsit zbuciumatei noastre vieti. Si a lipsit fiindcã, necãutînd-o, am dispretuit-o chiar atunci cînd a venit singurã.

Meritul si miselia noastrã constau in sarcina, pe care ne-a impus-o n-am putea spune cine, de a fi mãrturisitorii neschimbati si fara limitã ai adevãrului crestinesc si românesc. Totdeauna ai aceluiasi adevãr crestinesc si românesc! Iar aceastã mãrturisire nu se întemeiazã decît pe izvorul lui de sus si pe oglinda lui de jos care este inima neamului nostru. (Întrebuintãm intentionat cuvîntul neam si nu acela de popor. Pentru noi cuvîntul popor are sensul unei colectivitãti trãitoare in prezent, pe cînd cuvîntul neam are semnificatia unei entitãti istorice ce se poate identifica de-a lungul veacurilor prin fapte si opere specifice). Dumnezeu, cel revelat in odãjdiile Bisericii strãmosesti si proclamat in toate marile aspiratii si in toate operele ce alcãtuiesc fizionomia specificã a istoriei si a culturii nationale e izvorul si temeiul mãrturisirii. Nicãieri n-am cãutat alte temeiuri. Nici in ratiunea noastrã individualã, nici in asa-zisa ratiune umanã. Fiindcã, din desfãsurarea gîndului si a faptei omenesti, stim cã ori de cite ori insul egocentric si orgolios a cãutat numai în sine însusi sau numai cu mijloace proprii adevãrul, totdeauna a gresit. Si a gresit cu atît mai mult cu cît a fost mai genial înzestrat. Si fiindcã, tot astfel, stim cã ratiunea umanã conceputã ca valoare absolutã nu existã. Tragica varietate discordantã a sistemelor de filosofie stã dovadã. Relativitatea si caducitatea sistemelor politice, de asemenea. Societatea Natiunilor, opera asa-zisei ratiuni umane, filosoficã si politicã totdeodatã, ne demonstreazã, prin neputinta ei de a functiona, cã suma ratiunilor individuale si colective nu înseamnã unitatea organicã a vreunei ratiuni umane, autonomã si absolutã, din care sã decurgã peremptoriu consecinta practicã a pacifismului universal. Societatea Natiunilor e reeditarea colectivã a orgoliosului Lucifer, e simbolul tragic al limitei puterilor omenesti angajate in clãdirea Babelului, demonstratie evidentã a inexistentei ratiunii umane, absolute si autonome.

Dacã ar fi sã cãutãm un criteriu universal, pur omenesc, pernã moale pentru îndoielile si nesigurantele noastre de insi singuratici, nu l-am putea lãmuri decît in aspiratiile primordiale si obscure ale sufletului cãtre izvorul transcendent al vietii. Istoria culturilor omenesti ne vorbeste de existenta in timp si in spatiu a acestor aspiratii prin care sufletul nãzuieste la recunoasterea de sine însusi a lui Dumnezeu. E ceea ce se numeste in termen teologic necesitatea mîntuirii. Dar aceste aspiratii cu caracter într-adevãr universal nu-si au sediul in ratiune, ci in strãfundurile nemãsurate ale sufletului, acolo unde tipã in beznã si in spaimã, in pãcat si in vremelnicie, instinctul de salvare al vietii noastre. Sediul lor e ceea ce numim inima neamurilor.

Un Rai s-a închis undeva, deasupra noastrã, cîndva in neprecisul început al timpului. Cu portile zãvorîte, pãzit de sãbii de vîlvãtaie. Legenda lui de aur trãieste ca o realitate in memoria popoare lor. Deliciile lui ne mai gustate amãrãsc vremelnicia noastrã muiatã in durere. Marea durere a existentei terestre naste si sporeste lipsa lui. Un sentiment de rãmasi-pe-dinafarã ne dã surdul impuls de-a scãpa de aceastã osîndã, de-a ne dezlega de acest blestem. Toatã fapta, toatã creatia umanã, ce umple timpul si spatiul acestui pãmînt, nu este altceva, in ultimã semnificatie, decît simularea frumusetii inaccesibile a acestui Rai ce dogoreste de departe memoria ancestrala a omenirii si înroseste otelul vointei de înãltare cãtre el. Considerînd sub acest unghi pornirea sufletului omenesc de a se salva din moarte prin credintã transcendentã si operele ei, de-a cãror freneticã zãmislire rãsunã veacurile si continentele, ea ne apare ca un continuu si încordat asalt al Raiului pierdut. Fiecare operã nobilã a mîinilor omului e o treaptã mai mult, ridicatã in asaltul ierusalimului ceresc. Si cum religia e un dar direct al lui Dumnezeu, arta rãmîne cea mai nobilã creatie a geniului omenesc. Opera de artã e cu atît mai nobilã, cu atît mai generoasã in semnificatie, cu cît fiinta ei misterioasã fulgerã mai tare fisii din lumina Paradisului pierdut. Nu arde oare o strãlucire dumnezeiascã in toate capodoperele geniului omenesc, ce au izbucnit – asemenea Universului din neant – mirosind proaspãt a perfectiune din inima profundã a neamurilor?

Aceastã inimã, in adîncîmile cãreia zace durerea rãmînerii-în-afarã, a înstrãinãrii de cer, aceastã inimã in care totusi freamãtã obscur nu stiu ce bucurie a vecinãtãtii dumnezeiesti si hãuie tipãtul dupã salvare al instînctului vietii, e in acelasi timp vointa primordialã din care izbucnesc înãltãrile si se încheagã capodoperele nobletii omenesti. In ea e Dumnezeu, reflectat ca soarele in fundul mãrii.

Scriitori crestini, noi n-am avut nevoie sã cãutãm marele adevãr in sistemele de filosofie sau in sîmburii culturilor ce alcãtuiesc istoria spiritului omenesc. Asemenea poporului din viata cãruia o tragem pe-a noastrã, noi am deschis ochii in lumina adevãrului revelat. Miscarea gîndului nostru, activitatea ,,Gîndirii” noastre, constã in a pipãi in inima neamului nostru dîrele luminoase ale revelatiei reflectate in ea. Explicit sau implicit, la acest adevãr se raportã întreaga si complexa noastrã activitate. Inclusiv creatia artisticã revãrsatã timp de doisprezece ani si jumãtate in paginile acestei reviste. Cei care binevoiesc sã ne judece, aspru sau prietenos, nu pot s-o facã mai drept decît tinînd seamã de acest criteriu al cugetãrii si al zãmislirilor noastre, într-un mediu intelectual încã nedeprins cu astfel de criterii.

E just cã lumina adevãrului revelat, al Bîsericii si al constiintei noastre religioase, adînceste si mai mult amarul sentiment al înstrãinãrii, al rãmînerii-în-afarã de care am vorbît, al distantei dintre ceea ce nu este încã si ar trebui sã fie.

Nostalgia paradisiacã in care noi vedem principiul oricãrei opere nobile – nu numai de artã, dar si de politicã, de culturã si de toate zilele – implicã posibilitatea unor acorduri de supremã armonie. Rai înseamnã acordul perfect între om si Dumnezeu, între popor si Dumnezeu. Sfãrîmarea acestui acord e haosul dramatic, infernal, pe care îl trãim azi. Constiintei crestine îi e greu sã se acomodeze unor conditii contradictorii cu adevãrul revelat. Si chiar dacã omul de constiintã crestinã nu e perfect, sau, mai ales, dacã e însusi imperfect, cu atît mai mult simtul lui critic capãtã o mai usturãtoare ascutime in lupta de sfîsiere a mînciunii organizate, ce stã, potrivnicã, in calea marelui si supremului acord. Noi mãrturisim adevãrul din Dumnezeu si din inima neamului nostru. Aceastã mãrturisire determinã lupta pe viatã si pe moarte împotriva puterilor haotice, care stau vrãjmase, între cerul si pãmîntul nostru, între noi si arhetipul de frumusete si de perfectiune cãtre care ne impinge tot adîncul fiintei noastre. Sentimentul nostru e cu atît mai amar si dinamic cu cît distanta pînã acolo e mai mare si împotrivirile mai acerbe. O, dacã n-ar fi aceastã luminã de departe, aceastã fulgerare de Paradis ce arde in adîncul memoriei noastre ca o imagine ce vrea sã fie realizatã neapãrat, atunci ce oaie blîndã si împãcatã ar fi omul printre scaietii acestei lumi!  Nobletea lui însã stã in refuzul haosului si in aspiratia nãvalnicã spre lumina de departe. Si nimeni dintre cei care au cãzut in acest asalt al Paradisului n-a rãmas tãrînã uitatã in cimitirul oilor.

Adevãrul acesta, fiindcã e singurul vital, singurul necesar si singurul adevãrat, si fiindcã triumful lui cere prãbusirea minciunii in neant, provoacã inevitabil suferinta. Strigãtul lui mîntuitor in istorie a fost totdeauna însotit de geamãtul subteran al durerii. Dacã proclamarea lui a revãrsat in vãzduh zorile bucuriei, triumful lui n-a fost fapt decît dupã ce a trecut prin marile amurguri de sînge ale martiragiilor.

Ce soartã ciudatã am avut si noi!

Nu putem tãgãdui cã mãrturisirea noastrã n-a trezit din primul ceas unde de bucurie. Eram doarã glasul banalitãtilor fundamentale ale vietii noastre ca neam. Desfundam de sub molozul de minciuni al prezentului capete de drumuri ce vin din fundul veacurilor românesti si trebuie sã taie panglici de aur in bezna viitorului. Pentru cei cu memoria scurtã, aceste sacre banalitãti pãreau revelatii; multi, din ce in ce mai multi, se regãseau in ele. Aprobãri, laude, exclamatii! Mii de aderente necerute, înflãcãrate! Puterea vremelnicã, aparent mãgulitã, n-a întîrziat sã se împodobeascã cu desartele ei distinctii. Locuri înalte ni s-au oferit cu recunostintã si oameni foarte importanti se gîdilau pe pîntece cu prietenia noastrã.

Aceasta – atîta vreme cît mãrturisirea noastrã pãrea inofensivã pentru minciuna puternic, vast si fioros organizatã!

Dar a fost de ajuns un ceas, un singur ceas, cînd adevãrul pãrea gata de explozia triumfului – si de cealaltã parte trãsnetul a cãzut. Catastrofal, meritele noastre de ieri au devenit ticãlosii fãrã asemãnare. Gura aclamatiilor de odinioarã a înghetat sub lãtrãtura jigodiilor biruitoare. Însusi d. Nicolae Iorga, apostolul din trecut al neamului, uitîndu-se pe sine in arhivele istoriei, (,,Eu nu sunt eu!”) a avut superbul cavalerism de-a numi „iresponsabili” pe niste scriitori care zãceau in pivnitele jilave pentru o luptã de idei ce fusese odatã chiar a domniei sale!

Sic transit gloria mundi – si a caracterului national! Iresponsabili, domnule Iorga? Linia noastrã e a lui Bãlcescu.E a lui Eminescu. E a tuturor celor care s-au rãsucit româneste si crestineste in rugul vedeniei unui Paradis, din care altii si-au calculat cãderea pentru vanitãti ucigãtoare de suflet. A fost si a domniei tale. Dar pentru grãuntele onorurilor, noi n-am vîndut-o. În ceasurile de groazã, in zile negre ca mormintele, in sãptãmîni si luni de urgie, noi am stat drepti, neclãtinati, responsabili de ultimul cuvînt pe care l-am scris. Cãci doar despre aceasta era vorba: de rostul nostru ca scriitori si de nimic altceva! Noi, domnule Iorga, am fosi noi! Si nimeni dintre cei care vor veni nu va putea scrie despre atitudinea noastrã cuvinte asemenea celor chinuite de noi aici, in infinitã tristete pentru un dezastru moral.

Si acum, – continuãm.

Rãnitii si-au legat sîngerãrile si se reîntorc pe front. Adversarii adevãrului in care credem noi au sporit. Ei sunt mai încrezuti si mai bine organizati pe planul lor international. Noi am fost totdeauna putini. Pe piscul unde stãm bat vînturi tari si reci. O parte din fostii camarazi de condei ne-au pãrãsit: din lasitate sau pentru o pîine! I-am privit cu milã rostogolindu-se la vale. Si nici mãcar la picioarele domnului N. Iorga nu s-au oprit!

Pasta noastrã intelectualã de azi e încã prea inconsistentã pentru a se închega in forme precise de statornicie. Cine nu are rãdãcini sufletesti in adînc, slãveste azi un crez pentru a cãpãta mîine o mai bunã simbrie in tabãra negatiei lui. Dar constatînd speta, justificãm încã o datã rostul nostru la aceastã revistã. Pentru noi scrisul nu este o profesiune ci, ocolind cuvîntul misiune, o poruncã moralã; o calamitate dacã voiti, cãzutã pe umerii slabi ai cite unui ins în care se îmbulzesc sã izbucneascã in expresii acele aspiratii nedomolite ce zac in inima neamului. Cine comercializeazã condeiul, evitînd spiritul si gîdilînd animalul din om, nu face altceva decît sã ia în desert marea poruncã si sã caricaturizeze diabolic sarcina ce i s-a pus pe umeri. Arta adevãratã -si nu existã vreo capodoperã in cutiura omeneascã sã contrazicã aceastã lege – aria adevãratã are totdeauna crestetul iluminat de viziunea de fulger a Paradisului. Între Dumnezeu ca izvor al frumusetii si între inima neamului ce aspirã dupã ea, scriitorul e un mijlocitor. In opera lui vibreazã elementele acelui acord suprem în care sufletele, biciuite de groaza vremelniciei, se regãsesc, pentru o clipã mãcar, in armonia vastã a infinitului. Cãci, dupã toate esteticile din lume, arta e ordonantã, armonie si strãlucire si asemenea ei, toate activitãtile omenesti, hrãnite din principiul adevãrului, se subtiazã si se ilumineazã treptat, in mãsura efortului de înãltare, pentru a-si muia vîrfurile in lumina de sus ca turlele aeriene ale catedralelor.