Sfintii Inchisorilor Comuniste – Martiriul lui Nichifor Crainic. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

L-am cunoscut pe Nichifor Crainic. Era scos din Zarcă şi se îndeletnicea cu spălarea veselei. Era un om contestat, chiar hulit. I se puneau în sarcină tot felul de fărădelegi: că e turnător; că e apostat, lepădându-se de credinţă pentru un polonic de mâncare, că a ajuns să-i dezguste până şi pe torţionari. Care e adevărul, nu ştiu. Ceea ce ştiu e că am vorbit cu el, nu o dată, că era un om care accepta munca, aceea de spălător de veselă, fără să o considere incompatibilă cu statutul lui anterior, de intelectual de marcă, şi că accepta dialogul în mod deschis, cu oricine.

Prilejul apropierii noastre a fost unul aparte. „Domnule Profesor, eu sunt acela care urma să vă faciliteze strămutarea de la familia pretorului care vă găzduia, la Mănăstirea Hodoş Bodrog.”

S-a uitat lung la mine şi a oftat. „Nu a fost să fie.” Am vorbit apoi despre literatură, despre”Cercul literar” de la Sibiu, despre resurecţia baladei. I-am recitat „Mistreţul cu colţi de argint”. Era impresionat. Părea sensibil – era chiar – şi părea gata să se şi căiască. Încă odată, nu ştiu ce e adevărat şi ce nu, din cele ce i se pun în sarcină şi nici nu mă interesează. În condiţii anormale şi oamenii, mai devreme sau mai târziu, devin anormali.

Cazul Crainic e însă unul aparte. Mi-a fost dat să-l întâlnesc la baie, complet dezbrăcat. Alcătuire disproporţionată. Capul, mare; trunchiul şi mai ales abdomenul şi cele de sub el, nefireşti; membrele inferioare, scurte; pielea, căzută în şorţuri. Văzându-l, într-o fărâmă de clipă am realizat un fapt. Fiziologia omului acestuia, ca şi inteligenţa lui, sunt deosebite de ale noastre. Metabolismul lui e altul, necesităţile lui sunt altele, suferinţa lui e alta. Nimeni nu are dreptul să-l judece ca om al instinctelor. Că instinctele i-au fost puternice, nu mă îndoiesc. Instinctele nu sunt însă subsumabile planului etic. Ele nu sunt morale sau imorale, după cum nu este morală sau imorală culoarea ochilor.

Dimpotrivă, ele reprezintă firescul, legea pusă de Dumnezeu în adâncul fiinţei. Că există şi devieri ale instinctelor, nu mai frecvente decât cele ale raţiunii, este adevărat. Aceasta e însă o altă problemă, fără vreo legătură cu Nichifor Crainic.

De bună seamă, Nichifor Crainic nu poate fi dat exemplu de probitate morală. Nu voi putea uita totuși faptul mărturisit de Nistor Chioreanu, cum că acest om, potrivit cu el în celulă pentru a-l iscodi în legătură cu apartenența lui Lucian Blaga la Mișcarea Legionară, noaptea, când socotea că ceilalţi deţinuţi din celulă dorm, se cobora din pat, îngenunchia şi se ruga, plângând cu suspine.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/

Crimele Ministerul de Interne si Securitatii Romane – SRI: arestarea si torturarea Sfantului Parinte Calciu Dumitreasa! Noua, Neamului Romanesc, serviciile secrete si sistemul politienesc ne-au adus doar MOARTE, durere si tortura!

 

Nu se poate vorbi despre suferinţele din închisorile comuniste fără a ne aminti de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, unul dintre cei care au suferit peste 21 de ani de temniţă, un om care a avut curaj să spună adevărul după ce a ieşit din prima detenţie riscând o a doua arestare şi întemniţare. Prima dată a executat 16 ani de închisoare, dintre care un an de domiciliu forţat în Bărăgan (1948-1964), ca „duşman al orânduirii”, iar a doua oară cinci ani (1979-1984), pentru că s-a opus public dărâmării bisericilor şi a cerut scoaterea propagandei ateiste din şcoli.

Cel mai mic dintre cei 11 copii ai unei familii de oameni simpli din Mahmudia, Gheorghe Calciu s-a născut în 1925 şi, după cum mărturisea într-un interviu acordat monahului Moise de la Mănăstirea Oaşa, n-a ieşit din sat până când a intrat la liceu, în Tulcea. Hotărât să studieze medicina, pentru a-şi ajuta semenii într-un mod concret, sub imboldul idealurilor creştine şi naţionaliste primite în Frăţiile de Cruce în care intrase în liceu, tânărul Gheorghe s-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti.

În acei ani tulburi nimeni nu credea că se vor instaura comuniştii la putere, speranţa tututor era că Occidentul îi va scăpa de bolşevici. Studenţii erau aproape toţi anticomunişti şi încă aveau curajul şi tăria să protesteze.

Despre contextul în care a fost arestat prima dată, părintele Calciu spunea: „Era în mai 1948. Eu, ca student medicinist, stăteam la cămin, în Bucureşti, şi a venit la mine un prieten din liceu, Iorgulescu, şeful Frăţiei de Cruce din Tulcea. Fusese convocat în capitală şi n-avea unde să stea. L-am ţinut la mine la cămin, dar s-a întâmplat ca tocmai atunci să vină arestările din 15 mai. Şi sigur că după ce l-au arestat pe Iorgulescu, l-au întrebat unde a stat şi celelalte… Aşa că la 21 mai am fost arestat şi eu”.

PRIN IADUL REEDUCĂRII 

Înainte de reeducarea de la Piteşti, viaţa în închisoare „era destul de monotonă”, spunea părintele, deşi privaţiuni şi suferinţe erau destule. În 1949, de Crăciun a început reeducarea, cumplitul experiment prin care se încerca „crearea omului nou”, spălat mental de ideile sale şi bruiat cu minciunile noii orânduiri lipsite de respect faţă de om şi mai ales de credinţă în Dumnezeu. Bătăile cumplite, interogatoriile de ore şi ore cu întrebări fără sens, rostite la infinit, toate acestea toceau nervii şi mutilau sufletul deţinutului.

Cei mai slabi înnebuneau, alţii se lepădau de credinţă, iar cei mai mulţi trădau. Ceea ce se urmărea era „autodemascarea” deţinutului, recunoaşterea în faţa celorlalţi colegi de teminţă că s-a lepădat de convingerile sale opuse comunismului şi declararea sus şi tare că este un om nou, reeducat. Monstruozitatea era condusă de celebrul Ţurcanu, căruia îi ştiau cu toţii de frică de la cel mai neînsemnat deţinut la gardianul cel mai rău. „Când se răstea Ţurcanu la cineva, tremurau şi ei. Şi mai era un lucru: mulţi dintre colaboratorii lui au căzut mai târziu în dizgraţie.

Mi-aduc aminte de Caziuc, Dumnezeu să-l ierte, că a fost pus la un moment dat şef al comitetului de demascare din camera noastră. Şi el s-a comportat ca un adevărat şef de comitet. Peste puţină vreme însă, au descoperit că ascunsese o mare parte din activitatea lui legionară din trecut. Şi a venit Ţurcanu care l-a bătut până l-a lăsat aproape mort”, mărturisea părintele Calciu.

În vremea torturilor de la reeducare, părintele a cedat sufleteşte în sensul că şi-a pierdut credinţa, nu mai putea să se roage, nu găsea nici un sens acestor suferinţe atroce: „Tot sufletul meu se răzvrătea împotriva acestei situaţii. Dar peste toate încercările de a te acomoda, de a scăpa de nebunie, era teroarea. Orice ai fi făcut, de teroare nu scăpai!”.

Refacera sa nu a fost dintr-o dată. A suferit aşa vreme de doi ani, i se spunea „îngerul căzut cu ochi albaştri”. Avuse momente când a vrut să se sinucidă, îi scrisese unui coleg de celulă pe un săpun să se arunce amândoi cu faţa în jos pe scări pentru a muri, dar planul a fost dat peste cap, din fericire, de un gardian care a descoperit săpunul cu mesajul sinucigaş.

Revenirea la credinţă s-a produs o dată cu înscenarea procesului reeducări din 1956. „În momentul în care ei au spus că reeducarea este opera legionarilor, am spus: «Nu!». Tot ce au încercat să mai facă apoi a fost zadarnic, am rămas pe poziţia mea. Şi la proces tot aşa, am fost pe poziţia mea”.

LA EXTERMINARE, ÎN JILAVA

După acest proces a stat în arestul Securităţii până când au făcut grota Casimca de la Jilava, unde a fost dus în 1958. „Casimca era o secţie specială a Jiavei. Jilava era o închisoare la şapte metri sub pământ, deasupra căreia pasc vacile şi oile. Aici, în pământ, într-o hrubă în formă de semicilindru, erau cinci celule lipite de perete, fără lumină naturală, fără aer. Toată aerisirea se făcea prin trei găuri care erau jos, la uşă. Asta era Casimca. Acolo am fost băgaţi 16 oameni.

În decurs de doi ani aproape jumătate dintre noi au murit. A fost o secţie de exterminare, cu regim dur, bătaie, înfometare şi persecuţie specială! (…) Acolo a fost unire, credinţă adâncă şi rugăciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a împărţit în aşa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan, care-şi scuipa plămânii – nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimineaţă scuipa cheaguri de sânge şi bucăţi de plămâni! În a doua celulă erau doi nebuni, în a treia la fel, unul cu instabilitate psihică. În celula cu doi nebuni au murit toţi! Noi am rezistat fiindcă ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprişan, care a fost un om deosebit, un adevărat sfânt!”, mărturisea părintele Calciu.

Pe acest om l-a îngrijit părintele Calciu cu multă dăruire, chiar dacă pare imposibil aproape să asişti numai la manifestarea unei boli atât de grele: îl spăla, îi curăţa oala cu murdăria scuipată de câteva ori pe zi. Făcea tot ce putea să-l salveze pe Oprişan care le transmitea credinţa lui profundă în Dumnezeu şi o pace extraordinară. Până la urmă a murit, dar nu înainte ca studentul Gheorghe să încerce o soluţie absolut uluitoare: şi-a tăiat venele de la mână şi a lăsat să curgă sânge într-un vas pentru ca după decantare să îi dea să bea limfa pentru a-l întări. Cu toate că el şi-a riscat viaţa, bolnavul a fost prea slăbit şi, în lipsa medicamentelor necesare, a murit.

De la Casimca Jilavei a fost dus apoi la Aiud, unde a stat aproape tot timpul în Zarcă, cea mai grea formă de temniţă. În 1963 a fost eliberat, însă dus în Bărăgan, la Viişoara, cu domiciliu forţat.

La eliberare nu a mai fost primit la Medicină, dar oricum voia să devină preot, cum îi promisese lui Dumnezeu în temniţă. Cu destule piedici a absolvit Teologia, a fost preoţit şi numit profesor la Seminarul Teologic de la Radu Vodă din Bucureşti. După dărâmarea Bisericii Enei, chipurile afectate de cutremurul din 1977, în anul următor, părintele Calciu a ţinut la Biserica Radu Vodă o serie de şapte predici, rostite în zilele de miercuri ale Postului Paştelui. Spunea cu mult curaj lucrurilor pe nume: să nu se mai dărâme biserici, să se termine cu propaganda ateistă din presă şi din şcoli.

Veneau seminariştii, veneau studenţii de la tot felul de facultăţi, tinerii însetaţi de adevăr şi de credinţă. Dar atât de tare s-au speriat preoţii-profesori din seminar, consilierii patriarhali şi însuşi episcopul Roman, încât au trecut de la ameninţarea lui verbală la judecata în consiliul profesoral şi eliminarea din Seminar. Posturile străine de radio relatau despre persecutarea părintelui Calciu, dar Securitatea şi servilii angajaţi ai administraţiei bisericeşti au făcut tot ce s-a putut ca incomodul preot să fie pedepsit. A fost închis între 1979 şi 1984.

Familia i-a fost persecutată, scrisorile oprite, pachetele interzise. Revoltatul preot a fost dus la Aiud, unde numai el ştie câte bătăi şi umilinţe a suportat din nou. Iniţial, i-au dat pedeapsa cu moartea, dar vocile din străinătate au făcut să i se comute pedeapsa la zece ani de închisoare. În afara graniţelor ţării militau pentru eliberarea lui tot felul de comitete conduse de oameni celebri: Mircea Eliade, Eugen Ionescu. În închisoare a fost dus cu doi criminali la început, cu scopul de fi omorât de aceia, dar nu s-a întâmplat aşa.

Apoi l-au izolat, iar dintr-un raport al şefului de contrainformaţii al închisorii, se spune: „A rezultat din supravegherea în această perioadă că în majoritatea timpului făcea rugăciuni, privind ore în şir într-un punct fix, precum şi faptul că nu mănâncă în zilele de miercuri şi vineri. Deşi în camera de detenţie era frig, deţinutul nu a solicitat să i se dea obiectele de îmbrăcăminte primite în pachet, afirmând că el nu cere nimic de la nimeni şi că va rezista «prin voinţa lui Dumnezeu»”. (din cartea „Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu”, ed. Christiana, 2007).

Când a ieşit, nu a fost primit nicăieri să lucreze. A făcut o cerere să fie primit „măturător în Dealul Patriarhiei”, dar a fost respinsă. În urma acestei cereri, s-a întrunit consistoriul şi preotul Gheroghe Calciu a fost caterisit, adică i s-a luat dreptul de a fi preot slujitor. La scurt timp, Ambasada Franceză l-a anunţat că trebuie să părăsească ţara. I s-a dat paşaport pentru Statele Unite ale Americii şi a plecat împreună cu familia – soţia şi fiul Andrei. A locuit în mai multe orăşele şi a slujit pe la diverse biserci ortodoxe, dar a lucrat în paralel şi ca tâmplar şi zugrav pentru a-şi întreţine familia. Abia după patru ani i s-a oferit Parohia Sfânta Cruce din Washington. A plecat la Domnul după o suferinţă grea, provocată de un cancer.

Într-o perioadă potrivnică adevărului şi credinţei în Hristos, în care toţi tremurau de frică, părintele Gheroghe Calciu a întruchipat imaginea preotului ideal. A suferit mult şi până la capăt. În acest fel a dat curaj şi a sădit nădejdea în sufletele tuturor. Mormântul îi este la Mănăstirea Petru Vodă, cum i-a fost dorinţa, acolo unde este stareţ un alt pătimitor al temniţelor comuniste, părintele Iustin Pârvu.

http://jurnalul.ro/

Cuvantul Capitanului Codreanu. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

Numãrul nostru mic, fatã de forta uriasã a acestor puteri atotstãpânitoare, ne fãcea sã ne punem adeseori întrebãri ca acestea: Dar adicã vom fi scosi în afarã de lege? Dacã aceste hidre îsi vor da seama de ceea ce pregãtim noi, ele ne vor ridica în cale toate obstacolele si vor încerca sã ne striveascã. Ochii lor stau atintiti asupra noastrã. Ei pot sã ne provoace. Am mai pornit odatã tãcuti si linistiti la Ungheni si am fost provocati si dusi apoi pânã în marginea prãpastiei cu toate planurile noastre. Ce vom face dacã ne vor provoca? Vom scoate din nou pistoalele si vom trage pentru ca sã ne putrezeascã oasele în închisori si planurile noastre sã se sfarme? În fata acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încoltit în minte gândul retragerii în munti. Acolo unde Românul a primit lupta cu toate puhoaiele dusmane. Muntele e demult legat de noi, de viata noastrã. El ne cunoaste. Decât sã ni se usuce trupurile si sã ne sece sângele din vine, în închisorile urâte si triste, mai bine sã ne terminãm viata  murind cu totii în munti, pentru credinta noastrã.

Respingeam, asa dar, umilinta de a ne vedea din nou în lanturi.

Vor trimite sã ne prindã si sã ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmã, vom fi desigur, rãpusi. Cãci noi vom fi putini, urmãriti de batalioane si de regimente românesti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al tuturora va curge.

Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc si cel din urmã.

Camarazii din strainatate i-au trimis mesaje lui Matt si l-au rugat sa vorbeasca de SRI: nationalistii romani sunt VANATI PE STRADA si amenintati cu moartea de SRI, hartia igenica a Mossadului! Americanii trebuie sa afle cum SRI, cea mai infecta si corupta structura de informatii europeana, isi tortureza cetatenii ca pe vremea Securitatii Comuniste!

Le-am spus clar gunoaielor din SRI, hartia igenica a Mossadului: „Voi continua cu PROPAGANDA LEGIONARA pana in ziua cand ma asasinati!”. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

In fotografie il aveti pe gunoiul din Serviciul Roman de Informatii care a fost trimis sa ma fileze! De sase ani de zile, Serviciul Roman de Informatii ma vaneza la modul acesta…asta se cheama boala psihica!

Pana in anul 2006, luna noiembrie, am activat ca operativ de teren in cadrul Serviciului de Informatii Externe, fara grad militar, pe problema comunitatilor romanesti din Diaspora: romanii sa nu fie exploatati de catre angajatori, batuti, torturati, traficati, pusi sa devina cersetori la colt de strada, transformati in carausi de droguri, etc. Nu am fost „spion” in Serviciul de Informatii Externe, ci o biata sursa de informatii pe probleme cat se poate de banale: in viata mea nu am vazut un dosar secret, nu am plecat din tara sub identitati false, in realitate numele meu nici macar nu aparea in oranigrama „oficiala”. Fiecare serviciu secret ca SIE, CIA, SVR – Federatia Rusa, MI6 – Marea Britanie, DSGE – Franta, are surse de informatii ca mine…bieti agenti de teren!

Secretizarea identitatii mele a avut durata de cinci ani de zile, pana in ianuarie 2012, procedura normala cand iti inchei activitatea intr-un serviciu secret! Singurii care sunt in masura sa ma ancheteze sunt Serviciul de Informatii Externe, nu gunoaiele din SRI! Nu sunt infractor si tradator ca gunoaiele din SRI sa incalc legea, am spus ce am putut sa spun la momentul oportun!

In anul 2003, prima data cand am parasit Romania, din cauza unei situatii groaznice, am nimerit ca musca in lapte in mijlocul unei actiuni de spionaj a Statelor Unite, am fost confundat si mi s-au pus in carca lucruri de care habar nu aveam, necunoscute nici macar de SIE! Din cauza aceasta am fost torturat pana am intrat in coma, am ramas cu craniul perforat pe o lungime de 13 cm, la un pas sa am placa de titan montata in cap, mi-am pierdut o parte din memorie, efectiv nu stiu cine mi-a facut asa ceva, am trei sferturi din dantura pusa! Cand au realizat ca eram absolut nevinovat si nu aveam niciun fel de informatii, ma ocupam doar de situatia ce tinea de Romania, mi-au sters toate urmele de frica…despre mine nu apare nimic in tara respectiva!

Mi s-a spus clar acest lucru: „Trebuie sa ajungi in inchisoare si sa mori acolo!”. 

Datorita site-ului „DeVeghePatriei”, extrem de popular in Romania, gruparile mafiote din serviciile secrete de la Bucuresti, controlati exclusiv din afara Romaniei, ma refer la gunoaiele din Serviciul Roman de Informatii si tiganii interlopi din Ministerul de Interne, am inceput sa fiu vanat si transformat in tinta vie: ani de zile oamenii au aflat in ce hal sunt mintiti, batjocoriti, furati, umiliti, scuipati in ochi, de gunoaiele interlope din SRI si Ministerul de Interne al Romaniei! Datorita pregatirii din Serviciul de Informatii Externe, de ani de zile, am reusit sa le tin piept de unul singur si sa lupt in continuare pentru a va deschide ochii: sunteti sclavii serviciilor secrete din Romania, de zece ori mai rau ca pe vremea Securitatii Romane!

Interlopii burtosi si nespalati pe care ii vedeti in acest fotografii, angajati ai Ministerului de Interne si SRI-ului, au incercat sa imi insceneze de la trafic de droguri…pana la terorism! Este un ordin din interiorul serviciilor secrete ca eu sa ajung in inchisoare si acolo sa fiu ucis…! Pregatirea mea operativa este net superioara jegurilor pe care ii vedeti in aceste fotografii, nu ajungem in Serviciul de Informatii Externe daca eram retardat ca militienii si securistii SRI-ului!

 

Atat timp cat am activat in Serviciul de Informatii Externe, repet – biet operativ de teren!, nu am avut nici in clin, nici in maneca, cu politica! Am pastrat doar pentru mine crezul de lupta nationalist-ortodox si legionar!

In anul 2011, mai aveam un an de zile pana cand imi „expira” secretizarea identitatii, am decis sa spun la punct proiectul „DeVeghePatriei” si sa incerc sa le atrag atentia romanilor, biete suflete chinuite de gunoaiele din politica si serviciile secrete, despre ce se intampla in realitate: „Romania este pe marginea prapastiei! Treziti-va, oameni buni, ca ramanem fara tara!”.

La momentul respectiv, Serviciul Roman de Informatii habar nu avea cine sunt in realitate, 70% dintre ei sunt analfabeti, hoti, retardati si sclavi ai CIA si Mossad, drept urmare m-au pus sub urmarire ca…agent al Federatiei Ruse! Asta au spus in prima instanta: „Esti agent al Moscovei!”. Au aflat adevarul de abia in anul 2015, undeva prin luna iunie, dupa reportajul celor de la Vice cu De Sousa, anul 2003: atunci am spus prin ce am trecut acolo, am prezentat documentele, si in ce hal am fost torturat! Dupa momentul respectiv au inceput cu alte mizerii: „Da, da, ai fost recrutat de CIA!”. 

 

 Nimeni nu ma poate opri pe mine sa cred in Miscarea Legionara si in Capitanul Codreanu! Imi asuma sa fiu primul detinut politic din aceasta tara dupa anul 1964: sa fie condamnat ca legionar, asa cum au fost si Sfintii Inchisorilor!

Daca aceasta urmeaza sa fie soarta mea, sa ajung in inchisoare datorita gunoaielor din SRI, tiganilor interlopi din Ministerul de Interne, jidanilor si mansonilor care coordoneza cele doua institutii mai sus aminte, atunci imi voi accepta soarta cu senitatate: mor si gata!

Sa nu traiasca cineva cu impresia ca inchisoarea urmeaza sa imi schimbe convingerile politice si ma voi intoarce de acolo reeducat ca pe vremea Securitatii din anul 1953, voi milita pentru crezul meu legionar atat cat ma tine bunul Dumnezeu pe acest pamant, dupa mare mila Lui! Nu ma impresioneaza cu absolut nimic maimutarelile SRI-ului si gunoaielor corupte din Politia Romana, ati vazut destul de bine cat de repede i-am pus cu botul pe labe!

In familia mea au fost detinuti politici din cauza Miscarii Legionare, oameni care au suferit zeci de ani in temnitele comuniste, si eu sa ma retrag din lupta din cauza unor nimeni in drum ca SRI-ul si Politia Romana, cele mai infecte si corupte specimene din aceasta tara?

Traiasca Legiunea si Capitanul!

Martirul Vasile Marin – Raboj. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

In ziua aceasta, când la Bucureştii Noi se aşează temeinic piatra fundamentala a Casei Verzi – o dată in istoria politică a tării – să ne dãm deoparte şi aşezati pe o grămadă de cărămizi frământate cu munca legionarilor noştri, să recapitulăm tihnit, toate câte ne-a fost dat să înfruntăm de la dezlăntuirea urgiei împotriva noastră. Şi, înscrustate pe răbojul acesta, să le aşezăm, in loc de pergament constitutiv, sub temelia casei care vine să încununeze fapta noastră de până acum.

Nici o greutate in evocarea evenimentelor scurse. Căci acolo unde le vom fi uitat noi, ni le vor rememora petele de sânge tânã neuscat încă, prin care s-a consemnat, pe tot cuprinsul pământului românesc, fiecare faptă nouă a legionarilor Gărzii de Fier. Pe drumul. izbândei noastre, nu rămân zâmbete şi chiuituri, ci cununile cu ghimpi ale suferintei.

Stâlciti la Tighina, bătuti ca hotii de cai la Constanta, sfârtecati de baionetele ostaşilor nevinovati la Teiuş, goniti cu ciomege asmutite de politicieni criminali la Arad, încarcerati la Alba Iulia, ferecati in lanturi şi călcati in picioare de brutele jandarmereşti la Ilfov, martirizati la Vişani, prigoniti şi întemnitati in tot locul de o administratie slugarnică încălcătoare de lege, in ziua aceasta legionarii Gărzii de Fier, ascetii de 20 de ani, pionierii unei noi religii, mucenicii faptei fără răsplată, purtând hârletul într-o mânã si mistria in cealaltă, pot privi cu mândrie in toamnă recolta însământărilor din primăvară.

Sământa a căzut in pământ bun şi a dat rod însutit. Întocmai ca in legenda meşterului Manole, care nu a pregetat să închidă in ziduri viata celei mai scumpe, ca să-si poată dura opera, legionarii Gărzii de Fier, demiurgii unei lumi noi, zidesc la temelia casei lor tot ce le este mai scump, tineretea lor, sângele lor, credinţa lor. Fiecare victorie câştigată cu pretul vietii formează un zid, şi fiece faptă de toate zilele, o cărămidă.

Pe oasele frânte, pe suferintele martirizatilor, pe sângele tânăr şi cald se ridică o casă a lor, a miilor de anonimi, simbolul României de mâine.

Bătălia a fost câştigată şi casa cea nouă va fi o casă a victoriei, arcul de triumf al legiunilor verzi. Căci de pe urma urgiei victoria nouă ne-a rămas. Si de aci înainte nimic nu ni se mai poate opune. Au ticluit legi pentru noi şi au dictat măsuri exceptionale. Ne-au purtat prin judecăti şi fiece hotărâre a justitiei a însemnat o nouă biruintă pentru noi: la tribunale, la Consiliul de Război, la Curtea de Apel.

Ne-au schingiuit şi după fiecare prigoană masele s-au întors mai vârtos către cauza noastră.

Ne-au batjocorit pentru uniformele mândriei noastre, şi acum se bat clicile politicii vechi, de la cuzişti la georgişti şi de la aceştia la national-tărănişti, ca să ne copieze uniformele şi modul de organizare.

Ne-au condamnat metodele de luptă, ne-au hulit spiritul cel nou şi au stropşit cu fiere prin democratice gâtlejuri, împotriva programului nostru de guvernământ. Şi acum, se trâmbitează cu fanfare declaratiile unui fost conducător de mase – emerit democrat – care si-a însăilat discursul cu idei furate din ideologia noastră. Ne-au zeflemisit importanta de azi, in discursurile lor, in foile lor, nu se vorbeşte decât de primejdia curentului nostru. Toată lumea putredă a politicianismului de ieri nu e străbătută decât de-o singură grijă: ce vrea, ce gândeşte, ce face Garda de Fier?

Iată marea noastră biruintă. Înainte!

Zăgazurile artificiale au căzut şi năvala apelor nu mai poate fi zădărnicită. Revărsarea apelor tineretii va inunda lumea cea veche, învăluind-o in mâlul regenerator şi dătător de roade noi. E Nilul tineretii creatoare.

Sustinere pentru camaradul Matthew Heimbach! Traiasca Legiunea si Capitanul!

Rusii, unii dintre ei activand in temutele trupe Spetsnaz, sunt admiratori declarati ai lui Corneliu Zelea Codreanu! Traiasca Legiunea si Capitanul!

Prof. Ioan Gavanescul, ziarul Cuvantul, anul 1941 – Etica legionara. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

E vorba aci de o conceptie despre lume şi viată, bazată pe adevăruri luate din legile naturii şi consfintită prin mărturia trăită a unei credinte.

Acela care a gândit-o şi i-a dat strălucirea veşniciei a fost marele suflet de erou şi de martir al neamului, Corneliu Z. Codreanu, la proslăvirea căruia ne cheamă azi glasul întregului neam românesc prin trâmbita deşteptării nationale a biruintei legionare.

Este o glorioasă afirmare a naturei morale ce alcãtueşte fiinta neamului românesc că, în adâncimea puterilor lui nepieritoare, s’a găsit plămada zămislirii unui revelator a scânteei divine, necunoscute şi nebănuite in viată de trufia încrezută a unor cârrmuitori, orbiti de falsa fală a egoismului lor îngust, dar simtită dela început şi urmată, ca o chemare a destinului, de sufletul nepătruns al poporului, care l-a trimis, ca o emanatie de lumină cerească, în calea lui către ideal.

Şi este o reconfortantă manifestare a pietătii întelegatoare, priveliştea entuziasmului cu care tineretul tării, de pe întreg întinsul pământului strămosesc, îmbrăcat cu evlavie în simbolul verde al nădejdilor creatoare şi biruitoare, îşi închină azi inimile si gândurile, ca făclii aprinse ale credintei, la mormântul îndoliat al celui ce s’a înăltat în strălucirea cârmuitoare a veşniciei.

In aceste clipe de obştească reculegere a constiintei româneşti, mi s’a făcut cinstea de a-mi cere să scriu câteva cuvinte despre Miscarea Legionară sub aspectul ei etic.

Şi o fac cu drag – dar şi cu un sentiment de oarecare sfială. Sentiment explicabil, prin momentul de solemnitate unic nu numai în istoria vietii noastre nationale dar şi în istoria culturii omeneşti în genere, – când trebue să vorbeşti de concepţia de viată a unui om si a mişcării lui social-nationale, tocmai în clipa când rămăsitele trupului lui măcelărit tâlhăreşte de mişelia celei mai josnice laşitãti, sunt abia descoperite şi scoase din pământ, ca sfinte moaşte, la lumina zilei, a constiintei pioase, a rugăciunii credincioase. Şi când Conducãtorul Statului Român Legionar, viteazul şi înteleptul General Antonescu, aduce tării, după unirea României Legionare la pactul tripartit al Axei, al Germaniei, Italiei, Japoniei stirea că „România va avea drepturile ei”.

Stărpânind atâtea cauze de justificatã emotie, mă întorc cu liniştea impusă de seninătatea cugetării şi de seriozitatea problemei, la preocuparea de a formula, pe scurt, ideia caracteristică a Eticei Legionare.

Şi caut mai întâi, să încerc a o încadra în liniile de hotar ale ramurei filosofiei practice, din care face parte.

Mã voiu feri, natural, de ispitele automatismului profesional, al unei expuneri „ex catedra”, pe atât de comode pentru expunător şi obositoare pentru ascultãtor, pe cât se ridicã mai mult în sfera abstractiei.

Functiunile active ale vieţii sufleteşti se supun la o mare lege bio-psihhologică, asemănătoare, în importantă cu legea atractiunii universale în lumea cosmică, cu legea simpatiei psihice în explicarea originei si organizării societătilor omenesti, şi cu legea datoriei în cârmuirea vietii morale.

Această lege bio-psihologică, dominantă în fenomenele activitătii şi ale vointii, este aceia a durerii si a plăcerii în întelesul lor cel mai larg.

Orice fiintă vietuitoare, şi deci si omul, privit în cadrul ei biologic general, fuge de durere, caută starea de multumire, de plăcere.

In conducerea oamenilor, fie pentru educarea, fie pentru dresarea lor, fie pentru înãltarea sau înjosirea lor, intră în functiune, – sub o formã ori alta, biciul durerii, care-i mână din urmă si atracţia plăcerii, came-i momeşte înainte.

Natural, nu toate durerile si plăcerile sunt deopotrivă., nici în calitatea, nici în tãria lor.

După pozitia lor ierarhică în evolutia vietii, ele se deosebesc în două sfere.

Una, inferioară comună omului şi animalelor: referitoare la hrană, la mijloacele de apărare în contra intemperillor ; la om, îmbrăcămintea.

Atât hrana, pentru întretinerea vietii, cât îmbrăcămintea, degenerează la om în vitii şi patimi, când trec peste scopul lor natural şi devin, la rândul lor, scopuri în sine, cu abuzuri si rafinamente vătămătoare.

A doua sferă, cea superioară specific omeneascã, contine trebuinte si sentimente referitoare la onoare si demnitate, la frumos, la bine si adevãr, la iubirea dreaptã de semeni, culminând în iubirea de neam, – toate în lumina legăturii supreme a fiintei omenesti cu Dumnezeu.

Dintre stările sufletesti socotite ca, făcând parte din însusirile mai alese ale naturii omeneşti, nu se găsesc amintite aci două : simpatia şi mila.

Simpatia umană şi forma ei mai accentuată, mila, oricât de sus ar sta ca stări de suflet, sunt pretiose şi pretuite numai în functiune conditionată de valoarea scopurilor, către cari tind mobilurile ce nasc din ele.

Nu simpatie si milă pentru orice individ uman, indiferent de rosturile si efectele ativitătii lui în armonia totală a vietii sociale, concretizate în Naţiune.

Nu simpatie şi milă pentru hot, pentru trădătar, pentru criminal, pentru cel care atacă şi batjacoreste temeliile familiei, ale religiei străbune, ale existentei Statului, ale dreptătilor Neamului.

Mila de răufăcători este o solidarizare cu actiunea lor condamnabilă., este o contributie la prăbuşirea ordinei morale.

„Senis nocet qui malls parcet”.

Chiar Frumosul nu e prin sine însusi, în mod absolut, independent de idealul etic suprem, o cauză de curată multumire sufletească. Cea mai strălucită arătare a lui, de orice fel, dacă slăbeşte aşezările vietii sociale, familia, religia, solidaritatea natională, încetează de a fi o cauză de plãcere normală, îngăduită.

Frumosul, ca să-şi păstreze înăltimea pozitiei lui superioare, trebue să stea în acord cu Binele. Să se inspire din legile şi poruncile lui.

Aceste consideratii fac parte din datele pe care se clădeşte Etica Legionară.

Opera de educatie a reformatorului inspirat de iubirea si respectul de om, cum a fost Corneliu Codreanu, tinde să reducă la strictul necesar, la minimum biologic rational, sfera trebuintelcr inferioare, animalice. Şi din contra, să intensifice si să normalizeze sfera trebuintelor superioare, specific umane.

Caută adică să umanizeze omul. Inmultirea trebuintelor vietii fizice, însemnează inmultirea lanturilor ce tin viata omenească în robia nevoilor materiale ale vietii.

Imputinarea lor înseamnă eliberarea din această robie.

Nu e vorba a merge cu lupta în contra lor până la cazul renumitului filosof Diogene, care, văzând pe-un copil de tăran că bea apă din râu cu pumnul, si-a spart bardacul cu care băuse apă până atunci, ca să aibă o trebuintă mai puţin.

Ci a ne apropia de acea stare de spirit a întelepciunii lui Socrate care, plimbându-se odată prin o piată plină de tot felul de bunătăti rare, ale mâncării, îmbrăcării, canfortului casei, a exclamat:

– Ce de lucruri, de cari eu n’am nevoe !

Omul neprevãzãtor, în loc sã-si împutineze, îsi înmulteşte artificial trebuintele, uneori cu grea muncă încăpătânată, ca aceia a copilandrului minor care se învată cu atâta necaz, să fumeze.

Dintre toate trebuinţele artificiale, cea contractată cu riscuri nenumãrate de avere, de onoare, de viaţă, este luxul de tot felul, în îmbrăcăminte, în locuintă, în mobilier, în alimentatie.

Vai de oinul care simte că nu mai poarte trăi fără lux, ca morfinomanul fără morfină, ca beţivul fără alcool !

Exemplul, adesea contagios, al unor astfel de fiinte, devine uneori prilej de indignare publică.

Mi se povestea că, la un parastas, veniseră în biserică niste doamne, îmbrăcate asa de luxos si de bătător la ochi, că atrgeau atentia tuturor prin blănurile scumpe aruncate pe spate, pe umeri, pe gât. Numai cu una din acele blăni provocatoare ai fi întâmpinat nevoile unei familii sãrace.

Şi, prin mintea uni privitor a trecut atunci gândul : ce ar fi, dacă pentru cauză de utilitate pubdică…

Dar nu vreau să alunec în sfera de preocupări a Politicei şi poate… a Politiei.

E la locul lui aici, un citat din Cărticica Şefului de Cuib (pag. 52-53), acel îndrumător minunat al vietii legionarului. Legionarul „va dispretui luxul, pe care-l va considera ca avănd la bază o înclinaţie sufletească spre frivolitate, spre lichelism, spre secăturism”,

„Astăzi, dacă omul luxos nu este un hot apartinând uneia dintre multiplele forme ale hotiei, în orice caz este un nesimtitor, care pălmueste miseria nesfărşita a tãrii”.

Câte alte sfaturi si dispozitiuni, de educatie si de etică legionară, nu se citesc în această pretioasă ,,Cărticică” ! Acolo, ca si în marea operă fundamentală „Pentru Legionari”, ca si în numeroasele Circulări de conducere ale Căpitanului, veti găsi formarea acelui om nou, întărit contra durerii, în contra ispitelor de tot felul, deprins cu suferinta, deprins cu ideia mortii, stând gata a-si da viata pentru binele obştesc. Ce altă tărie şi ce altă libertate poate dobândi vointa omului, mai mult, decât măretia acestui suflet eroic, pe care nu-l înspăimântă nimic, nici lipsurile, nici suferintele, nici chinurilie, nici moartea.

Sufletul eroic al legionarului vorbeste în acel Jurământ al lepădării lui de sine, al lepădării lui de bunurile lumii si ale vietii, al lepădării lui de legăturile simpatiilor omenesti, cari nu cad în cumpăna hotărîtoare a idealului.

Cu armata asta, de suflete otelite prin educatia eroică, a pornit Căpitanul lupta lui pentru îmbunătătirea stării materiale a poporului, lucrând drumuri, dregând sau construind poduri, ziduri, case, înfiintând cooperative, lucrând, ici colo, cu echipe mobile pământul. Si cu ele a pornit el şi străduinta lui pentru ridicarea stării morale, reparând biserici, ridicând troite, impunând, prin exemplul viu al său şi a lor săi, o tinută morală superioară, de cinste şi de demnitate.

Cine nu-şi aduce aminte de vestitele lui tabere legionare de muncă, înjghebate pe tot întinsul tării, înainte de prigoanã?

Şi acum, în culmea biruintei legionare, cu ce admiraţie cuceritoare a entuziasmulul a privit toată lumea munca istovitoare, până la sinucidere, a echipelor legionare cori, cu primejdia vietii s’au adâncit zi şi noapte, în săpăturile ruinelor blocului Carlton prăbusit de groaznicul cutremur, scotând de sub dărâmături, cu o răbdare îndârjită şi o îndărătnicie supraomenească, atâtea şi atâtea cadavre, al căror număr şi a căror desfigurare te înspăimântă.

Si asta din simplă pornire de datorie şi simpatie umană.

Şi tot astfel de echipe legionare – le vom vedea în curând, jertfindu-şi puterile şi bucuriile tineretii spre a reclădi, în toată ţara, locuintele distruse de aceiaş catastrofală scuturare a pãmântului, care a lăsat pe drumuri, fără adăpost, o bună parte a populaţiei tãrii.

Iacă omul nou al Eticei Legionare, al educaţiei eroice date tineretului român de Corneliu Codreanu, acest neîntrecut reformator social-politic al vieţii morale nationale.

Mucenicul Marturistor Corneliu Zelea Codreanu! Traiasca Legiunea si Capitanul!