Filosofie

Razvan Andrei – Centrul de Studii Filosofice „Constantin Noica” – Martin Heidegger si Dumitru Staniloae.

 

Opera părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993) rămâne, în spaţiul teologiei româneşti ortodoxe, o promisiune de cercetare a cărui debut este amânat sine die.

Nu ştim dacă acest fapt se datorează lipsei de disponibilitate a teologilor indigeni sau, pur şi simplu, absenţei „instrumentelor” necesare elaborării unor studii academice serioase în această direcţie: cunoaşterea limbii eline, a scrierilor Sfinţilor Părinţi, a teologiei şi filozofiei occidentale, dar mai ales un comerţ susţinut cu marea tradiţie a spiritualităţii apusene, adică tocmai acea spiritualitate care, din prejudecată şi resentiment, este clasată de teologii ortodocşi la capitolul „erezie” şi, prin urmare, aruncată în cazanele cu smoală ale infernului. Părintele Stăniloae, profund cunoscător al teologiei răsăritului ortodox, nu a eludat marile teme de reflecţie ale gândirii apusene, ci le-a receptat sau criticat, arătând prin aceasta că teologia autentică se naşte din dialog şi nu din repetiţia sâcâitoare a aceloraşi clişee confesionale partizane.

Ceea ce ştim, însă, este că teologii protestanţi se arată mult mai preocupaţi de ortodoxie decât ortodocşii înşişi. Mai credem şi că asta nu se datorează lipsei de „teme” apte pentru a fi luate în discuţie şi nici fascinaţiei iraţionale înaintea minunatei păsări din ograda vecinului.

Dar, de ce să ne mai mirăm că o operă relativ recentă ca cea a părintelui Stăniloae este cvasi-ignorată când, de exemplu, în problema controversată a nestorianismului, „studiile” de istorie bisericească adoptă încă stilul fundamentalist al scriitorilor polemişti din veacul al V-lea (justificat poate atunci, din considerente ce ţineau de unitatea bisericii)? În materie de cercetare istorică pe marginea acestor probleme, tot teologii occidentali (catolici şi protestanţi) sunt cei preocupaţi, cu tot paradoxul în care se află – de pildă, o teologie care respinge tradiţia ca izvor al revelaţiei (cea protestantă) se arată mai interesată de tradiţie decât propriii apologeţi.

În cazul lui D. Stăniloae, lucrurile stau la fel: cele mai serioase lucrări academice despre opera acestuia aparţin unor teologi de confesiune protestantă – E. Bartoş, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui D. Stăniloae şi J. Henkel, Îndumnezeire şi etică a iubirii în opera lui D. Stăniloae.

La prima vedere nu ar fi nici o problemă în decizia unui teolog protestant de a aborda opera lui Stăniloae şi, în fapt, nici nu este vreuna: oricine este liber să cerceteze ce vrea. Numai că – se poate observa chiar din titlurile celor două lucrări – teologiei lui Stăniloae îi este aplicată, a priori, o grilă de interpretare străină de fondul autentic al gândirii sale. Nu vom găsi nicăieri în opera sa formulări de genul: „conceptul de îndumnezeire”, „etică a iubirii” sau „ideea de Dumnezeu” şi „conceptul persoanei” etc. Toate aceste sintagme ar suna în urechile lui ca pervertiri de factură raţionalistă, ce nu au nimic în comun cu limbajul experienţei existenţiale, propriu Sfinţilor Părinţi. Iată doar unul dintre motivele pentru care teologii ortodocşi ar trebui să ia în considerare necesitatea elaborării unor exegeze în spiritul operei lui Stăniloae, altminteri eroarea unei receptări străine de acest fond se va putea adânci.

În cele ce urmează vom vorbi despre câteva probleme ridicate de exegeza, amintită, a lui J. Henkel. Autorul, aplecîndu-se asupra lucrăriiAscetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe a lui Stăniloae, îşi propune ca temă de analiză dialogul dintre gândirea lui Heidegger şi cea a lui Stăniloae, aşa cum este înfăţişat lucrarea sus-amintită.

Problema este dezbătută de-a lungul unui singur capitol (6.1.2.1., pp. 198-207) şi o primă lectură ar fi suficientă pentru a-i sesiza principala scădere: când prezintă poziţiile lui Stăniloae faţă de diferitele orientări ale filozofiei occidentale, Henkel nu găseşte sau nu vrea să găsească aproape nici o obiecţie critică, rezumându-se la simpla expunere a „ideilor” teologului român. Şi, dacă o asemenea poziţie nu ar fi fost necesară în cazul relaţiei gândirii lui Stăniloae cu tradiţia mistică răsăriteană, unde acordul este deplin (exceptându-l, poate, doar pe cel al lui V. Lossky), în cazul raportării la filozofia şi teologia occidentale, o privire critică era obligatorie. Vom arăta în continuare de unde această nevoie, „deconstruind” critica lui Stăniloae la adresa unor părţi din Sein und Zeit.

În lucrarea deja amintită, teologul român conturează cu o originalitate rar întâlnită concepţia despre asceză, mistică şi îndumnezeire din spiritualitatea ortodoxă, punând-o în dialog cu gândirea filozofică şi teologică occidentală. Despre mobilurile care au determinat naşterea acestui dialog, autorul exegezei nu ne spune nimic, motiv pentru care demersul părintelui Stăniloae ar putea fi interpretat drept un capriciu de metodă sau ca pretext pentru o critică indirectă la adresa gândirii occidentale, exemplificată prin autori „la modă” ca: M. Heidegger, L. Binswagner, G. Koepgen, G. Marcel, M. Blondel, K. Barth şi alţii.

Dintre aceştia, ne spune Henkel, „o receptare declarat deschisă găseşte, la D. Stăniloae, filozofia lui M. Heidegger […].” Dar ce se înţelege, de fapt, prin „receptare declarat deschisă”?

Aflăm din carte că „părintele Stăniloae se simte solidar cu Heidegger în chip principal într-o viziune nemijlocită despre om, neîncărcată de concepte metafizice. Existenţa omului în sine ca temă filozofică a lui Heidegger se acoperă cu problema părintelui Stăniloae privitoare la dispoziţia (psihologică) a omului în lume ca problemă ontologică în interiorul teologiei sale ascetico-mistice” (p. 199).

Făcând abstracţie de formulări ca „viziune nemijlocită despre om” sau „existenţa omului în sine”, obscure şi străine de gândirea lui Heidegger, pe parcursul expunerii problemei autorul nu mai revine nici asupra criticii filozofului la adresa metafizicii şi nici la critica lui Stăniloae împotriva conceptualizării scolastice, tomiste şi neotomiste, a raportului dintre om şi Dumnezeu sau împotriva reducerii lui Dumnezeu la categorii raţionale.

În afara acestor aspecte, ni se mai spune că „în receptarea lucrării Sein und Zeit, Stăniloae exploatează din plin posibilităţile terminologiei heideggeriene, fără a scăpa însă de riscul unei receptări parţiale a lui Heidegger.” Dar tocmai aici este problema, asupra căreia autorul nu mai revine: aceea a folosirii selective a conceptelor heideggeriene şi a „interpretării” lor străine de filozofia din Sein und Zeit, singura lucrare a filozofului german pe care Stăniloae o cunoştea. Despre ce este vorba?

Părintele Stăniloae face referire la Heidegger în special în secţiunile I, A, 6 (Împătimirea şi grija, pp. 119-125) şi I, B, 3 (Frica de Dumnezeu şi gândul la Judecată, pp. 137-142), ale cărţii sale. Acolo, discursul formal-ontologic al lui Heidegger este valorizat ontic şi „categoriile” sale filozofice, faptul-de-a-fi-în-lume, impersonalul „se”, proiectul şi grija, sunt interpretate într-un spirit ce nu mai are nimic de-a face cu Sein und Zeit. J. Henkel se mulţumeşte doar cu rezumarea interpretării şi criticii lui Stăniloae, fără a aduce nici macar o obiecţie erorilor hermeneutice sau chiar de lectură în care teologul român a căzut şi fără a sesiza că apropierea dintre cei doi nu depăşeşte nivelul utilizării aceloraşi cuvinte pe care le înţeleg, totuşi, diferit. Să vedem câteva exemple!

Faptul că părintele Stăniloae interpretează eronat „definiţia” heideggeriană alternativă a omului, In-der-Welt-sein (faptul-de-a-fi-în-lume), reiese clar din următorul fragment: „[…] în această caracteristică generală a omului „de a fi mereu înaintea sa” se manifestă fenomenul „fricii” (Angst), o altă structură existenţială a omului, care e alimentată […]de faptul că omul este o existenţă ce face parte din lume (s.n. – R. A.)” (op. cit., p. 120).

Or, la Heidegger, fenomenul lumii nu este nici „cadrul natural”, nici societatea, nici universul şi nu are înţelesul creştin de „lume a păcatului”, domeniu al impurităţii umane de care trebuie să ne lepădăm. Lumea în care este Dasein-ul reprezintă pentru Heidegger „felul în care, de fiecare dată, fiinţarea în întregul ei se poate arăta”, iar faptul-de-a-fi-în-lume este condiţia a priori de raportare a noastră la lucrurile cu care ne îndeletnicim, la ceilalţi şi la noi înşine. Şi, dacă este să extindem discuţia asupra legăturii omului cu Dumnezeu, aceasta este posibilă tocmai întrucât Dasein-ul este, în fiinţa sa, fapt-de-a-fi-în-lume ca matrice a non-neutralităţii sale ontologice.

Dar, părintele Stăniloae înţelege acest supra-fenomen chiar în modul criticat de Heidegger, ca relaţie de conţinere (sein-in) a unei fiinţări în altă fiinţare, ca interioritate spaţială, rămânând în cadrele înţelegerii carteziene a mundaneităţii, adică exact în orizontul viziunii ontologice pe care îşi propune să o critice şi să o depăşească. Despre toate acestea, la fel, J. Henkel nu spune nimic.

Din înţelegerea greşită a faptului-de-a-fi-în-lume decurge şi răstălmăcirea existenţialului integrator (grija), care este interpretat cu nuanţa peiorativă de „grijă lumească”, grijă pentru păcat şi lucrurile trecătoare (op. cit., p.122).

Motivul acestei confuzii constă în echivalarea grijii (Sorge) cupreocuparea (Besorgen) – îndeletnicirea cu ustensilele – probabil pe baza legăturii etimologice dintre cele două cuvinte. Traseul hermeneutic pe care Stăniloae pare să-l fi adoptat ar fi acesta: Dasein-ul, ca fapt-de-a-fi-în-lume şi îndeletnicindu-se cu „lucrurile trecătoare”, este confiscat destinului său etern. Prin aceasta ni se sugerează că faptul-de-a-fi-în-lume este acelaşi cu impersonalul „se”, ceea ce înseamnă căautenticitatea (Eigentlichkeit) este exclusă din discuţie, pentru a putea fi introdusă, „în opoziţie cu Heidegger”(op. cit., p.122), „grija omului pentru mântuire”, ca unică soluţie de salvare din spaţiul impersonalităţii şi al lipsei de libertate. Acesta este chiar „reproşul” pe care părintele Stăniloae i-l aduce lui Heidegger, susţinând că omul trebuie să scape de grija tematizată în Sein und Zeit, pentru că aceasta nu e altceva decât „grija lumească”, „împătimirea”: însăşi piedica din calea libertăţii umane. Şi exemplele ar putea continua.

Perplexitatea înaintea exegezei lui Henkel este totală: autorul nu pare să observe nici o inadvertenţă între filozofia lui Heidegger şi interpretările părintelui Stăniloae, lăudându-i acestuia originalitatea şi capacitatea de a gândi dincolo de filozoful german!

Totuşi, de dragul onestităţii, trebuie să recunoaştem: pe de o parte, demonizând conceptele heideggeriene de lume şi grijă, părintele Stăniloae uită că numai în orizontul lor pot fi gândite originar „persoana” şi „eclezialitatea” (Ch. Yannaras, în Persoană şi eros a făcut-o chiar pe linia heideggeriană!) şi, pe de altă parte, că interpretările sale la filozofia lui Heidegger, nu au nimic în comun cu aceasta decât, poate, o anumită terminologie.

Cartea lui J. Henkel este un promiţător început în studierea operei părintelui Stăniloae, dar fără o raportare critică la adresa ei, orice efort de înţelegere este sortit eşecului iar originalitatea sa va tinde să devină o firmă, o etichetă şi nimic mai mult.

Dezvaluiri

General SRI Dumitru „Mitica” Dumbrava: „Ba, io sunt securist!”.

 

De la o vreme, în şedinţele de plen ale Camerei Deputaţilor şi-a făcut apariţia, pe banca rezervată guvernului, un personaj aparent şters şi de neluat în seamă nici la trecerea de pietoni. Altfel stau lucrurile cu omul acesta pe un scaun şi cu o funcţie. Acolo îşi foloseşte materia din cutia craniană pentru a deschide gura şi pentru a face exerciţii de vorbire. Şi chiar scrie. Gândeşte, dă ordine şi face proiecte. L-am numit pe generalul de brigadă Dumitru Dumbravă, directorul Direcţiei Juridice a Serviciului Român de Informaţii, din a cărui meteorică ascensiune merită reţinut crezul său de la începutul carierei, către sfârşitul anilor ‘90, când a fost încadrat direct cu gradul de căpitan. Omul a venit din venit din procuratură. Atunci el şi-a exprimat o intenţie de legiferare, reexprimată şi după 15 ani, în calitate de proaspăt general şi cu oarecare stagiu la comanda structurii SRI derivate din fosta Direcţie a VI-a (Cercetări Penale) a Securităţii.

Cu prilejul absolvirii unui curs minimal de iniţiere în domeniul de activitate al SRI, tânărul căpitan Dumitru Dumbravă (fost procuror stagiar) şi-a uimit şi consternat profesorii, chiar şi pe cei care serviseră regimul comunist în temuta Direcţie a VI-a (Cercetări Penale) cu modul în care şi-a declarat crezul său profesional: “Cea mai mare satisfacţie a mea este să arestez şi să trimit la puşcărie!“.

Afirmaţia căpitanului Dumbravă de atunci a stârnit stupoare şi îngrijorare. Pregătirea care i-a fost asigurată pentru noul domeniu de activitate nu avea nicio tangenţă cu arestările şi nici cu trimiterile la puşcărie. Dimpotrivă, prima lecţie care i s-a predat debutantului avea în deschidere o prevedere din Legea de organizare şi funcţionare a SRI (nr.14/1992) care în art. 13 stipulează: “Organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reţinerii sau arestării preventive şi nici dispune de spaţii proprii de arest”.

Că acea nefericită exprimare nu a fost un accident avea să se constate ulterior, în activitatea de “consilier juridic” a căpitanului Dumbravă. De fiecare dată când era desemnat să efectueze vreo cercetare disciplinară, avea sadica plăcere să-şi intimideze “victimele” cu ameninţarea:“Cea mai mare satisfacţie a mea este să arestez şi să trimit la puşcărie!“.

Nestăpânita pornire a specimenului întârziat al procuraturii staliniste avea să se împlinească, într-o primă etapă, în plăcerea de a “încondeia” suspecţii în actele de sesizare pe care Direcţia Juridică a SRI le întocmea către Parchete.

În etapa următoare, după ce a fost uns director al “consilierilor juridici”, colonelul Dumbravă s-a ocupat cu perseverenţă de admiterea unor procurori şi judecători, anume selecţionaţi, la Colegiul Superior de Securitate Naţională şi recrutarea absolvenţilor merituoşi în “corpul ofiţerilor acoperiţi”, din legătura sa personală, căci o legătură instituţională de această natură este interzisă de Legea privind Statutul Magistraţilor.

Apoi, a venit şi momentul în care colonelul Dumbravă a început “încondeierea suspecţilor” în rechizitorii, după caz şi în motivarea sentinţelor din cauzele dedicat repartizate procurorilor sau judecatorilor din “legătura sa personală”.

Un astfel de judecător, “I.M.”, după o zi de “muncă intensă”, s-a grăbit să-i raporteze “şefului Dumbravă” succesele repurtate: “Să trăiţi, şefu’, azi am executat trei pesedişti!“.

“Şefu’” se afla în compania procurorului şef al DNA, în biroul acestuia, de faţă fiind şi alte două persoane. Prea multe pentru a se putea păstra “taina raportării”.

Cei care lecturează “operele profesionale” ale cerberului Dumitru Dumbravă, mai ales în ceea ce SRI trimite spre sesizarea Parchetelor, şi citesc, apoi, actele instrucţiei penale sunt imediat şocaţi de similitudinea cu ideile inchizitoriale şi marca de scriitură a celui dintâi menţionat.

Fără “sacra legătură secretă”, asemenea imixtiuni prin care se atentează la independenţa justiţiei şi care trimit în derizoriu celebrul Articol 13 din Legea de organizare şi funcţionare a SRI, nu ar fi prea lesne de realizat.

În asemenea “legături personale” se află şi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii sau ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Despre legăturile superioare ale unor talibani ai Curţii Constituţionale am pus cuvenitele “semne de întrebare”, când cu celebra “erată” de schimbare a literei şi sensului hotărârii care trebuia să elibereze România de Traian Băsescu şi să-l trimită pe acesta în grija Justiţiei.

Acelaşi personaj, “Mitică” Dumbravă, a muştruluit membri cu capul pe umeri ai câtorva comisii parlamentare, care s-au opus legii stocării datelor de trafic a comunicaţiilor personale:“Băi, voi nu ştiţi ce păţesc eu la Bruxelles dacă nu vă lămuresc să daţi drumul legii!?”.

Numai că de la Bruxelles a venit depeşa că Uniunea Europeană a respins de plano ideea unei astfel de legi. Dar generalul Dumbravă nu a dat niciun semn că ar fi înţeles ceva.

După 15 ani de la exprimare a crezului său de cerber, timp în care a ars mai multe etape din carieră, deci nevinovat ajuns cu minte crudă într-o funcţie şi la un rang, pentru care potrivită este înţelepciunea pe care o conferă o experienţă rezultată dintr-o activitate de excepţie, dar şi onestă, fără rabat la probitate, generalul Dumitru Dumbravă, din banca guvernamentală a Parlamentului, emite opinii care siderează o ţara şi face ca Europa “să se îndoiască de modul în care generalii SRI înţeleg democraţia”, căci ceea ce urmează a făcut deliciul ironiilor marilor agenţii internaţionale de presă:“Computerele personale conectate la magistrala informatică trebuie să primească numere de înmatriculare, iar utilizatorii carnete de deţinători”.Iată şi câteva detalii, preluate de pe site-ul ”SRI ar vrea un „cod rutier” şi pentru Internet: utilizatorii să aibă computerele înmatriculate şi cu ITP-ul la ziGeneralul SRI Dumitru Dumbravă a avut ocazia […] , la Comisia de Tehnologia Informaţiilor şi Comunicaţii din cadrul Camerei Deputaţilor, să explice concret cum vede Serviciul Român de Informaţii reglementarea Internetului (deocamdată doar în România) şi de ce SRI a iniţiat de fapt proiectul de Lege privind securitatea cibernetică.

Generalul Dumbravă, SRI: „Să protejăm până la urmă Internetul ăsta care e al tuturor, nu al statului român…”

Ca să înţelegem mai bine necesitatea legii, generalul Dumitru Dumbravă a explicat pe înţelesul şoferilor: „Să ne imaginăm că Internetul e ca un sistem de drumuri pe care circulă şi maşini ale statului – pompieri, armată, poliţie – dar şi maşini ale privaţilor. Ce ar însemna ca codul rutier să fie opozabil doar instituţiilor statului, pentru că privatul şi-a cumpărat maşina din banii lui şi poate oricând intra în maşina pompierilor sau ambulanţei? Sigur că privaţii nu au aceleaşi obligaţii ca instituţiile statului, dar intrând pe drumurile publice, pe Internet, ai o minimă obligaţie. Să protejăm până la urmă Internetul ăsta care e al tuturor, nu al statului român. (…) Nu văd nimic rău în a pune puţină regulă într-un domeniu care acum e oarecum anarhic, adică circulăm ca la începutul secolului cu trăsuri cu cai. Acum circulăm sigur, dar repet, pentru că maşinile noastre au obligaţia la doi ani să-şi facă ITP-ul, să facem revizia, mă deranjează, că mă costă bani, dar atâta timp cât asta înseamnă siguranţă… îmi înmatriculez maşina, că aşa e frumos, să se ştie cine e în spatele volanului…”.

Daniel Iane, deputat PNL, i-a atras atenţia generalului SRI că „Internetul a fost o invenţie a civililor. Nu e ARPANET (n.a. reţeaua militară creată de DARPA, predecesoarea Internetului), drumurile nu sunt ale armatei, sunt ale civililor. Armata a intrat pe drumurile noastre, asta e diferenţa. Eu vă înţeleg unde bateţi şi v-am spus că sunt un adept al acestor reglementări în ceea ce priveşte, nu Internetul, atât cât modul cum este el folosit, atât de către noi civilii cât şi de instituţiile statului. Iar, al doilea considerent, dacă-mi permiteţi: lăsaţi-ne pe noi să facem politică, lăsaţi-ne pe noi să facem declaraţiile politice. Dumneavoastră sunteţi invitaţi aici ca specialist al nostru, pe care noi îl plătim, vă întrebăm, ne răspundeţi, nu faceţi aprecieri”.Şedinţa Comisiei s-a încheiat cu promisiunea preşedintelui Vasile Oajdea că deputaţii vor vota (sau nu) amendamentele propuse de societatea civilă, iar legea îşi va urma parcursul legislativ, către statutul de „lege bună, cu cap, care să nu intre cu bocancii în viaţa intimă a cetăţeanului”.

Ce poate fi mai rău, gândirea rutieră a generalului Dumbravă, ori bocancii săi cu crampoane şi zimţi antiderapanţi?

http://m.cotidianul.ro/

Miscarea Legionara

Infiintarea Legiunii “Arhanghelul Mihail”. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

Ca o nestemata de pret, Miscarea Legionara a rasarit in mijlocul unei societati putrede, in mijlocul politicianismului servil unor interese straine, in plina coruptie, aducand cu sine o noua doctrina, curata, nationalist-romaneasca.

Oratoria ei a fost aceea a faptei, nu a vorbei.

Cuprinzand etapele spinosului drum pe care Legiunea l-a avut de infruntat de-a lungul intregei sale existente, cu numeroasele jertfe, oprelisti, interdictii dictate de partidele aflate la conducerea tarii sau de interesele straine, se poate vedea astazi ca intotdeauna biruinta legionara a stralucit, s’a impus, rupand pentru totdeauna lantul demagogiei oarbe propagata de partidele existente, prin inalta sa scoala spirituala, ideologica si doctrinara.

Dimensiunile jertfelor legionare pornesc dela Nita Constantin (ucis in timp ce lipea afise legionare, la Constanta, in anul 1933), si se continua la valurile intregi de elevi si studenti legionari masacrati in Septembrie 1939 (cateva sute), la jertfa lui Mota si Marin pe frontul din Spania, jertfa Capitanului C. Z. Codreanu, grupului Nicadorilor, Decemvirilor si Razbunatorilor, mortii din batalioanele dela Sãrata si pana la minunatele jertfe ale partizanilor legionari din munti, ca si zecile de mii de jertfe din inchisorile comuniste.

Miscarea Legionara n’a putut fi infranta. Nici in timpul prigoanei din 1933-’34, nici in timpul prigoanei carliste din 1938-’40, nici in timpul prigoanei antonesciene si nici in lunga prigoana comunista.

Ea si-a legitimat in planul istoriei existenta sa romaneasca, participand major, substantial, la rezistenta nationala impotriva comunismului Marxist si la intronarea increderii in maretia si destinul viitor al Neamului Romanesc.

Pe aceasta rezistenta a ei se vor intemeia toate biruintele viitoare, caci a fost cladita prin sange, moarte, suferinta, puritate si credinta intr’un ideal crestin, cu adevarat romanesc.

Miscarea Legionara este vie, activa si de neînvins.

Editorial

Pescarusul de Anton Cehov.

 

La începutul piesei, pentru a mai alunga plictiseala vieţii de la ţarã, Konstantin Gavrilovici Treplev pune în scenã o creaţie proprie pe malul lacului de lângã conacul unchiului sãu, Sorin. Rolul principal este jucat de tânãra Nina Mihailovna Zarecinaia, alãturi de care Kostea trãieşte o dragoste purã. Tânãrul autor de 25 de ani detestã faptul cã este fiul unei actriţe celebre, Irina Nikolaevna Arkadina. Aflat într-o perpetuã cãutare a adevãratei sale identitãţi, el simte cã mereu a fost doar tolerat de artiştii şi scriitorii celebri din anturajul mamei sale, ceea ce îl face sã se simtã şi mai umilit, şi mai conştient de ceea ce el numeşte „nimicnicia” sa. Treplev îşi doreşte ca opera sa sã impunã forme noi care sã se rupã de rutina şi de prejudecata care marcheazã teatrul contemporan.

Piesa lui Treplev se deschide cu monologul Ninei, îmbrãcatã în alb, pe scena din faţa lacului: „Trupurile fiinţelor vii s-au pierdut în pulbere şi materia cea veşnică le-a prefăcut în pietre, în apă, în nori, iar sufletele tuturor s-au contopit într-unul singur. Şi sufletul lumii sunt eu… Eu… În mine e sufletul lui Alexandru cel Mare şi al lui Cezar, şi al lui Shakespeare şi al lui Napoleon, şi sufletul celei din urmă lipitori. În mine conştiinţa oamenilor s-a contopit cu instinctele animalelor şi îmi amintesc, totul, totul, totul şi retrăiesc în mine fiecare viaţă în parte. (…) Sunt singură. O dată la o sută de ani deschid buzele pentru a vorbi, şi glasul meu răsună trist în pustiul acesta şi nimeni nu mă aude… Nici voi, palide focuri jucăuşe, nu mă auziţi… Mlaştina putredă vă naşte spre dimineaţă şi rătăciţi până-n zori, dar fără gânduri, fără voinţă, fără fiorul vieţii. Temându-se ca în voi să nu se aprindă viaţa, diavolul, părintele materiei veşnice, săvârşeşte în fiecare clipă în voi, ca în pietre şi în apă, schimbul atomilor, şi astfel vă prefaceţi necontenit. În univers, numai spiritul rămâne veşnic acelaşi şi neschimbat. (Pauză.) Ca un prizonier aruncat într-o fântână adâncă şi goală, nu ştiu nici unde sunt, nici ce mă aşteaptă. Un singur lucru ştiu: că îmi e sortit să înving în lupta înverşunată şi îndârjită cu diavolul, izvorul forţelor materiei, şi că după aceea, materia şi spiritul se vor contopi într-o armonie desăvârşită şi va începe împărăţia voinţei universale. Dar aceasta nu se va întâmpla decât după un lung, foarte lung şir de milenii şi foarte încet, când luna şi luminosul Sirius şi pământul se vor fi prefăcut în pulbere. Dar până atunci, numai spaimă, spaimă… (Pauză. Pe fondul lacului se arată două puncte roşii.) Se apropie diavolul, puternicul meu duşman. Îi văd ochii fioroşi şi cu flăcări purpurii…” Arkadina vocifereazã şi, de supãrare, Kostea întrerupe piesa şi ulterior distruge textul.

Momentul discuţiei dintre Treplev şi Nina în care el îi reproşeazã cã s-a schimbat încât nu o mai recunoaşte şi a devenit rece faţã de el e semnificativ. Kostea îi pune atunci Ninei un pescãruş mort la picioare şi când ea se plânge cã e prea simplã pentru a înţelege acest simbol, el îi rãspunde: „[a]m fost atât de ticălos, încât am tras în acest pescăruş (…) în curând şi în acelaşi fel mă voi omorî şi eu.” Kostea e convins cã a pierdut dragostea Ninei din cauza eşecului piesei sale pentru cã „[f]emeile nu iartă insuccesul” şi atunci când îl vede pe Trigorin, „adevăratul talent” care „[u]mblă ca Hamlet” apropiindu-se, pleacã dezamãgit. Nina, care îşi doreşte sã devinã actriţã, e fascinatã de celebritatea scriitorului Trigorin, însoţitorul credincios al Arkadinei. Ea îşi exprimã admiraţia pentru viaţa deosebit de interesantã şi de împlinitã pe care Boris Alexeevici o duce. Scriitorul îi explicã nevoia lui continuã de a scrie, nemulţumirea profundã pe care o simte faţã de sine şi de opera sa care-l împiedicã sã guste câtuşi de puţin din faima sau din fericirea pentru care îl invidiazã alţii. Pescãruşul mort pe care îl vede la picioarele Ninei îi dã chiar ideea pentru o scurtă povestire: „pe malul unui lac trăieşte din copilărie o fată tânără [ca Nina]. Iubeşte lacul ca un pescăruş şi e fericită şi liberă ca şi el. Dar vine din întâmplare un om, o vede şi, aşa, din lipsă de altceva, o nimiceşte ca pe acest pescăruş”.

Nina e sedusã totuşi de reputaţia scriitorului pe care şi-ar dori-o şi pentru ea în viitoarea ei cariera de actriţã, iar acesta este fermecat de prospeţimea tinerei şi între ei se naşte o idilã. Îndurerat de pierderea iubitei, Kostea îl provoacã pe Trigorin la duel, dar mama lui, îngrijoratã cã şi-ar putea pierde admiratorul, evitã conflictul plecând cu Trigorin la Moscova. Treplev are o tentativã eşuatã de suicid, Nina pleacã şi ea la Moscova unde debuteazã ca actriţã şi începe o aventurã cu Trigorin din care se naşte un copil care moare în scurt timp.

În cei doi ani care se scurg între actul III şi IV, Nina este pãrãsitã de Trigorin care, de altfel, în laşitatea sa, nici nu a renunţat vreodatã la celelalte legãturi amoroase ale sale pentru Nina. Nici în cariera de actriţã nu are Nina mai mult noroc şi cum interpretarea sa e consideratã cam vulgarã ajunge repede sã joace doar în teatre de provincie fãrã prea mult succes. În timpul acesta Treplev, sub pseudonim, ajunge un scriitor apreciat care începe sã fie plãtit de reviste pentru contribuţiile sale. Maşa, fiica administratorului moşiei lui Sorin care îl iubea de mult în tainã pe Kostea, se mãritã cu învãţãtorul Medvedenko şi are un copil cu acesta. E hotãrâtã sã îl uite pe Treplev şi nu se sfieşte sã se ajute şi de bãuturã în acest demers. Starea de sãnãtate a  unchiului Sorin se deterioreazã în continuare, ceea ce îi readuce pe Arkadina şi pe iubitul ei Trigorin la conacul de lângã lac unde locuieşte şi lucreazã Kostea. Şamraev, vechilul lui Sorin, îi pomeneşte şi apoi chiar îi aratã lui Trigorin pescãruşul pe care l-a împuşcat Kostea şi pe care scriitorul la modã şi l-a dorit împãiat, dar Trigorin repetã aproape obsesiv cã nu îşi aminteşte.

În cei doi ani, Treplev o cautã peste tot prin ţarã pe Nina, dar aceasta refuzã sã îl vadã, iar apoi, dupã întoarcere lui acasã îi trimite scrisori inteligente din care se simte cât de profund nefericitã e şi pe care le semneazã cu pseudonimul „Pescăruşul”. În timp ce anturajul Arkadinei încearcã sã îşi alunge plictiseala jucând o partidã de loto, Nina îi face o vizã secretã lui Treplev. Din discuţie se observã uşor cã ea e atât un suflet, cât şi o minte rãtãcitã: vorbeşte de teama ei de a fi urâtã de cãtre Kostea, de cum rãtãceşte ca un pescãruş în jurul lacului: „Dumneata eşti scriitor şi eu actriţă… Ne-a luat acelaşi vîrtej pe amîndoi… Trăiam veselă ca un copil. Mă trezeam dimineaţa şi începeam să cânt; te iubeam, visam glorie, şi-acum?” Treplev o asigurã cã, deşi a încercat sã o urascã, şi-a dat seama cã e legat sufleteşte de ea şi o va iubi mereu. El se simte bãtrân şi singur, lipsit de dragoste: „Mi-e frig de parcă aş trăi sub pământ, şi tot ce scriu e searbăd, uscat, întunecat.” O implorã pe Nina sã rãmânã sau sã îl ia cu ea, dar dupã un şir de replici fãrã noimã ea îi spune: „Acum ştiu, înţeleg, Kostea, că în ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa. Eu cred şi sufăr mai puţin. Şi atunci când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viaţă.” Treplev o admirã pentru cã ea şi-a gãsit chemarea, în timp ce el încã orbecãie „prin haosul visurilor şi al imaginilor”. Deşi pretinde cã nu bagã în seama vocea lui Trigorin care rãsunã din camera alãturatã, în urmãtoarea clipã Nina recunoaşte cã îl iubeşte chiar mai mult decât înainte, până la deznădejde şi cã regretã vremurile trecute.

Planul acţiunii trece din nou la partida de loto a anturajului Arkadinei. În plictiseala din salon cade vestea cã Treplev s-a împuşcat şi astfel se încheie piesa, fãrã a detalia dacã focul de armã i-a fost acestuia fatal sau nu.

https://dragdelectura.wordpress.com/

Filosofie

Despre moartea inorogului si invierea filozofiei sau de ce lumea nu exista!

 

Cu cateva luni bune in urma, mai exact prin septembrie 2013, am citit o carte cu titlul sugestiv “Warum es die Welt nicht gibt” (de ce lumea nu exista), scrisa de un tanar filozof german. Autorul se numeste Prof Dr Markus Gabriel si este considerat marea revelatie in domeniu, in tara lui, fiind cel mai tanar profesor universitar de filozofie din istoria disciplinei. El a primit catedra de epistemologie (gnoseologie, teoria cunoasterii stiintifice) si filozofie moderna si contemporana, in anul 2009, la varsta de doar 29 de ani!

Dupa aparitia cartii sale “Warum es die Welt nicht gibt”, in primavara anului 2013, autorul a fost aplaudat si venerat de publicul larg (nespecialist), ca un superstar. Cartea a ajuns rapid in top 10 cele mai vandute carti non fiction din Germania. In sfarsit, poporul german avea un nou filozof de geniu cu care sa se poata mandri…

Am citit cartea lui si trebuie sa recunosc ca m-a impresionat. Pur si simplu mi-a dat o noua perspectiva asupra lumii.

Markus Gabriel sustine in cartea lui ca a creat un nou curent filozofic, o noua teorie a filozofiei, si anume neorealismul. Neorealismul lui Markus Gabriel este un amestec intre metafizica si constructivism, cladit in jurul unei teze centrale: Lumea nu exista. Ce exista sunt totusi o multitudine de lumi care coexista, fara a avea legaturi intre ele.

Profesorul paraseste ideea unei singure lumi, a unui Uni-vers in care toate lucrurile observabile si neobservabile se “intampla” si sunt strans legate intre ele. El descrie conceptul si ideea ca, de fapt, exista asa numitele “Gegenstandsbereiche” (planuri tematice, in care exista o anumita categorie de obiecte guvernate si legate intre ele de reguli specifice) si “Sinnfelder” (camp de perceptie, loc in care un obiect se manifesta).

Planuri tematice (Gegenstandsbereiche) sunt de exemplu: universul, planetele, care fac parte din planul tematic al fizicii, caracterizat ca o provincie ontologică a lumii.

Planuri tematice sunt însă și statele politice, visele, obiectele de arta sau gândurile noastre despre lume. In timp ce Sinnfelder (câmp de perceptie) se refera strict la locul în care se manifesta un obiect. Existenta = aparitie/manifestare intr-un Sinnfeld (câmp de perceptie).

In acest articol nu vreau sa insist asupra teoriei neorealismului lui Markus Gabriel, ci sa aduc in discutie o poveste interesanta si foarte frumoasa pentru mine, care este strans legata de Markus Gabriel si cartea mai sus amintita.

La inceputul acestui an, am hotarat sa iau legatura cu Dr Prof Markus Gabriel de la Universitatea din Bonn si sa-i cer drepturile de exploatare (copyright) pentru o editie in limba romana a cartii lui. Si cum cautam tot mai multe informatii despre neorealismul lui Markus Gabriel si despre persoana sa, am dat de un document cu titlul: “Did Markus Gabriel (University of Bonn) plagiarize my ideas”, scris de dmnul Gabriel Vacariu, de la Universitatea Bucuresti, in care autorul roman il acuza pe germanul Prof Dr Markus Gabriel ca a plagiat teza lui filozofica, conform careia “lumea nu exista, iar ceea ce exista sunt lumi epistemologic diferite”.

Sincer, initial am ras si mi-am zis ca nu se poate asa ceva. Dupa principiul ca nu are cum sa fie adevarat ce nu are voie sa fie adevarat… Insa dupa ce am cercetat problema mai indeaproape, am aflat din cercurile specialiste ca Markus Gabriel nu numai ca a “furat” ideile si teoriile lui Gabriel Vacariu, dar le-a si inteles si interpretat gresit formuland o teorie nonsens…:)))

Primul lucru pe care l-am facut a fost sa iau legatura cu domnul Gabriel Vacariu si sa fac rost de cartile publicate de el. Le-am gasit pe toate AICI 

Ce pot sa va spun? Dupa ce l-am citit cu entuziasm pe Markus Gabriel, nu am crezut ca lectura lui Vacariu imi va aduce atatea lucruri si perspective noi. Abia dupa lectura lui Vacariu, am inceput sa inteleg mai bine ce incerca Markus Gabriel sa explice in cartea lui… Si mi-am dat seama ca Vacariu are dreptate in tot ce spune despre colegul lui german, si anume ca a furat ideile si teoria lui, insa fara a le intelege prea bine…

Cine este insa acest Gabriel Vacariu?

Vacariu a fost descoperit si promovat de cel mai mare filozof roman in viata, Ilie Parvu, care i-a oferit un post la Universitatea Bucuresti. Vacariu este in primul rand un filozof, in adevaratul sens al cuvantului. Adica cineva care ofera o explicatie (prin metode stiintifice) si o imagine globala asupra lumii in care traim (Weltanschauung).

El are o bibliografie interdisciplinara impresionanta (din domeniile IT, biologie, cognitive (neuro) science, fizica si mecanica cuantica) pentru un filozof, care l-a ajutat sa-si elaboreze teoria sa.

Vacariu a reinviat (nu reinventat) in opinea mea filozofia, care era deja de multa vreme pe linie moarta (Hawkins: the filosophy is dead), din cauza specializarii tot mai detaliate ale cercetarilor stiintifice si a capitularii filozofilor in fata oamenilor de stiinta. La ora aceasta, exista foarte putini filozofi care au abilitatile interdisciplinare ale lui Vacariu.

Frameworkul propus de el nu este numai fascinant ci si foarte bine construit, si ofera solutii la probleme stiintifice nerezolvate pana in prezent. Vacariu nu e usor de citit, pentru ca scrie DOAR in engleza si doar pentru lumea stiintifica, o limba engleza pe care nu o stapaneste foarte bine. A decis sa scrie doar in engleza pentru ca – asa mi-a marturisit el – nu a vrut sa-si piarda timpul scriind intr-o limba inexistenta pe harta filozofica a lumii.

Celor care vor sa-si faca o imagine (in limba romana) despre teoria sa, recomand aceasta lucrare scrisa de unul dintre studentii sai: http://filosofie.unibuc.ro/gvacariu/Mocanu%20Vlad%20-%20Paul%20licenta%20teza.pdf

Doresc insa sa mentionez ca este lucrarea de licenta a unui student pe teoria lui Vacariu si nu explica in intregime teoria, prin urmare nu e completa. Insa ce este scris, nu e gresit si merita citit.

Vineri, in data de 25.04.2014, am avut onoarea sa ma intilnesc personal cu domnul Gabriel Vacariu la Timisoara. Am semnat un contract de colaborare pentru editarea unei noi carti de popularizare a teoriei lui, in limba romana, germana si engleza.

In opinea mea, Vacariu este mult inaintea vremii sale si va dura ceva pana cand teoria lui va fi acceptata ca un nou standard/framework de lumea stiintifica. Mai ales pentru ca teoria lui desfiinteaza in mare parte gandirea filozofica si stiintifica actuala (bazata pe univers). Nu este de asteptat ca elita actuala mondiala sa accepte si sa adere la un nou Weltanschauung, care le arunca la gunoi munca de o viata.

Rolul pe care mi-l asum este sa-l promovez si sa-l sustin pe Gabriel Vacariu financiar si editorial in cercetarea sa, in speranta ca il voi putea ajuta sa se bucure de rezultatul muncii sale, inca in perioada vietii si nu postum, cum se intampla de obicei cu marii ganditori ai omenirii…

http://reactii.ro/

Editorial

Dictatura hashtag-lui, democratia romaneasca, Tutea si pasarica cu apa!

 

Imediat după `89, într-o neîncăpătoare garsonieră de lângă Cișmigiu, savurosul Petre Țuțea, în fascinantele-i pijamale maronii peste care mai punea, în funcție de dregătoriile inoportunului vizitator, un vechi și ponosit halat de monton, același în ultimii săi ani de viață, oferea interviuri la foc automat, oricui și oricând, și mostre autentice ale enciclopedismului său original și peticit de găurile unei senectuți triste dar eliberatoare.

Așa se face că românii vedeau la televizor, în premieră, un bătrân aproape putrezit de vremuri, care povestea, cu o lejeritate înfricoșătoare, despre Argetoianu, Nae Ionescu, Pandrea, Eliade, Cioran și Maniu așa cum doar un martor cheie, într-o închipuită instanță a istoriei, o putea face în procesul final al erorii unei națiuni.
Bătrânul Țuțea, cu fabuloasa-i sinceritate și asumare care aveau să-i pună în desagă doar vreo 13 ani de pușcărie, încerca să le spună românilor, prin martie `90, că drumul pe care trebuie să-l aleagă este liberalismul, declinat corect în integralitatea lui, iar peste acesta, Biserica Ortodoxă, singura entitate căreia Țuțea-i tolera și încuraja valența totalitară, trebuia așezată cu smerenie și îngrijită pentru că doar ea ar fi putut garanta desăvârșirea noastră ca națiune.

Bătrânul a vorbit de pomană, deoarece românii, orbiți de magnetismul/zâmbetul comunist al proaspătului Ion Iliescu, au ratat lovitura de la 11 metri care ar fi putut duce echipa României măcar în prelungiri.
Meciul nostru cu istoria s-a terminat încă de la vestiare, iar comunismul, reîmpachetat peste noapte după chipul și asemănarea fostului tov. de la Ape, Tineret și Sport, s-a reinstalat, validat de imbecilitatea națională a acelor vremuri, pe scaunele încă încălzite de cururile lui Dincă, Bobu, Mănescu sau Doicaru.

Țuțea a murit în singurătate, înfășurat în niște pături găurite și murdare, pe patul unui sanatoriu de pe lângă București, iar gropăciunea i-a făcut-o un vechi amic, în Câmpulungul atât de drag bătrânului, de unde acesta plecase în lume, la început de secol XX, cu bazoane la izmene, dar cu traista plină de cărți ciudate din care nici măcar dascălii lui nu înțelegeau mare lucru.

Ion Iliescu nu a murit! Locuiește într-o vilă de protocol, are mașină, SPP, indemnizație de fost Șef de Stat și multe altele. Nu are, în schimb, regrete! Iar această evidență mă insultă. Poate  nu doar pe mine.
Țuțea spunea despre comunism și formele sale de agregare, cu premonitorie îngrijorare, pe vremea când Verdeț, Mazilu, Bârlădeanu și ceilați preluau din mers puterea sinistrului abia împușcat, că “este cea mai mare băgare în seamă din istoria omenirii!”. Avea dreptate! Și atunci, are și acum!

Pentru că băgare în seamă se numește mizeria la care asistăm sedați, toți, aproape fără excepție. De vină să fie oare lipsa hashtag-ului suprem care ar trebui să adune o conștiință națională care parcă nu-și revine încă de la acel penalty ratat de părinții și bunicii noștri?

#Rezist nu a…rezistat! L-au ridiculizat, violat, profanat și torturat în laboratoarele lor insalubre și propagandistice, sprijiniți de o democrație oligofrenă care se încăpățânează cu turbare să NU prețuiască și să urmeze cu încredere elitele, singurele care pot trage după ele un popor handicapat de lipsa unui minimal și principial set de valori.

Într-o contemporană paradigmă digitală, în România s-ar impune o metaforică dictatură a hashtag-ului, ca formă supremă de cristalizare a identității unei generații care poate oferi acestei țări mult mai mult decât pot cere cei care în decembrie au decis că nu avem nevoie de înțelepciunea bătrânului Țuțea nici de această dată.
Anii trec, copiii cresc, bătrânii ne mor și este foarte posibil să uităm foarte repede că România are și elite! Că este o țară în care trăiesc și oameni muncitori, foarte deștepți și cinstiți, cu frică de Dumnezeu și cu dragoste sinceră față de semenii lor.

Și, când vom uita definitiv acest lucru, noi, românii, nu-i vom mai putea spune României pe nume, așa cum astăzi, un hazliu prieten de-al meu a uitat numele ocarinei.

Și, așa cum stă bine unui spirit autentic, i-a spus simplu, ca să înțeleg și eu despre ce este vorba. Păsărică cu apă!

https://catalindumitriu.wordpress.com/

Editorial

Ninel Ganea – Statul profund in America si Romania.

 

Există expresii și formule care își capătă cumva o celebritate și intră în limbajul public, după care aproape nimeni nu mai pierde vremea să identifice cu precizie apariția și contextul lor. Arheologia conceptuală, dacă ne este permis acest termen poate cam prea pompos, are un rol important nu doar pentru o mai bună clarificare a noțiunilor, deși știm foarte bine, de la Confucius încoace cel puțin, că acela care controlează limbajul controlează lumea. Nu e în discuție doar asta, deși ar fi oricum suficient. Istoria cuvintelor, când este bine realizată, ne dezvăluie o lume, un univers specific pe care timpul l-a sublimat în formule sintetice, indiferent de încărcătura lor pozitivă sau negativă.

Un astfel de concept, recent ca vârstă, dar totuși important, îl reprezintă acela de “stat profund”. Folosit din ce în ce mai frecvent, diseminat cu entuziasm de jurnaliști, analiști sau oameni politici, termenul a dobândit destul de rapid statutul de clasic. Povestea acestui concept a fost scrisă de Peter Dale Scott într-o carte, Statul profund în America, devenită, la scurtă vreme de la apariție, de neînlocuit în analizele politice privind “elitele și puterea”. Dar cartea nu se adresează nici pe departe doar specialiștilor, deși este scrisă cu toată seriozitatea, ușurința și anvergura unui profesor universitar (Scurtă precizare importantă: autorul nu face parte din ceea ce în derâdere și cu dispreț este catalogat drept “teoretician al conspirațiilor”, ci este un profesor universitar foarte respectabil la Berkeley). Poate așa se explică și de ce cartea s-a bucurat de un succes de public semnificativ.

Revenind la “statul profund”, el este alcătuit din “instituții publice structurate, însă aflate în afara oricărui control democratic” și care dețin de facto puterea în societate , asupră căreia își exercită o presiune din ce în ce mai totalitară. Exemplele oferite de Scott nu sunt chiar suprinzătoare: serviciile secrete, agențiile de reglementare, banca centrală. În teorie există numeroase “pârghii de control” (comisiile parlametare, de pildă) pentru aceste birocrații atotstăpânitoare, dar în practică ceea ce au reușit să realizeze, în ultimii 50 de ani, corifeii statului profund a fost să anihilize gradual orice posibilitate legală de verificare. De asemenea, potrivit autorului canadian, aceste instituții nu se află exclusiv în sfera publică, ci există o interdependență și un schimb de linii frecvent între anumite corporații și diverse structuri ale statului, ceea ce face oarecum caducă folosirea instrumentelor clasice de analiză politică.

De pildă, în alianța binecunoscută de acum a bancherilor și Trezoreriei americane, stânga socialistă va denunța liberalismul și politicile orientate spre piață, în timp ce dreapta mioapă va accentua diverși indicatori statistici sau va elogia tehnocrația, în funcție de coloratura superficială a administrației. Ceea ce demonstrează, printre altele, cartea lui Peter Dale Scott este inutilitatea distincției tradiționale stânga/dreapta în analiza regimurilor politice contemporane. Și asta deoarece guvernele nu mai sunt deloc reprezentative (e o chestiune interesantă de discutat, dacă au fost vreodată, în epoca modernă), ci s-au transformat în case de avocatură ale unor structuri oculte.

După cum se poate lesne intui, problema cea mai vizibilă a “statului profund” nu rezidă în ieșirea din legitimitatea politică, aceasta fiind mai degrabă cauza, cât în erodarea accentuată și, în final, pulverizarea oricărei tradiții democratice sau liberale (înțeleasă ca o colecție drepturi constituționale inviolabile). Militarizarea agențiilor interne de aplicare a legii, restricțiile impuse asupra drepturilor fundamentale ale indivizilor, sunt doar câteva dintre cele mai deranjante consecințe ale influenței “statului profund” în viața de zi cu zi.

Un exemplu edificator pentru a înțelege cum a fost uzurpată puterea legitimă, iar americanul obișnuit s-a transformat în inamic al statului (profund) este proiectul Continuitatea în Guvernare. Această inițiativă, intitulată și Proiectul Ziua Judecății, detalia un scenariu de criză, după decapitarea guvernului SUA, în cazul unui atac nuclear. Marea găselniță a structurilor oculte a fost de a păstra aproape nealterat scenariul, cu singura modificare a condiției de bază. Sau mai precis a unor completări. Proiectul devenea activ nu doar în cazul unui atac nuclear, ci și în cazul , de pildă, al unui atac terorist, cum a fost cel de la 11 septembrie. Iar pachetul de măsuri intrate în vigoare, fără niciun fel de consultare publică, a prevăzut: supravegherea fără mandat (confirmată de Edward Snowden, dar nu doar de el), detenția fără mandat (inclusiv habeas corpus), militarizarea internă și restrângerea legilor posse comitatus, care restricționează folosirea armatei împotriva civililor americani.

În pofida unui specific indelebil nord-american, cartea lui Peter Dale Scott nu are cum să nu îl atragă și pe cititorul român, chiar și făcând abstracție de hărmălaia obositoare a satului global. Dezvăluirile din presa ultimelor luni au revelat suficient de convingător, în opinia noastră, un scenariu cvasiidentic de acaparare a puterii de către structurile oculte. În povestea românească, blindajul legal l-a constituit includerea în secret a corupției în lista de amenințări la adresa siguranței naționale. Iar de aici drumul a fost pavat cu rele intenții și multe victime colaterale, prinse în meandrele concretului legalist. După mai bine de zece ani de asalt al statului profund, lumea s-a obișnuit cu ascultări neîntrerupte (o știre de săptămâna trecută ne informa că într-un obscur oraș moldovean cu 5000 de locuitori au fost peste 250 de interceptări ), cu multe arestări preventive și o dezgustătoare manipulare mediatică.

Astfel, putem spune că visul secular al sincroniștilor români a devenit realitatea: România este egala SUA în edificarea unui “stat profund” atoatesupraveghetor.

http://karamazov.ro/

Ortodoxie

Cuvantul Parintelui Dumitru Staniloae – Neamul Romanilor, Orientul si Apusul.

 

Trebuinţa continuă a poporului român de a se balansa între Est şi Vest, de a împăca într-un conţinut şi într-un mod unitar de viaţă componentele atât de variate ale Occidentului şi Orientului a făcut ca spiritul românesc să se caracterizeze printr-un echilibru de o maximă amplitudine din punct de vedere al conţinutului şi de o elasticitate nemaiîntâlnită din punct de vedere formal.

Românii, în schimb, se pot conforma atât de mult Occidentului, încât nu-i mai cunoşti că nu sunt occidentali. Ei îşi pot însuşi perfect accentul oricărei limbi străine, precum şi modurile de comportare a occidentalilor. E probabil că tot acestei posibilităţi deosebite de a se „conforma” cu Occidentul şi Orientul să se datoreze şi marea putere de asimilare a limbii române şi a gramaticii sale polivalente.

Echilibrul românesc nu e un echilibru al mediocrităţii. Chiar dacă soluţia aleasă pare cea mai simplă, cea mai puţin spectaculoasă, simplitatea aceasta cuprinde în ea cumpăna între luarea în considerare a o mulţime de posibilităţi.

Românul consideră că echilibrul constituie normalitatea existenţei.

Poporul român a primit, prin literatura bizantină, o educaţie în acest sens; el a primit o educaţie în vederea unui umanism echilibrat, de stăpânire asupra pornirilor unilaterale, pătimaşe, stăpânire fără de care omul nu poate valorifica toate potenţele naturii sale, adică umanitatea sa integrală. Poate această capacitate a minţii nepătimaşe de a valorifica toaie potenţele naturii umane se numeşte în spiritualitatea bizantină, şi apoi şi în cea românească, „minte întreagă”.

În literatura spirituală bizantină, atât de bogat tradusă şi de frecvent folosită în trecutul nostru, această capacitate subtilă de a intui punctul de incidenţă şi de reciprocă frânare a tuturor pornirilor şi puterea de a lucra conform lui sc numeşte „dreaptă socoteală”, în greceşte discernământ, distingere.

Poporul nostru a fost un popor cuminte, s-a silit să facă uz de mintea întreagă. El nu s-a lăsat în voia pasiunilor, a acţiunilor pripite, a aventurilor nesocotite. El a avut darul de a da cu uşurinţă la o parte perdeaua amăgitoarelor ispitiri, ale acţiunilor şi pornirilor pripite, vraja inconsistentă a vorbelor frumoase care-l îmbiau la asemenea acţiuni sau la renunţarea la stăpânirea de sine.

Acest echilibru, explicabil printr-o subtilă sau ascuţită intuiţie a ceea ce e potrivit locului şi timpului a fost una dintre puterile principale care a conservat poporul român într-un teritoriu peste care au trecut atâtea răutăţi sau care a fost atât de continuu râvnit. Prin această intuiţie şi prin echilibrul care s-a conformat ei, el s-a strecurat printre greutăţi în mod diplomatic, când nu se putea altfel, sau le-a înfruntat cu vitejie, când putea face aceasta cu succes.

http://www.ortodoxiatinerilor.ro

Ortodoxie

Cuvantul Sfintei Sale Parintele Proclu Nicau.

 

Când cineva caută să zică „Doamne Iisuse…”, sunt fel şi fel de încercări. Prima dată, diavolul caută prin cele cinci simţiri să atace. Pe măsură ce cauţi să nu fii rob celor cinci simţiri, atunci Duhul Sfânt te ajută la rugăciunea inimii. Pe măsură ce cauţi să te nevoieşti, pe acea măsură Duhul Sfânt ajută minţii să capete rugăciunea inimii. Duhul Sfânt o duce pe minte în inimă. Ca să ştii acest lucru, sunt unele dăţi când El se lasă simţit.

Când vede diavolul că vrea cineva să-şi cureţe inima, el caută să-l tulbure prin vedenii. Când te înşeală diavolul, ai nevoie de trei sau patru zile de pocăinţă ca să scapi de el şi să ajungi în locul din care ai căzut.

https://www.ganduridinierusalim.com/

Ortodoxie

Ce ai facut cu atata viata?

 

Cât ai fost mic, te preocupai cu jocurile copilăriei, erai prea mic să-L înțelegi pe Dumnezeu, cu atât mai puțin că nici părinții nu ți-au vorbit despre El. În adolescență, ai învățat bine să poți intra la o facultate și să te realizezi și tu. Ai terminat-o cu bine, Dumnezeu ți-a ajutat să te angajezi, dar tu nici gând să-I mulțumești pentru toate aceste realizări, bazându-te doar pe priceperea și munca ta. Mai târziu, ți-ai cumpărat o casă, o mașină, ai făcut și copii, dar nici prin cap nu ți-a trecut că toate acestea datorită lui Dumnezeu – era Mâna Lui! Nici gând să treci pe la biserică să te îngrijești și de suflet, nu numai de trup. Ai investit o viață întreagă în trup, ai lăsat să treacă ani fără să-ți aduci aminte de Dumnezeu măcar o dată, ai ajuns la bătrânețe și încă nu știi cine te-a creat, cine-i Dumnezeul tău, măcar că-i vedeai pe ceilalți rugându-se și mergând la biserică. Te întreb, ce ai făcut cu atâta viață??

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/