O femeie din Buteni a fost bătută de mai mulți purtători de uniformă de la „Poliția Rutieră” pentru că nu purta mască, după care a fost lăsată inconștientă în mijlocul drumului, transmite CriticArad, publicând și mai multe filmări din spațiul online, suplimentate de ActiveNews și încarcate pe contul nostru de Rumble așa cum au fost făcute publice de un utilizator Facebook din Arad (video mai jos).
Caz revoltător petrecut în această amiază, în văzul lumii, în comuna Buteni, de lângă Sebiș, județul Arad, titrează publicația citată, preluată și de Mediafax. O femeie care nu purta mască a fost luată la rost de un polițist și, pur și simplu, bătută până la sânge pentru acest lucru. Conform martorilor, o echipă de trei polițiști de la Rutieră au maltratat bestial femeia. Doi au ținut-o și al treilea a dat în ea ca într-un sac de cartofi până a început să-i curgă sângele șovoaie, moment în care cei trei „oameni ai legii” au lăsat-o în stare de inconștiență în mijlocul drumului și au părăsit în trombă locul faptei. „Autorul e un tânăr, Paul, cu ochelari” – conform unor martori oculari care au asistat oripilați la scena incredibilă, după care au sunat la 112, transmite sursa citată
Conform publicației arădeene, femeia în vârstă de 54 de ani este din comuna Buteni și a fost preluată de o abulanță SMURD venită de la Spitalul Orășenesc Ineu și transportată la UPU a Spitalului Județean Arad.
Conform unei alte surse, „scena de groază s-a petrecut în localitatea Buteni, la ieșirea spre Bârsa, în jurul orei 13.00. Femeia venea de la sapă și locuiește în apropiere, trebuind doar să treacă strada când a fost oprită de oamenii legii. Erau 3 trei polițiști, nu unul: doi o țineau pe femeie de mâini și unul o lovea cu pumnii, până când a început sângele să-i curgă pe gură”.
Oficialii de la unitatea spitalicească centrală susțin că după ce și-a revenit pacienta ar fi refuzat internarea și a plecat acasă pe propria ei semnătură.
Cu privire la imaginile apărute în spațiul public, Compartimentul de Relații Publice al IPJ Arad, a făcut ieri câteva precizări foarte sumare:
„În această dimineață, în jurul orei 11, polițiștii orașului Sebiș au fost sesizați prin SNUAU 112 despre faptul că, pe raza localității Buteni, o femeie ar fi fost agresată de polițiști.
La fața locului a fost solicitat un echipaj SMURD, care a preluat o femeie de 50 de ani, aceasta fiind transportată la spitalul orășenesc Ineu în vederea acordării de îngrijiri medicale.
În continuare se vor efectua cercetări în vederea stabilirii stării de fapt, audierii persoanelor în cauză și luarea măsurilor legale care se impun.
Până la această oră nu a fost depusă nicio plângere.”
După crima de la Pitești, când alți trei „oameni au legii” au ucis cu bestialitate un bătrân și ororile petrecute cu cei doi tineri torturați de milițienii de la Secția 16 (inclusiv de trei femei în uniformă), tot din motive de mască, ambii decedați, devine din ce în ce mai clar că Poliția Română a fost instruită că poate să facă orice abuz, chiar și crime, după cum se vede. Dictatura sanitară își arată adevărata față hidoasă, pe zi ce trece.
Moartea unui bărbat, un inginer pensionar pe care polițiști argeșeni l-au ucis în stradă în timpul unei intervenții extrem de brutale, readuce în actualitate un alt caz dramatic în care sunt implicați agenți ai Ministerului Afacerilor Interne (MAI).
E vorba de acel tânăr bătut crunt și umilit de polițiști de la Secția 16 din Capitală. Ionuț, victima lor, a murit după o perioadă de la acele tratamente inumane, iar tată lui, Ghiorghe Ghiorghe (69 de ani) își caută dreptatea pe care chiar ministrul Lucian Bode i-a promis-o la telefon, atunci când l-a sunat.
Evenimentul zile a stat de vorbă cu tatăl tânărului mort și a aflat drama pe care acesta o traversează de când și-a pierdut copilul.
Ucis în stradă de polițiști
Un polițist sare, cu o agresivitate inexplicabilă, în cârca unui bărbat cu vreo 40 de ani mai în vârstă decât el, care nu reprezenta un pericol pentru cineva. Nici pentru el, pentru tânărul agent violent, nici pentru cei din jur. Polițistul îl plachează ca la rugby pe asfalt după care se așază cu picioarele pe gâtul lui. În câteva zeci de secunde, victima atacului, un civil nevinovat, neînarmat , moare sufocat, fapt confirmat ulterior și de legiști. O scenă cutremurătoare, consumată într-o piață din Pitești, la care au asistat zeci de martori.
Povestea uciderii acelui bărbat în plină stradă l-a răscolit până la lacrimi pe Ghiorghe Ghiorghe, tatăl lui Ionț, tânărul care a murit după ce a fost bătut și umilit de mai mulți polițiști de la Secția 16 din Capitală. A revăzut în acel atac extrem de violent de la Pitești, brutalitățile la care a fost supus fiul său, în urmă cu ceva vreme.
”Câte zile o să mai am, mă voi întreba ce le-a făcut copilul meu acelor nenorociți care l-au ucis…”
”Poliția omoară oameni în continuare! Și nimeni nu face nimic! Ei (n.r. polițiștii de la Secția 16) mi-au omorât copilul și șefii lor doar îi mută de colo-colo, ca să li se piardă urma. Cu omul ăla (n.r. de la Pitești) ce au avut? Ce le făcuse? I-au sărit în spate și l-au sufocat…Așa i-au făcut și copilului meu. L-au bătut până l-au nenorocit și a murit…Eu sunt la capătul puterilor…Plâng tot timpul, nu-mi revin…Iar sănătatea mă lasă din cauza suferinței…Când intru în casa aia (n.r. apartamentul din Berceni unde a locuit Ionuț) îmi vine să mor. Îi văd lucrurile, îi văd perna…Îl văd când era mic, pozele în care îl țineam de mână…Biblia lui care a rămas deschisă de atunci….Mă ia plânsul…Cât stau acolo, aprind candela și mă rog pentru sufletul lui. Câte zile o să mai am, mă voi întreba ce le-a făcut copilul meu acelor nenorociți care l-au ucis…”, ne-a spus Ghiorghe Ghiorghe.
Ministrul Bode i-a lăudat pe polițiști
Omul mărturisește că își pusese mari speranțe în ministrul Lucian Bode. Mai ales după ce l-a sunat și au vorbit vreo 20 de minute în care mai-marele ”Internelor” și-a cerut scuze pentru anumite declarații publice pe care le-a făcut despre fiul bărbatului de 69 de ani. Confundase victimele ministrul și cauza morții lor. Și l-a asigurat că cei vinovați vor plăti.
Ghiorghe a crezut atunci că demnitarul i-a înțeles drama și că va avea grijă ca asemenea tragedii să nu se repete.
Dar, iată, că lucrurile se repetă. Drama de la Pitești aruncă încă o pată pe obrazul Poliției Române în ceea ce privește violențele îndreptate asupra cetățenilor. Caz peste care, cel mai probabil sfătuit de consilieri, Lucian Bode a trecut astăzi extrem de ușor. Și cu totul nepotrivit. Ministrul liberal a găsit de cuviință doar să citească în fața ziariștilor, la Parlment, o lungă listă în care și-a ridicat în slăvi oamenii din subordine. Aceia care dau amenzi, care opresc petreceri ilegale în pandemie, aceia care, chipurile, astfel salvează vieți. Nici un cuvințel însă depre crima comisă la Pitești de polițiști din ministerul pe care îl conduce.
România si Neamul Românesc se gãseau în anul 1919, dupã primul rãzboi mondial, cu hotarele restabilite, pe bazã de dreptate istoricã, de jertfe seculare si de consimtãmânt general.
Acest act de justitie a fost ratificat de forul international al puterilor biruitoare, ca urmare a luptelor si bravurei ostasilor si ofiterilor, cari si-au lãsat trupurile pe toatã suprafata pãmântului strãbun, „dela Nistru pânã la Tisa”. Guvernul român a intrat în posesia documentelor aceluia, expresia tratatelor de pace dela Trianon, St. Germain si Paris. Poporul astepta normalizarea vietii. Bucuria împlinirii idealului de unitate româneascã a potolit clocotul resentimentelor pentru suferinta milenarã la vest sau cea secularã la nord si est; si minoritãtile au fost considerate parte integrantã din masa mare a cetãtenilor români. Problemele spirituale si economice îsi reclamau drepturile lor, pe mãsura evenimentului.
Dar în fata acestei stãri de lucruri, cu dorinta generalã de mai bine, fapte si actiuni dusmãnoase începuserã sã tulbure cursul evolutiei. Incercãri de pregãtire a desmembrãrii Statului, abia închegat în granitele sale firesti, n’au lipsit. Deschiderea portilor, la rãsãrit si la apus inamicului, care nu urmãrea numai înghitirea României ci revolutia mondialã si izgonirea lui Dumnezeu din sufletele crestinilor, era virtualmente un fapt conceput. Peste tot ardeau focuri, care aveau sã mistuie casa româneascã, asa cum iesise din rãzboi.
Cetãteni din mijlocul minoritãtilor, încãlziti la sânul Patriei generoase, erau mânã în mânã cu dusmanii de peste granitã si stãteau gata sã ne predea în orice moment. Câtiva intelectuali români desechilibrati, cari uitaserã rostul Neamului de aci inainte, sprijineau prin declaratii, prin îndemnuri si tot felul de manifestãri tendintele centrifuge si avalansa pârjolului comunist dela rãsãrit. Alti strãini, din tabãra acelora cari s’au fost dovedit vrãjmasi ai Unirii Poporului Român, se înfrãtiserã cu unii politicieni din clasa noastrã conducãtoare, cu scopul de exploatare a României Mari.
Impotriva acestor crude realitãti, ce se desenau ca o mare primejdie pentru Tarã si erau o continua provocare a instinctelor de conservare elementarã a Neamului, Tinerimea Românã din toate centrele universitare a reactionat, dând la timp semnalul de alarmã. Ea, cu sãnãtatea-i sufleteascã si constiinta curatã si-aexpus, cea dintâi pieptul la lovituri, ca sã frãneze ofensiva agentilor comunisti si plaga afacerilor dubioase.
Din mijlocul ei si a intelectualilor alãturi de ea, cari s’au opus începutului de comunizare si pãgânizare a Tãrii, a apãrut Corneliu Zelea Codreanu. Intre toti, dânsul s’a distins în mod special si s’a inãltat pe scara valorilor morale prin simtirea, gândirea, vointa si tenacitatea sa. Dela o vreme s’a ales imputernicitul sentimentelor si intereselor Natiunei Române; i-a creat un nou ideal, iesit din credintã si lupte grele; i-a întãrit conceptia de viatã, concretizatã în doctrina eminescianã; i-a restabilit puterea traditiei; a dat spiritualitãtii românesti un impuls pentru un viitor nedeterminat. In actiunea sa dreaptã si luminoasã, necesarã si legalã si-a luat ca orientãri spirituale Dumnezeu si Neamul.
Corneliu Zelea Codreanu s’a avântat cu toatã puterea credintei, care îi strãjuia sufletul, împotriva comunismului promovat de-o anumitã presã si împotriva progandei sustinutã cu diabolicã îndemânare, cã Neamul nostru si domeniile sale de activitate trebuie sã fie supuse controlului si consideratiilor dinafarã, unor oficine ale „umanitaristilor” de facturã, în aparentã, internationalã; în realitate, sã asculte de ordinele unui consortiu de presã, care si-a luat cu neobrãzare misiunea sã dirijeze interesele României Mari cum îi convenea, creind in acelas timp prestigiului Tãrii si economiei nationale tot felul de greutãti.
Aceasta este prima înfruntare a rãului, ce se uneltea dinlãuntru si ne ameninta dinafarã, marcatã de Corneliu Zelea Codreanu.
Iatã ce ne mãrturiseste el insusi despre primii pasi ce i-a fãcut pe drumul spinos al apãrãrii Patriei: „Când m’am aruncat in cea dintâi luptã, n’am fãcut-o in urma vreunui indemn din partea cuiva. Nici in urma vreunei consfãtuiri, a vreunei hotãrîri prealabile cu executarea cãreia as fi fost eu însãrcinat. Nici mãcar sub impulsul unei mari si îndelungate frãmântãri interioare sau cugetãri adânci în care sã-mi fi pus aceastã problemã.
Nimic din toate acestea. N’as putea sã definesc ca un om care, mergând pe stradã cu grijile, nevoile focul care mistuieste o casã, îsi aruncã haina si sare in ajutorul celor cuprinsi de flãcãri.” (Pentru Legionari, pag. 64).
Experienta anilor i-a arãtat cã valoarea binelui si primejdia raului stau intr’un raport extrem de strâns; aproapecã se ating; iar uneori nici nu se poate observademarcatia între ele, la acelas om. Din aceastã pricinã lupta este grea si rezultatele sunt foarte relative. Masele nu percep diferentele, cãci ele prezintã aspectul unor valuri fluctuante în cãutarea permanentã a unei vieti mai usoare, iar oamenii cãrtii sunt în cea mai mare poate furati de problemele, care-i pasioneazã sau abãtuti dela necazurile Neamului prin manevre si influente, ce par nevinovate.
Corneliu Zelea Codreanu a vãzut deci cã fapta si cuvântul sãu nu ajung sã structureze miscarea constiintelor îndurerate si contopirea lor pe linia mântuirii; cã e nevoie de ceva mai mult, de-o nouã rânduialã si-o incadrare a scânteierelor transcendente, de-un ritual si de crearea unei atmosfere de nobletã, in care sã se desvolte Tinerimea cãreia i se adresa. Atunci a jalonat legi si principii, a arãtat precis calea de urmat si scopul final; si, pãstrând cu strictete orientãrile ceasului dintãi – Dumnezeu si Neamul -, s’a oprit la Om, ca element decisiv pentru biruinta ideii. Omul cu sufletul sãu este „punctul cardinal asupra cãruia trebuie sã se lucreze in momentul de fatã; sufletul individului si sufletul multimii”, pentrucã, afirmã dânsul, „rãul, mizeria, ruina ne vin dela suflet”(C. Z. C. Cãrticica sefului de cuib pag. 111). Aceasta e a doua etapã de infruntare a rãului, si ea priveste pe toti din jurul sãu si pe câti se vor aduna, atrasi de lumina credintei aprinsã de el.
Corneliu Zelea Codreanu stabileste deci ca punct de plecare a invãtãturii sale omul nou, care trebuie sã rezulte din lupta fiecãruia cu el însusi. „In acest orn nou vor trebui sã invieze -spune dânsul mai departe- toate virtutile sufletului omenesc. Toate calitãtile rasei noastre. In acest om nou vor trebui ucise toate defectele si toate pornirile spre rãu”. (C. Z. C. Cãrticica sefului de cuib pag. 65). Numai cu un astfel de om se poate ajunge la tintã, la salvarea Patriei, si prin ea a unei pãrti din omenire. In acest unghiu stã toatã taina idealului cornelian care uneste nationalismul si umanitarismul.
El n’a negat valoarea individului, nici necesitatea personalitãtii, asa cum procedeazã dictatorii si tiranii, ridicându-se împotriva lor si pe trupurile lor; ci dimpotrivã, constient de misiunea ce-o simtea din plin ca o poruncã divinã, a înteles cã fiecare ins trebuie ajutat sã se curete de pãcat, sã-si apropie binele si sã înceapã sã-l facã pe-o razã de actiune, cat poate cuprinde cu puterea, influenta si capacitatea lui.
Este inceputul Scolii, din care urmeazã sã iasã oameni cât mai perfecti, oameni de actiune, de gândire si creatie; cãci „Miscarea noastrã Legionarã are mai mult caracterul unei mari Scoli spirituale”, dogmatizeazã Corneliu Zelea Codreanu.
Consideratã individualitatea fiecãruia, realizatã transformarea ce se cere, asta însemneazã selectiunea naturalã a luptãtorilor, a învãtãceilor, a mãrturisitorilor. Este elita Neamului. Rezultatele s’au vãzut pe toatã aria româneascã, când „omul a sfintit locul”.
Asa cã valoare liberã si eternã in conceptia de viatã a lui Corneliu Zelea Codreanu este omul, în strânsã legãturã cu Patria si cu Dumnezeu; omul, care se poate ridica cu mintea si inima la nivelul cerintelor umane de pe piedestalul ordinei nationale.
Caracterul de Scoalã spiritualã ce-l are „Legiunea Arhanghelul Mihail”, fundatã de Corneliu Zelea Codreanu la 24 Iunie 1927 este opus dictaturii de orice gen ar fi ea, pentrucã îl socoate pe om liber sub raportul activitãtii, a gândirii si a creatiei, slujind în ultimã analizã umanitãtii, ce creste din bunurile spirituale ale natiunilor; si cum „pentru un legionar politica inseamnã religie” aceasta întãreste adevãrul de mai sus; pentrucã religia, prin dogmatismul ei însusi, nu poate ajunge niciodatã la asuprire, la eliminare, la exploatare sau la fãtãrnicie in viata publicã. Deci toate presupunerile, interpretãrile si acuzatiile de pânã acum lansate împotriva Miscãrii Legionare sau cari continuã sã fie folosite pentru a le acredita sub diferite forme în locuri influente, sunt false, interesate sau comandate. Procedeul e rãu si consecintele deservesc interesate Neamului. (Miscarea Legionarã n’a avut înca posibilitatea sã facã cunoscutã pe-o scarã largã oamenilor de bunã credintã doctrina sa in lumina adevãrului etern; ea însã va împlini aceastã necesitate; cãci ceea ce s’a fãcut pânã acuma e numai un început. Odatã ce Neamul Românese întreg va iesi din iobãgia actualã si va intra în toate drepturile sale, problema va fi lãmuritãstiintificeste sub toate raporturile si se vor explica accidentele, exploatate, din nenorocire pânã in ultimul moment, cu înversunatã urã si dusmãnie).
Dupã aceastã scurtã parantezã interpusã in analiza sumarã a vietii lui Corneliu Zelea Codreanu, constatãm cã aceasta nu se rezumã la o atitudine anumitã, nu i se poate da o singurã caracterizare, nu prezintã numai latura politicã; ci ea se întinde peste variate ramuri de activitate si de gândire închinate binelui. Corneliu Zelea Codreanu a devenit un educator al Neamului cu respectarea ordinei legale. Este aceea ce ne-a lipsit in acea vreme. El munceste sã stârpeascã rãul si sã întãreascã legea, pe care organele de stat o calcã neîncetat, ca sã-i împiedece urcusul – un adevãrat pelerinaj ce creste tat mai mult spre culmea peste muntele suferintei, pãdurea cu fiare sãlbatice si mlastina desnãdejdii, unde avea sã se gãseascã terminat, mãret locas de închinare si de multumire lui Dumnezeu.
Adevãrul cu necesitatea legii, cum rezultã din scrierile sale, cuprinde toate legile pe care le-a vrut sã fie respectate de oricine si sã serveascã oricui: legile divine si umane, ale Statului si ale Societãtii, cele morale si rationale – cu aplicare in cadrul organizatiei sale si în afarã de ea. Nu existau exceptii, ce-ar fi fost sã le admitã pentru consideratii de oportunitate, ci numai dragostea lui de crestin cu profundã simtire umanã îi încãlzea continuu sufletul si-i lumina judecata pânã la conditia iertãrii. Mila lui autenticã si iubirea aproapelui, în conformitate cu exigentele Evangheliei, erau sentimente fundamentale. Acestea îi potoleau supãrãrile îndreptãtite, în favorul restabilirii echilibrului distrus de abuzul adversarului sau de greseala legionarului. Pânã la ce grad se înaltã conceptia sa despre justitie în genere, ne dãm seama din rationamentul urmãtor si formularea regulei ce o putem considera legea legilor: „Un principiu al justitiei spune: nimeni nu poate fi judecãtor în propria sa cauzã.
Rãspund: principiul înjoseste omenirea, pentrucã îl considea pe om las sau hrãpãret. Asa e. Dar eu nu vorbesc de cum este omul, ci de cum poate si trebuie sã fie. Intr’o omenire înãltatã, omul nu numai cã poate, dar trebue sã fie propriul sãu judecãtor. Omul trebuie sã se judece singur, sã aibã curajul si loialitatea de a da fiecãruia ceea ce este al sãu, adicã de a fi drept. Omul judecãtor în propria sa cauzã, drept si sever cu sine însusi.
La temelia unei tãri trebue sã fie omul drept si e bine sã începem a face scoalã în aceastã directie”. (Circulãri 24 Oct. 1937 C. Z. C.).
In evolutia sa Corneliu Zelea Codreanu a fost consecvent, pilduitor, omenos si perseverent, peste toate stâncile ce i-au fost aruncate în cale, cu toate prigoanele, procesele, ingratitudinele si desiluziile indurate. A fost intotdeauna un exemplu de rãbdare omeneascã. A fost un izvor nesecat de initiative frumoase, de gânduri intelepte, de solutii drepte. A avut încredere in destinul si rezultatul Scolii sale. Mi-a spus odatã, cã principiile cãlãuzitoare, ce le stabileste in cursul actiunii, vor putea fi valabile vreo douã sute de ani, dupã care timp altele vor fi sã le ia locul. Atacurile si calomniile nu i-au slãbit vointa de a-si împlini misiunea, fãcând binele unde vedea cã e prezent rãul. Caracterul sãu exceptional de perfect, constructia sufleteascã si aspectul fizic, aureolate de darul întelepciunii, prezentau o individualitate rarã, poate unicã (în timp se va gãsi maestrul, care sã dovedeascã înmod erudit aceastã afirmatie). Personalitatea sa de luptãtor era dotatã cu calitãti deosebit de frumoase; pe lângã cunostintele sale de drept, avea o culturã generalã in toate domeniile vietii nationale; vorbea cu mare usurintã douã, trei si chiar patru ceasuri fãrã sã oboseascã, nici sã plictiseascã; manierele sale distinse îi dãdeau drept sã facã pe lângã educatie si observatii; era amabil si politicos, tãcut si discret; avea expresia unei noblete strãvechi. Il socot prelungirea multor generatii, care s’au sbãtut pentru conservarea existentii Natiunei române si promovarea progresului, ce le reclamã idealul ei pururea viu. Aceastã figurã de roman si crestin, de om si îndrumãtor de oameni a avut parte de-o viatã frãmântatã. A fost ca o simfonie cu parcursuri tumultuoase si rare popasuri de meditatie; armonioasã, ca muzica din Cosmos, în unde variate si intonatii dramatice, ce la sfârsit s’au întâlnit în punctul de iluminare a jertfei de martir. Anii lui de luptã s’au scurs in suferintã. Contrariat la fiecare pas ce-l fãcea, lovit în cele mai curate gânduri si pentru cea mai desinteresatã actiune în folosul Neamului si în supunerea oricãrui lucru lui Dumnezeu, virtutea nu l-a pãrãsit; ci dimpotrivã, i-a stat în ajutor sã rãscoleascã constiinta neamului în totalitatea reprezentãrii sale pentru recuperarea drepturilor de care a fost desbrãcat, – fãrã si atingã interesele cetãtenilor de altã nationalitate, ci numai sã-i determine prin lege sã-si schimbe mentalitatea, sistemul si obiceiul, care contribuiau la demoralizarea si sãrãcirea Tãrii, la accentuarea dusmãniei între Români si ei. Nedreptatea care continua sã persiste, dupã primul rãzboi mondial si Unirea tuturor Românilor, se cerea reparatã. Atât.
Corneliu Zelea Codreanu a strãlucit in timpul vietii sale ca putini in istoria poporului român, si mitul sãu creste pe mãsurã ce evenimentele îi confirmã teza în ordinea primejdiei externe ca si în stabilirea pãcii interne; în devierea creatiunei spirituale ca si în abandonarsa legilor naturale de conducere a omului pe linia de civilizatie crestinã.
Astãzi, când întãmplãrile zoresc, una dupã alta, într’un ritm uimitor, fãrã sã se întrevadã lumina libertãtii pierdutã momentan nu numai pentru Neamul Românesc ci pentru omenirea întreagã, ni se pune problema de-a pãtrunde necunoscutul cu puterea limitatã a omului de rând si, din cât vedem, sã judecãm cam ce pãrere ar fi avut Corneliu Zelea Codreanu in rãsturnãrile apocaliptice ce se produc. Acest lucru nu este imposibil, date fiind premisele, care ne-au rãmas dela el:
Corneliu Zelea Codreanu era, înlãuntrul granitelor Tãrii sale, pentru libertatea individului si respectul colectivitãtii, înafarã pentru independenta si suveranitatea ei.
Trãia proiectia României în lume.
Era profund îngrijorat de primejdia comunismului ce ne ameninta dela rãsãrit si simtea dusmãnia acumulatã de vrãjmasi pe socoteala Neamului. Nationalismul sãu vibra în functie de soarta Patriei crestine si de lipsurile poporului, iar umanitarismul îl trãia în legãturã cu nevoia individului, indiferent de unde venea acesta.
Intuia forta creatore a spiritului românesc si cunostea capacitatea de productie materialã a claselor muncitoare: cu ajutorul acestor douã pârghii vedea înãltându-se potentialul românesc la nivelul oricãrei natiuni occidentale.
Patriotismul sãu se dovedea a fi mai presus de întrecerea demagogicã a partidelor sau de pretentiile de hegemonie a vreunei clase sociale. Unele si altele erau socotite functiuni necesare in viata Statului, nicidecum organisme profitoare ale conjuncturilor interne sau externe.
Refacerea clasei de mijloc si perfectionarea industriei erau socotite un imperativ al datoriei; aceste probleme, hotãrîte în principiu, urma sã le împlineascã, fãrã frãmântãri si abuzuri si fãrã ca mersul economiei nationale sã aibã de suferit.
Capitalul strãin, cel sprijinitor si nu acel exploatator, îl considera o necesitate de prim ordin pentru progresul general.
Ideia moralã stãtea deasupra oricãror aspecte si raporturi politice. Relatiile internationale nu se bazau pe-un sistem preferential, ci pe respectul reciprocitãtii economice si culturale, a libertãtii comertului interior si exterior si a relatiilor de armonse si bunã vecinãtate, în baza frontierelor fixate prin tratatele de pace.
Departe ca viata provinciilor sã fie stingheritã în evolutia lor specificã -care chiar trebuia ajutatã-, consolidarea lor într’un întreg indisolubil rãmânea exigenta timpului pentru fortificarea unui Stat Român, „care sã strãluceascã ca un far în mijlocul Europei”.
Corneliu Zelea Codreanu vãzuse bine rãnile Neamului, acele care dor. Avea simtul realitãtii si era ales între cei chemati sã armonizeze toate discrepantele, care apãruserã în viata politicã a României din preajma evenimentelor internationale. Dar, pentrucã a îndrãznit sã înfrunte rãul, începând cu acel care se încuibase în Palatul Regal al Romãniei Mari pânã în sufletul pervertit al ultimului agent în slujba dusmanilor sau chiar in al acelora cari i-au fost prieteni în actiune, pentrucã a afirmat cu toatã tãria adevãruri crude si avea „constiinta obiectivelor drepte si morale si a mijloacelor loiale”, a fost condamnat la moarte, nu de-un tribunal în baza unei legi, ci de-o camarilã în baza urei fãrã limitã care-si simtea pierderea pozitiei de jecmãnitori ai Neamului.
Pe cât de novinovate erau faptele lui, de corecte, legale, instructive si atrãgãtoare, pe atât de mult crestea ura adversarilor, care descompune tot ce are omul bun în ei. In aceastã situatie, de raport nedrept, Corneliu Zelea Codreanu n’a avut altã alegere în cursul activitãtii sale decât sã se apere si sã infrunte rãul cu toatã energia; sã apeleze de fiecare datã, pânã în uttimul moment, la legi, la ratiune, la suflet, ca sã se facã luminã si dreptate, unde era abuz si ilegalitate.
Rezultatul a fost contrar asteptãrilor. Condamnarea camarilei a rãmas definitivã. Rãul a biruit. Detractorii Natiunei Române au jubilat ca niciodatã. Tara a fost înfrântã. Neamul, care vãzuse în marea lui personalitate aparitia unui urias al spiritului, unui învãtãtor al generatiilor actuale si viitoare, suferã jugul robiei, contra cãruia Corneliu Zelea Codreanu se ridicase cu 19 ani în urmã, de pe când intuise primejdia, pe care cu realismul sãu politic, necunoscut la nici un bãrbat de stat în mãsura sa, a înfruntat-o cu pretul vietii, an dupã an.
Providenta a rezervat Neamului Românesc un destin crud si un ideal nou. Istoria se va pronunta. Pentru a-l înfrânge si rectifica pe cel dintâi si a-l urma pecel de-al doilea, trebuie sã ne pãtrundem de adevãrul pe care el l-a simtit, l-a apãrat si pentru care a murit: trebuie sã ne înãltãm sufletele si sã ne îmbogãtim mintea, ca sã avem dreptul a-i fi urmasi, asa cum ne-a învãtat sã fim, când „dusmanii ne coplesesc si când Patria ne este în primejdie”.
Corneliu Zelea Codreanu ne-a cucerit viitorul prin lupta, învãtãtura si moartea sa, noi sã ne cucerim libertatea, în care „virtutea, iubirea si jertfa pentru Tarã, dreptatea si dragostea pentru popor, cinstea, munca, ordinea, disciplina, mijloacele loiale si onoarea”(Pentru Legionari, pag 391) sã aibã rezonantã, sã fie respectate si sã fie învãtate, ca jertfa sã dea roade spirituale, din sãmânta credintei sãnãtoase.
