Editorial

Alexandru Petria – Schizofrenia corectitudinii politice!

 

Mi-s urâți până la greață fasciștii, dar mi-e mai prieten adevărul decât retorica propagandistică a presei americane. Și se observă din nebunia în curs cine este vinovatul real al frământărilor de peste Atlantic.

Aducere aminte- de ce au ieșit din cavernele lor fasciștii? Fiindcă niște dezaxați, amatori de corectitudine politică, au decis scoaterea dintr-un spațiu public a statuii generalului Robert E. Lee, erou Confederat. A urmat tragedia de la Charlottesville, în condițiile în care fasciștii au protestat împotriva demolării statuii, iar tefeliștii de acolo au organizat o contramanifestație, ca promotori ai rescrierii istoriei după placul lor. Cauză și efect.

E cert că tefeliștii (folosesc termenul încetățenit în .ro) n-au învățat nimic din nenorocirea de la Charlottesville. Și anume că nu e indicat sa te joci cu sentimentele oamenilor, cu cutumele și credințele lor, să modifici urmele trecutului după cum ți se năzare. Faptele aberante atrag reacții aberante, ca magnetul pilitura de fier. Iar întâmplările au potențialul să scoată din sărite și oamenii pașnici, nu numai extremiștii.

La ora actuală actuală, Martorii Corectitudinii Politice demolează sau cer să se demoleze alte statui, ale altor eroi sudiști, deoarece le aduc aminte de vremurile sclaviei. Se joacă idiot cu focul. Spectrul războiului civil nu e o himeră, la câte arme are populația.

Președintele Trump a avut dreptate, când a învinuit ambele tabere. Că declarația lui a isterizat tefeliștii, era previzibil. Ei au fost învățați, în anii mandatelor lui Obama, ca să fie acceptată orice pretenție feministă, a negrilor, lesbi și homalăilor, să nu li se conteste nimic. Ca orice râgâială de-a lor să devină literă de lege.

Ce concluzie avem de tras noi, după evenimentele din S.U.A? Aceasta: pe fondul globalizării, corectitudinea politică e o nouă ciumă, după fascism și comunism, care încă nu și-a arătat întregul potențial distructiv, dar simptomatologia totalitară este apăsată, fiind un pericol pentru existența națiunilor. Și că e de datoria fiecărui om responsabil să lupte pentru stârpirea anomaliei. Primul pas de acțiune: votarea la Referendum, pentru înscrierea în Constituție a faptului că doar uniunea dintre o femeie și un bărbat poate sa reprezinte o căsătorie. Următorul- desființarea tuturor organismelor statale care se ocupă de discriminare, ca promotoare ale corectitudinii politice, cât și a ong- urilor cu interese în problemă. În rest, avem vreme să ne mai gândim pe parcurs.

Miscarea Legionara

Sfintii Inchisorilor Comuniste – Martiriul lui Nichifor Crainic. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

L-am cunoscut pe Nichifor Crainic. Era scos din Zarcă şi se îndeletnicea cu spălarea veselei. Era un om contestat, chiar hulit. I se puneau în sarcină tot felul de fărădelegi: că e turnător; că e apostat, lepădându-se de credinţă pentru un polonic de mâncare, că a ajuns să-i dezguste până şi pe torţionari. Care e adevărul, nu ştiu. Ceea ce ştiu e că am vorbit cu el, nu o dată, că era un om care accepta munca, aceea de spălător de veselă, fără să o considere incompatibilă cu statutul lui anterior, de intelectual de marcă, şi că accepta dialogul în mod deschis, cu oricine.

Prilejul apropierii noastre a fost unul aparte. „Domnule Profesor, eu sunt acela care urma să vă faciliteze strămutarea de la familia pretorului care vă găzduia, la Mănăstirea Hodoş Bodrog.”

S-a uitat lung la mine şi a oftat. „Nu a fost să fie.” Am vorbit apoi despre literatură, despre”Cercul literar” de la Sibiu, despre resurecţia baladei. I-am recitat „Mistreţul cu colţi de argint”. Era impresionat. Părea sensibil – era chiar – şi părea gata să se şi căiască. Încă odată, nu ştiu ce e adevărat şi ce nu, din cele ce i se pun în sarcină şi nici nu mă interesează. În condiţii anormale şi oamenii, mai devreme sau mai târziu, devin anormali.

Cazul Crainic e însă unul aparte. Mi-a fost dat să-l întâlnesc la baie, complet dezbrăcat. Alcătuire disproporţionată. Capul, mare; trunchiul şi mai ales abdomenul şi cele de sub el, nefireşti; membrele inferioare, scurte; pielea, căzută în şorţuri. Văzându-l, într-o fărâmă de clipă am realizat un fapt. Fiziologia omului acestuia, ca şi inteligenţa lui, sunt deosebite de ale noastre. Metabolismul lui e altul, necesităţile lui sunt altele, suferinţa lui e alta. Nimeni nu are dreptul să-l judece ca om al instinctelor. Că instinctele i-au fost puternice, nu mă îndoiesc. Instinctele nu sunt însă subsumabile planului etic. Ele nu sunt morale sau imorale, după cum nu este morală sau imorală culoarea ochilor.

Dimpotrivă, ele reprezintă firescul, legea pusă de Dumnezeu în adâncul fiinţei. Că există şi devieri ale instinctelor, nu mai frecvente decât cele ale raţiunii, este adevărat. Aceasta e însă o altă problemă, fără vreo legătură cu Nichifor Crainic.

De bună seamă, Nichifor Crainic nu poate fi dat exemplu de probitate morală. Nu voi putea uita totuși faptul mărturisit de Nistor Chioreanu, cum că acest om, potrivit cu el în celulă pentru a-l iscodi în legătură cu apartenența lui Lucian Blaga la Mișcarea Legionară, noaptea, când socotea că ceilalţi deţinuţi din celulă dorm, se cobora din pat, îngenunchia şi se ruga, plângând cu suspine.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/

Editorial, Filosofie, Neamul Romanilor

Petru Dumitreasa – Din gandirea filozofica a lui Eminescu.

 

Îndeobşte, Eminescu este considerat a fi marele nostru poet îndurerat în faţa problemelor vieţii, marele poet pesimist, care şi-a exprimat amara sa concepţie în versuri nemuritoare. Cu cît pătrundem însă opera lui Eminescu mai în întregimea ei, rămînem impresionaţi de varietatea problemelor şi de amestecul de atitudini, care nu ne lasă cu privirea la un singur punct de vedere.

Recunoscut de a fi avut o vastă şi variată cultură clasică, Eminescu este apreciat şi pentru temeinicia şi aprofundata sa cultură filozofică, fiind una dintre personalităţile marcante ale culturii noastre şi ale gîndirii româneşti din trecut. Cultura individuală a lui Eminescu era la nivelul culturii europene a timpului său. Prin deosebita sa stăruinţă de a citi, a ajuns un bun cunoscător al filozofiei. A studiat cu predilecţie pe marii filozofi: Platon, Kant şi Shopenhauer, fiind totodată un bun cunoscător al credinţelor religioase mai cu osebire a celei creştine şi a celei budiste. Din materialul concret cules cu osîrdie, Eminescu şi-a format înalta abstracţiune, care în poeziile lui deschide adesea “orizontul fără margini al gîndirii omeneşti”. În cunoştinţele sale şi-a asigurat treptele succesive care să-i permită a se ridica la o contemplare generală a lumii şi a vieţii. Din ale sale versuri caracteristice, se desprinde profunda emoţiune asupra începuturilor lumii.

“La-nceput pe când fiinţa nu era, nici nefiinţă,
Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Cînd nu se-ascundea nimica, deşi tot era ascuns,
Cînd pătruns de sine însuşi odihnea Cel nepătruns”.

(Scrisoarea I-a)

Eminescu s-a întrebat de multe ori asupra sensului vieţii omenesti. Si-a dat perfect de bine seama, că problema vieţii a frămîntat si frămînta pe tot omul, indiferent de poziţia sa pe scara ierarhiei sociale:
“Începînd la talpa însăsi a mulţimii omeneşti,
Şi suind în susul scării pân-la frunţile crăieşti,
De-a vieţii enigma îi vedem pe toţi munciţi”.

(Scrisoarea I-a)

Dacă in nazuinţa de a desluşi enigma vieţii n-a fost pe deplin satisfăcut, în forma îndoielnică, s-a exprimat:
“Şi cînd propria ta viaţa singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bata alţi capul s-o pătrunda cum a fost?”

(Scrisoarea I-a)

Că viaţa genialului poet n-a fost a efemerului şi că viaţa lui s-a desfaşurat în continua “tendinţa către nemărginit şi în setea de absolut”4, ne-o confirmă exclamarea:
“Din chaos, Doamne am-apărut,
Şi m-aş întoarce in chaos…
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos”.

(Luceafărul)

Se vădeşte aici aspiraţia spre repaosul absolut, prin eliberarea de suferinţe. Aceasta este rezultatul influenţei budiste, cu credinţa în nirvana şi a filozofiei indiene, popularizată prin intermediul filozofiei pesimiste shopenhaueriene.
În opera sa, Eminescu n-a primit influenţele culturii fără a le filtra prin prizma personalităţii sale; dimpotrivă, le-a interpretat într-o formă proprie, originală. Dacă în poezia lui Eminescu se recunoaşte o filozofie pesimistă, temele principale fiind sub înrîurirea metafizicii lui Shopenhauer, progresul este o himeră; în activitatea sa practică, Eminescu admitea progresul şi lupta pentru el. Această contrazicere o întîlnim mai ales în activitatea de ziarist militant a lui Eminescu, dar şi în poezie, spre exemplu:

“Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!”
(Ce-ţi doresc eu tie, dulce Românie)

In activitatea sa de ziarist militant, Eminescu face dovada unui naţionalism echilibrat, alături de credinţa în posibilitatea progresului, chiar daca acest progres este lent, strîns legat fiind de datinile strămoşeşti şi de firea poporului. In orice caz este un progres care implică ideea unei ameliorări ce contravine crezului pesimist, în zădărnicia tuturor formelor de organizare a vieţii.

Este veche întrebarea, dacă Eminescu are o concepţie filozofică a sa proprie? Titlul de filozof – zice I. Petrovici – se acordă unui creator de concepţii originale despre lume şi viaţă care construieşte un sistem propriu de gîndire şi inedit. Originalitatea filozofică a Luceafărului poeziei noastre a fost văzuta ca “o sensibilitate cerebrală care cheamă viziunea poetului, imaginaţia, care dă culoarea, ritmul si armonia, forma totală fiind expresia poetică ce contopeşte într-o unitate, o lume văzută şi simţită şi o lume ideală”.

Dacă unui profesor de filozofie şi autor de cărti nu i se cere originalitate filozofică, la rîndul său poetul este dispensat de unitate si consecvenţă în înfăţişarea unei concepţii de viaţă, cerinţă impusă unui doctrinar sistematic şi teoretician. Chiar şi unii mari filozofi (ex. Kant si Nietsche) şi-au schimbat atitudinile şi concepţiile, în evoluţia lor. E drept însă, ca dupa toate prefacerile intelectuale, ambii acesti gînditori, au rămas, fiecare în parte, la cîte o unică concepţie şi definitivă. La Eminescu este vorba însă despre adoptarea simultană de concepţii diverse, întrucît afişarea unei atitudini corespunzătoare uneia dintre concepţii n-a dus cu sine abandonarea alteia. Dacă consecvenţa, în ceea ce priveşte ideologia, nu este reclamată poetului pentru opera lui considerată în întregime, nu i se poate acorda nici prea multă libertate, care să lase astfel impresia lipsei de personalitate.

În opera lirică a lui Eminescu sînt numeroase şi lapidare formulări ale concepţiei shopenhaueriene, spre exemplu, în “Mortua est”, în “Împarat si proletar”. Faţă de aspectele shopenhaueriene i s-a obiectat lui Eminescu contrazicerea de a fi proslăvit trecutul si militantismul său politic, care presupunea preferinţa unor forme sociale faţă de altele şi credinţa în realitatea progresului, fie el oricît de limitat.

Începînd cu I. Scurtu, a fost cercetată şi influenţa izvorului filozofic a lui Hegel, în opera eminesciană. După Hegel, istoria universală înfăţişează procesul de devenire a spiritului la conştiinţa însemnătăţii sale şi precum sîmburele poartă în sine întreaga natură a pomului, tot astfel cele dintîi apariţii ale spiritului conţin virtual istoria întreagă.

Despre filozofie – arată Hegel – că cercetează numai strălucirea ideii, care se reoglindeşte în istoria universală şi care ne dă convingerea, că tot ceea ce s-a întîmplat si se întîmplă zi de zi, nu numai că vine de la Dumnezeu, dar este însăsi fapta lui Dumnezeu. În lumina concepţiei panteiste, hegeliene, întreaga evoluţie istorică se înfăţişează ca o continuă ascensiune a omenirii spre comuniunea cu divinitatea, prin farmecul misticismului revoluţionar.

La Berlin, cu situaţia şcolară limpezită, Eminescu s-a înscris la facultate, decis fiind sa studieze conştiincios, spre a-şi lua un doctorat cu caracter istoric, filozofia servindu-i metoda de cercetare. În caietul de înscriere era cuprins si cursul asupra dezvoltării şi criticii filozofiei hegeliene, despre a cărui frecventare mărturisesc manuscrisele cu notiţele luate chiar din ziua începerii cursurilor. Cu condiţia ca după studiile la Berlin (1872-1874) Eminescu să-şi ia doctoratul, T. Maiorescu intenţiona să-l propună spre a fi numit la catedra de filozofie la Universitatea din Iaşi.
Pe linia filozofiei istoriei a lui Hegel, se înscrie atitudinea luată de Eminescu în scrisoarea adresată lui Dimitrie Brătianu. Ca si ziarul Românul din Bucureşti, prin D. Brătianu, Albina din Pesta, Telegraful Român din Sibiu, Curierul de Iaşi au scris despre mişcarea de la Putna, la 400 de ani de la tîrnosirea mănăstirii, publicînd apeluri însufleţite. Eminescu a fost intre organizatorii serbării de la Putna. Serbarea nu era concepută doar ca un prilej de a dovedi pietatea faţă de Ştefan, ci şi ca o ocazie de discutare asupra problemelor vieţii naţionale, de rectificare a greşelilor trecutului şi de pregătire a unui viitor rodnic şi luminos. Întrucît începuse războiul franco-german, sebarea programată pentru 1870, a fost amînată de guvernul austriac şi a avut loc in 1871, la Sfantă Maria Mare.

Dacă s-a dorit ca serbarea de la Putna să fie o piatră de hotar care să despartă un trecut nefericit de un viitor luminos al poporului român, meritul si eroismul acestei idei – zice Eminescu – nu poate să revină doar organizatorilor serbării. Unei generaţii îi poate reveni meritul de agent credincios al istoriei, reclamat de locul deţinut la înlănţuirea timpurilor. Daca “istoria lumii cugetă încet dar sigur si just – zice Eminescu – istoria omenirii e desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”. Meritul individului ori al generaţiunii îl constituie expresiunea exterioară, formularea cugetării si a faptei. Ideea internă, latentă în timp, e rezultatul unui lanţ întreg de cauze, ce atîrna mult mai putin de voinţa celor prezenţi decît de a celor trecuţi. Exemplificînd cu zidirea piramidelor, Eminescu arată, că în viaţa unui popor, munca generaţiilor trecute, pune fundamentul construcţiei, menite a ajunge la o culme şi care să conţină în sine ideea întregului. În fiecare secol din viaţa unui popor este ascuns un complex de cugetări, care constituie idealul, aşa după cum în sîmburele de ghindă este conţinută ideea stejarului întreg. Oamenii mari ai României au nutrit cu scumpătate un vis de aur, acelaşi la toţi şi în toate timpurile.

S-a tras concluzia, că dacă serbarea de la Putna va avea însemnătatea scontată, aceasta va dovedi, că a fost cuprinsă in sufletul poporului român, impunîndu-se a fi realizată. Conform axiomei istoriei, tot ce e bun e rezultatul cugetării generale.

Desprindem astfel concepţia lui Eminescu privitoare la filozofia istoriei, cu aplicaţie la viaţa poporului nostru român.

În activitatea sa practică, Eminescu a admis progresul, ca o continuitate istorică, de evoluţie firească. Cu verbul lui de flacără ce aprinde şi dărîmă o lume veche, zidind din lut si lumini astrale o lume nouă, el a afirmat cu tărie misiunea profetică a neamului său. Iata de ce Eminescu, întruchipează pentru noi toţi “expresia integrală a sufletului românesc”.

http://dumitreasa.info/

Editorial

Anacronic.ro – Betia de cuvinte si betia ratiunii.

 

Există cărți și autori despre care ai cumva sentimentul că trebuie să existe chiar dacă nu i-ai întâlnit încă. Sub o avalanșă de rebuturi culturale, aștepți în continuare apariția unor voci inteligente, educate și curajoase, care să reconfirme criteriile, să afirme, fără teamă sau stinghereală, că albul e alb și negrul e negru, care să nu se lase intimidate de spiritul timpului, de falsele pretenții academice sau de nesfârșitele mode culturale, care să scrie bine și să facă un indispensabil efort de asanare artistică, în spiritul proclamat cândva de T.S. Eliot, de “elucidare a operelor de artă și corectare a gustului”.

Un astfel de personaj este, fără îndoială, Roger Kimball, unul dintre cei mai redutabili critici culturali conservatori, editorul revistei New Criterion.

Kimball s-a născut în anul 1953 și, după ce a absolvit Yale University, a renunțat la proiectul unui doctorat în filozofia artei pentru a se consacra comentariului cultural în publicații respectabile (Times Litterary Supplement, The Weekly Standard, Sunday Telegraph, Wall Street Journal, The Spectator, Modern Painters, etc), iar ulterior a scris câteva cărți devenite clasice în înțelegerea postmodernității. Deși mărturisea într-un interviu regretul de a nu-și fi terminat dizertația, perspectiva unei cariere academice nu i-a surâs aproape niciodată; asta chiar înainte de a publica “Tenured Radicals”, o lucrare hipercritică la adresa universităților americane, “pervertite de politică, distorsionate de “teoretizări” ermetice, desfigurate de proză ilizibilă și poze teatrale”. “Nu era lumea care să mă atragă”, spunea cu sincereritate scriitorul.

Însă, Kimball nu a devenit un rebel fără cauză, un amator de nonconformisme imature sau vreun avid cautător de faimă gratuită. Eseurile sale lovesc tocmai în decăderea gustului public prin vulgarizarea academică, survenită sub presiunea corectitudinii politice și a pulverizării standardelor, în monotonia universitară impusă de totalitarismul relativist, în acei artiști “copii teribili”, care țin filistinii culturali cu sufletul la gură timp de câțiva ani sau chiar luni pentru a face loc rapid următoarelor produse cu termen de valabilitate redus. Adversarul său principal este tocmai revoluția, devenită academică, indiferent de domeniu, fie că vorbim de filozofie, artă, literatură sau politică.

“Siluirea maeștrilor. Despre cum este sabotată arta de corectitudinea politică”, cartea publicată în 2004 și tradusă acum în română, reprezintă efortul lui Roger Kimball de a realiza o radiografie a impactului produs de ideologia corectitudinii politice asupra receptării marilor capodopere ale trecutului, deși includerea lui Marc Rothko într-o companie altfel selectă poate naște justificate semne de întrebare. În fine, dacă până în 2004, Kimball se concentrase asupra efectelor produse de revoluția culturală în societate (“The Long March”) și academie (“Tenured Radicals”), în “Siluirea maeștrilor” eseistul își propune să ilustreze cu foarte mult umor dezastrul produs în artă de corifeii liniei de partid.

Potrivit lui Kimball, noii comisari culturali au în arsenal două tehnici fundamentale în strategia lor de subversiune. Prima ține de ceea ce autorul numește, într-un eseu, “trivializarea scandalosului” și constă, în ultimă instanță, în ridicarea mediocrului, a scabrosului, a pornografiei și a perversiunilor la rang de creație superlativă. A doua metodă constă în “violul maeștrilor”, adică în subminarea creațiilor exemplare până mai ieri, printr-o hermeneutică pusă în slujba nihilismului. Duchamp și a sa mustață aplicată Mona Lisei rămâne, poate, exemplul paradigmatic prin excelență, dar el nu este decât o instanță mai radicală și mai onestă în fond, față de comentariul academic contemporan, care interpune în permanență “teoria” între operă și privitor. Este absurd, bineînțeles, a pretinde absența oricărei teorii în receptarea estetică, dar ceea ce îl nemulțumește pe Kimball este dominația copleșitoare a unei metafizici antimetafizică, aflate în slujba egalitarismului celui mai dezumanizant.

Operele nu mai au o valoare intrinsecă, ci sunt investite cu valoare doar prin referință la o anumită agendă contemporană. Astfel, fiecare creație este interpretată printr-o grilă, “teorie” care decelează motivele și intențiile ascunse privitorului până la momentul apariției hierofanților postmoderni. Erminiile sunt strict politice. Adică: feministe, marxiste, psihanalitice, sau o combinație dintre toate.

Istoria artei s-a transformat, ne demonstrează Kimabll, într-o luptă contra injustițiilor sociale pe care trebuie să le eradicheze. “Merită subliniat că principala problemă, principala pierdere, rezidă nu în programul particular denunțat: războiul împotriva patriarhatului, a capitalismului, marșul contra “valorilor formaliste”, a “eticii burgheze” sau a presupuselor norme de reprezentare “depășite”. Indiferent ce părere are cineva despre aceste campanii (…) ele dislocă arta, retrogradând-o la statul de proptea într-o poveste care nu-i aparține”.

În efortul său vizibil polemic, Kimball uzează de o tehnică seducător de simplă: le dă cuvântul pe larg adversarilor săi și, astfel, cititorul ia contact direct cu elucubrațiile pompoase ale istoricilor de artă oficiali.

După expunerea introductivă, cartea este structurată practic în jurul comentariilor despre șapte tablouri reprezentative. Kimball prezintă interepretările și subliniază cu o satisfacție nedisimulată enormitățile și aberațiile, dar având permanent grijă de a pune în contextul potrivit atât artistul, cât și opera. În felul acesta, cititorul nu rămâne doar cu senzația unui marasm cultural, ci primește un impuls consistent de a redescoperi arta fără ochelari ideologici.

Argumentul principal al cărții ar putea fi structurat foarte bine în jurul adagiului Episcopului Butler, citat de două ori, de altfel, în “Siluirea maeștrilor”, potrivit căruia “totul este ceea ce este, și nimic altceva”. La prima vedere, această vorbă de duh exprimă o banalitate, o tautologie, dar, așa cum ne recomandă Kimball, trebuie să ne reamintim, pe urmele lui Orwell și, aș adăuga eu, ale “omului din subterană” dostoievskian, că visul oricărui totalitarist este să transforme “doi plus doi fac patru” în “doi plus doi fac cinci”, adică abolirea oricărei ordini naturale. “Când în romanul “1984” torționarul O’Brien îl determină pe Winston să spună că doi plus doi fac cinci, el a obținut o mare, chiar dacă dăunătoare, victorie spirituală, deoarece i-a violat lui Winston simțul realității. Când este vorba de artă și viața intelectuală, exemplele nu sunt la fel de fioroase, dar sunt în felul lor la fel de semnificative”, explica autorul, într-un interviu.

Din punctul acesta de vedere, abundența de ilustrări furnizate de Kimball poate fi înțeleasă mult mai bine. Și asta deoarece nu avem de-a face doar cu o colecție bizară de impresii ale unori indivizi cu o imaginație necontrolată, excentrici deciși să șocheze pentru a nu știu câta oară burghezia, ci o încercare sistematică de a ne pune la îndoială percepția primară. Privești, de pildă, tabloul lui Courbet din 1856, “La curee”, și ai în față un vânător care își trage sufletul cu prada la picioare și cu doi câini adulmecând cadavrul. Nu îți pui încă probleme foarte complexe, dar ai senzația că înțelegi compoziția în datele ei primordiale. “Totul este ceea ce este”, nu?. Asta până când iei contact cu scrierile lui Michael Fried, profesor la Universitatea John Hopkins, care ține să le demonstreze cititorilor și studenților că, de fapt, tabloul ridică, de fapt, problema freudiană a castrării și a condiției pictorului. Vânătorul obosit, cu goarna în mână, este o trimitere evidentă la pensula cu care artistul creează (!!!) și la notorietatea pe care încearcă să o obțină (vezi trâmbița!!!). Este doar un exemplu de comentariu care sfidează în mod programatic realitatea și interpune între privitor și tablou un zid de concepte și teorii găunoase, expuse într-un limbaj cu pretenții mistagogice.

Kimball nu face foarte multe eforturi în a-și lăsa preopinenții să se acopere de ridicol, deși situația nu e decât parțial amuzantă. Cum autorii citați provin din cele mai prestigioase universități ale lumii, întrebarea firească este cum s-a ajuns aici? Cum s-a ajuns ca istoria artei să fie, cu predilecție, un domeniu al politicii, al studiilor de gen, al biografiilor personale, și aproape deloc al artei?

O posibilă cheie de răspuns și de înțelegere a dezastrului academic din facultățile de arte merge pe urmele succesului repurtat de Walter Benjamin și al său eseu “Opera de artă în era reproducerii mecanice”, care a oferit, practic, un cec în alb tutoror tentativelor ulterioare de a politiza arta. În epoca modernă, statutul unic al operei de artă, argumenta Benjamin, este anulat și, în consecință, funcția creației artistice trebuie să se bazeze de acum încolo pe politică.

O explicație complementară constă în universalizarea revoluției deconstructiviste înfăptuite de Derrida și Foucalt. Chiar dacă cele două foste vedete intelectuale ale Parisului au devenit oarecum “passe”, Kimball ne dă asigurări că moda nu a trecut nicidecum, ci doar s-a osificat. Figurile respectabile din academiile americane se raportează astăzi la deconstructivism cu aceeași fervoare și abengație, iar teoriile lui Derrida, de pildă, reprezintă, în foarte mule cazuri, o presupoziție a discursului. În acest sens, Kimball îl amintește pe Keith Moxey, profesor de Istoria Artei la Universitatea Columbia, pentru care “Derrida a arătat că limbajul este incapabil să comunice tipul de înțelegere pe care îl asociem de regulă cu narațiunile istorice”. Cu alte cuvinte, raționamentul decurge în felul următor: din moment ce nu există criterii epistemologice tari, totul fiind relativ, și nicio o instanță rațională care să ne constrângă să preferăm unele interpretări în defavoarea altora, singurul standard care ne poate oferi un criteriu de evaluare este ideologia politică.

Nu mai trebuie, cred, să amintesc că absența unor categorii metafizice rămâne încă o chestiune (imposibil) de demonstrat, pace Derrida, că de păcatul argumentelor autoruinătoare este imposibil să scape un relativist coerent, iar că preferința pentru atitudini politice drept criteriu de evaluare a unei opere de artă este la fel de arbitrară ca o interpretare în funcție de zodiac, culoarea ochilor artistului sau preferințele vestimentare.

O înțelegere mai profundă a dezastrului, alta decât triumful totuși recent al relativismului, ne oferă Kimball în eseul său despre “trivializarea scandalosului”, mai precis în discuția despre teoria artei de dragul artei. Pe urmele lui Hans Sedlmayr, eseistul american subliniază nevoia unui canon moral-religios, aflat în afara esteticii, pentru a judeca operele de artă, în lipsa căruia pericolul dezumanizării și dezintegrării artistice este inevitabil.

Din perspectivă istorică, nu poate fi negată această idee, iar un simplu inventar al creațiilor și teoriilor contemporane ilustrează din plin justețea observației. Încercarea de a autonomiza arta nu fost decât un efort de a o epura de orice parfum religios sau moral, din dorința de a suprapune o agendă proprie. Însă odată eliberată, arta și-a pierdut funcția, după cum au remarcat Benjamin&co, așa că sensul ei a fost rapid furnizat de politică. De altfel, procesul nu a fost specific doar istoriei artei. Este, în esență, caracteristica definitorie a întregii modernități. La început se argumentează pentru eliberarea de orice fel de balast tradițional, pentru ca în secunda următoare să apară inflexiunile politice.

În acest context, merită menționat că, în teorie, criteriul politic este o noțiune încă generoasă, deoarece poate cuprinde o varietate de opțiuni și preferințe cu rădăcini metafizice ample. Dar, în fapt, de fiecare dată când este avansat acest standard, suntem puși în fața aceleiași plictisitoare și nefaste înșiruiri de teme care reprezintă gloria și mizeria stângii contemporane: sexualitate, probleme rasiale, postcolonialism, etc. Arta nu servește niciodată promovării unei idei politice tradiționale, ci vine întotdeauna în sprijinul egalitarismului comunist.

Obsesia sexualității, de pildă, nu apare în scrierile comentatorilor de artă doar ca o prelungire (ne)naturală a unor traiectorii individuale pestrițe. Este mai mult decât atât și vine ca o confirmare a triumfului deplin al contraculturii, instaurată solid în redutele universităților cu ștaif. În deja amintitul tablou al lui Courbet același profesor Fried remarcă expunerea vânătorului la organele genitale ale cerbului. În portetul colectiv “Fetele lui Edward Darley Boit”, semnat de John Sargent, David Lubin, profesor la Wake Forest University, ne “demonstrează” că avem în față o temă explicit sexuală, din moment ce una dintre fetițe se joacă cu o păpușă pe jos, iar poziția ei implică o ocultare a unei sexualității evidente; în tabloul lui Rubens, “Silenus beat”, Svetlana Alpers, profesoară la California University, nu are nicio îndoială că subiectului tabloului prezintă o relație homosexuală.

“În schimb, în istoria literară și a artei contemporane, cartea sexului este jucată, în general, ca armă. În primul rând este utilizată pentru a „provoca” sau „depăşi” structura tradiţională de obiceiuri și moravuri aflată în spatele oricărei opere literare sau artistice aflate în dezbatere. Inamicul este, doar întâmplător, opera specifică în care temele sexuale ascunse, în general excentrice, sunt „revelate.” Adevăratul inamic este sensibilitatea socială şi morală acceptată din care a reieșit opera şi în care îşi găseşte sensul inițial. (…) În acest sens, multe dintre lucrurile reunite sub egida emancipării sexuale fac parte cu adevărat dintr-o campanie de de-civilizare”, remarcă Kimball în “Siluirea maeștrilor”.

Sexul e ubicuu pentru că are o importanță capitală în tentativa de a submina efortul artistic și de a răspândi revoluția, dar hermenuții oficiali nu se rezumă doar la atât. Gaugain și ale sale picturi din Tahiti depun mărturie despre colonialismul capitalist și reificarea corpurilor, iar tabloul lui Winslow Homer, “The Gulf Stream”, simbolizează asuprirea rasială din America secolului XIX. În fine, cele trei dreptunghiuri suprapuse ale lui Marc Rothko te trimit cu gândul la Pieta a lui Bellini, ceea ce spulberă categoric, chiar și pentru cei mai naivi, orice legătură între reprezentare și comentariu.
După cum demonstrează “Siluirea maeștrilor”, totul poate fi spus despre o operă de artă, mai puțin ceea ce este important, câtă vreme provine din vocea ortodoxiei universitare.

În fața acestei ofensive ireale, răspunsul fundamental al lui Kimball îl reprezintă o ironie care dizolvă morga unor pseudoargumente livrate în jargon ermetic. Tehnica nu e doar eficientă la nivelul disputei, ci contribuie din plin la plăcerea lecturii și face din “Siluirea maeștrilor” o carte amuzantă, fără a fi deloc facilă. De exemplu, Kimball oferă un citat teribil de lung, prolix și incoerent, dintr-o lucrare a profesoarei Anna Chave despre Rothko, pe care îl întrerupe brusc cu următoarea remarcă: “Îmi pare rău: Știu că am promis să am grijă de stomacul cititorilor mei”.

Nu e poate cea mai academică sau corect politică reacție, însă funcționează. Pentru că beția de cuvinte și delirul se combat mai eficient cu o sănătoasă doză de bun simț, decât cu argumente construite riguros. În fond, în fața verbiajului necontrolat al lui Derrida și al discipolilor săi, ce rost ar avea silogismele?

Totuși, Kimball nu se rezumă doar la atât. Are grijă să sublinieze inadvertențe factuale, erori logice, non-sensuri flagrante și multe, foarte multe elucubrații docte, cum este și acest comentariu pe marginea picturii lui Gauguin, “Manao tupapau”: “Rămâne fetișizarea avangardistă a propriilor procese și proceduri; nu este un semn de specificitate culturală, ci doar particularitatea diferenței de la ‘bărbatul privilegiat al rasei albe’, pentru a folosi termenul cuprinzător al lui Gayatri Spivak”

Potrivit eseistului american, exemplele de interpretări ridiculizate în “Siluirea maeștrilor” nu sunt doar o mână de excepții într-o mare de normalitate și exegeze consistente. Dimpotrivă. Ele constituie tocmai “mainstream”-ul, ortodoxia, în timp ce vocile sănătoase reprezintă o minoritate sub asediu. De altfel, este suficient să remarci universitățile (Yale, New York, University of Californa) din care provin istoricii de artă menționați de Kimball pentru a realiza dimensiunea dezastrului educațional și prăbușirea de-a dreptul spectaculoasă a instituțiilor care ar trebui să aibă, în mod firesc, drept obiectiv “cultivarea intelectului, a gustului delicat, a unei minți candide, juste, liniștite” (cardinalul Newman). Ce fel de studenți pot ieși din mâinile unor profesori care învață că litera “i” cu un circumflex înseamnă, de fapt, “o femeie feritilizată”, care se traduce, în cele din urmă, într-o “femeie circumscrisă”, nu prea mai are sens să întrebi.

După cum Kimball arată în alt loc, în urma acestei reorientări academice nu pierde doar arta, deși ea e prima sacrificată, ci este amenințată o civilizație și o întreagă moștenire culturală. Și asta deoarece efortul mandarinilor universitari are în mod declarat scopul politic de a remodela oamenii și societatea pe un calapod totalitarist.

“Siluirea maeștrilor” mai are un merit relevant, în special pentru cititorul român, crescut în admirația necondiționată pentru modelele occidentale. Kimball demonstrează destul de clar că “regele este gol”, iar din monumentele educaționale ale Vestului nu a rămas decât fațada. O fațadă sub care se ascund barbarii din interior, cei care lucrează temeinic la distrugerea ultimelor rămășițe de cultură și umanitate. Harvard, Yale sau Berkeley s-au transformat, sub acțiunea dizolvantă a postmodernismului, în etichete cu strălucire calpă, dindărătul cărora se lansează asalturi din ce în ce mai violente asupra bunului simț și a tradiției apusene.

De aici cititorul român nu ar trebui să capete subite complexe de superioritate și să privească mândru spre Apus, pentru că nu are foarte multe motive. În ultimii ani, facultățile locale și personalul aferent s-au sincronizat perfect cu programa deculturalizării, prin stagii, doctorate și masterate în laboratoarele de marxism occidentale, ceea ce a adus revoluția în catedrele școlare de la noi. Este suficient, de altfel, să privești tinerii artiști care pledează pentru diverse variante de comunism în performance-uri și acte artistice ratate, sau criticii care glosează doct pe marginea lor, pentru a înțelege amploarea catastrofei.

Totuși, un lector autohton poate desprinde din lecția lui Kimball curajul de a se debarasa de stinghereală provincială, de a interpreta arta și realitatea fără proptelele oferite generos de ideologiile oficiale și de a fi cât mai suspicios în fața prețioșilor ridicoli.

http://www.anacronic.ro/

Dezvaluiri

Tot mai aproape de un BIG-BROTHER mondial: CANADA introduce o APLICAȚIE sinistră de CONTROL TOTAL prevăzută cu puncte pentru „bună purtare”

 

V-am avertizat în 2010, când am publicat Episodul 145 din podcastul meu, “Sunteți jucați”.

V-am avertizat în 2015, când am publicat un clip video despre “Sesame Credit: noul experiment de inginerie socială din China”.

V-am avertizat anul trecut, când am scris articolul meu detaliind cum “Aplicația ‘Pokemon Go’ reușește să facă ceea ce Patriot Act nu este capabil”.

Prin toate aceste avertismente, amenințarea a fost clară: știința comportamentală se îmbină cu game design-ul, dând naștere la cutii Skinner virtuale ce au fost concepute pentru a ține milioane de oameni ocupați cu sarcini neînsemnate și repetitive pentru mii și mii de ore. Aceste tehnici au fost studiate (iar în anumite cazuri, precum în China, implementate) de către guverne pentru a contura și manipula comportamentele cetățenilor. Iar această fuziune între știința comportamentală, gaming și guvern va marca cea mai mare amenințare pentru libertatea umanității din istoria omenirii.

Dar ai refuzat să asculți, nu? Ai crezut, ca și mulți alții în atât de multe contexte, că nu se poate întâmpla aici. Nu se poate întâmpla nouă.

Și ce să vezi? Se întâmplă. În toată lumea apar jocuri guvernamentale de control comportamental și nici măcar n-o ascund. Viitorul de coșmar a sosit.

De această dată provine de la guvernul canadian, cel ce a spălat pe creier publicul să aibă impresia că este doar o mamă grijulie ce nu vrea decât să-și înfășeze cetățenii/pruncii în brațele sale iubitoare.

Ar trebui să știu, fiind născut în spațiul geografic pe care cartografii îl denumesc “Canada” și având termenul “Canadian” ștampilat pe pașaport. Da, același document magic ce îmi conferă dreptul să traversez liniile imaginare ale obsedaților de control și ce mă declară un subiect loial al Majestății Sale, Regina Elizardbeast, deci luați-o cu un bob de sare. Dar ideea este aceasta: Canadienii sunt condiționați să-și iubească guvernul, nu să se teamă de el – deoarece, în cele din urmă, guvernul are grijă de ei.

Și ce semn mai bun al iubirii materne decât o aplicație sponsorizată de guvern care să te încurajeze să duci un stil de viață sănătos. Păi, ghici ce, tovarășe al utopiei socialiste canadiene? Ai noroc! Guvernul din Ontario tocmai a anunțat că investește 1,5 milioane într-o astfel de aplicație. Iar CBC, aripa de îndoctrinare media a Ministerului Adevărului ne spune că această aplicație ne va face sănătoși. Deci ce poate fi rău în asta?

Pe scurt, în 2015, Agenția de Sănătate Publică din Canada a intrat în parteneriat cu Fundația Inimă și Infarct, Asociația Canadiană a Diabetului și YMCA Canada cu scopul de a proiecta o aplicație care să-și manipuleze utilizatorii să se încadreze în comportamente pre-determinate – în acest caz “comportamente sănătoase” (determinate desigur de către guvernul canadian și complicii săi). Aplicația răsplătește utilizatorii pentru comportamente “corecte” cu puncte ce se pot cheltui pe bunuri materiale prin programe de loialitate populare precum Aeroplan, Petro Points, Scene (Cineplex), și More Rewards. Guvernul federal a furnizat 5 milioane de dolari pentru dezvoltarea aplicației.

Deci ca să fim clari: Statul dădacă Canada a elaborat fățiș un program de modificare comportamentală pentru a-și răsplăti cetățenii pentru “bună purtare”. Și partea cea mai bună? Aplicația este denumiă “Carrot Rewards”. Ca în “carrot and stick”. Îti vine să crezi?

Momentan aplicația este disponibilă doar în Columbia Britanică, Newfoundland și Labrador, și Ontario (dar poți semna petiția ca guvernul tău provincial să se integreze în acest program) și până în acest moment are 300 de mii de utilizatori înregistrați.

Acum să jucăm un mic joc de-al nostru: Vă provoc să găsiți un singur articol, clip video, reportaj, sau blog post despre aplicația Carrot Rewards care nu este absolut înficoșător. Nu exclud marketing-ul oficial “Simte-te bine” al aplicației de la această provocare. În fapt, clipurile publicitare sunt cu atât mai înfiorătoare.

Ce spuneți de sloganul aplicației: “Ghidându-te și răsplătindu-te la fiecare pas!”

Sau lauda afișată la cap de cinste pe prima pagină a Carrot Insights, producătorul aplicației:

“Am găsit o modaliate mai eficientă să influențăm comportamentului a milioane de oameni exploatând puterea smartphone-urilor și a recompenselor de loialitate.”

Sau privește reclamele… er, vreau să spun “reportajele” ce încearcă să explice noilor rozători… vreau să spun “utilizatori”, lăudându-se că “aplicația va sta de vorbă cu tine tot timpul și ți-ar spune ‘ce-ai zice să completezi un chestionar despre vaccinul gripal?’”

Serios? Am devenit atât de detașat de tărâmul politicii de normalizare încât acord prea multă importanțâ la toate acestea, sau a înnebunit întreaga lume? Tind să cred a doua variantă.

Dar poate că nu sunteți convinși încă.

“Desigur James. Este destul de straniu ca guvernul să-și răsplătească cetățenii pentru felul în care se poartă. Iar ideea că guvernul îți urmărește fiecare mișcare printr-un dispozitiv sclavagist de buzunarsună puțin Orwellian. Iar asta ar putea fi preambulul a ceva și mai sinistru…Dar uită-te la aplicație! Este o aplicație de trai sănătos. Primești puncte pentru exerciții, somn suficient și câte altceva! Nu este ceva benefic? Nu este ca și cum fac propagandă pentru produse farmaceutice și vaccinuri, nu?”

Ba da, dragi cititori, desigur c-o fac.

După cum puteți vedea, Carrot Rewards vă bate la cap constant să vă administrați vaccinul gripal, sau vă răsplătește pentru completarea corectă a chestionarelor propagandistice despre vaccinuri și alte forme de prevenție sau tratament oferite de “știința” medicală aprobată de big pharma. Iar asta nu-i tot. Aplicația vă va educa “să aveți [mai multă] grijă de mediul înconjurător” și, mai bizar, “să deveniți bine informați din punct de vedere financiar deoarece competența financiară se află printre cei mai importanți factori predeterminanți ai sănătății.”

Într-adevăr, același guvern canadian care și-a convertit banca centrală într-o clonă a Federal Reserve cu bună știință și care este responsabil pentru atâtea erori financiarescandalurieșecuri și dezastre are acum obrăznicia să-și învețe cetățenii despre competența financiară, oferindu-le puncte printr-o aplicație de modificare comportamentală.

Cel mai îngrijorător aspect din toate acestea este că această aplicație și multe altele similare vor sosi și în țara ta, oriunde ai locui, și reprezintă împlinirea celui mai înspăimântător coșmar al umanității: fuziunea științei comportamentale cu game design-ul și controlul guvernamental. Precum Jesse Schell de la Carnegie Mellon a remarcat în “Cea mai tulburătoare prezentare din toate timpurile” din 2010, toate cele trei domenii de studiu caută să înțeleagă natura umană și potențialul de modificare comportamentală. Până cum, am avut parte doar de cercetători comportamentali încercând să conceapă jocuri și producători de jocuri încercând să manipuleze comportamentul. Dar dacă am avea guverne care să stabilească rezultatele dorite, apoi cercetători comportamentali să determine care ar fi cea mai bună cale pentru a manipula consumatorii să ajungă la acele rezultate, iar apoi producătorii de jocuri să implementeze acele idei în jocuri? Nu ar fi cea mai eficace metodă pentru a altera obiceiurile populației?

Păi, ce să vezi, este exact combinația de factori cu care directorul Carrot Insights, Andreas Souvaliotis se laudă deschis:

“Informațiile în domeniul sănătății sunt asigurate de către guvern și agențiile aferente, iar apoi cercetătorii comportamentali lucrează pentru a le face cât mai atractive pentru utilizatorii de aplicații.”

Ce mai rămâne de zis?

V-aș putea încuraja să revizitați riposta lui Huxley față de Orwell, ce susține că tiraniile viitorului nu vor fi state polițienești totalitare de tip 1984 ci distopii de tip Brave New World recurgând la condiționare psihologică și sugestie narco-hipnotică.

V-aș putea recomanda de asemenea opera publicistică a lui Neil Postman, ce a petrecut mulți ani avertizându-ne cum Ne amuzăm până la moarte și pătrundem într-o societate în care critica și dezbaterile pe subiecte esențiale sunt înlocuite de divertisment televizat.

V-aș putea îndemna să citiți pasajul introductiv al cărții lui Edward Bernays, Propaganda, unde scrie:

“Manipularea conștientă a obiceiurilor organizate și a opiniilor maselor este un element important într-o societate democratică. Cei ce manipulează acest mecanism ascuns al societății constituie un guvern invizibil ce dispune de adevărata putere în stat.”

Dar mă tem că dacă nu puteți discerne semnele prevestitoare încă, poate nu o veți face niciodată. Nu pot decât să vă spun: “Bucurați-vă de aplicație!” Iar pentru cititorii mei circumspecți, nu pot decât să vă atenționez că prăpastia între voi și restul turmei se va lărgi și mai mult. Pregătiți-vă corespunzător.

http://ortodoxinfo.ro/

Se intampla azi

In atentia SRI: imi cer scuze, am gresit saptamana trecuta!

 

Imi sunteti dusmani declarati si asa veti ramane pana in ultima clipa a vietii mele, dar eu trebuie sa merg pe linia legionara a Capitanului Codreanu si sa imi cer scuze fata de voi: in urma cu o saptamana de zile am gresit cumplit!

Cineva din Serviciul de Informatii Externe mi-a lasat mesaj pe site: „Matthew Heimbach, tipul din Statele Unite, este un foarte bun agent CIA sub acoperire! Stiu, nu ma crezi, poate ai impresia ca vreau sa te manipulez, dar vreau sa iti aduc aminte ce ai spus pe „DeVeghePatriei” despre Ian Stuart si nazistii din Marea Britanie, razboiul dintre MI5/MI6 vs KGB si IRA!”. Da, asa este: Ian Stuart, nazistul adulat in toata Europa, in realitate a fost capitan in cadrul MI5-ului!

M-am grabit, sunt o fire impetuoasa, si drept urmare nu am analizat situatia la rece asa cum trebuia: imi cer scuze!

Traiasca Legiunea si Capitanul!

Se intampla azi

Ieri, in cadrul Academiei Romane, am stat de vorba cu domnul Dan Zamfirescu!

 

Profesori, academicieni, cele mai luminate minti din Romania, de fiecare data m-au aprobat: „Asa este, ai dreptate, Romania este pe marginea prapastiei, chestiune de timp pana cand ne vom prabusi in abis!”. 

La un moment dat a venit vorba de sistemul de aparare al Romaniei, in ce hal suntem la ora actuala, cel mai jos nivel din istoria noastra!, si imi spune domnul Zamfirescu, seniorul nationalismului romanesc: „SRI-ul? Aia sunt atat de tampiti ca nu merita sa-i bagi in seama!”. Nu am auzit un singur om din Academia Romana sa spuna ceva frumos de SRI, toti ii considera niste mizerii infecte si de cea mai joasa speta! Sleahta aia nenorocita de traficanti de droguri, bisnitari, interlopi, proxeneti, cumparati la kilogram de serviciile secrete din strainatate, ne-au adus in sapa de lemn…un singur pas pana la extinctie!

Cand i-am spus domnului Zamfirescu ce au facut gunoaiele drogate din SRI, septembrie 2016, au afirmat ca tara noastra este vinovata de holocaust si suntem criminali, se uita la mine fara reactie…: „Nu se poate, nu se poate! Chiar asa?”. Asta apare pe pagina de Facebook a gunoaielor drogate din Serviciul Roman de Informatii: „Jidanii au dreptate cand ne spun ca suntem criminali si vinovati de holocaust! Aici este colonia lor si trebuie sa ne supunem!”. Tradatori spurcati de Neam si Tara!

Milioane de romani masacrati fara mila, familii intregi deportate din Patria Muma, toti intelectualii romani ucisi cu salbaticie de JIDANII COMUNISTI, inchisori pentru copii, o tara intreaga inecata in sange…si pentru ce, Doamne? Sa vina gunoiul de angajat al SRI-ului si tiganul interlop si burtos din Politia Romana sa scuipe pe mormintele lor: „Nu este nimic adevart! Jidanii au fost victime si romanii tortionari si ucigasi!”. 

 

Se intampla azi

Aceasta este Ungaria: au sute de grupari NATIONALISTE pregatite sa ia cu asalt Transilvania! Noi ne aparam cu gunoaiele drogate din SRI, hartia de sters la cur a jidanilor si masonilor!

 

Foarte bine ne spun ungurii: „Sunteti tiganii Europei!”. 

Vin pisatii din SRI, dupa zece linii de cocaina trasa pe nas, si ne tin discursuri despre…intelligence: „In colonia Romania, ascultam doar ce ne spun CIA si Mossad! Suntem un popor antisemit si vinovat de holocaust!”. Serviciile secrete de la Budapesta nu procedeaza ca gunoiul de angajat al SRI-ului sa isi denigreze tara, aia lupta cu dintii pentru ce este al lor! 80% dintre retadardatii care activeaza la ora actuala in SRI au ajuns acolo pe baza pilelor si plicurilor cu bani, pentru a face „intelligence” cu partenerii din NATO! Ungurii vor Transilvania si o vor avea!!

Cu astia ne vom apara de unguri, gunoaiele burtoase si interlope din Ministerul de Interne: „Ce ie alea nationalisme, ba? Te bagam pe dosare penale si te spargem cu bataia!”. Gunoiul de angajat al Politiei Romane: „Ba, io sunt prost rau de tot, statu’ ma plateste sa apar mafia, ma pun cu pumnii si picioarele pana intri in coma!”. O secunda, am uitat: SUNT „SPIONI” SUB ACOPERIRE AI MINISTERULUI DE INTERNE – retardati, tampiti, inculti, dar sunt…”sub acoperire”! Pregatire operativa facuta de drogatii pisati pe ei din SRI si haitele de interlopi burtosi si nespalati din Ministerul de Interne: ani de zile nu au fost in stare sa fileze un singur om pe strada!