Neamul Romanilor, Ortodoxie

Ororile Ministerului de Interne din Romania – Torturarea cu salbaticie a arhimandritului Chesarie Gheorghescu

 

Aproape nonagenar, arhimandritul Chesarie Gheorghescu, viețuitor în ultimii ani la Mănăstirea Dintr-un Lemn din ținutul Vâlcii, a purtat cu sine în traista vieții amărăciuni, tristeți, dar și mari împliniri, așa cum au toți cei care își pun nădejdea în Domnul.

Născut în anul 1929, la Oșești, județul Vaslui, într-o familie de oameni credincioși, dar sărmani, a apucat drumul mănăstirii pe când avea doar 14-15 ani. A ales să viețuiască la Cozia, vatră monahală cu peste șase veacuri de istorie. A întâlnit acolo un stareț vestit, arhimandritul Ghermano Ghineață, care s-a îngrijit ca ucenicii lui să agonisească folosul călugăriei, dar și să învețe carte. Mai erau, pe atunci, la Cozia câțiva bătrâni monahi minunați care priveau doar către cer și către apele Oltului, ce purtau la vale gândurile negre și păcatele celor care doreau să se cură­țească și să se aducă pe sine jertfă bineplăcută Domnului.

Printre importantele realizări ale arhimandritului Ghermano Ghineață a fost și aceea de a-i trimite pe tinerii Constantin Gheorghescu și Gamaliil Vaida ca învățăcei la Seminarul monahal de la Mănăstirea Neamț.

Aici, au venit să învețe slovă bisericească nu doar călugări ai Lavrei, ci şi foarte mulţi tineri din diferite zone ale țării. Aşa s-au întâlnit viitori ierarhi, care au slujit Biserica cu multă dăruire: Nestor Vornicescu, Adrian Hriţcu, Epifanie Norocel, Pimen Zainea, Lucian Florea şi Gherasim Cucoşel. Acestora li s-au alăturat şi câţiva monahi destoinici: arhim. Mitrofan Băltuţă, care a fost multă vreme exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor şi stareţ la Mănăstirea Cetăţuia, arhim. Chesarie Gheorghescu, arhim. Neonil Ștefan, arhim. Gamaliil Vaida, arhim. Iachint Unciuleac, arhim. Victorin Oanele, arhim. Partenie Apetrei, protos. Longhin Pop, protos. Firmilian Olaru şi mulţi alţii. Chiar dacă nu au fost toți colegi de clasă, s-au întâlnit în acei ani în spațiul seminarului.

În Mănăstirea Neamţului aveam să-l cunosc pe părintele Chesarie Gheorghescu înainte de Revoluţie. Când ne întâlneam, ne povestea amintiri de demult, cuvinte ale părinţilor şi ceea ce auzise el de la profesorii pe care i-a avut, unii dintre ei arhierei și călugări de faimă: Partenie Ciopron, Atanasie Dincă, Emilian Antal, Pavel Șerpe, Eugeniu Laiu, arhimandritul Benedict Ghiuş, arhimandritul Nicodim Sachelarie, arhidiaconul Sebas­tian Barbu Bucur, arhidiaconul profesor Ioan Ivan şi mulţi alții.

Părintele Chesarie Gheorghescu a terminat studiile la Mănăstirea Neamţ ca şef de promoţie, apoi s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi a primit o bursă de studii la Moscova, împreună cu foştii săi colegi Lucian Florea şi Epifanie Norocel. La întoarcerea în ţară a călătorit la Atena, unde a mărturisit realităţile triste pe care Biserica şi monahismul din România le trăiau în acea vreme. Ajuns la Bucureşti, a fost arestat de autoritățile comuniste pentru că a criticat în presa occidentală Decretul nr. 410/1959. Au urmat anii de surghiun. A vorbit puţin despre aceste încercări, despre anii de detenţie și despre umilinţele acelei perioade. Deşi a fost condamnat la 10 ani de închisoare pe motivul trădare de patrie, părintele a fost eliberat în anul 1964. A cunoscut calvarul închisorilor comuniste la Jilava, Dej şi Gherla.

După ieșirea din închisoare, a urmat cursurile de doctorat la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, sub îndrumarea părintelui profesor Dumitru Stăniloae, după care a fost profesor și director la Seminarul Teologic Ortodox din Curtea de Argeș, perioadă în care a scris mai multe studii și articole în diferite publicații ale Bisericii Ortodoxe Române.

Vorbea adeseori despre părintele Stăniloae, în a cărui casă a și mers, iar acesta, împreună cu familia sa, i-a făcut vizite fie la Curtea de Argeş, fie în ţinutul Râmnicului Vâlcii.

În 1980, a susţinut lucrarea de doctorat cu tema „Învăţătura ortodoxă despre iconomia dumnezeiască şi iconomia bisericească” şi a obţinut calificativul „foarte bine”, cu nota 9,43. Diploma sa de doctor în teologie este semnată de vrednicul de pomenire Patriarh Iustin Moisescu, de preşedintele comisiei de examen, pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, şi de rectorul institutului, pr. prof. dr. Dumitru Radu.

Un timp a activat ca exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor (1977-1988). A slujit în această perioadă la Catedrala Patriarhală alături de părinţi vestiţi, aflându-se printre ei şi Bartolomeu Anania, director al Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, arhimandritul Grigorie Băbuş, arhimandritul Benedict Ghiuş, arhimandritul Irineu Cheorbeja, arhimandritul Ambrozie Filiuţă, arhimandritul Grichentie Damian şi alţii. A locuit o vreme la Mănăstirea Radu Vodă, împreună cu arhimandritul Veniamin Micle, iar apoi în căminul monahal al Catedralei Patriarhale.

A fost perioada în care s-a implicat cel mai mult în viața bisericească, având curajul să călugărească tineri sau tinere și oficiind tunderea în monahism, în pofida îngrădirilor venite din partea regimului comunist. Am descoperit în arhivele mai multor mănăstiri ale Arhiepiscopiei Bucureştilor faptul că exarhul de altădată Chesarie Gheorghescu era prezent la slujbele de la hram, la sărbători, la instalări de stareți/starețe și la vizitele importante ale unor ierarhi din ţară şi străinătate.

Toţi monahii bătrâni și monahiile în vârstă vorbesc despre curajul monahului Chesarie. Una dintre călugăriţele de la Mănăstirea Ghighiu a mărturisit că părintele i-a făcut tunderea în monahism în diaconicon (veș­mân­tar), acolo unde maica nu putea fi văzută nici de autorităţi şi nici de alţii care ar fi putut face rău mănăstirii.

Părintele Chesarie Gheorghescu a fost un om care a cunoscut în viaţa sa foarte multe prigoniri şi a răbdat mult, până când a venit vremea libertății. După anul 1989, a vieţuit pentru un timp la Mănăstirea Curtea de Argeş, apoi s-a retras la Mănăstirea Dintr-un Lemn. S-a legat de această mănăstire, unde l-am vizitat de câteva ori. Petrecea multe ceasuri printre cărţi, citind cu nesaţ atât din vechile cărţi pe care le avea, mai toate legate în piele, cât și din cele publicate recent. Colabora şi scria la unele publicații, atât bisericeşti, cât şi laice.

S-a bucurat să primească la Mănăstirea Dintr-un Lemn vizita unor oameni pe care i-a cunoscut din tinereţe, între ei aflându-se şi Patriarhul Catolicos al Georgiei, Ilie al II-lea, fost coleg de studii la Academia Teologică de la Zagorsk – Moscova. Împreună cu părintele Chesarie au mai studiat la Zagorsk câţiva ierarhi, care au murit în ultimii ani atât din Biserica Antiohiei, cât şi din Biserica Rusă. Dintre colegii săi apropiaţi, cu care a păstrat o legătură sufletească deosebită, îl amintesc pe arhimandritul Mitrofan Băltuţă de la Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi, fost exarh al mănăstirilor dn Arhiepiscopia Iașilor.

Părintele Chesarie venea şi la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, unde vreme de mulţi ani a fost Mare eclesiarh colegul şi prietenul său arhimandritul Partenie Apetrei.

Rămânea câteva zile, asista la slujbe și călătorea la mănăstiri din jur. Era un om apropiat şi îşi amintea mereu despre lucruri importante din tinereţe, dar şi din anii de studii ori detenţie. A îndemnat mulți novici să urmeze şcoli de teologie şi a facilitat multor monahi și monahii, prin cunoştinţele pe care le avea, posibilitatea de a fi pelerini la Locurile Sfinte.

A călătorit de mai multe ori, însoțit de grupuri formate din monahi și credincioși, la Ierusalim, vorbind despre istoria Locurilor Sfinte pe care le cunoştea foarte bine. A avut și puterea să ierte pe cei care l-au trădat, dar şi pe cei care l-au chinuit în anii de detenţie.

Spunea deseori că perioada petrecută în detenţie a fost o perioadă a bucuriei, acelaşi lucru îl mărturisea fascinat și Nicolae Steinhardt, spunând că adevărata fericire a cunoscut-o în temniţă.

Din bucuriile și suferințele îndelungate a înțeles că multe din lucrările săvârșite în această viață vor fi răsplătite deplin de Judecătorul veacurilor în ziua aceea…https://ziarullumina.ro/

Ortodoxie

Sfintia Sa Parintele Cleopa de la Manastirea Sihastria – Predica la Praznicul Adormirii Maicii Domnului.

 

Iubiți credincioși,
Toate praznicele de peste an din Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, rânduite spre cinstirea sfinților, aduc mare bucurie duhovnicească binecredincioșilor creștini. Dar oricât de mare ar fi slavoslovia pe care o aducem sfinților, ea nu se poate asemăna cu aceea pe care trebuie să o aducem lui Dumnezeu, Ziditorul sfinților.

Astăzi nu este praznic de sfinți, nici de îngeri. Astăzi Biserica lui Dumnezeu cea dreptmăritoare prăznuiește și sărbătorește pe Împărăteasa tuturor îngerilor și a tuturor sfinților. Nu se poate asemăna cinstea robilor cu a împăraților. Astăzi este praznic împărătesc, pentru că Împărăteasa a toată făptura se mută astăzi de la noi.

Dar este bine să știți cum s-au întâmplat lucrurile la Adormirea Maicii Domnului, cum s-a mutat Maica Vieții de la noi la cer. Iată cum:
Mai înainte cu trei zile de Adormirea Maicii Domnului, Prea Sfântul și Atotputernicul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a trimis din cer pe Arhanghelul Gavriil ca să binevestească Maicii Lui mutarea ei la cele fără de grijă. Același dumnezeiesc Arhanghel care fusese trimis de Dumnezeu când i-a binevestit ei că va naște pe Hristos, Mântuitorul lumii, vine acum și-i vestește mutarea din această viață pământească la odihna cea veșnică și la slava și cinstea cea negrăită pe care o are în cer (Prolog, luna august, în 15 zile).

Și venind Arhanghelul Gavriil, a adus el Prea Curatei Fecioare Maria, ca semn, o ramură de finic, după cum la Buna Vestire îi adusese un crin. Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu, înțelegând de la Arhanghelul Gavriil că trebuie să părăsească lumea și pământul acesta, s-a întors acasă cu multă bucurie și și-a gătit casa ei cu lumânări și cu tămâieri; și rugându-se, a ieșit din casă și s-a dus la muntele Măslinilor, unde avea adeseori obiceiul să se roage Prea dulcelui Său Fiu și Dumnezeului ei Iisus Hristos. Deci, ducându-se în Muntele Măslinilor și rugându-se Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu, s-a făcut o minune mare și prea slăvită: măslinii și toți copacii de pe muntele acela, și toți pomii roditori de acolo, când s-a închinat Ea, s-au închinat și ei cu dânsa până la pământ. Și de câte ori se închina ea, și copacii se plecau până la pământ, în semn de cinste mare și de închinăciune adusă Prea Sfintei Maicii lui Dumnezeu, Maica Vieții. După aceasta, s-a întors acasă și s-a făcut un cutremur mare, încât s-a cutremurat locul unde era casa ei. Și ea a căzut la rugăciune și a aprins iarăși lumânări și tămâie, și a chemat pe toate sfintele femei împreună viețuitoare cu dânsa, pe sfintele mironosițe și pe prietenele ei, și le-a spus: „Iată, vremea a sosit ca eu să vă las, să mă duc la Fiul meu și Dumnezeul meu“. Și s-au întristat foarte și au plâns mult sfintele femei și mironosițele și toate acele sfinte văduve și fecioare care urmau Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu și învățăturilor ei.

Dar minunea aceasta a fost urmată de o altă minune. Deodată s-a făcut un vifor mare și un vânt puternic, iar acesta aducea pe norii cerului pe cei doisprezece apostoli (care veneau de la marginile lumii, unde fuseseră trimiși la propovăduire) să ia parte la cinstirea și îngroparea Prea Sfintei Fecioare Maria.. I-a adus pe apostoli, pe nori, Însuși Dumnezeu Cuvântul, ca să dea mai multă cinste și slavă Prea Sfintei Sale Maici.

Și când au sosit aceia, ea le-a spus: „Sfinții mei ucenici și ai Fiului meu Apostoli și ucenici, iată pentru care pricină v-au adus norii aici, la Ghetsimani. Eu trebuie să mă mut; am primit vestea de la Arhanghelul Gavriil să vă las, dar nu de tot, ci să trec la ceruri și de acolo să vă ajut“.

Și au plâns toți dumnezeieștii apostoli, iar mai la urmă a venit marele apostol Pavel, care a început a plânge, zicând: „O, Maică a Vieții și a lui Dumnezeu Cuvântul, eu pe Dumnezeul meu Iisus Hristos în trup nu L-am văzut, dar pe tine văzându-te în trup, mi se părea că El Însuși petrece pururea cu noi și că-L văd chiar pe Dânsul. Și multă mângâiere am avut noi, apostolii, avându-te pe tine cu noi. Dar acum te duci și tu! Ai mare bucurie că te duci la bucuria veșnică. Dar noi ne și bucurăm, ne și întristăm. Ne bucurăm de bucuria ta, că te duci la acele preasfinte locuri și la veselia cea fără de margini, dar ne și întristăm că rămânem aici pe pământ fără vederea și fără blândețea ta, și fără sfintele tale povățuiri și sfintele tale rugăciuni cele prea puternice“ (Prolog, luna lui august, în 15 zile).

Așa au vorbit și ceilalți apostoli. Apoi Prea Sfânta Fecioară Maria le-a ținut ultimul cuvânt și le-a spus: „Iată, eu mă voi culca pe patul meu și voi așeza trupul meu așa cum îmi va fi voia, iar voi așa să-l lăsați. Și zicând aceasta, și-a luat iertare de la toți cei de față, de la dumnezeieștii apostoli și de la sfintele femei, și făcându-și semnul Sfintei Cruci, s-a culcat pe pat, a închis ochii, a pus mâinile pe piept și și-a dat duhul.

Și o, minunile tale, Prea Sfântă Maică a lui Dumnezeu! Îndată ce Prea Sfânta Maică și-a dat duhul ei preasfânt și preacurat în mâinile Fiului Său, toți orbii și toți ologii, șchiopii și bolnavii care veniseră acolo, din oraș și de pretutindeni de dimprejur, s-au făcut sănătoși! Muții vorbeau, surzii auzeau, leproșii s-au curățit, șchiopii umblau, că așa a binevoit Prea Sfântul Dumnezeu și Mântuitorul Hristos, să cinstească Adormirea Prea Sfintei Sale Maici, cu minuni preaslăvite, ca să știe toți că nu a adormit o femeie de rând, ci Maica Cuvântului, Maica lui Dumnezeu, a Dumnezeului minunilor (Prolog, luna lui august, în 15 zile).

După aceasta, dumnezeieștii apostoli, îndată ce Maica Domnului și-a dat preacuratul ei suflet, au început să audă mii și milioane de cântări îngerești în văzduh, care lăudau și cântau cântări pentru ieșirea Maicii Prea Sfântului Dumnezeu. Și au început a cânta și ei, ca și îngerii în văzduh. Și luând patul acela cu preacuratul și preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu, au început să călătorească la Ghetsimani, ca să-l ducă acolo, să-l puie în mormânt. Și erau însoțiți de cântările îngerești din văzduh, iar apostolii și mulțimea creștinilor și toți ucenicii lui Iisus Hristos cântau pe pământ. Și era o cântare comună a turmei celei cuvântătoare a lui Iisus Hristos de pe pământ și a celei înțelegătoare din cer, adică a îngerilor. Și petreceau și cerul, și pământul – adică și oamenii, și îngerii – pe Maica lui Dumnezeu la mormântul ei cel preasfânt. Mergând ei astfel și auzindu-se cântările și simțindu-se mireasma preasfântului trup umplând locurile pe unde treceau de bună-mireasmă, s-a trezit zavistia iudeilor; și unii dintre ei s-a dus cu mare îndrăzneală să dea jos de pe umerii apostolilor patul acela preasfânt. Ba unul dintre ei a îndrăznit chiar să se apropie și să puie mâinile pe preasfântul pat. Dar – o, minunile tale, Maica lui Dumnezeu! – toți cei care voiau să dea jos năsălia de pe umerii celor care o duceau au orbit și nu mai vedeau nici de unde au venit și nici unde mergeau! Iar celui care a îndrăznit – un evreu numit Antonie – să se atingă de acea preacurată năsălie pe care se afla preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu, i s-au tăiat lui deodată, cu mână îngerească nevăzută, amândouă brațele, rămânând lipite de năsălie, iar el a căzut jos leșinat și aproape mort. Și cerea iertare Maicii lui Dumnezeu și cei orbiți, și cel căruia i se tăiaseră mâinile.

Și atunci, dumnezeiescul apostol Petru, luând de pe pieptul Maicii Domnului, de pe năsălie, ramura de finic pe care i-o adusese Arhanghelul Gavriil, a pus-o pe ochii celor orbiți și deodată s-au făcut sănătoși, și atingând cu ea mâinile celui căruia i-au fost tăiate de îngerul nevăzut, s-au prins mâinile înapoi! Și așa s-au săvârșit minunile preaslăvite ale Maicii Domnului. Aceasta i-a făcut pe toți să strige într-un glas: „Mare este Dumnezeu Iisus Hristos și mare este Prea Curata Lui Maică, Prea Sfânta Fecioară Maria!“.

Și mergeau cu toții împreună. Mergeau chiar și cei ce zavistuiau mai înainte, cântând și mărturisindu-și păcatele lui Hristos Dumnezeu, și căindu-se ei de greșeala cea mai dinainte, lăudau pe Maica milostivirii, pe Maica Domnului, care nu a ținuse păcatul lor, ci îi iertase pe toți și le dăduse vindecare.

Și ajungând la Ghetsimani, au pus preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu în mormânt de piatră nouă, care era întocmit de mai înainte, și punând piatra pe ușa mormântului, au auzit trei zile și trei nopți cântări îngerești împrejurul mormântului Maicii Domnului.

Apoi s-a întâmplat alt lucru minunat. Apostolul Toma, care nu fusese nici la Învierea Domnului și de aceea nu crezuse că S-a arătase Mântuitorul Cel Înviat celor zece ucenici, a întârziat și acum, prin iconomie dumnezeiască. Și nu a fost adus pe norii cerului o dată cu toți ceilalți, ci pe dânsul l-a adus un nor după înmormântarea Maicii Domnului. De aceea era trist și mâhnit foarte, zicând: „Oare pentru care păcate ale mele nu m-am învrednicit să mai văd o dată în trup pe Maica lui Dumnezeu? Pentru care păcat am fost zăbavnic cu credința și la înviere și am întârziat și acum, la adormirea Maicii lui Dumnezeu?“. Și atunci a sfătuit Dumnezeu pe apostoli ca, prin sfat de obște, să deschidă mormântul Maicii Domnului, ca să sărute și Toma picioarele Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, în sicriu, și să ia mângâiere și nădejde tare că este primită și propovăduirea Evangheliei lui Iisus Hristos de către el.

Și deschizând mormântul și sicriul Maicii Domnului – o, minunile tale, Maică a lui Dumnezeu! – nu au mai aflat acolo trupul Prea Sfintei Fecioare Maria, ci numai giulgiul singur, cum rămăsese și la Mântuitorul Hristos în mormânt, după Înviere, căci Prea Sfântul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luat cu trup cu tot pe Maica Sa cea Prea Sfântă la ceruri și a așezat-o la locul unde El știe.

Acesta este fapt adevărat, fraților, și adevărul acesta s-a predat până azi pe temeiul celor întâmplate la Adormirea Maicii lui Dumnezeu. Dar luați seama că și la patima cea înfricoșată a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la răstignirea și la moartea Lui, s-au făcut minuni mari. Acolo s-a făcut întuneric de la al șaselea până la al nouălea ceas peste tot pământul. Acolo s-a cutremurat pământul și pietrele s-au despicat în două la Ierusalim. Acolo mormintele s-au deschis și morții au înviat. Deci așa cum la moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au făcut preaslăvite și mărețe minuni, așa a binevoit Prea Sfântul ei Dumnezeu și Fiu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să cinstească și adormirea Prea Sfintei Sale Maici cu minuni preaslăvite. Acestea au fost: venirea Arhanghelului Gavriil, aplecarea pomilor care se închinau ei în muntele Măslinilor, venirea dumnezeieștilor apostoli pe nori, orbirea și tăierea mâinilor celor îndrăzneți și vindecarea lor după ce s-au căit, cântările îngerești care se auzeau în toate părțile în chip nevăzut, petrecând pe Maica Domnului la mormânt, și apoi înălțarea ei cu trupul la cer și lăsarea preasfântului ei giulgiu acolo, drept mângâiere celor de pe pământ.

Dar pentru ce s-au făcut atâtea minuni? Pentru ce, când și-a dat duhul Maica lui Dumnezeu, s-au vindecat atâția orbi și surzi, și leproși, și șchiopi, și ciungi, și ologi, și tot felul de bolnavi? Pentru ce cu atâtea preaslăvite minuni a încununat Prea Sfântul Dumnezeu adormirea Prea Curatei Sale Maici? Iată pentru ce:

Pentru noi și pentru credința noastră, ca să știm până la sfârșitul lumii cine a fost Maica lui Dumnezeu pe pământ, cine s-a mutat atunci la cer. Cea care s-a mutat atunci la cer e fiica lui Dumnezeu – căci auzi ce zice Duhul Sfânt: „Ascultă, fiică, și vezi, și pleacă urechea ta, și uită poporul…“ și celelalte – și, în același timp, Maica Cuvântului după trup. Aceasta ne mai spune iarăși Duhul Sfânt: că atunci s-a mutat la cer mireasa cea cu totul fără de prihană, palatul cel împărătesc al Prea Sfântului Duh, cămara Duhului cea preasfântă și preacurată.

Iar de vom întreba pe sfinți, pe prooroci și pe câte unul în parte, vom auzi de la toți: astăzi s-a mutat la cer porumbița cea duhovnicească și cuvântătoare, care a adus în lume semnul încetării potopului păcatului, ramura de măslin pe care o purta porumbița lui Noe, semnul milostivirii lui Dumnezeu spre mântuirea neamului omenesc. Aceasta ne-o vor spune și dumnezeiești prooroci: astăzi s-a mutat la cer scara cea înțelegătoare, scara cea duhovnicească prin care firea omenească s-a mutat de jos până la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl prin trupul cel îndumnezeit al lui Iisus Hristos. Să întrebăm pe David, preafericitul ei strămoș și părinte, tatăl lui Dumnezeu după trup, și ne va spune și el: astăzi s-a mutat la cer Împărăteasa care stă de-a dreapta Sfintei Treimi, cu haină aurită și împodobită și preaînfrumusețată. Iezechiel proorocul ne va spune: astăzi s-a mutat la cer ușa lui Dumnezeu cea încuiată, prin care nimenea n-a trecut, decât Domnul Dumnezeu, și încuiată o a lăsat pe dânsa, nestricând pecețile fecioriei ei. De vom întreba pe proorocul Isaia, ne va spune de asemenea: astăzi s-a mutat la cer Fecioara care a născut pe Emanoil, adică pe Hristos Dumnezeu, care pururea este și va fi cu noi. De vom întreba pe Ghedeon, ne va spune și el: astăzi lâna cea plină de rouă a Duhului Sfânt s-a mutat la ceruri. De vom întreba pe Avacum proorocul, ne va spune la rându-i: astăzi muntele cel cu umbră deasă al lui Dumnezeu s-a mutat la cer. Și iarăși ne va spune David: astăzi s-a mutat la cer muntele în care a binevoit Dumnezeu să locuiască. De vom întreba pe toți proorocii, toți vor spune că astăzi Maica lui Dumnezeu Cuvântul, Maica Vieții, Maica milei și a milostivirii, s-a mutat de la noi la ceruri.

Așa fraților, am avea atâtea de vorbit despre Maica Domnului, dar nu se pot spune în cadrul unei liturghii, că este prea scurt timpul și nimeni nu poate să o laude pe dânsa după vrednicie. Dar să știm că astăzi s-a mutat la cer Maica noastră, Maica milei și a milostivirii. Toți care avem pe Dumnezeu ca Tată, avem ca Maică duhovnicească pe Maica Domnului, care pururea se roagă și pururea mijlocește pentru noi și pentru mântuirea neamului omenesc. De multă vreme ar fi pierdut Dumnezeu lumea, cum spun dumnezeeștii Părinți, pentru multele păcate cu care oamenii mânie pe Dumnezeu; dar Maica Domnului, așa cum L-a legat pe Iisus Hristos cu scutece și L-a înfășat pe El în iesle, tot așa leagă ea și acum mânia Domnului și o oprește, ca să nu piardă neamul omenesc. Căci nu voiește Maica milei și a milostivirii ca Dumnezeu să piardă sufletele oamenilor, pentru că știe că dacă s-ar aprinde mânia Domnului, ar pierde toată lumea, care s-a făcut sălaș al atâtor păcate și răutăți.
Prea Sfânta Fecioară Maria, care a slujit Tatălui ca fiică, lui Hristos ca Maică și ca sfântă slujitoare a Sfântului Duh, care pururea rămâne slujitoarea și roaba Domnului, cum s-a spus în Evanghelie, care pururea slujește Prea Sfintei Treimi în ceruri, împreună cu toți sfinții și îngerii, după ce I-a slujit Lui neîncetat pe pământ până la ultima suflare, pururea mijlocește și pururea se roagă pentru noi și pentru mântuirea noastră.
Avem acolo, în cer, o Mamă bună și milostivă. Să nu credeți că dacă astăzi s-a mutat Maica Domnului la cer, a părăsit lumea. Nu! O dată ce s-a dus acolo având mai mare putere, cu mai multă putere ne ajută nouă. Ea e acum mai aproape de scaunul dumnezeirii, s-a dus acolo ca pururea să privească spre nevoile săracilor, spre rugăciunile văduvelor, spre cei sărmani, spre cei închiși, spre cei care sunt prigoniți, spre cei din dureri, spre cei bolnavi. Acolo ea s-a făcut Maică ajutătoare pentru toți cei din necazuri, pentru toți cei asupriți și pentru toți cei ce o iubesc pe dânsa și o cheamă în ajutor din toată inima. Avem în cer o Mamă prea bună, o Maică a milei și a milostivirii, care pururea se roagă pentru toată Biserica lui Hristos și pentru fiecare fiu al bisericii lui Hristos în parte.

Fericiți, de trei ori fericiți sunt creștinii care au icoana Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu în casele lor și care în fiecare zi citesc acatistul ei, paraclisul și alte rugăciuni către Maica Domnului.

Nu există în cer și pe pământ altă față mai puternică, după Sfânta Treime, ca Maica Domnului, care poate să ne ajute nouă.

Dacă pomenirea dreptului este cu laude, câtă laudă se cade să aducem noi Maicii lui Dumnezeu, care este Împărăteasa tuturor drepților, a tuturor sfinților și a tuturor îngerilor lui Dumnezeu.

Iar dacă este Împărăteasă, are de la Prea Sfântul Dumnezeu și putere foarte mare ca să ne ajute nouă, să ocrotească lumea, să vie în ajutor și celor mici și celor mari, și celor bogați și celor săraci, și celor înțelepți și celor simpli, și celor bolnavi și celor sănătoși, și tututror credincioșilor, fiind în același timp Mama noastră din ceruri.

Ferice de creștinii care, îndată după Sfânta Treime, o cinstesc pe Maica Domnului, din toată inima și oriunde se duc, zicând așa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale și ale tuturor Sfinților Tăi, miluiește-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)“.

Am să vă spun o istorioară, ca să vedeți cât de grabnică ajutătoare este Maica Domnului celor care o au pe dânsa ca pe o mamă și o cinstesc ca pe o Maică a lui Dumnezeu Cuvântul, și cât de aproape este de cei ce cred în ea și o cheamă pururea în ajutor.

Era o femeie văduvă, căreia îi murise soțul încă de când era tânără și îi rămăseseră doi copilași. Și biata femeie avea o gospodărie, dar era și cinstitoare a lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, având în casa ei o icoană cu Maica Domnului purtând în brațe dumnezeiescul prunc. Și ea i-a învățat pe copii de mici să se închine, să zică Tată nostru, să zică Crezul și, deocamdată, măcar rugăciunile cele mai scurte către Maica Domnului. Și copiii întrebau, ca niște prunci ce erau: „Mamă, dar cine e aceea de pe icoană?“. Și ea le spunea: „Aceea e Mama voastră, adevărata voastră Mamă“. „Dar dumneata nu ne ești mamă?“. Ea zicea: „Nu, Mama voastră cea adevărată este în ceruri și o cheamă Maica Domnului“. „Dar cine e copilul acela pe care-l ține ea în brațe?“, întrebau ei. „E Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a zidit pe noi și Care a fost purtat în pântecele Maicii Domnului, pe Care L-a născut ea de la Duhul Sfânt și a fost Dumnezeu și om desăvârșit“.

Așa îi învăța biata mamă pe copii cine este Maica Domnului, și-i învăța pe dânșii din toată inima că Maica Domnului este adevărata Maică a lor. De aceea copiii, când se sculau dimineața, mai înainte de a vorbi cu mama lor, fugeau înaintea Maicii Domnului, făceau câteva metanii, ziceau Tatăl nostru și apoi rugăciuni către Maica Domnului, cinstind-o pe dânsa, așa mici cum erau, după puterea înțelegerii lor.

Iar odată biata femeie trebuia să se ducă să secere în țarină și nu avea cu cine să lase copiii. Dar avea obiceiul să lase copiii încuiați singuri în casa lor. Și așa a chemat copiii, le-a lăsat de mâncare și le-a spus: „Voi rămâneți acasă; eu mă duc la lucru, că am mult de secerat“. Iar copiii au întrebat: „Dar noi cu cine rămânem?“. „Iată, rămâneți cu Mama voastră“ – și le-a arătat icoana Maicii Domnului, înaintea căreia ardea candela. Și le-a mai spus: „Mama voastră rămâne cu voi și o să vă apere, dar voi să fiți cuminți și să vă rugați când o să fiți la nevoie, să strigați la ea, că ea vă apără!“.

Copiii s-au încredințat de la maica lor că nu rămân singuri, ci rămân cu Mama lor cea din ceruri. Și s-a dus biata femeie degrabă la treburile ei, pe țarină. Dar copiii rugându-se, mintea lor pururea se mișca și nu sta într-un singur gând. Deci au uitat de sfaturile mamei. S-au rugat ei un timp, apoi s-au apucat de jucării și au început să umble cu focul. Mama lor am spus că îi încuiase în casă, ca să nu iasă afară și să nu plece de acasă, știind că abia peste o jumătate de zi se va întoarce înapoi. Și copiii, umblând cu focul, casa a luat foc. Și ei, când au văzut că au luat foc hainele din casă, covoarele și ce mai era în ea, și când au văzut că toată casa a luat foc și nimeni nu putea sări să-l stingă, că era vară și oamenii erau plecați la lucru, au fugit la icoana Maicii Domnului, s-au prins cu mâinile de icoană și strigau: „Mamă, nu ne lăsa!“. Și – o, minunile tale, Maica lui Dumnezeu! – casa a ars toată, dar focul nu s-a atins de peretele pe care era icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu împreună cu acești doi copilași!

Femeia a auzit în țarină, că i-a adus vestea cineva: Măi femeie, să știi că ți-a ars casa! Iar ea, săraca, zice: „Vai de mine, că am lăsat copiii în casă!“. Dar acela nu știa să-i spună de minunea ce s-a întâmplat cu copiii, ci-i spuse numai atâta: Du-te, că am auzit că este scrum casa ta! Ea când a auzit, biata, știind că a încuiat copiii în casă, a luat-o la fugă, că-i ieșea inima de alergare și de spaimă. Și când a ajuns la marginea satului, a întrebat: „Mi-a ars casa?“. Da, i se spuse, ți-a ars casa, s-a văzut la dumneata foc mare și s-au dus oamenii să-l stingă, dar casa a ars. Iar ea a strigat: „Maica Domnului, cum de ai lăsat copii mei, că eu în seama ta i-am lăsat!“. Și văitându-se și plângând, alerga aproape ca nebună. Și când a ajuns, văzu cum se uita toată lumea la o minune preaslăvită: casa arsese, dar peretele cu icoana Maicii Domnului era neatins și copilașii se țineau cu mâinile de icoană și strigau: „Mamă, mamă!“. Și văzând aceasta biata femeie, s-a aruncat prin foc la icoana Maicii Domnului și cu mare recunoștință a mulțumit Maicii Domnului că pe acei prunci, pe care îi încredințase ei, i-a păzit sănătoși.

Aceasta v-am spus-o ca să vă arăt că cine are mamă și ocrotitoare pe Maica Domnului, ea îl va apăra și pe el, și pe copiii lui, și vitele lui, și toată agoniseala lui. Să aveți această credință întotdeauna, să nu vă lipsească acatistul și cinstitul paraclis al Maicii Domnului din casă, și ori la ce scârbă veți ajunge, ori la ce necaz, chemați pe Maica Domnului din toată inima și negreșit pururea va fi de față, cu grabnicul ei ajutor, cu preasfintele și preaputernicele ei rugăciuni.

Să știți că nu există suflet sub cer care și-a pus nădejdea în Maica Domnului și să rămâie rușinat până la urmă. Prin rugăciunile ei va avea în veacul de acum liniște, alinare, acoperire și sprijinire, iar în vremea morții mila Maicii Domnului nu îl va lăsa; și în ziua judecății, Maica Prea Sfântă va sta în genunchi înaintea Prea Sfântului și Prea Dulcelui ei Fiu și Dumnezeului nostru Iisus Hristos și va zice: „Doamne Dumnezeule și Fiul meu, acest suflet necăjit, chiar dacă a greșit, dar pururea mi-a cerut să mă rog Ție. Iartă-l, miluiește-l și fă cu dânsul milă“. Și așa vom câștiga prin rugăciunile Maicii Domnului milă și în veacul de acum, și în vremea morții, și în ziua judecății. Amin!

(Arhim. Cleopa Ilie)

https://doxologia.ro/

Neamul Romanilor, Ortodoxie

Profeția Părintelui Justin: “Prin ce-am trecut noi dar prin ce-o să treceţi voi! Acele vremuri deja le-aţi început…”

 

– Parinte, cum sfatuiti poporul sa procedeze cu privire la aceste vaccinuri criminale care se vor impune cu forta, asupra copiilor nostri si asupra mamelor insarcinate, si poate pe viitor asupra tuturor?

– Dragii mei, e greu sa dai un raspuns unui popor intreg, pentru ca nu avem decat solutii dureroase, pentru ca aceasta este realitatea in care traim, foarte, foarte dureroasa. Am spus de la inceputul anului ca trebuie sa ne pregatim pentru martiraj si mai mult de atat nici nu as mai fi avut de grait, dar oamenii sunt neputinciosi cu duhul si cu mintea ca sa inteleaga. Nu e usor sa traiesti in ziua de azi. Dar daca Domnul asa a binevoit ca noi sa suferim aceste vremuri, apoi trebuie sa ne supunem si sa primim cu bucurie toate cele ce vin asupra noastra, ca din mana lui Dumnezeu, si nu a vrajmasului. E mai greu acum, pentru ca ne-am invatat cu comoditatea, cu televizorul si cu toate mofturile si libertatile; ei bine, dragii mei, abia acum se vede efectul daunator al acestor libertati ne-au slabit puterile sufletului. Mintea este ingreuiata, trupul slabit si datorita alimentatiei otravite cu care ne hranesc mai marii nostri, si nu suntem obisnuiti sa purtam niciun fel de razboi, nici duhovnicesc, nici trupesc. De aceea, va rog sa nu mai cautati solutii. Solutii omenesti nu sunt, dragii mei! Solutia este moartea pentru Hristos. Tata pe fiu si mama pe fiica va da la moarte. Iata ca asistam la implinirea acestei proorocii. Daca mama va lasa copilul sa fie vaccinat, este ca si cum l-ar da la moarte. Am spus de mai multe ori sa luam modelul lui Brancoveanu, care cu marime de suflet privea mucenicia fiului sau cel mic, Matei. Invatati copiii sa traiasca in legea crestineasca, aceste obiceiuri sa le deprinda mai cu seama; nu mai e nevoie de nicio alta stiinta, de nicio scoala; prin orice mijloace copiii nostri sunt otraviti nu numai cu aceste vaccinuri, ci cu atatea informatii mincinoase la adresa creatiei lui Dumnezeu, cu calculatorul si cu tot soiul de filme, care ofera copilului o educatie antihristica. Daca nu aveti unde sa va retrageti din societatea aceasta potrivnica lui Dumnezeu, stati fiecare la locurile dumneavoastra si marturisiti pe Hristos, opunandu-va tuturor masurilor viclene de exterminare a omului. Pentru ca asta tanjeste vrajmasul sa faca, sa distruga faptura lui Dumnezeu. Invidia lui cea mai mare, aceasta este crearea OMULUI: De ce il iubeste Dumnezeu atat de mult pe om? Tocmai de aceea ar trebui sa prindem putere si curaj, pentru ca daca suntem asa de tare luptati si impresurati din toate partile de atatea primejdii si nevoi, inseamna ca si invidia vrajmasului se mareste datorita dragostei lui Dumnezeu sporite fata de noi, chipul si asemanarea Sa. Dar iata cat de mult ne iubeste Dumnezeu ca inca mai rabda toate pacatele si faradelegile noastre. Numai dracul nu intelege mila si iertarea lui Dumnezeu, ca daca ar fi inteles-o, cred ca s-ar fi pocait si el.

De aceea va zic aveti incredere ca Domnul va va da putere sa marturisiti pentru El. Traim intr-o lume anarhica, intreaga clasa politica este vrajmasa a lui Hristos si slujitoare raului, de aceea numai simpla noastra vietuire, fara sa abdicam de la principiile noastre crestine, este o marturisire si o mucenicie de zi cu zi.

Asadar: Nu primiti acest vaccin si nimic ce aduc nou puterile politice de azi. Evreii conduc lumea si americanii lucreaza pentru ei si cred ca au ajuns sa o stapaneasca deoarece nu mai au nicio sfiala; totul este la vedere si sunt constienti ca nu mai au niciun adversar de temut si lupta pentru exterminarea populatiei, ca cei putini care vor ramane sa se inchine lor. Acum ei studiaza si fac trierea iar modul prin care vor distinge oamenii intre ei sunt cipurile. Ai sau nu ai cip? Caci in fond cipul ce este? O arma impotriva omului. Iar noi nu mai avem arme; tineretul nostru este obosit, incat chiar sa vrea sa se ridice din vraja in care traieste, nu mai are putere. Singurele noastre arme sunt numai cele duhovnicesti: rugaciunea, smerenia, dragostea, dar si marturisirea. Nu se poate dragoste fara marturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi daca ne temem sa marturisim adevarul, ce jertfa mai avem? Sau daca nu ne pasa de aproapele nostru care este in nestiinta si noi nu il informam si il lasam sa cada prada acestui sistem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai lupta astazi sa trezeasca pe fratele lor, care nu au ramas nepasatori fata de viitorul unei natii si al unei Biserici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dumnezeu, care isi pun viata pentru fratii lor.

De aceea, mamelor, educati-va crestineste copiii si nu ii lasati necontrolati! Nu ii lasati sa isi faca mendrele lor, nu ii lasati prada educatiei acestei societati, pentru ca le-ati asigurat si moartea sufleteasca, dar iata ca si pe cea trupeasca! Mai degraba iesiti din mijlocul acestei societati si va cresteti copiii in dragoste si simplitate. Saracia si greutatile va vor intari mai mult si mintea, si sufletul, si trupul. Nu vedeti ca prin atatea libertati si drepturi ale copilului, ei ajung sa aiba dreptul de a ti-l ucide, dreptul de a distruge o natie?

– Sf. Apostol Pavel spune sa ne supunem stapanirilor si mai marilor nostri? In ce masura ne mai putem supune in astfel de conditii?

– Tot Sfantul Pavel spune sa ascultam de Dumnezeu mai mult decat de oameni. Nu mai avem de cine asculta, dragii mei, decat numai de Dumnezeu. Diavolul s-a intrupat in acest sistem politic si se lupta cu noi prin ei, mai aprig ca niciodata. Iti ofera mai intai toate pricinile pacatuirii: carciumi si alcool, dezmat si imagini cat mai desfranate, amuzament si libertati de tot soiul. Asa se alege un conducator: prin harul lui Dumnezeu si vointa natiunii, nu? Dar acestia ce har de la Dumnezeu sa aiba? Acestia sunt lupi rapitori, nu mai este o stapanire aleasa, este o stapanire antihristica, potrivnica lui Hristos. Daca se impotriveste lui Hristos, glasul acelei stapaniri nu va mai fi unul de ascultat. Ce stapanire este aceasta care ne da paine otravita sa mancam? Care ne ucid copiii? Nu vedeti ca au inceput cu copiii, cu sufletele acestea nevinovate? De ce? Pentru ca ii ucide nevinovatia copiilor. Cu martirajul copiilor a inceput Biserica lui Hristos, cu martirajul pruncilor, iata ca incepe si prigoana acestui veac de pe urma. Dar socotesc ca jertfa nevinovata a acestor copii nu va fi nelucratoare, ci ea va da putere alesilor Bisericii lui Hristos. Si cred ca va fi o incununare a crestinismului prin jertfa copiilor nevinovati. Este foarte periculos acum pacatul nestiintei; toti vedem pericolul in care ne gasim si suntem obligati sa ne informam si avem datoria de a informa si pe ceilalti frati ai nostri mai simpli si neajutorati. Nimeni nu va putea spune ca nu a stiut ca vaccinul acesta este ucigas… iar pentru cei care nu au stiut cu adevarat, pentru acestia Biserica, prin preotii si slujitorii ei, este responsabila si va raspunde pentru sufletele lor. Omul vine sa se formeze in Biserica si ce formare ii dam noi, daca propovaduim aceeasi invatatura cu a statului antihristic? Biserica nu ramane straina fata de toata conjunctura aceasta politica si sociala si este datoare sa se implice atat in societate cat si in politica, atata timp cat legile politice impiedica porunca lui Dumnezeu. Preotul, la hirotonie, jura ca se va supune lui Dumnezeu si poruncilor Lui, dar si stapanirii statale. Pai cui juram noi? Presedintilor si parlamentarilor care legalizeaza prostitutia si actele cu cip? Pai rolul preotului este numai sa cunune si sa inmormanteze? Nu. El este sarea pamantului si lumina oamenilor. Ce lumina mai aduce, daca el se supune legilor intunecate ale acestui veac? Iar daca tace, inseamna ca refuza sa aduca lumina oamenilor. Nu ei sunt urmasii apostolilor, carora Mantuitorul le-a poruncit: Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura(Mc. 16:15)? Nu le-a poruncit sa taca. Daca s-ar ridica o elita de preoti si de calugari, care intr-adevar sa se angajeze in slujba Adevarului, atunci s-ar mai schimba situatia. Iar prin aceasta schimbare eu nu inteleg imbunatatirea conditiilor de viata si nici macar a caracterului celor ce ne conduc, ci inteleg o schimbare in sufletele credinciosilor, o intarire a credintei care ne va da forta sa marturisim impreuna, ne va da unitatea si dragostea jertfirii. Important este sa ne opunem tuturor antihristilor si sa murim demn; sa nu avem o pozitie de lasitate. Iar poporul cum sa se mobilizeze, cum sa aiba tarie duhovniceasca, daca nu are lideri?

– Poate ca preotii acestia se tem sa nu fie inlaturati din posturile lor si astfel sa nu mai poata catehiza credinciosii pe care ii mai avea.

– Represalii au fost dintotdeauna si vor fi. Noi nu trebuie sa calculam cat timp de cateheza avem la dispozitie. Poate sa fie si o saptamana, dar sa imi fac datoria cu toata jertfelnicia fata de Evanghelia lui Hristos si neamul meu. Au fost 12 Apostoli si pana si acolo a intrat diviziunea, tradarea. Si ce catehizare este aceea daca taci? Pe mine nu trebuie sa ma ingrijoreze faptul ca ma va schimba si va trimite alt preot in locul meu, cu mult mai slab si care sa corespunda baremului. Daca patimim ceva pentru Hristos, mai mult folos vom aduce natiei. Jertfa naste viata. Nu este suficient sa marturisesti un adevar numai celui de sub epitrahilul tau, ci trebuie sa il propovaduiesti in auzul tuturor, avem datoria sa scoatem adevarul la lumina. Te mai poti retrage din strategie, dar cat dureaza aceasta strategie, mai? Sufera poporul asta de atata strategie si nu mai facem nimic. Sa nu confundam strategia cu depunerea armelor. Doar nu suntem facuti numai pentru zile bune; un razboi cine il mai sustine? Si cine sunt luptatorii? Nu noi cei din lumea aceasta de aici? De ce i se zice Biserica luptatoare? Luptatoare inseamna zi de zi sa sustii un atac impotriva puterilor intunericului. O asceza retrasa in individualitatea ei nu mai este un adevar marturisit in plenitudinea lui. Foarte frumos citeam la Evdokimov mai devreme: Biserica nu trebuie sa isi asume treburile concrete ale cetatii, dar constiinta crestina este chemata sa actioneze din plin pana si in chestiunile cele mai tehnice. Politica, economia, dezvoltarea sunt sferele comune in care credinciosii si necredinciosii se intalnesc. Si ce imensa sarcina aceea de a desavarsi lumea prin sobornicitatea calitativa a tuturora, de a insamanta in cultura lumina Taborului. Un om al luminii poarta o lumina care straluceste peste intreaga lume. Marii duhovnici spun ca orice asceza lipsita de dragoste si care nu este un sacrament al fraternitatii este desarta. Vorbind despre euharistie, Sf. Ioan Gura de Aur spune: Aici este odaia inalta in care au sezut ucenicii; de aici au plecat spre Muntele Maslinilor. Sa plecam si noi in cautarea mainilor de saraci, caci ele sunt pentru noi Muntele Maslinilor. Intr-adevar, multimea saracilor este asemenea unui codru de maslin sadit in casa lui Dumnezeu. De acolo curge uleiul de care vom avea nevoie spre a ne infatisa, precum fecioarele cele intelepte purtand lampile pline inaintea Mirelui[1].

Problema noastra cea mai mare acum este ca ne aflam intr-o bezna a ignorantei si socotim pacatul nestiintei un mare privilegiu. Generatia aceasta a ajuns la apogeul nihilismului. Si ce daca fac lucrul acesta? A! Nu-i nimic! Iei cipul Ei, n-are nimica!; slujesti cu catolicii: Ei, n-are nimica si tot asa… toate nu au nimic. Nihilismul a nascut acest libertinaj si aceasta stare te indreptateste pe tine cumva sa faci orice, ce vrei, sa amesteci lumina cu intunericul, sa mergi si cu Dumnezeu si cu mamona. In acest caz noi nu mai suntem ucenici al lui Hristos.

https://www.atitudini.com/2009/10/parintele-justin-parvu-s-a-ajuns-la-apogeul-nihilismului/

Ortodoxie

Dostoievski inainte de Dostoievski.

 

Un adevărat eveniment editorial trebuie socotită apariția, la Editura Polirom, a primului volum, masiv, de peste 600 de pagini, a scrisorilor lui F.M. Dostoievski, din intervalul 1837-1859. Îngrijirea ediției, traducerea, notele și studiul introductiv îi aparțin universitarului ieșean Leonte Ivanov, specialist reputat, căruia, pe lîngă excelente studii despre imaginea rusului în literatura română, Nicolae Milescu, Antioh Cantemir îi datorăm și o antologie de scrieri filozofice dedicate episodului Marelui Inchizitor, traduceri din nuvelele lui Tolstoi, din Jurnalul de scriitor al lui Dostoievski, din corespon­dența Mariei și a lui Antioh Cantemir ori din cea a lui Aksakov, cu informații foarte interesante despre Basarabia secolului al XIX-lea. De altfel, el provine dintr-o ilustră școală de slaviști, cea de la Iași, care se poate reprezenta prin nume de reputație în domeniu, precum Livia Cotorcea, Sorina Bălănescu, Emil Iordache, Marina Vraciu.

Manuscrisele dostoievskiene traversează România

Prezenta ediție este una științifică, avînd o prefață erudită și un aparat de note care nu lasă cititorul neorientat în vasta lume a Rusiei veacului al XIX-lea. Aflăm, mai întîi, saga manuscriselor marelui scriitor, dintre care îndeamnă la visare și poate hrăni un adevărat roman à la Umberto Eco manuscrisul-ciornă al Fraților Karamazov (evaluat la cîteva milioane de ruble de aur, dispărut în timpul revoluției bolșevice din 1917, despre care mai apar, cînd și cînd, vagi informații, ba în 1920, în Caucaz și Crimeea, ba în Constantinopol, ajuns apoi, după unele speculații, în posesia scriitorului Stefan Zweig, mare colecționar, care mai deține și două capitole din Crimă și pedeapsă). Acesta conținea nu doar „adnotările scriitorului pe marginea unor scene, a unor idei sau a unor eroi“, pasaje abandonate în versiunea tipărită, ci și „date privind continuarea poveștii Karamazovilor“.

Leonte Ivanov realizează cel mai amplu studiu de la noi despre soarta acestor manuscrise, adunînd la un loc o mare cantitate de date de­spre manuscrisele vîndute, despre cele distruse, sau pierdute. Un alt aspect extrem de incitant al prefeței sale se referă la posibile legături între opera marelui rus și spațiul românesc. Nu e vorba despre influența prozei sale asupra literaturii noastre (perspectivă care l-a interesat pe Dinu Pillat), ci de cîteva, puține, prezențe românești în viața și scrisul lui Dostoievski. Una dintre cărțile de căpătîi ale autorului Demonilor, consultată, după toate aparențele, încă din Siberia, a fost Povestea despre peregrinarea și călătoria prin Rusia, Moldova, Turcia și Pămîntul Sfînt a călugărului Partenie, tuns în monahism la Sfîntul Munte Athos, care îl va însoți pe scriitor în toate călătoriile sale în Europa și, mai ales, îi va influența fundamental romanele. Scriitorul a avut un proiect pe care îl numește cînd Ateistul, cînd Viața Marelui păcătos, iar unul dintre personaje ar fi trebuit să fie acest Partenie. Nefinalizat, acest proiect se va scurge apoi în marile romane; secvențe din viața lui Partenie vor trece în Frații Karamazov. În coresponden­ța lui, Dostoievski se referă nu o dată la această scriere, pe care o aprecia în primul rînd pentru „naivitatea mișcătoare“ a stilului, pentru firescul limbii. Ei bine, acest Partenie, ne spune Leonte Ivanov, se născuse la Iași, pe 14 noiembrie 1806, și soarta lui fusese legată de cea a comunității de staroveri refugiate în această zonă. (Leonte Ivanov este cel mai în măsură să ducă mai departe acest studiu, întrucît el a tradus, în 2014, prima parte, referitoare la Schisma în Biserica rusă, dintr-o amplă lucrare a lui F.E. Melnikov, Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi, și a publicat, în 2015, un prim volum intitulat Rușii lipoveni în studii și documente.) Prezența staroverilor în Ţările Române, în special în Moldova, leagă mai mult decît am crede cultura noastră de cea rusească din secolul al XIX-lea. E și acesta un studiu care rămîne de scris.

Să revin însă la Dostoievski. Nora lui, Ekaterina Petrovna, trăiește în Crimeea ocupată în 1941 de trupele germano-române. Retrăgîndu-se din cauza războiului, ajunge, împreună cu sora ei, să trăiască o vreme la Galați, de unde pleacă, prin Iași, spre Polonia. Acolo li se fură bagajele, în care se aflau unele documente ale familiei Dostoievski, precum caietele de însemnări ale Annei Grigorievna, a doua soție a scriitorului. Dar, cel mai important, Anna Petrovna, sora nurorii lui Dostoievski, notează că în seiful furat se aflau manuscrise prețioase, printre care și cel al Fraților Karamazov: „o adevărată bogăție, și toate au încăput pe mîinile bolșevicilor“. Prin urmare, toate aceste documente prețioase au străbătut România în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, pentru a dispărea, fără urmă pînă azi, în urma unui jaf petrecut în Polonia.

Începuturile unui scriitor foarte sărac

Primele scrisori datează din perioda de pregătire pentru școala militară și îi sînt adresate, într-un stil extrem de protocolar, tatălui autoritar. Cele mai semnificative din această perioadă sînt însă cele destinate fratelui, M.M. Dostoievski, pentru că aici asistăm la nașterea pasiunii pentru literatură a adolescentului Feodor. La 17 ani, citește aproape integral Balzac și freamătă de entuziasm: „Balzac e uriaș! Caracterele sale sînt opera minții întregii lumi. Nu spiritul veacului, ci milenii întregi au pregătit prin lupta lor un asemenea deznodămînt în sufletul omului“. (Verdict care i s-ar potrivi perfect lui însuși.) Urmează Faust de Goethe, Cromwell și Hernani de Victor Hugo. Îi știe foarte bine pe clasicii francezi, Racine, Corneille, despre care are observații precise și subtile, îl citește fervent pe Schiller („l-am învățat pe dinafară pe Schiller“), dar și pe Homer sau pe Seneca. Marea sa pasiune este însă Shakespeare, citit, cel mai probabil, în germană (alături de Biblie, Shakespeare va constitui lectura sa predilectă și după ispășirea celor patru ani de ocnă).

Interesant e că celălalt uriaș rus, Tolstoi, e drept că într-un eseu dogmatic de senectute, Ce este arta?, vorbea despre meritele inexistente și despre răul și neadevărul din piesele marelui Will. În fine, tînărul Dostoievski se inflamează pe teme literare și îi ține fratelui său adevărate lecții. Este atacat, încă de pe acum, de morbul literaturii și se visează scriitor. Începe să scrie și, bun cunoscător al clasicilor, nu ezită să spere că va ajunge ca ei; mereu dator, mereu împrumutînd de pe unde putea bani ca să acopere datorii mai vechi, începe să își prețuiască scrisul în bani. Speranțe și încredere are că va ajunge cîndva la liman, pentru că „Gogol primește și acum pentru o coală de tipar 1.000 de ruble de argint, iar Pușkin, cum știi tu însuți, vindea orice vers pe un cernoveț. De aceea, gloria lor, înseosebi a lui Gogol, a fost cumpărată prin ani de sărăcie și foame“. Glorie înseamnă bani; este foarte interesant cum Dostoievski și-a măsurat mereu scrisul sau mai bine zis calitatea, valoarea acestuia în bani.

Începe să publice în revistele vremii; banii vin cu țîrîita, dar capătă, treptat, un nume. Romanul Oameni sărmani îl face cunoscut. Scrie și prima versiune a nuvelei Dublul și are momente cînd nu îi ies socotelile cu îndărătnicul personaj Goliadkin: „Un ticălos, un ticălos fără pereche! Înainte de jumătatea lui noiembrie, nu e nicidecum de acord să-și încheie cariera. În momentul de față, a avut o explicație cu Excelența Sa și, poftim (de ce nu, la o adică), e gata să-și dea demisia. Iar pe mine, creatorul lui, mă pune într-o situație absolut nepotrivită“.

Aburii gloriei

Cu cîteva texte publicate, tînărul Dostoievski devine cunoscut. Începe chiar să aibă succes și, curios, acest succes i se cam urcă la cap. Cunoaște viața literară, culege destule aprecieri și se arată chiar îmbătat de propria glorie precoce: „Pretutindeni, un respect extraordinar, o curiozitate cumplită în ce mă privește“; sau: „Toți mă privesc ca pe un miracol. Nici nu apuc să deschid gura, că se și repetă prin toate colțurile că Dostoievski a spus cutare și cutare, că Dostoievski vrea să facă cutare și cutare. Belinski mă iubește la nebunie. Zilele acestea, s-a întors de la Paris poetul Turgheniev (probabil ai auzit) și de prima dată s-a atașat de mine cu un asemenea devotament, cu o asemenea prietenie, încît Belinski o explică prin aceea că Turgheniev s-a îndrăgostit de mine!“.  În plus, e conștient de valoarea cărților sale și nu ezită să o afirme: „Goliadkin e de 10 ori peste Oameni sărmani. Ai noștri spun că, după Suflete moarte, în Rusia n-a mai apărut nimic asemănător, că este o operă genială…“.

Tînărul scriitor are 24 de ani și totul pare a i se așterne înainte. Are succes, îi plac mondenitățile și are, mai ales, o uriașă încredere în propriile posibilități. În pofida problemelor financiare, a „robiei literare“ de care speră să scape, tot arvunindu-și textele înainte să le scrie și redactînd precipitat altele la comandă, Dostoievski este bine înfipt în viața culturală rusească. S-a pus pe un drum de la care nimic nu pare să îl abată.

Experiența ocnei. Nașterea marelui scriitor

Numai că nici nu apucă să se lase bine narcotizat de aburii succesului, că vine șocul, cezura vieții sale: în iunie 1849, este judecat pentru implicarea într-un cerc de utopiști socialiști și condamnat la moarte. Sentința se schimbă prin decizia țarului, dar condamnații trec printr‑un simulacru de execuție: vreme de 45 de minute, cît li se citește sentința, stau îmbrăcați în cămășile morții (nici o metaforă aici!) la minus 21 de grade și au conștiința că sînt ultimele lor clipe: li se anunță comutarea sentinței în muncă silnică abia în momentul în care sînt duși către eșafod, în ropotul tobelor. Ex­traordinară este scrisoarea către fratele său din 22 decembrie 1849, la cîteva ceasuri de la încheierea sadicei mascarade. Deși cu nervii întinși la maximum (experiența i-a întețit crizele de epilepsie de care va suferi toată viața), smuls dintr-o carieră care părea promițătoare, scriitorul pare a păstra rezerve de încredere: „Frate! Nu mi-am pierdut curajul și nu m-am prăbușit sufletește. Viața e viață peste tot. Se află înlăuntrul nostru și nu în exterior. Alături de mine vor fi oameni și a fi om între oameni și a rămîne astfel pentru totdeauna, indiferent ce nefericiri se vor abate, a nu-ți pierde curajul și a nu te prăbuși, iată în ce constă viața, în ce constă scopul ei“. Sînt cuvinte tensionate, scrise sub emoția proximității morții. Privește cu încredere viitorul sumbru și cea mai mare nenorocire i se pare posibilitatea de a nu mai pute scrie: „Da, în caz că nu voi putea să scriu, voi muri. Mai bine cincisprezece ani de temniță, dar cu pana în mînă“. În fine, afirmațiile lui sînt defintive, dar și pline de încedere: „Viața e un dar; viața înseamnă fericire, fiecare clipă putea să fie un secol de fericire. Voi renaște spre mai bine“.

Următoarea scrisoare păstrată datează din 30 ianuarie/22 februarie 1858. Dostoievski a ieșit din ocnă și este exilat la Omsk, unde e obligat să lucreze ca soldat. Nu prea a apucat să scrie în Siberia. Îi relatează fratelui, de la care nu a primit nici un semn, experiențele cumplite, dar și umanizatoare prin care a trecut. Și, mai ales, îi cere cărți. Cărți peste cărți, cu o foame explicabilă. A descoperit între timp Biblia și asta l-a schimbat. Are încredere în ceea ce avea să devină scrisul său, simte că experiența ocnei l-a tranformat: „…iar eu acum n-o să mai scriu prostii. Vei auzi de mine“. Ușor-ușor își recapătă drepturile, în primul rînd pe cel de a publica. Se interesează de viața literară, îi citește pe tinerii scriitori. Despre Tolstoi, ale cărui prime romane le apreciază, scrie sec: „L.T. îmi place nespus, dar, după părerea mea, nu va scrie mult“. Trăiește la limită, are mereu datorii, se însoară dintr-un soi de milă și respect, scrie prudent, o carte pentru copii și un roman comic. Anunță că a înceut să facă niște însemnări despre anii de ocnă (viitorul roman Amintiri din casa morților). În orice caz, e plin de încredere în posibiltățile sale, știe ce zace în el și e sigur că nu are cum să rateze. În fine, în 1859, capătă dezlegarea de a reveni în Sankt Petersburg și se reintegrează în viața literară.

Aici se oprește acest prim volum al Scrisorilor lui Dostoievski, cuprinzînd perioada devenirii marelui scriitor. Leonte Ivanov are grijă să deslușească, în notele și comentariile dense, nu doar aspecte privitoare la corespondenții lui Dostoievski, la mediul cultural și politic al epocii, ci și la modul în care diferite evenimente și persoane intră apoi în opera scriitorului. Și pe bună dreptate: aparținînd unui uriaș scriitor, orice rînd va fi citit ca refracție a operei sale. Cînd discutăm despre unul dintre cei cîțiva scriitori-profeți care definesc umanitatea într-o manieră liminală, este imposibil ca biografia lui să nu capete aspectele unei hagiografii în care orice element devine semnificativ.

Traducerea realizată de Leonte Ivanov reprezintă un eveniment editorial și merită tratată ca atare.

Dostoievski înainte de Dostoievski. Corespondența de tinerețe

 

Miscarea Legionara, Neamul Romanilor, Ortodoxie

Sfintita Mucenica si Martira Nicoleta Nicolescu. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

Torturată, violată şi apoi trezită din nesimţire şi conştientă, Nicoleta a fost aruncată în flăcările crematoriului, jertfa sa rămânând întipărită cu litere de foc în cartea istoriei neamului românesc, alături de martiriul sfinţilor închisorilor: Virgiliu Maxim, Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Aspazia Oţel Petrescu, părintele Iustin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Arsenie Boca şi mulţi, mulţi alţii. Sunt jertfe pe care nu avem dreptul să le dăm uitării, sunt sfinţi pe care trebuie să-i cinstim, sunt icoane ale mântuirii neamului românesc, în faţa cărora ne plecăm astăzi genunchii.

Arestată în 1938, Nicoleta Nicolescu fusese schingiuită în beciurile Prefecturii Poliţiei Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud. Iată, mai jos, câteva crâmpeie din cumplitele chinuri pe care le-a trăit această eroină, înainte de a pleca la Domnul:

„Într-o celulă de la subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tăiat măcelăreşte ca să i se ia viaţa grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii şi schingiuitorii ei, refuzând să moară repede, aşa cum sperau ei. Încă mai respira şi cuţitele negre banditeşti, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încăpăţânat să rămână pe viaţa asta, încăpăţânat să mai respire încă, până la ultimul strop de viaţă. Imagine dantescă de care gâzii cei fioroşi s-au îngrozit… Aruncată apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeţi şi târnacoape îngropătoare de alte vieţi tinere în pădurea Pantelimon, fusese transportată la Crematoriu.

– Nu moare mă! Nu moare!… Nu vrea să moară!…

În spatele Crematoriului, maşina se opri. Undeva mai pe dreapta, o uşă dosnică ce duce în incintă. Mecanicul de serviciu Ion Cerchez o deschise:

– Actele de…

– Care acte? – îi tăie repezit întrebarea unul din agenţi. N-are nevoie dă ele un’ să duce… Cară-te…

– Da, dar ştiţi, corpul trebuie înregistrat…

– S-a făcut de delegaţii Prefecturii: Siguranţa Statului.  Ştim noi ce trebuie… Cară-te de-aici…

Pus în faţa autorităţilor „statului”, mecanicul deschise larg uşa şi se dă într-o parte, lăsându-i să intre – vrând-nevrând – pe cei doi asasini: Pavel Patriciu, Comisarul Prefecturii de Poliţie din Bucureşti şi agentul Iuliu Horvath.

Torturată şi arsă de vie la crematoriul din Bucureşti

Sacul atârna greu… Roşit de sângele pierdut al victimei, l-au apucat cu grijă de colţuri, să nu se murdărească, şi au intrat în Crematoriu, cotind la stânga, pe  culoarul palid luminat.

– Stai aşa!… Las-o jos că m-am pătat. Să schimb mâna…

Sacul fu trântit pe podeaua de beton, ca o povară apăsătoare şi, în cădere, gura legată i se deschise. Capul Nicoletei se revărsă înafară, la viaţă parcă. Horcăia în sânge încercând să respire şi ochii priveau straniu la cele trei personagii, înmărmurite la vederea ei încă în viaţă… Era aproape de ora 23…

Puţin mai apoi, în cuptorul cu nr. 1, rezervat permanent victimelor legionare, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza, refuza să moară, parcă în ciuda călăilor…

Dintr-odată, nu se mai auzi nimic. Se făcu linişte, o linişte mormântală şi apăsătoare… Pe obrazul mecanicului de la Crematoriu, Ion Cerchez, se prelinse pe nesimţite o lacrimă şi încercă iute să şi-o ascundă cu mâna.

– A murit!… Ai văzut?!… Ţi-am spus eu…

Din coşul cuptorului cu nr. 1, fumul albăstrui se răspândeşte ca o perdea subţire deasupra oraşului cufundat în noapte, vestind mişelia cea mare… O viaţă de cruciată se stinsese în flăcări, pe rug… Din cer, stropi de ploaie încep să se reverse deasupra pământului ca la o comandă şi trăsnetele lui Dumnezeu încep să  biciuie văzduhul cu fulgerări mânioase; dar focul iudelor, ascuns, pâlpâie neatins corpul martirei…” (fragmente din cartea „Martirii ne veghează din ceruri” de Nicolae Niţă)

Scriitorul Ciprian Voicilă evoca, în cuvântul rostit la conferinţa dedicată Sfinţilor Închisorilor din martie 2013, sfârşitul cutremurător al Nicoletei Nicolescu, descris de vechea sa prietenă, Sofia Cristescu, în textul autobiografic intitulat  „Cetăţui sfărâmate”:

„Au dus-o cu o maşină în afara Bucureştiului şi, trăgând pe dreapta, au împuşcat-o. Au învelit-o într-o pătură şi au pornit din nou maşina. Au dus-o la crematoriu. Au ars-o, însă Bunul Dumnezeu a făcut ca cenuşa ei, ca de altfel şi a unor băieţi arşi acolo (echipa lui Miti Dumitrescu) să fie pusă în loc sigur de un suflet de creştin. El scrisese pe eticheta pusă în urnă: Necunoscută adusă în noaptea de 10 iulie din ordinul Siguranţei. Pentru că ne întrebam dacă este cenuşa ei cu adevărat, Bunul Dumnezeu a făcut ca atunci când am răsturnat borcanul într-un săcuşor de pânză verde şi l-am legat cu tricolor, să sune ceva: erau înşirate pe un ac de siguranţă o iconiţă cu Maica Domnului şi una cu Sfântul Nicolae, pe care le purta prinse dedesubt şi care erau acum corojite, dar destul de clare.”

Şi „Acatistul Sfinţilor Români din închisori” aminteşte de jertfa acestei sfinte muceniţe a neamului românesc, care se alătură jertfei tuturor muceniţelor ucise cu bestialitate în temniţele comuniste:

Condacul al 11-lea:

Cumplita prigoană cea cu mânie pornită asupra voastră n-a cruţat nici firea femeiască cea slabă şi, întocmai muceniţelor de demult, mulţime de femei cu îndrăzneală au mărturisit dragostea lor pentru Hristos şi neam, şi chinurile au răbdat cu bucurie, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Îngrozitu-s-au credincioşii văzând adus spre ardere un trup de femeie schingiuit, iar călăii cei cu inima de piatră, nicicum luând seamă că acela viată mai avea într-însul, cu grăbire l-au aruncat în cuptor şi vaiete surde din flăcări au răsunat, iar noi cutremurându-ne de unele ca acestea cu frică grăim:

Bucuraţi-vă, trupuri firave cu suflet călit.

Bucuraţi-vă, că pe Hristos cu îndrăzneală aţi mărturisit.

Bucuraţi-vă, că muceniţelor din vechime v-aţi asemănat.

Bucuraţi-vă, că multe feluri de chinuri aţi răbdat.

Bucuraţi-vă, că batjocuri şi loviri aţi primit.

Bucuraţi-vă, că spânzurându-vă, cumplit v-au strujit.

Bucuraţi-vă, că spre împuşcare pieptul vostru l-au dat.

Bucuraţi-vă, că mâinile soldaţilor pe arme au tremurat.

Bucuraţi-vă, că trupurile v-au bătut până la sânge.

Bucuraţi-vă, că de suflete nu s-au putut atinge.

Bucuraţi-vă, cu Sfinţii acestui neam prigonit.

Bucuraţi-vă, toţi care în credinţă aţi murit.

Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

10 iulie – Martiriul Nicoletei Nicolescu