Neamul Romanilor, Ortodoxie

Ororile Ministerului de Interne din Romania – Torturarea cu salbaticie a arhimandritului Chesarie Gheorghescu

 

Aproape nonagenar, arhimandritul Chesarie Gheorghescu, viețuitor în ultimii ani la Mănăstirea Dintr-un Lemn din ținutul Vâlcii, a purtat cu sine în traista vieții amărăciuni, tristeți, dar și mari împliniri, așa cum au toți cei care își pun nădejdea în Domnul.

Născut în anul 1929, la Oșești, județul Vaslui, într-o familie de oameni credincioși, dar sărmani, a apucat drumul mănăstirii pe când avea doar 14-15 ani. A ales să viețuiască la Cozia, vatră monahală cu peste șase veacuri de istorie. A întâlnit acolo un stareț vestit, arhimandritul Ghermano Ghineață, care s-a îngrijit ca ucenicii lui să agonisească folosul călugăriei, dar și să învețe carte. Mai erau, pe atunci, la Cozia câțiva bătrâni monahi minunați care priveau doar către cer și către apele Oltului, ce purtau la vale gândurile negre și păcatele celor care doreau să se cură­țească și să se aducă pe sine jertfă bineplăcută Domnului.

Printre importantele realizări ale arhimandritului Ghermano Ghineață a fost și aceea de a-i trimite pe tinerii Constantin Gheorghescu și Gamaliil Vaida ca învățăcei la Seminarul monahal de la Mănăstirea Neamț.

Aici, au venit să învețe slovă bisericească nu doar călugări ai Lavrei, ci şi foarte mulţi tineri din diferite zone ale țării. Aşa s-au întâlnit viitori ierarhi, care au slujit Biserica cu multă dăruire: Nestor Vornicescu, Adrian Hriţcu, Epifanie Norocel, Pimen Zainea, Lucian Florea şi Gherasim Cucoşel. Acestora li s-au alăturat şi câţiva monahi destoinici: arhim. Mitrofan Băltuţă, care a fost multă vreme exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor şi stareţ la Mănăstirea Cetăţuia, arhim. Chesarie Gheorghescu, arhim. Neonil Ștefan, arhim. Gamaliil Vaida, arhim. Iachint Unciuleac, arhim. Victorin Oanele, arhim. Partenie Apetrei, protos. Longhin Pop, protos. Firmilian Olaru şi mulţi alţii. Chiar dacă nu au fost toți colegi de clasă, s-au întâlnit în acei ani în spațiul seminarului.

În Mănăstirea Neamţului aveam să-l cunosc pe părintele Chesarie Gheorghescu înainte de Revoluţie. Când ne întâlneam, ne povestea amintiri de demult, cuvinte ale părinţilor şi ceea ce auzise el de la profesorii pe care i-a avut, unii dintre ei arhierei și călugări de faimă: Partenie Ciopron, Atanasie Dincă, Emilian Antal, Pavel Șerpe, Eugeniu Laiu, arhimandritul Benedict Ghiuş, arhimandritul Nicodim Sachelarie, arhidiaconul Sebas­tian Barbu Bucur, arhidiaconul profesor Ioan Ivan şi mulţi alții.

Părintele Chesarie Gheorghescu a terminat studiile la Mănăstirea Neamţ ca şef de promoţie, apoi s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi a primit o bursă de studii la Moscova, împreună cu foştii săi colegi Lucian Florea şi Epifanie Norocel. La întoarcerea în ţară a călătorit la Atena, unde a mărturisit realităţile triste pe care Biserica şi monahismul din România le trăiau în acea vreme. Ajuns la Bucureşti, a fost arestat de autoritățile comuniste pentru că a criticat în presa occidentală Decretul nr. 410/1959. Au urmat anii de surghiun. A vorbit puţin despre aceste încercări, despre anii de detenţie și despre umilinţele acelei perioade. Deşi a fost condamnat la 10 ani de închisoare pe motivul trădare de patrie, părintele a fost eliberat în anul 1964. A cunoscut calvarul închisorilor comuniste la Jilava, Dej şi Gherla.

După ieșirea din închisoare, a urmat cursurile de doctorat la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, sub îndrumarea părintelui profesor Dumitru Stăniloae, după care a fost profesor și director la Seminarul Teologic Ortodox din Curtea de Argeș, perioadă în care a scris mai multe studii și articole în diferite publicații ale Bisericii Ortodoxe Române.

Vorbea adeseori despre părintele Stăniloae, în a cărui casă a și mers, iar acesta, împreună cu familia sa, i-a făcut vizite fie la Curtea de Argeş, fie în ţinutul Râmnicului Vâlcii.

În 1980, a susţinut lucrarea de doctorat cu tema „Învăţătura ortodoxă despre iconomia dumnezeiască şi iconomia bisericească” şi a obţinut calificativul „foarte bine”, cu nota 9,43. Diploma sa de doctor în teologie este semnată de vrednicul de pomenire Patriarh Iustin Moisescu, de preşedintele comisiei de examen, pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, şi de rectorul institutului, pr. prof. dr. Dumitru Radu.

Un timp a activat ca exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor (1977-1988). A slujit în această perioadă la Catedrala Patriarhală alături de părinţi vestiţi, aflându-se printre ei şi Bartolomeu Anania, director al Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, arhimandritul Grigorie Băbuş, arhimandritul Benedict Ghiuş, arhimandritul Irineu Cheorbeja, arhimandritul Ambrozie Filiuţă, arhimandritul Grichentie Damian şi alţii. A locuit o vreme la Mănăstirea Radu Vodă, împreună cu arhimandritul Veniamin Micle, iar apoi în căminul monahal al Catedralei Patriarhale.

A fost perioada în care s-a implicat cel mai mult în viața bisericească, având curajul să călugărească tineri sau tinere și oficiind tunderea în monahism, în pofida îngrădirilor venite din partea regimului comunist. Am descoperit în arhivele mai multor mănăstiri ale Arhiepiscopiei Bucureştilor faptul că exarhul de altădată Chesarie Gheorghescu era prezent la slujbele de la hram, la sărbători, la instalări de stareți/starețe și la vizitele importante ale unor ierarhi din ţară şi străinătate.

Toţi monahii bătrâni și monahiile în vârstă vorbesc despre curajul monahului Chesarie. Una dintre călugăriţele de la Mănăstirea Ghighiu a mărturisit că părintele i-a făcut tunderea în monahism în diaconicon (veș­mân­tar), acolo unde maica nu putea fi văzută nici de autorităţi şi nici de alţii care ar fi putut face rău mănăstirii.

Părintele Chesarie Gheorghescu a fost un om care a cunoscut în viaţa sa foarte multe prigoniri şi a răbdat mult, până când a venit vremea libertății. După anul 1989, a vieţuit pentru un timp la Mănăstirea Curtea de Argeş, apoi s-a retras la Mănăstirea Dintr-un Lemn. S-a legat de această mănăstire, unde l-am vizitat de câteva ori. Petrecea multe ceasuri printre cărţi, citind cu nesaţ atât din vechile cărţi pe care le avea, mai toate legate în piele, cât și din cele publicate recent. Colabora şi scria la unele publicații, atât bisericeşti, cât şi laice.

S-a bucurat să primească la Mănăstirea Dintr-un Lemn vizita unor oameni pe care i-a cunoscut din tinereţe, între ei aflându-se şi Patriarhul Catolicos al Georgiei, Ilie al II-lea, fost coleg de studii la Academia Teologică de la Zagorsk – Moscova. Împreună cu părintele Chesarie au mai studiat la Zagorsk câţiva ierarhi, care au murit în ultimii ani atât din Biserica Antiohiei, cât şi din Biserica Rusă. Dintre colegii săi apropiaţi, cu care a păstrat o legătură sufletească deosebită, îl amintesc pe arhimandritul Mitrofan Băltuţă de la Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi, fost exarh al mănăstirilor dn Arhiepiscopia Iașilor.

Părintele Chesarie venea şi la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, unde vreme de mulţi ani a fost Mare eclesiarh colegul şi prietenul său arhimandritul Partenie Apetrei.

Rămânea câteva zile, asista la slujbe și călătorea la mănăstiri din jur. Era un om apropiat şi îşi amintea mereu despre lucruri importante din tinereţe, dar şi din anii de studii ori detenţie. A îndemnat mulți novici să urmeze şcoli de teologie şi a facilitat multor monahi și monahii, prin cunoştinţele pe care le avea, posibilitatea de a fi pelerini la Locurile Sfinte.

A călătorit de mai multe ori, însoțit de grupuri formate din monahi și credincioși, la Ierusalim, vorbind despre istoria Locurilor Sfinte pe care le cunoştea foarte bine. A avut și puterea să ierte pe cei care l-au trădat, dar şi pe cei care l-au chinuit în anii de detenţie.

Spunea deseori că perioada petrecută în detenţie a fost o perioadă a bucuriei, acelaşi lucru îl mărturisea fascinat și Nicolae Steinhardt, spunând că adevărata fericire a cunoscut-o în temniţă.

Din bucuriile și suferințele îndelungate a înțeles că multe din lucrările săvârșite în această viață vor fi răsplătite deplin de Judecătorul veacurilor în ziua aceea…https://ziarullumina.ro/

Miscarea Legionara, Neamul Romanilor

Duminica 20 septembrie, Predeal: comemorarea martirilor legionari ucisi cu salbaticie pe intreg cuprinsul tarii.

 

Două Comemorări: Sâmbătă, 19 septembrie 2020, ora 10,30, la cimitirul Sfânta Treime din Şcheii Braşovului, va avea loc slujba de pomenire a luptătorului anticomunist Nicolae Purcărea, unul din cei 13 reîntemeietori ai Partidului „Totul pentru Țară” (1993), cu ocazia împlinirii a 5 ani de la mutarea la Domnul.

 A doua zi, duminică 20 septembrie 2020, ora 12, la Schitul Sf Nicolae din Predeal, la monumentul ridicat de Fundația Bună Vestire și Partidul Totul pentru Țară (1998), va avea loc comemorarea celor 252 de legionari executați sumar în noaptea de 21-22 septembrie 1939, la ordinul regelui Carol ÎI, majoritatea lor fiind reînhumați creștinește în acel loc în toamna anului 1940.

 Această comemorare a fost organizată din anii 1990, cu regularitate, de filială Brașov a Fundației Buna Vestire și Partidului Totul pentru Țară, iar din anul 2011 este organizată de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, alături de Fundația Bună Vestire.

Comemorări la Predeal si Brașov detalii

Pentru orice detalii, puteți contacta Tel. 0722749249.

Vezi si: BUCIUMUL.RO

Luptătorul anticomunist Nicolae Purcărea

  A fost închis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși închis, ca partizan, ceea ce atunci, în anul de grație 1949, însemna „bandit”. În total, 20 de ani de temniță. Asta, în câteva cuvinte. Destul de zgârcit cu vorbele, a  descris evenimentele trăite astfel:

„Pe data de 15 aprilie 1948 am fost căutat de doi agenți de-ai securității acasă. Fratele meu le-a spus că sunt la Academie. Am reușit să mă ascund și am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit și de umbra mea, nopțile erau albe, zilele un chin. În toamnă, Virgil Popescu, un vechi cunoscut, mă duce în Munții Argeșului, în regiunea Șuici, unde un grup de 20 de oameni, condus de profesorul Dumitru Apostol, luase drumul muntelui.

Viață de partizan: frig, foame, mizerii, de pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranță pentru cauza măreață în care ne înregimentaserăm! Eram tot timpul urmăriți, uneori înconjurați de trupele Securității, trebuia mereu să fugim dintr-un munte în altul. Băieții ăia, soldații de securitate, erau și ei tot români, copii de țărani. Să știți că, atunci când ne înconjurau și urmau să ne atace, făceau zgomot, fluierau, ca să ne anunțe într-un fel, să ne prevină. Încercuiți de trupele Securității, frunzișul ne-a fost prieten, am scăpat din încercuire – câțiva care au deschis focul au fost împușcați – dar până la urmă tot am fost prinși! Dar – tot prin trădare am căzut!”Vezi întregul articol AICI

Masacrele din 21 spre 22 septembrie 1939

 În noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939 au fost asasinaţi mişeleşte, fără judecată, în lagăre, închisori, spitale şi pe tot cuprinsul ţării, din ordinul dictatorului Carol al II-lea, 252 de legionari, nu simpli membri ci elitele mișcării.

 În zorii zilei de 22 septembrie, fiecare judeţ prezenta trecătorilor cadavrele a câte trei legionari, pe care poliţiştii şi jandarmii, în plină noapte, i-au ridicat din mijlocul familiilor, i-au scos în stradă şi i-au împuşcat, apoi trupurile lor au fost lăsate ca lumea să le vadă vreme de trei zile. Uni erau întemniţaţi, arestaţi fără motiv, alţii internaţi în lagăre, alţii au fost ridicaţi din spitale de pe patul în care zăceau: doctori, profesori, elevi, elita mişcării legionare. Cei asasinaţi nu au fost aleşi întâmplător, erau spuma intelectualităţii mişcării legionare, cei mai cunoscuţi naţionalişti din fiecare oraş.

 După cum vom prezenta mai jos, au fost executaţi şi deţinuţi din închisori sau din spitalele penitenciarelor.

 Elevii de şcoală generală şi liceu erau duşi în mod organizat să vadă cadavrele aruncate pe caldarâm şi păzite de jandarmi! Undeva deasupra tronau pancarte care anunţau că la fel urma să se întâmple cu toţi „trădătorii de ţară”.

 Cei mai patrioţi români au fost executaţi pentru trădare, în timp ce trădătorii cei adevăraţi se ospătau cu regele la masă. Cică 70 de ani mai târziu istoricii aveau să nege toate acuzaţiile epocii, legionarii nu au fost susţinuţi de nici o putere străină. În timpul guvernării lui Ion Antonescu, procesul lui Corneliu Zelea Codreanu a fost rejudecat şi toate acuzaţiile s-au dovedite a fi false sau nefondate, iar Codreau a fost reabilitat post-mortem.

252 de execuții într-o singura noapte

 Carol al II-lea ordona omorârea a 252 de fruntaşi legionari din întreaga ţară, elevi de liceu, profesori, doctori, academicieni, prinţi, toţi sunt executaţi precum borfaşii. Puţin cunoscut este faptul că mulţi dintre aceştia semnaseră la 8 mai 1938 o scrisoare către rege, în care îl anunţau pe acesta de loialitatea lor faţă de tron. Scrisoarea a ajuns la rege şi se regăseşte astăzi la Arhivele Naţionale în fondul Casa Regală într-un fost dosar privat al regelui. Răspunsul lui Carol al II-lea a venit la 30 noiembrie 1938 prin asasinarea şefului Mişcării Legionare. Trist este ca cele mai luminate minţi ale epocii, corifeii perioadei interbelice, nu înţeleseseră cu cine se luptau de fapt, pur şi simplu nu aveau informaţiile de care dispunem noi astăzi.

Ultima pagina a memoriului trimis regelui din închisoarea Tismana

 A se observa: “Ai Maiestăţii voastre prea plecați“, Tismana 8 mai 1938 și lista cu semnături:

155088 496583970388260 544848902 n - Comemorări la Predeal și Brașov, la sfârșitul săptămânii

 Totuşi în cele mai negre perioade au existat raze de lumină, după fuga regelui Carol al II-lea s-a aflat că în micuţul judeţ Baia nu a fost omorât nici un legionar, primarul, prefectul, şeful poliţiei au refuzat ordinul. Din memorialistica s-a aflat că ar mai fi existat un oraş în care autorităţile au cerut ordin scris şi semnat, care în mod evident nu avea cum să vină.

vhgfdct - Comemorări la Predeal și Brașov, la sfârșitul săptămânii

Am scris mai multe AICI

30 de ani de Comemorări

 De 30 de ani deținuși politici sunt comemorați în fiecare an, presa nu a relatat decât accidental sau din dorința de senzațional. Comemorările din acest an se vor desfășura în condițiile stări de alertă va rugam contactați organizatori (nr de telefon mai sus) dacă doriți sa participați.

Comemorări la Predeal și Brașov, la sfârșitul săptămânii

Dezvaluiri, Neamul Romanilor, Se intampla azi

Cismigienii de Eugen Cadaru! Am terminat de citit cartea aceasta cu LACRIMI IN OCHI, pur si simplu am plans! Cum arata tara noastra daca nu veneau peste noi jidanii bolsevici calare pe tancurile Uniunii Sovietice!

 

Cum ar fi fost România dacă la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial nu ar fi fost ocupată de Uniunea Sovietică? Ce ar fi discutat Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu într-o frumoasă dimineață a anului 1971, la o cafea și o bere rece în Grădina Cișmigiului? Există oare vreun motiv pentru care România ar putea fi numită Grădina Maicii Domnului?

Uşa se deschise şi, imediat, o mică adiere făcu ca hârtiile aflate pe biroul profesorului să vibreze uşor. Eliade îl zori pe studentul care rămăsese în prag:

— Haide, te rog, un pic mai repede, altfel se face curent.

Tânărul se grăbi să închidă uşa în urma lui şi Eliade îl privi cu atenţie. Era un băiat înăltuţ, bine făcut, îmbrăcat în sacou şi blugi.

„Ca toată generaţia lui, care pare să nu fi aflat că pe lume există pantaloni de stofă“, gândi dascălul.

În mână ţinea o servietă. Profesorul îi făcu semn să se apropie şi să se aşeze.

— Te rog, ia loc.

Acesta se conformă.

Eliade se uită pe lista ce conţinea programările zilei.

— Dumneata trebuie să fii Dragoş Montani, aşa este?

Tânărul înclină capul afirmativ.

Profesorul extrase din teancul de referate, aflat în partea dreaptă a biroului, una dintre lucrări. Se aşeză şi maicomod în scaunul‑fotoliu, o mai răsfoi câteva clipe şi apoi se adresă celui aflat în faţa sa:

— Am parcurs eseul dumitale. Nu e rău.

Aşteptă să vadă reacţia tânărului, dar acesta nu schiţă niciun gest.

— Aşadar, dacă înţeleg bine, ideea pe care ai dori s‑o dezvolţi în teza de licenţă este aceea că fizica actuală, prin cele mai noi cuceriri ale sale, vine să confirme marile afirmaţii ale învăţăturilor mistice şi iniţiatice străvechi referitoare la natura universului. Este corect?

Tânărul înclină din nou capul.

— Da, aşa este.

Eliade mai cercetă o dată documentul aflat în faţa lui.

— Nu ţi se pare totuşi că ar fi o pălărie un pic cam mare pentru dumneata?

Îl urmări cu luare aminte. Dragoş Montani însă nu reacţionă în niciun fel. Profesorul reluă:

— Prin asta nu vreau să spun că ţi‑ar lipsi dotarea intelectuală necesară, căci, dimpotrivă, din modul cum ai structurat şi redactat acest eseu reiese clar că ai o minte ascuţită şi sintetică. Mă întreb însă dacă, pentru un asemenea subiect, nu ţi‑ar fi necesare şi nişte cunoştinţe mai aprofundate de ştiinţă. Din curriculumul dumitale ataşat nu reiese că le‑ai deţine. Ce părere ai despre acest aspect?

Studentul nu păru în niciun fel încurcat.

— Am avut şi eu în vedere această chestiune, domnule profesor.

Eliade începu să devină curios.

— Aşa, şi?

Dragoş Montani continuă:

— Pentru a suplini acest neajuns şi a da tezei un caracter riguros exact, m‑am gândit să apelez la colaborareaunui fost coleg de liceu care studiază fizica în prezent. Pe vremuri ne înţelegeam foarte bine şi cred că l‑ar putea tenta o aşa provocare.

Profesorul Eliade fu plăcut surprins de implicarea celui aflat în faţa sa. Nu se aşteptase la o determinare atât de serioasă. Cumva, avea impresia că generaţia actuală de tineri era ceva mai superficială decât cea din care făcuse el parte şi orice dovadă că lucrurile nu stăteau aşa îi producea multă bucurie. Zâmbi.

— Nu‑i rău. Dacă prietenul tău reuşeşte să vină în această ecuaţie şi cu un profesor din specialitatea lui, care să certifice contribuţia sa, s‑ar putea să existe o premisă bună pentru ceea ce îţi propui să faci.

„Cişmigienii” de Eugen Cadaru – fragment în avanpremieră

Editorial, Neamul Romanilor

Mircea Eliade, anul 1935 – Transilvania!

 

Simplul fapt cã Transilvania a rezistat aproape o mie de ani – este un miracol. Dar eu nu cred cã este vorba numai de o simplã rezistentã pasivã. Transilvania nu a supravietuit numai tuturor frãmântãrilor istorice din jurul si dinlãuntrul ei. transilvania a continuat sã creascã, sã rodeascã, sã-si justifice drepturile istorice si geografice printr- un anumit stil de viatã spiritualã si culturalã.

Mãrturisesc din capul locului cã am o nesfârsitã admiratie pentru transilvãneni, si în general pentru toti românii de dincolo de munti. Îi admir mai ales pentru adâncimea vietii lor morale, pentru demnitatea lor româneascã, pentru bãrbãtia lor dârzã si dreaptã. Sunt atât de exasperat de desteptãciunea bucurestenilor, de smecheria munteneascã si de melancolia moldoveneascã – încât ador naivitatea, cumintenia si puritatea românilor „de dincolo”. Cred cã stilul lor de viatã sufleteascã salveazã în bunã parte superficialitatea si scepticismul de doi bani al regãtenilor. transilvania a fost secole de-a rândul centrul idealului românismului. Acum, dupã Unire, ar fi putut ajunge centrul de regenerare si dinamizare al unei Românii întregi si responsabile. Niciodatã nu vom uita stupiditatea politicianismului român dintre 1919 – 1930, care a trimis în provinciile alipite toatã zgura mahalalei si toate lãturile partidelor. Nici o pedeapsã nu va fi prea crudã pentru acei criminali inconstienti ai politicii românesti, care au îngãduit sã treacã 18 ani de la Unire, fãrã ca sã cimenteze definitiv apropierea sufleteascã de acesti frati mai curati si mai întelepti. Ar fi trebuit sã trimitem în provinciile alipite toate elitele culturii si administratiei românesti. Ar fi trebuit ca astãzi, în 1936, sã nu existe liceu ardelenesc fãrã profesori excelenti din Regat, si sã nu existe sat de granitã fãrã cazarmã si bibliotecã. Dacã, imediat dupã Unire, politica româneascã ar fi fost condusã de fanatici nationalisti – astãzi transilvania ar fi fost un paradis înarmat.

Noi ne-am multumit cu declaratii platonice si manifestatii politice. Nu stiu câti sefi politici din România Mare au înteles capacitatea de rezistentã si de creatie a Transilvaniei; câti dintre ei au pãtruns adânca semnificatie a unei culturi românesti evoluând alãturi cu douã culturi net superioare si totusi întrecându-le. Simplul fapt al muzicii românesti din transilvania – care îsi pãstreazã originalitatea, desi e înconjuratã si amenintatã de atâtea influente – este un fenomen spiritual care trebuie sã dea de gândit unui om de stat.

Existã în Transilvania o extraordinarã cantitate de energie pe care politica româneascã de astãzi n- a dezlãntuit-o si n-a canalizat-o. Sunt acolo oameni care au în sângele lor secole de prigonire si primejdie; oameni care sunt obisnuiti din mosi strãmosi sã spunã adevãrul cu orice risc. Oameni a cãror viatã are un singur sens: lupta. Si în celãlalte provincii românesti lupta a fost si a rãmas un instrument favorit „elitelor”. Dar în Transilvania lupta a avut întotdeauna un caracter istoric; se apãra fiinta unui neam – nu se cucereau privilegiile unei clase sau voturile unui partid.

O luptã politicã în vechea Transilvanie – însemna o revolutie, cu riscurile ei: temnita, moartea. Oamenii care veneau la întrunirile politice, îmbrãcau cãmasa mortii. Cea dintâi revolutie socialã din Europa au fãcut-o trei români de dincolo: Horia, Closca si Crisan. Cel mai mare mit politic al României moderne l-a creat Avram Iancu. Politica însemna [mult], pentru transilvania, dar de aici si pânã la primejduirea „românismului”, mai e cale lungã. Cum am putea noi crede cã un neam ofensiv si creator ca neamul românesc poate fi primejduit de cineva? Numai gândul acesta e umilitor. Numai ideea cã trebuie sã luãm „mãsuri de pazã”. Nu-si dã nimeni seama cã tãria românismului stã tocmai în dispretuirea oricãror mãsuri de pazã?

Sã încercãm sã privim lucrurile istoric, nu politic. Si istoric, nu ne poate fi teamã de nimic. Atât timp cât energiile creatoare românesti n-au secat, nu ne pasã. Evreii au dreptul sã se agite, pentru cã destinul lor e sã-si demonstreze existenta prin cele mai tragice eforturi omenesti. Ei se pot considera persecutati, pentru cã asta îi ajutã sã supravietuiascã. Noi nu avem nevoie de intransigentã si intolerantã, vicii strãine structurii noastre. „Românismul” n-are nici un rost creator în politicã. El existã în istorie, si asta e deajuns.