Mai 2018 – Tricolorul Neamului Romanesc, alaturi de versurile lui Radu Gyr! In duhul Capitanului Codreanu, lupta continua! Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

 

Reclame

Armata Republicana Irlandeza – Imnul de eliberare al muncitorilor irlandezi!

 

Imnul muncitorilor legionari! Traiasca Legiunea si Capitanul!

Nu am ajuns eu, DeVeghePatriei, sa cedez in fata gunoaielor drogate din SRI, hartia igenica a tuturor serviciilor secrete straine, si haitelor de tigani interlopi si nespalati din Ministerul de Interne! Traiasca Legiunea si Capitanul!

Cuvantul Sfintitului Mucenic si Martir Corneliu Zelea Codreanu. Traiasca Legiunea si Capitanul.

 

Vom crea un mediu sufletesc, un mediu moral în care sã se nascã si din care sã se hrãneascã si sã creascã omul erou. Mediul acesta trebuie izolat de restul lumii prin întãrituri sufletesti cât mai înalte. Trebuie apãrat de toate vânturile patimilor, care înmormânteazã natiunile si ucid indivizii.

Dupã ce legionarul se va fi dezvoltat într-un astfel de mediu, în cuib, în tabãra de muncã, în însãti organizatia si în familia legionarã, va fi trimis în mijlocul lumii: sã trãiascã, pentru a învãta sã fie corect; sã lupte, pentru a se învãta viteaz si tare; sã munceascã, pentru a se învãta muncitor, iubitor de toti cei ce muncesc; sã sufere, pentru a se oteli; sã se jertfeascã, pentru a se deprinde cu depãsirea propriei lui persoane, slujindu-si neamul. 

Oriunde se va duce, va crea un mediu nou de aceeasi naturã. Va fi un exemplu. Va face alti legionari. Si lumea, în cãutarea unor zile mai bune, îl va urma.

Cei nou veniti vor trebui sã trãiascã în respectul acelorasi norme de viatã legionarã. Toti la un loc, în aceeasi oaste, vor fi o fortã, care va lupta si va birui. Aceasta va fi „Legiunea Arhanghelul Mihail”.

Parintele Valerian, actorul Dragos Paslaru: „Dumnezeu sa fie cu Neamul Romanilor”.

 

Parintele Valerian: „Cred in biruinta legionara si Capitanul Codreanu!”.

https://veghepatriei.wordpress.com/2017/11/07/parintele-valerian-actorul-dragos-paslaru-care-l-a-interpretat-pe-comandantul-horia-sima-sunt-legionar-in-duhul-capitanului-codreanu-traiasca-legiunea-si-capitanul/

Victor Corbut – Cum a murit Comandantul Legionar al Bunei Vestiri, Radu Mironovici. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

„Era vara anului 1979… (Preotul Bisericii din Tigãnesti – N.N.) ne-a povestit domol cum l-a cunoscut (pe Radu Mironovici -N.N.); cum înainte cu vreo doi ani i-a murit sotia, pe care tot el a inmormântat-o in cimitirul satului. Acest cimitir era chiar lângă noi. Ne aflam chiar in el, deoarece şi biserica şi casa parohială erau la un loc cu cimitirul.

Răposatul, după ce dânsa a murit, venea in fiecare zi, indiferent de anotimp, la mormântul ei, unde stătea ore intregi ingenunchiat şi se ruga.

Apoi, de ani de zile, el se ocupa de întregul cimitir. Cosea iarba şi se îngrijea de toate mormintele.

Intr-o zi, chiar recent de tot, a continuat părintele, un cetătean din sat, fără nici un motiv, s-a luat de el (N.N.-de Radu Mironovici), in timp ce se indrepta spre cimitir, şi a început să-l batã cu un par, rupându-i până la urmă o mână. Desigur, această brutală agresiune a fost dirijatã de undeva, pentruca nimeni nu se leagă de un om aşa din senin, mai cu seamã că decedatul era cunoscut bine de sãtean şi tratat cu multă omenie.

La scurtă vreme dupa aceasta întâmplare, (Radu Mironovici -N.N.) a avut o criza de ficat (daca imi amintesc bine) şi parintele l-a dus in grabă la spital. S-a spus in final ca a fost adus prea târziu şi interventia nu a reusit. Aşa a murit Radu Mironovici, ultimul văcăreştean.

Am iesit din casa, lasandu-l pe parintele sa se pregateasca de slujba inmormantarii. Am intrat cu Matei in mica biserica. O biserica straveche in care pentru a putea intra a trebuit sa ne plecam capetele ca sa nu ne lovim de grinda de sus a usii.

Acolo se afla Radu Mironovici, asezat într-un sicriu acoperit cu stergare tesute din in şi cânepã, cu podoabe româneşti lucrate de ţărăncile din sat, care-i aminteau de Bucovina lui dragă.

Pe fata-i senină înmărmurise acel zâmbet de iubire creştinã şi pace, asa cum il cunoscusem încă de la Jilava, in iarna anului 1934 şi cum l-au cunoscut toti legionarii.

Mâna îi era bandajată până la cot cu un tifon zdrentuit, folosit de mai multe ori. Era mâna ruptã recent de parul cu care a fost lovit în plină zi, în sat, de către o lepădătură de om nou aşa cum a fost conceput de Marx şi ceilalti corifei cari, aşa cum se anuntã, curând se vor prăbusi pentru totdeauna de pe piedestalul făurit din crimă şi minciună.

In mica bisericută vegheau doar două fiinte; două bătrâne din satul Tigãnesti.

După ce am iesit, ca să îl întâmpinăm pe preot care trebuia să fie gata pentru oficierea ceremoniei, m-am intors instinctiv inapoi in biserica, de unde plecasera deja şi cele două femei. Eram singur. Am ridicat la repezeala reverul înalt până la gât al vestonului decolorat, fost cândva de culoare neagrã, în care era îmbrăcat decedatul, am văzut gulerul cămăşii verzi în care era îmbrãcat, centura şi diagonala. Am tras reverul la loc şi am iesit. După câte imi amintesc, nu am spus acest lucru nimănui, nici măcar camaradului meu Matei, ca să nu-si faca cumva mustrări când va ajunge la anchetă, şi nu va putea rezista să nu spună tot.

Când am iesit, pãrintele se şi apropia, îmbrăcat în odăjdii. Mai sosise o persoană. Am recunoscut-o imediat, desi trecuseră 55 de ani de-atunci. Era Ion Aldea, de origine de la Sibiu, arestat şi el ca şi mine şi depus cu acea ocazie la Jilava. Eram deci de-acum trei legionari, apoi cele două bătrâne plus cei doi neidentificati dar bănuiti, cari au şi plecat mi se pare chiar in timpul slujbei. Părintele a fost al optulea, dacă ar fi ramas cu totii până la capăt.

Parintele parca era foarte multumit; poate arăta chiar fericit. La urma ne va spune emotionat: Acum Radu Mirnovici poate fi liniştit că a fost dus la groapă de trei legionari.

Terminat prohodul, am luat sicriul, eu într-un capãt, iar Matei cu Aldea la celãlalt. Abia am reusit să trecem pragul şi la câtiva pasi m-am poticnit. Ceilalti doi nu mă puteau ajuta pentrucă povara era foarte grea şi pentru ei. Părintele mi-a dat o mana de ajutor. Groapa era doar la vreo 20 de paşi de noi. Până la urmâ am ajuns şi cu ajutorul groparilor l-am coborît in mormânt. Abia mă mai puteam tine pe picioare. Secretul il vom afla imediat. De dincolo de gardul care inconjura cimitirul şi bisericuta, câtiva tărani, descoperiti, tinându-şi caciulile in maini, priveau cu un fel de teamă şi îngrijorare. Desigur, li se va fi spus să stea acasă. Au stat, ce e drept, pentruca acestia de dincolo de gard, erau la muncã tocmai in acel loc de unde puteau privi, fără sã poată fi învinuiti că au participat efectiv.

Am rămas cu totii până la urma, când mormântul era gata acoperit. Nici flori nu au fost puse la căpătâi, decât busuioc şi poate o legătură de cicoare. Multumiti de ce am făcut, ne-am retras cu părintele in casa lui, la o mică pomană. Aldea însusi plecase fără să observăm!

„Acum, sa va spun ceva”, a început parintele: „Sicriul a fost din fier forjat, lucrat de camarazi bucuresteni”. Atât pot să vă spuna, a sfârşit el „şi iată dece a fost atât de greu”. Dar să nu va supărati; v-ati facut o sfântă datorie”. Părintele iarăsi a continuat: „Acum, inainte de a pleca, să vă duc sa va arat ce avere a lasat in urma sa decedatul”. L-am insotit într-o incăpere a casei parohiale, in care ne aflam.

Când ne-am oprit, părintele ne-a arătat într-un colt al încăperii o foaie de cort veche şi rupta pe alocuri, legata cu cele patru colturi în forma unei boccele, pe care o puteai lua cu uşurintă în spinare.

„Iată averea pământeaească pe care o lasă in urma sa Comandantul Legionar al Bunei Vestiri, Radu Mironovici”, a exclamat părintele stergându-si pe furiş o lacrimă.

„Peste 40 de zile va poftesc la parastas, când voi da de pomana tot ce se cuprinde in această boccea învelită in foaie de cort”, a continuat cuviosia sa, conformandu-se dorintei decedatului.

La parastas nu am mai fost. Pentruce nu am fost, nu e nevoie să întrebati. Nu am aflat până astazi ce cuprindea foaia de cort şi dacă a fost cineva la parastas. In drum spre casă, imaginea mormântului lasat in urmã poate pentru totdeauna, bocceaua din foaia de cort zdrentuita şi amintirea sicriului din fier forjat sub a cărui apãsare m-am poticnit, vor rămâne pe veci in memorie.

Transmit acest fragment de istorie legionară camarazilor legionari de azi, de mâine şi de totdeauna pentrucă alături de Majadahonda, Padurea Tâncabesti şi Mittersill – pentru a mă limita doar la atât- să rămânã jalon veşnic viu şi etern valabil pe drumul de mit al Legiunii.

Emanoil Paraschivas – Corneliu Zelea Codreanu, luceafar de generatie! Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

Bunul Dumnezeu, cunoscând slaba putere de întelegere a oamenilor ce aveau sã înfrunte covârsitoarea fortã negativã a diavolului, l-a ajutat pe om, înca dintru începuturi. Primii povãtuitori care au rãspândit în lume poruncile Domnului au fost Proorocii. Sfânta Bisericã abundã de topuri in care se preamãreste luminozitatea acestor trimisi.

Rezultatul a fost reliefarea neghinei cernutã din sita satanei; aproape toji trimisii Cerului au fost ucisi.

La Plinirea Vremii, Însusi Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru a restaura specia umanã. Jertfa Sa are ca realizare Crestinismul, cu tot superbul sãu cortegiu.

Dracul însã nu stã niciodatã cu mâinile in sân; efectele activitãtii sale se întâlnesc la tot pasul.

Dar nici Creatorul nu si-a lãsat de izbeliste fãpturile cele mai dragi. A desertat din poala-I Sfântã, in fiecare asezare de oameni închegatã, ALESI care sã-si îndrume neamul.

Noi, probabil, pentru cã suntem singurul popor nãscut crestin, am fost miluiti cu mai multi Feti – Frumosi, dare mai de care mai nãzdrãvan. Despre cei ce au trait pe vremea crestinismului primar sau mai inainte, vom puncta numai ce „a picurat” din istorie: Burebista, Deceneu si Decebal. Cu timpul, Europa, împingând Biserica lui Hristos in politicã, a reusit s-o dividã în: Ortodocsi, Catolici si Protestanti. În aceastã forma „Ograda lui Hristos” s-a umplut de profeti mincinosi, care provoacã lupte intestine, ce au ca scop numai schimbarea capetelor încoronate, controlate de ei.

In Ortodoxie, desi era asezatã în calea celor mai teribili dusmani ai crestinismului, turcii, abaterile de la Dogma primitã de la Sfintii Pãrinti sunt aproape inexistente.
Aceastã pozitie fericitã se datoreste, la noi in tarã, „Unsilor lui Dumnezeu”. Primul dintre acestia a fost Sfântul Stefan cel Mare.

În timp ce Apusul învârtea Polci, Menueturi sau Cadriluri, marele nostru Domn îsi rotea palosul, „ciobind semiluna”. Constient cã toate rãzboaiele câstigate erau MILA DOMNULUI, pleca fruntea’n tãrânã si ctitorea câte un Sfânt Lãcas de închinãciune. Târziu, mai la bãtrânete si-a dezvelit feciorelnica-i piosenie. Dupã incredibila biruintã de la Podul Înalt, nu a pãrãsit locul bãtãiiei, ci a chemat toti Arhiereii Moldovei si i-a rugat sã facã acolo, unde sângele martirilor se va ruga împreunã cu el si oastea rãmasã, o rugãciune de multumire lui Dumnezeu. Dupã terminarea pioasei închinãri, Sfântul Stefan cel Mare s-a ridicat in scãri si a strigat cu glas mare: „Sã nu îndrãzneascã careva sa-mi atribuie aceastã izbândã! Eu nu am fãcut altceva decât sã aranjez armatele dupã regulele rãzboiului. Restul l-a fãcut Dumnezeu. De aceea ordon: Timp de 40 de zile, toatã suflarea Moldavã sã posteascã numai cu pâine si apã!”

De atunci s-a mai rostogolit pãmântul spre soare de mai multe ori si au mai descãlecat pe „Gura noastrã de Rai” mai multe frunti semete care au uimit neamurile; toate acestea însã au fost date uitãrii.

Dar, Cel prin care toate s-au fãcut, cunoscând cã tatãl tuturor relelor si-a bulucit puzderia de basbuzuci in coasta Europei ca sã o poatã spulbera, la 13 Septembrie 1899 a îmbogãtit casa profesorului Zelea Codreanu cu un trimis al Cerului, viitorul Cãpitan al Românilor.

Acest conducãtor, uns de Dumnezeu si Tarã, CÃPITAN, a fost cel mai controversat om politic in aceastã tarã iubitã de Dumnezeu.

Unii, cei ce i-au stat in preajmã, l-au iubit cu toatã fiinta lor, fiind oricând gata sã se jertfeascã pentru el. Acestia, cunoscându-i in totalitate viata intimã, au înteles ca îndrumãtorul lor era mai mult decât un crestin obisnuit; era un trãitor crestin.

* * *

Adversarii lui Corneliu Zelea Codreanu, voind sã-l discrediteze moral, ca sã-l poatã aduce la streang cu riscuri mai mici, l-au atacat tocmai in stilul sãu de viatã. Având în mânã documentatie bisericeascã au încercat sã arate lumii cã „trimisul lui Dumnezeu” este un fariseu care „propovãduieste apã si el bea vin”. Cunoscând oponentele fãcute de Cãpitan in Parlamentul Tãrii, demascând nelegiuirile „înscãunatilor”, ei îl citeazã pe Sf. Grigore de Nazians: „Cine îndrãzneste sa-si judece aproapele, încalcã cu neobrãzare atributele lui Dumnezeu.”

Si mai departe, insistã acesti „cãrturari”, referindu-se la recomandãrile sefului Miscãrii Legionare de a se pedepsi cu asprime jefuitorii avutului obstesc, enuntã un citat din Cartea Sfântã, in care Tatãl Ceresc spune rãspicat: „Rãzbunarea este a Mea!” Incriminatorii Cãpitanului, vrând cu tot dinadinsul sa-i umbreascã imaginea, încalecã marota modernã: „Codreanu si ai lui sunt antisemiti”.

Prin moartea prefectului Manciu, presupusele atuuri ale evreilor capãtã consistentã.

Asa stand lucrurile, se cere cu necesitate sã arãtãm adevãrul.

Cãpitanul a fost si este acuzat de antisemitism si crimã.

Sã vedem câtã rezistentã au aceste afirmatii.

In anul 1933 Legiunea îsi înscãuna vizibil punctul de vedere politic. Acum aceastã masã de temerari lucizi nu mai putea fi condusã prin circulãri sau verbal. Atât comandamentul, cât si executantii trebuiau sã stie exact cadrul ce nu putea fi depãsit sau, mai exact, cum trebuiau sã se comporte legionarii in activitatea cotidianã. Aceastã „încorsetare” nu putea functiona fãrã repere certe, adicã LEGI. Seful Miscãrii Legionare a fãcut 6 Legi pe care le-a tintuit in Cãrticica Sefului de Cuib. Fãurirea lor nu s-a încheiat deodatã sau in birou, ci in timp, impusã de realitãtile vietii.

Legea 5-a a inserat-o Cãpitanul in vara anului 1933, in urma scãpãrii de la înec a unui evreu necunoscut. Ea sunã asa: „Legea ajutorului reciproc. Ajutã-ti fratele cãzut in nenorocire. Nu-l lãsa”.

Asadar, pentru Cãpitan, orice om îi era frate. Deci cunoscând realitatea faptelor, i se mai poate anina de piept insigna de antisemit?

Corneliu Zelea Codreanu îi considera dusmani pe aceia, evrei sau nu, care au jefuit TARA de fruntile cele mai luminate si de comorile dãruite nouã de Dumnezeu…

Sfintiti Mucenici si Martiri ai Miscarii Legionare – Virgil Mateias, torturat cu salbaticie in temnita Aiudului! Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

În ziua de 30 iulie 1964 am fost scoși cu toții în curte. Formele de eliberare erau gata făcute. Un deținut însă lipsea. El a rămas – chipurile – “uitat” într-o cameră, undeva pe Celular. Acela era Virgil Mateiaș, bărbatul dârz care a rezistat șase luni la torturi neîntrerupte la închisoarea Ocnele Mari. La închisoarea Aiud i-a înfruntat pe toți mișeii, fără a ceda nici măcar un vârf de ac din crezul său legionar.  In ultima clipă administrația mai spera să-l murdărească cât de puțin… N-a reușit. În sfârșit, l-au adus și pe acesta.

Ofițerii ne-au însoțit la gară și au avut grijă să ne scoată ei biletele de tren și să ni le înmâneze fiecăruia în parte.

(Octavian Voinea, Masacrarea studențimii române în închisorile de la Pitești, Gherla și Aiud, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Majadahonda, București, 1996, p. 201).

https://www.fericiticeiprigoniti.net/

Am participat la comemorarea Sfintitilor Martiri si Mucenici Ionel Mota si Vasile Marin, pomenit fie numele lor in veac! Traiasca Legiunea si Capitanul!

  

Dr.Radu Mihai Crisan – Licar de icoane. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

(Testamentul politic al lui Corneliu Zelea Codreanu, redactat cu însesi cuvintele acestuia, prin asamblare logicã de idei citate – pentru fluidizarea lecturii, fãrã ghilimele – din scrierile: «Pentru legionari», «Circulãri si manifeste», «Cãrticica sefului de cuib», «Scrisori studentesti» si «Însemnãri de la Jilava»)

Cinstiti Români,

Domnilor si Doamnelor,

Prea onorate familii românesti,

Poporul român este poate singurul popor care, în toatã istoria sa, n-a cunoscut pãcatul robirii, încãlcãrii sau nedreptãtirii altor popoare.

Sufletul Românesc trãieste, de veacuri, cinstit, pe aceste meleaguri dintre Nistru si Tisa.

Sub domnia cuvântãtorilor partidelor, Românul de pretutindeni a sãrãcit si a îngenuncheat în fata strãinului pripãsit de curând. Rosturile mari ale Patriei sunt pãrãsite. Lumea noastrã politicianizatã nu mai vede în fatã decât interesul partidului, pentru a cãrui biruintã sacrificã, în fiecare zi si ceas de ceas, însusi viitorul nostru ca neam.

Muncitorii români pãrãsiti îngroasã rândurile comunistilor.

Comunismul înseamnã anticrestinism.

Comunismul pleacã de la materie si rãmâne în materie, dispretuind valorile morale ale lumii.

Comunismul, împreunã cu anexele sale, luptã pentru nimicirea neamurilor si pentru prãbusirea civilizatiei crestine.

Triumful miscãrii comuniste la noi ar însemna: desfiintarea Bisericii, desfiintarea familiei, desfiintarea proprietãtii individuale si desfiintarea libertãtii; într-un cuvânt deposedarea noastrã de tot ceea ce formeazã patrimoniul moral al omenirii si, în acelasi timp, deposedarea de orice bunuri materiale, în favoarea profitorilor din umbrã ai comunismului, evreii – iudaismul a ajuns la stãpânire în lume prin masonerie si în Rusia prin comunism.

Comertul românesc, lipsit de protectie, îngenuncheazã în lupte neegale cu strãinul.

În cadrele armatei noastre pãtrunde tot mai adânc si tot mai sus germenul dizolvant si corupãtor de constiinte.

Tãranul român îsi vinde produsul sub pretul de cost.

Misitii s-au înmultit si ne inundã. Cafenelele sunt pline de cãmãtari si samsari. Ei se înmultesc în dauna celor care muncesc.

Poporul este spoliat. Românul, înglodat în datorii, a ajuns rob. Tara, împãrtitã în partide se dãrâmã sub ochii nostri. Conducerea partidelor nu are nici un pic de directie nationalistã, de oblãduire si încurajare a elementului românesc, care tine de multe secole pe umerii sãi viata tãrii.

Pe deasupra milioanelor de gospodãrii care se distrug, deasupra milioanelor de suflete sãrace care plâng, se înaltã batjocoritor palatul tâlhãresc al jefuitorului de Tarã. Cine este acesta? Este trãdãtorul de Neam si de Tarã, este omul de afaceri profitor, care te-a luat în arendã, iar tu ai cãzut în stãpânirea lui cu Tara pe care ai creat-o.

De vor intra trupele rusesti la noi si vor iesi învingãtoare, în numele Diavolului, cine poate sã creadã, unde este mintea care sã sustinã, cã ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza, adicã bolseviza? Consecintele? Inutil a le discuta!

Nu-i de ajuns sã învingem comunismul. Trebuie sã si luptãm în contra partidelor oligarhice, creând organizatii muncitoresti nationale care sã-si poatã câstiga dreptatea în cadrul statului, nu în contra statului.

O minciunã sunt toate programele noi si sistemele sociale fastuos etalate poporului dacã în spatele lor rânjeste acelasi suflet de tâlhari, aceeasi lipsã de constiintã întru îndeplinirea datoriei, acelasi duh de trãdare fatã de tot ce-i românesc, acelasi desfrâu, aceeasi faptã de risipã si de lux.

Bacsisul, mita si hotia au desfiintat sãnatatea moralã a natiunii române.

Strãinii ne-au coplesit.

Trãim într-o tarã care moare în fiecare zi din lipsã de tinutã moralã si de corectitudine interioarã.

Pãmântul nostru a fost pãmântul nãvãlirilor. El însã n-a cunoscut niciodatã vreo armatã care sã fi ajuns la formidabilul numãr al strãinilor de azi. Nãvãlirile treceau peste noi mai departe; nãvãlitorii de azi nu mai pleacã. Se stabilesc aici pe pãmântul nostru într-un numãr neîntâlnit pânã astãzi si se prind ca râia în trupul pãmântului si al Natiei. Fireste, nu intereseazã numai numãrul în sine, cantitatea, ci si calitatea celor cari îi reprezintã si mai ales intereseazã pozitiile pe care le ocupã în structura functionalã a unui stat si în viata, sub toate formele, a unei natiuni. Si poate nu e bine zis nãvalã, cãci aceasta presupune ideea de violentã, de curaj moral si fizic. Infiltratia este termenul cel mai potrivit, pentru cã cuprinde mai mult ideea de strecurare pe nesimtite, strecurarea lase si perfidã. Cãci nu e putin lucru sã rãpesti pãmântul si avutiile unui neam, fãrã ca mãcar sã-ti fi justificat prin luptã, prin înfruntarea riscului, printr-o mare jertfã, cucerirea fãcutã.

Atacul asupra clasei de mijloc românesti a fost dat cu precizia pe care o întâlnim numai la unele insecte de pradã care, pentru a-si paraliza adversarul îl împung cu acul în sira spinãrii. Nu se putea un loc mai bine ales. Clasa de mijloc atacatã cu succes, înseamnã spargerea în douã a neamului românesc.

E singura clasã care are un dublu contact: în jos cu cea tãrãneascã pe care stã suprapusã, exercitând asupra ei o putere de autoritate si prin starea economicã mai bunã si prin aceea de culturã; în sus cu cea conducãtoare, pe care o sustine pe umerii ei.

Atacul reusit asupra clasei de mijloc, adicã nimicirea ei, atrage dupã sine, ca o consecintã fatalã, fãrã efort din partea atacatorului:

a) nãruirea clasei conducãtoare;

b) imposibilitatea refacerii ei;

c) zãpãcirea si îndobitocirea, înfrângerea si robirea clasei tãrãnesti. Iar moartea, pieirea poporului românesc nu înseamnã moartea celui din urmã Român, dupã cum îsi imagineazã unii. Moartea aceasta însemneazã, viatã în sclavie, reducerea la starea de viatã de rob. Mai mult, clasa de mijloc fiind, prin firea lucrurilor, localizatã în orase, pierderea oraselor noastre românesti are consecinte nimicitoare pentru noi, cãci orasele sunt centrele economice ale unei natiuni. În ele se acumuleazã toatã bogãtia natiei. Încât cine este stãpân pe orase, acela este stãpân pe mijloacele de subzistentã, pe bogãtia natiunii. Iar o populatie se înmulteste si se dezvoltã în limita mijloacelor de subzistentã de care dispune. Cu cât aceste mijloace sunt mai putine, cu atât mai putine vor fi posibilitãtile de crestere si de dezvoltare a populatiei respective si invers.

Asadar, trecerea bogãtiilor din mâinile Românilor în mâinile strãinilor nu însemneazã numai aservirea economicã a Românilor, si nu numai aservirea politicã – pentru cã cine nu are libertate economicã nu are libertate politicã – ci însemneazã si cã în mãsura în care ne dispar mijloacele de subzistentã, în aceeasi mãsurã, noi Românii ne vom stinge de pe pãmântul nostru.

De asemenea, orasele sunt centrele culturale ale unei natiuni. Aici sunt plasate scolile, bibliotecile, teatrele, sãlile de conferinte, toate la îndemâna orãsenilor. O familie de tãran român, din cine stie ce fundãturã de sat, departe de oras, rar îsi poate întretine mãcar un singur copil la scoli pânã la sfârsit. Si în acest caz este complet sleit de puteri si avere, încât pericliteazã existenta celorlalti patru sau cinci copii rãmasi acasã. Deci cine stãpâneste orasele, stãpâneste posibilitãtile de a se adãpa la culturã.

Presa înstrãinatã ne otrãveste

Dar nu numai atât. La orase si în scoli o natie îsi împlineste misiunea ei culturalã în lume. Cum este posibil ca Românii sã-si poatã împlini misiunea lor culturalã prin glasuri, prin condeie, prin inimi, prin minti strãine?
De asemenea, cum elevii si studentii de astãzi sunt nimeni altii decât profesorii de mâine, inginerii de mâine, magistratii de mâine, prefectii de mâine, deputatii de mâine, ministrii de mâine, cu un cuvânt conducãtorii de mâine ai neamului în toate domeniile de activitate, dacã elevii de astãzi sunt 50%, 60%, 70% strãini, mâine, în mod logic, vom avea 50%, 60%, 70% conducãtori strãini ai acestui neam românesc.

Astfel, orasele sunt centrele politice ale unei natii. Din orase se conduc natiile. Cine stãpâneste orasele are, direct sau indirect, conducerea politicã a tãrii.

Poporul Român n-a cunoscut decât lupta dreaptã. În contra noilor arme de luptã si distrugere – viclenia si perfidia – el s-a gãsit dezarmat.

În presa ostilã neamului – focar de infectie moralã, de otrãvire si zãpãcire a Românilor – ura împotriva Românilor e binecuvântatã. E sustinutã; se face apel la ea.

Când e vorba însã ca Românii sã-si apere drepturile lor încãlcate, actiunea lor este etichetatã drept urã si ura devine un semn al barbariei, un sentiment înjositor pe care nimic nu se poate clãdi.

Ori de câte ori natia româneascã a fost amenintatã în existenta ei, aceastã presã a sustinut tezele care conveneau mai bine dusmanilor nostri.

Dupã cum urmãrind evenimentele, usor se poate vedea cã aceleasi teze au fost combãtute cu înversunare, ori de câte ori ele erau în favoarea unei miscãri de renastere româneascã.

Libertatea asa de mult contestatã miscãrii nationale, era ridicatã la rang de dogmã întru cât ea trebuia sã serveascã cauzei nimicirii noastre.

La adãpostul ei, presa aceasta atacã ideea religioasã la Români, slãbindu-le astfel rezistenta moralã si rãpindu-le contactul cu Dumnezeu.

Presa aceasta împrãstie teorii antinationale slãbindu-le credinta în Natiune si rupându-i de pãmântul Tãrii, de dragostea pentru acel pãmânt care, în toate timpurile, a fost îndemn la luptã si sacrificii.

Presa aceasta prezintã fals interesele noastre românesti, desorientând si îndreptând pe Români pe linii opuse intereselor nationale.

Presa aceasta înaltã mediocritãtile si oamenii capabili de coruptiune pentru ca strãinul sã-si poatã face interesele lui, si coboarã valorile morale care nu nu se vor preta a face servicii intereselor acestuia.

Presa aceasta otrãveste sufletul Neamului, dând zilnic si sistematic publicitate crimelor senzationale, legãturilor imorale, avorturilor, aventurilor.

Presa aceasta omoarã adevãrul si slujeste minciuna, cu perseverentã diabolicã, întrebuinteazã calomnia ca armã de distrugere a luptãtorilor Români.

De aceea un Român trebuie sã fie atent când citeste o foaie, stând în gardã fatã de fiecare cuvânt, care nu e la întâmplare aruncat, si cãutând a descifra planul cu care el a fost scris.

Totul se reduce la cunoasterea inamicului si, în momentul în care, noi Românii, îl vom cunoaste, îl vom învinge.

Politicianismul ne omoarã. Sunati alarma din toate puterile.

Existã o concordantã perfectã între politica externã si politica internã româneascã, pornind amundouã din acelas fond de urã împotriva ideii nationale si a crestinãtãtii.

Iar ruperea legãturilor cu cerul si cu pãmântul – prin împrãstierea pe scarã întinsã a teoriilor ateiste – introducerea certurilor si luptelor fratricide, introducerea imoralitãtii si a desfrâului, constrângerea materialã prin limitarea la maximum a mijloacelor de subzistentã, otrãvirea fizicã, betia, toate acestea nimicesc o natie mai rãu decât dacã ai bate-o cu mii de tunuri sau cu mii de aeroplane. Si, toate acestea sunt cauzate de otrava politicianistã.

Tot ce fac politicianii români fac pe carnea, pe sângele si pe rãspunderea noastrã. Este îngrozitor ca faptele si atitudinile lor de astãzi sã atragã o mare rãspundere pe umerii generatiei noastre.

Toti cei ce se gãsesc pe linia destinului si a istoriei nationale au datoria sã cearã si sã impunã scoaterea politicii românesti de sub influenta si comanda coalitiei oamenilor cu pãcate fatã de neam.

România trebuie sã fie condusã de Români.

E ceasul sã punem temeliile unei epoci noi. O epocã de întoarcere la realitãtile nationale, dând natiunii întelesul ei real de societate naturalã, a unor indivizi de aceeasi rasã, iar nu în sensul nationalitãtii juridice a cetãteanului, care permite transformarea automatã în români, a maselor de strãini nãvãliti la noi pentru a ne cuceri si oprima.

E ceasul sã se înalte din temelii un Stat nou, etnic, national, întemeiat pe primatul culturii nationale, pe primatul familiei si pe primatul corporatiilor muncitoare.

Despoliticianizarea Tãrii este o poruncã a vremii. În locul partidelor mereu aplecate strãinilor, politica de neatârnare si încurajare a Românismului sustinãtor de Tarã.

Numai o natie româneascã puternicã si stãpânã va putea rezolva toate problemele românesti. O conducere româneascã României, o legiferare româneascã, legi de protectie a elementului românesc!

Români,

Un singur glas trebuie sã ascultati, tainic si nepãtruns ca Dumnezeu: chemarea Patriei. Acest glas sã-l audã toatã suflarea voastrã. Lui sã vã supuneti într-un suflet.

Un Stat nou cu oameni cu pãcate vechi nu se poate concepe. Statul este o simplã hainã care îmbracã trupul Natiunii.

Putem face o hainã nouã, luxoasã, scumpã, dar ea nu va fi de nici un folos dacã va îmbrãca un trup istovit, distrus de cangrene morale si fizice.

Miscarea noastrã nu poate birui decât odatã cu desãvârsirea unui proces interior de constiintã a Natiunii Române. Când acest proces va cuprinde majoritatea Românilor si se va desãvârsi, biruinta va veni automat!

Ne trebuie omul de credintã, omul viteaz, omul de jertfã, omul corect. Corect în raport cu el, corect în raport cu lumea, în raport cu Tara sa, în raport cu Dumnezeu.

Cea dintâi a noastrã revolutie moralã în viata publicã sau privatã trebuie sã fie aceea de a ne învãta sã nu mai câstigãm nimic din tragerea pe sfoarã a altui om.

Nici un drept nu putem avea, nici o criticã sau înfierare a politicianismului incorect nu putem face, dacã noi însine nu suntem corecti.

Noi asteptãm biruinta noastrã de la desãvârsirea în sufletul Natiunii, a unui proces de perfectiune omeneascã.

Caracteristica noilor forme statale din lume nu stã atât în forma statului, cât stã în contributia natiunei la crearea acestor forme de stat. Nu are importantã mecanica statului pe cât are în aceste schimbãri vointa natiunei.

Omul nou sau Natiunea înnoitã presupune o mare înnoire sufleteascã, o mare revolutie sufleteascã a Poporului întreg, adicã o împotrivire directiei spirituale de astãzi si o ofensivã categoricã în contra acestei directii.

Aceiasi stare de înaltã constiintã, aceiasi stare de elan la care se poate ridica un neam chemat sã-si hotãrascã propria soartã.

La acest mare examen, la acest concurs care se dã între natiile lumei, se apreciazã nu formarea si înfãtisarea noastrã a statului, ci capacitatea de constiintã si demnitatea natiunei.

Poporul Român nu are nevoie de un mare om politic, asa cum gresit se crede, ci de un mare educator si conducãtor, care sã biruiascã puterile rãului si sã zdrobeascã tagma celor rãi. Pentru aceasta însã, el va trebui sã biruiascã mai întâi rãul din el si dintr-ai lui.

Tara aceasta piere din lipsã de oameni, nu din lipsã de programe. Pentru cã asa cum sunt astãzi oamenii crescuti de politicianism vor compromite cele mai strãlucite programe.

Deci nu programe ne trebuie, ci oameni, oameni noi.

Sã vã pregãtiti temeinic nu atât mintea, cât sufletul; pentru cã filosofi avem destui, dar ce folos cã ei sunt lasi, fãrã caracter, fãrã suflet, sau mai bine zis cu suflete pierdute.

Caracteristica timpului nostru: ne ocupãm cu lupta dintre noi si alti oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfânt si poftele firii noastre pãmântesti. Ne ocupãm si ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva pãcatului.

Ne desolidarizãm de o mentalitate atotstãpânitoare peste veac si peste lume.

Ucidem în noi o lume pentru a înãlta o alta, înaltã pânã la cer: domnia absolutã a materiei rãsturnatã, pentru a fi înlocuitã cu domnia spiritului, a valorilor morale. Nu negãm si nu vom nega existenta, rostul si necesitatea materiei în lume, dar negãm si vom nega de-a-pururi dreptul stãpânirii ei absolute.

În acest om nou, trebui sã învieze toate virtutile sufletului omenesc. Toate virtutile rasei noastre. În acest om nou trebui distruse toate pornirile spre rãu. În acest tip de erou – erou în sens rãzboinic, pentru ca sã poatã prin luptã sã-si impunã puterea; erou în sens social, incapabil dupã victorie de a exploata munca altuia; erou al muncii, uriasul creator prin muncã al Tãrii sale – trebuie sã fie concentrat tot ce a putut strânge mai bun în timpul miilor de ani Poporul Român.

Pe acest om se va baza Statul cel nou, România de mâine, ceasul învierii noastre ca Neam.

Aceastã mare înviere, de la sine, va crea o ofensivã a poporului în toate domeniile.

Aceastã ofensivã, ajutatã si sustinutã de legi, va repune pe Român în drepturile lui de care a fost deposedat an cu an, într-o mie de ani, cu nedreptate si silnicie.

E ceasul sã se desfiinteze tot ce e parazitism pe trupul istovit al Tãrii; sã se rãscoleascã, sã se organizeze si sã se stimuleze toate energiile creatoare ale Neamului, sã se facã dreptate Românului în propria sa Tarã.

Programul este: Sã dãm tot ce avem pentru Neamul nostru, luptând din toate puterile împotriva acelora ce-l furã, exploateazã si dezonoreazã, amenintându-i existenta.

Ratiunea pe care o ridicã lumea împotriva lui Dumnezeu, noi, fãrã a o arunca si dispretui, vom pune-o acolo unde e locul ei, în slujba lui Dumnezeu si a rosturilor vietii.
Programul e trasat si fixat într-un singur cuvânt: învingãtori. Pe acesta îl opun tuturor programelor mincinoase, ticluite pe zeci de articole, care vi se fluturã si astãzi pe dinaintea ochilor stinsi de foame.
Sufletul este punctul cardinal asupra cãruia trebuie sã se lucreze în momentul de fatã. Sufletul individului si sufletul multimii.
De la noi sã porneascã în toate straturile societãtii o viatã româneascã bazatã pe onoare.
Nu cerem nimic pentru noi, ci dãm. Dãm suflet, muncã, suferintã pentru ziua cea sfântã a biruintei Neamului Românesc.
Un suflet ales nu are nevoie de rãsplatã atunci când face un bine.
1) Scurt si cuprinzãtor. Cãci: o politicã este BUNÃ sau REA nu atunci când ea se preteazã la demonstratii teoretice, ci atunci când rezultatele ei sunt BUNE sau FATALE pentru Tarã.
În locul omului slab si învins, care se apleacã mereu la toate bãtãile de vânt, om care covârseste, ca numãr, în politicã, ca si în celelalte ocupatii, trebuie sã creem Neamului acesta un învingãtor.
2) Toatã problema se pune:
– în înfrângerea oricãrei pofte, în biruirea trupului si a materiei;
– în eliberarea sufletului de sub jugul materiei;
– în concentrarea în rugãciune, deci în apropierea cât mai mult de morti, de sfinti, de Mântuitorul Iisus Hristos, de Dumnezeu.
Chemati mortii sã se roage totdeauna alãturi de voi. Cei ce vã rugati fiti siguri cã în calea voastrã totul se va lumina.
Pentru a fi biruitori, trebuie sã începem prin a ne birui pe noi. A ne birui, înfrângând în noi orice dorinti, orice veleitãti desarte, orice pofte de mãrire, orice interese personale.
Sã ne strãduim sã devenim cu totii elitã.
Elitã înseamnã permanenta jertfire de sine în slujba Neamului, trãirea asprã si severã a vietii, cã unde înceteazã jertfirea de sine, acolo înceteazã elita.
Conditiile esentiale ale elitei sunt: sã trãim ucigând în noi poftele de îmbogãtire materialã; sã trãim o viatã asprã si severã.
1 Existã o lege a firii, care aseazã pe fiecare la locul sãu; rãzvrãtitii în contra firii, de la Lucifer si pânã azi, toti rãzvrãtitii acestia, de multe ori foarte inteligenti, dar totdeauna lipsiti de întelepciune, au cãzut strãfulgerati.
În cadrul acestei legi a firii, acestei întelepte asezãri, oricine poate lupta, are dreptul sã lupte, trebuie sã lupte pentru mai bine. În afarã, în contra, peste aceastã asezare nimeni nu poate activa nepedepsit si neînfrânt.
Globula de sânge trebuie sã rãmânã în cadrul si în slujba organismului omenesc. O rãzvrãtire ar fi chiar când nu s-ar ridica împotriva organismului, ci mai putin: când ar sta în propria ei slujbã, când nu s-ar satisface decât pe ea însãsi, când n-ar avea altã menire si alt ideal, când ar deveni propriul ei Dumnezeu.
Individul în cadrul si în slujba Neamului sãu. Neamul în cadrul si în slujba lui Dumnezeu si a legilor Dumnezeirei.
Nu se admite ca pentru pâinea ta sã pustiesti si sã dai pe mâna unei natii strãine tot ce a agonisit truda unui neam de eroi si de viteji! Dreptatea ta în cadrul dreptãtii Neamului. Nu se admite ca pentru dreptatea ta sã sfarmi în bucãti dreptatea istoricã a natiei de care apartii.
2 Viata asprã si severã, austerã, este drumul înãltãrii. Comoditãtile, îmbuibarea, luxurile, frivolitatea, indicã drumul decãderii natiunilor, cu alungarea luxului si a îmbuibãrii; sã înlãturãm orice încercare de exploatare a omului de cãtre om; sã ne jertfim permanent pentru Tarã.
Aceia dintre voi care îndepliniti functii de conducere, aveti grijã de educatia subordonatilor! Prin exemplu de viatã comunã ducând aceeasi viatã cu ei, purtându-vã cu bunãtate si iubire, înlocuind din vorbã, comandã si gesturi, manifestãrile de plutonier major de trupã. Înlocuiti cuvintele «mã», «miscã mai repede» etc.
Veti insista asupra urmãtoarelor chestiuni: boala dezunirii si a certurilor; pâra camaradului, soapte la ureche, intrigã; spionajul si trãdarea.
Insistati cu deosebire asupra purtãrii în societate.
1) Existã astãzi o tendintã în societate: a se îmbogãti cât mai repede. Nu! Veti renunta la ea. Tendinta va fi: sã trãiesc nu sã mã îmbogãtesc. Existã justificat de legile naturii «dreptul la viatã» nu «dreptul la îmbogãtire».
Întreaga mentalitate trebuie rãsturnatã! Bucuria rapace de a se îmbogãti, pofta de câstig, trebuie schimbatã cu: bucuria de a face un serviciu celor din jurul nostru.
Cãci, atâta vreme cât într-o parte pe lume va fi foamea de aur, în cealaltã parte va fi foamea de dreptate.    Pentru cã cei CU AUR MULT, în fiecare zi rup pe nedrept, câte o fãrâmã din pâinea neagrã a celui sãrac, pentru ca sã-si mãreascã grãmada lor de aur.
Misterul tuturor înfloririlor pe lume stã în Dragoste. Dragostea de meserie si dragostea de oameni.
2) Rãspunderea unui conducãtor este foarte mare. El nu trebuie sã delecteze ochii armatelor sale cu biruinte pãmântesti, nepregãtindu-le în acelasi timp pentru lupta decisivã, din care sufletul fiecãruia se poate încununa cu biruinta vesniciei, sau cu înfrângerea vesnicã.
Nu dati exemplu de purtãri urâte, necuviincioase, mândrie, îngâmfare, discutii prostesti.
Legea tãcerii, ocolirea oricãrui conflict.
Omul corect.
Mare cinste sufleteascã, cu incapacitate de a însela sau minti.
Un sef, înainte de orice, trebuie sã stie sã pãstreze armonia. El trebuie sã stie sã dea organizatiei armonie si unitate.
El trebuie sã fie întelept, trebuie sã gândeascã bine când ia o hotãrâre, pentru ca ea sã fie bunã. Hotãrârea trebuie luatã repede si dusã pânã la capãt. Trebuie sã fie blând si sã-i iubeascã pe altii. Sã stie sã pãstreze armonia în unitatea pe care o conduce. Sã pãzeascã organizatia de cea mai mare gresealã: neîntelegerea, dezbinarea. Un sef de-ar avea toate calitãtile din lume si dacã în unitatea pe care o conduce e ceartã, dezbinare, neîntelegere, trebuie imediat înlocuit.

Trebuie sã fie voios^, nu întunecat si nervos. Trebuie sã fie drept cu toatã lumea. Nici adversarului nui poate face nedreptate. Va lupta cu el, îl va învinge, dar pe cãile dreptãtii, ale moralei, nu prin lasitate sau minciunã. Trebuie sã fie curajos si hotãrât. Trebuie sã comande clar. Sã nu vorbeascã de rãu pe camarazii lui. Sã nu permitã sã i se vorbeascã de rãu despre oamenii de sub comanda lui.

Români,
1 O cât mai desãvârsitã si mai plinã de bunãcuviintã atitudine cu toatã lumea, începând cu profesorii nostri si terminând cu lumea de pe stradã. Un luptãtor de elitã nu este niciodatã obraznic, îngâmfat, provocator, necuviincios, neelegant în gesturi si vorbe.
2 Unde începe conflictul, acolo înceteazã viata, acolo este moarte si trãieste Diavolul.
Asadar, nu ceartã, nu rãzboaie, nu discutii contradictorii, ci mãrturisirea: «Asa cred eu, dumneata poti crede cum vrei». Ai grijã ca totdeauna sã lucrezi cu tact si armonie spre împãcarea lucrurilor.
3 Eu nu cred cã înmultirea controlorilor va putea stârpi necinstea si hotiile, ci numai desãvârsirea constiintei noastre de oameni corecti. Aceastã constiintã este cel mai mare si mai sigur control real. Când fiecare Român va ajunge sã-si facã datoria fãrã ca sã-l vadã nimeni, numai atunci vom fi mântuiti!
4 Într-o omenire înãltatã, omul nu numai cã poate, dar trebuie sã fie propriul sãu judecãtor. Omul trebuie sã se judece singur, sã aibã curajul si loialitatea de a da fiecãruia ceiace este al sãu, adicã de a fi drept. Omul judecãtor în propria sa cauzã, drept si sever cu sine însusi. Temelia unei tãri trebuie sã fie omul drept.
1 Din dragoste creste si înfloreste totul: plantã, om, Tarã, Neam.
Toatã istoria socialã a omenirii e plinã de lupte, având la bazã cele douã mari principii care cautã sã-si facã loc unul în paguba celuilalt: principiul autoritãtii si principiul libertãtii.
Dragostea e împãcarea dintre cele douã principii: autoritate si libertate. Se aflã la mijloc, între ele si deasupra lor, cuprinzându-le pe amandouã în tot ce au mai bun si înlãturând conflictele dintre ele. Si nu poate aduce nici tiranie, nici împilare, nici nedreptate, nici rãzvrãtire sângeroasã, nici rãzboire socialã. Ea nu poate însemna niciodatã conflict.
Dragostea aplicatã înseamnã pace în suflete, în societate si în lume.
Pacea nu ne va da-o justitia, ci numai bunãtatea si dragostea, pentru cã justitia e foarte greu sã se realizeze integral, si chiar dacã s-ar gãsi un aparat de realizare perfectã a acesteia, este imperfect omul, care, neputând-o sesiza si aprecia, va fi un vesnic nemultumit.
În afarã de dragostea pe care Dumnezeu a sãdit-o în sufletele oamenilor, ca o sintezã a tuturor însusirilor omenesti, si ne-a trimis-o prin însusi Mântuitorul Iisus Hristos, care a pus-o deasupra tuturor virtutilor, nu existã nimic care sã ne poatã da liniste si pace.
Toate celelalte îsi au rãdãcina în dragoste: si credinta, si munca, si disciplina.
2 Voiosia stimuleazã pânã la maximum energiile creatoare ale Natiunii. Si nu poate fi egalatã în randament nici de simtul datoriei, nici de disciplinã, nici de autoritate.
3 O societate lipsitã de voie bunã produce mai putin si mai prost. Un om nervos care supãrã pe un altul devine un rãspânditor de supãrãri si de dureri pe apa linistitã a sufletelor.
Nu vã lãsati ademeniti de vorbe, de laude sau de bani.
Fugi de cei care voiesc sã-ti facã daruri. Nu primi nimic.
Dacã vrea cineva sã te ademeneascã sau sã te cumpere: scuipã-l în ochi.
Dã-ti seama bine pe cine ai în fatã. Si cântãreste-l cum trebuie, si când este un inamic care vrea sã te însele, si când este un prieten prost pe care l-a înselat mai înainte un inamic.
Pãzeste-te ca de o mare nenorocire de omul strãin care te îndeamnã sã faci ceva. El are un interes si voieste sã-si facã interesul prin tine, sau sã te compromitã.
Când ajuti pe cineva ajutã-l din plin si sã nu-i scoti ochii dupã aceea, lãudându-te sau cerându-i ceva în schimb. Trãiti ca fratii între voi: UNIRE, unire si iar unire.
Sacrificã tot, calcã-te pe tine în picioare, cu toate poftele si egoismul din tine, pentru aceastã unire. Ea, UNITATEA, ne va da biruinta

Române,
Fii disciplinat, cãci numai asa vei învinge.
1 Durerile si greutãtile vietii se suportã totdeauna mai usor de mai multi împreunã decât de unul singur.
Biruintele, peste piedicile de netrecut câteodatã pentru unul singur, se câstigã pe nesimtite de cãtre mai multi împreunã.
Nu-ti vorbi de rãu camarazii. Nu-i pârî. Nu sopti la ureche, nu primi sã ti se sopteascã.
În SINGURÃTATEA TA, roagã-te lui Dumnezeu, în numele mortilor nostri, pentru ca sã ne ajute sã suferim toate loviturile, pânã la capãtul suferintelor si pânã la marea Înviere si biruintã.
Nici o greutate, nici o mizerie materialã, nici o durere nu te desfiinteazã, ci, dimpotrivã, fiecare îti dã o nouã tãrie, o putere de viatã în plus, atunci când ai putut sã prinzi marele secret al învãtãturei crestine: dragostea, si sã te plasezi cu ea în slujba camarazilor si a Tãrii tale.
Mai mult, în societate veti face scoalã de educatie cu toti cei pe care îi veti întâlni mai putin pregãtiti decât voi asupra urmãtoarelor: a fi drept cu toatã lumea, respect pentru cei ce s-au jertfit.
Purtarea voastrã: pretutindeni, în orice împrejurare, sã fie un adevãrat model.
Aseazã un lucru la locul sãu, chiar dacã nu e sarcina ta a o face, ridicã o hârtie, ajutã un camarad. Nu zice ca lenesul «asta nu-i treaba mea». Fã cât poti, fã tot, fã mereu, observã tot din jurul tãu, judecã tot, actioneazã cu repeziciune. Inteligent si viu ca un sarpe.
Rãzboaiele se câstigã de aceia care au stiut sã atragã din vãzduh, din ceruri, fortele misterioase ale lumii nevãzute si sã-si asigure concursul acestor forte. Fortele acestea misterioase sunt sufletele mortilor, sufletele strãmosilor nostri, care au fost si ei odatã legati de glia, de brazdele noastre, care au murit pentru apãrarea acestui pãmânt si care sunt si azi legate de el prin amintirea traiului lor aici si prin noi, copiii, nepotii si strãnepotii lor.
Dar mai presus de sufletele mortilor stã Dumnezeu. Odatã aceste forte atrase, ele vin în balanta ta, te apãrã, îti dau curaj, vointã în toate elementele necesare victoriei si te fac sã învingi. Introduc panicã si groazã în dusmani, le paralizeazã activitatea. În ultimã analizã, biruintele nu depind de pregãtirea materialã, de fortele materiale ale beligerantilor, ci de puterea lor de-a-si asigura concursul puterilor spirituale. Astfel se explicã, din istoria noastrã, biruintele miraculoase ale unor puteri materialiceste cu desãvârsire inferioare.

Cum se poate asigura concursul acestor forte?

prin dreptatea si moralitatea cauzei tale;

prin apelul frecvent, insistent, la ele.

Cheamã-le, atrage-le cu puterea sufletului tãu si ele vor veni.

Puterea de atractie este cu atât mai mare, cu cât apelul, rugãciunea, se face în comun de cãtre mai multi.

Disciplina este o îngrãdire a noastrã fie pentru a ne conforma unor norme etice de viatã, fie pentru a ne conforma vointei unui sef.

În cazul întâi o practicãm pentru a urca pe înãltimile vietii, în cazul al doilea pentru a obtine succesul în luptã.
Pot fi o sutã de oameni care se iubesc între ei ca fratii. Dar în fata unei actiuni, e posibil ca fiecare sã aibã câte o pãrere. O sutã de pãreri nu vor birui niciodatã. Dragostea singurã nu-i va putea face biruitori. Este nevoie de disciplinã. Sã-si însuseascã toti o singurã pãrere, aceea a celui mai experimentat dintre ei, a sefului.

Disciplina este chezãsia biruintei pentru cã ea asigurã unitatea efortului. Sunt greutãti pe care numai un neam întreg, unit, ascultând de o singurã comandã, le poate birui. Iar dacã, întru tot adevãrul, disciplina este o renuntare, o jertfã, ea nu înjoseste pe nimeni. Pentru cã orice jertfã înaltã, nu coboarã.

Munceste, munceste în fiecare zi. Munceste cu drag. Rãsplata muncii sã-ti fie nu câstigul, ci bucuria cã ai pus o cãrãmidã la înflorirea României.

Vorbeste putin, vorbeste ce trebuie, vorbeste când trebuie.

Oratoria ta este oratoria faptei. Tu fãptuieste, lasã-i pe altii sã vorbeascã.

Trebuie sã devii altul. Un erou.

Ajutã-ti fratele cãzut în nenorocire. Nu-l lãsa.

Mergi numai pe cãile indicate de onoare. Luptã si nu fi niciodatã misel. Lasã pentru altii cãile infamiei. Decât  sã învingi printr-o infamie, mai bine cazi luptând pe drumul onoarei.

Orice muncã e onorabilã de la mãturãtor de stradã, la plugar, muncitor etc.

Nu e onorabilã haimanaua, omul fãrã cãpãtâi, betivul, coada satelor si a oraselor, pleava.

Ne trebuie în primul rând curajul de a sfãrâma mentalitatea în care crestem noi, mentalitatea care face pe tânãrul intelectual sã-i fie rusine, de a doua zi, dupã ce a devenit student, sã mai ducã un pachet în mânã pe stradã.
Cãci nu avem nici un prieten. Nici o mânã sincerã de ajutor nu se zãreste de nicãieri întinsã cãtre noi. Cele pe care le vedeti, care încearcã sã ne ademeneascã si sã ne cumpere, apropiindu-se binevoitoare, sunt mâini vrãjmase.
Pãziti-vã pe voi si copiii de azi si de mâine ai Neamului Românesc si ai oricãrui Neam din lume, de aceastã racilã îngrozitoare: miselia.

Învãtati-i pe copiii vostri sã nu întrebuinteze miselia nici în contra prietenului si nici în contra celui mai mare dusman al lor. Nici în contra miselului si a armelor lui miselesti sã nu întrebuinteze miselia, pentru cã, de vor învinge, nu va fi decât un schimb de persoane. Miselia va rãmâne neschimbatã. Miselia învinsului va fi înlocuitã cu miselia învingãtorului. În esentã, aceeasi miselie va stãpâni peste lume. Întunericul miseliei din lume nu poate fi alungat prin alt întunerec, ci numai prin lumina pe care o aduce sufletul viteazului, plin de caracter si de onoare.

Crede în Dumnezeu si roagã-te Lui. Si închinã-te pentru cei morti care vegheazã asupra noastrã.

Clocoteste ura în jurul vostru ca marea în jurul unei insule de piatrã. Vi se vor întinde paharele de ademenire, politicianismul, prin miile de mijloace, va voi sã vã facã trãdãtori, vor curge cuvintele mieroase si promisiunile, minciunile, calomniile. Vor încerca dezbinarea voastrã, vor curge deopotrivã asupra voastrã amenintãrile si ura. Veti fi prigoniti. Veti simti amarul nedreptãtilor. Eu vã strig: nu vã lãsati!

Cine vrea sã învingã trebuie sã stie sã rabde. Acum e eroismul rãbdãrii.

Cãci numai crezând în El, tot ce se face nu se face nici din interes, nici din ordin, nici din Datorie, ci numai din dragoste.

Oamenii au o singurã posibilitate de contact cu Dumnezeu: rugãciunea.

Tineti minte pânã la sfârsitul zilelor voastre cã Roma cea nebiruitã si armata romanã, pururea biruitoare, au fost totusi învinse, definitiv învinse: de bietii, sãracii, ucenici si credinciosi ai Mântuitorului cari, urmând învãtãtura Sa, au primit din partea Romei pãgâne, uneltitoare, toate umilintele si toate jertfele.

Mai târziu – ce vreti mai uriasã înfrângere – toate drapelele armatei care a schingiuit, omorât, umilit, purtau semnul Crucii, semnul celor umiliti si schingiuiti.