Dezvaluiri, Se intampla azi

In atentia lui Traian Berbeceanu, „expert” in probleme de nationalism romanesc: ai grija sa nu te transformi in komisar sovietic dupa modelul din anii ’50! Iti aduc aminte ca in urma cu ani de zile ai filat/arestat un grup de nationalisti romani…

Colegii tai din Politia Romana, fotografiati in timpul filajului: burtosi, slinosi, nespalati, analfabeti, suferinzi de boli psihice! Traian Berbeceanu: sute de burtosi nespalati nu au fost in stare sa fileze un singur om! Sunt Catalin de la „DeVeghePatriei” si de zece ani ma pis pe Politia Romana!

Miscarea Legionara, Nationalism, Neamul Romanilor, Ortodoxie

Benedict Ciubotaru – Altfel despre Miscarea Legionara.

 

Cel ce stă indiferent, fricos şi laş în faţa ţării sale care moare, va fi blestemat de cei ce vin după el.

Ţară, cheamă-ţi feciorii şi vor răspunde. Cei ce te iubesc vor răspunde, iar laşii vor sta muţi…

Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul

Culegerea de faţă reprezintă o contribuţie de-a dreptul inedită la istoria societăţii româneşti din perioada interbelică. Caracterul de contribuţie inedită îi conferă subiectul comun al acestor 300 de documente – crîmpeie din activitatea unor membri ai Legiunii „Arhanghelul Mihail” în Basarabia din cadrul României Mari aşa cum au fost acestea surprinse şi catalogate de agenţii mai puţin instruiţi ai poliţiei şi siguranţei statului democrat român.

Aceste documente cuprind şi unele care ţin de alte organizaţii politice cum ar fi Liga Apărării Naţional Creştine (Partidul Naţional-Creştin, „cuziştii”), Partidul Ţărănesc al dr. N. Lupu, partidul comunist român, precum şi documente care ţin de asemenea reprezentanţi ai clasei politice româneşti ca Pantelimon Halippa şi Victor Iamandi. Aceste documente au fost incluse pentru a oferi o viziune mai largă asupra metodelor de lucru ale statului democrat român şi a atmosferei din acei ani.

Acest subiect – Mişcarea Legionară – a provocat, provoacă şi va provoca atitudini nu numai dintre cele mai diverse şi contradictorii, dar şi dintre cele mai vehemente. Şi asemenea atitudini au apărut din chiar momentul înfiinţării acestei mişcări într-o zi de iunie din anul 1927…

Nici o mişcare politică, socială sau culturală din spaţiul românesc, de cînd există acest spaţiu ca atare, nu a stîrnit atitudini atît de extreme – de la osîndire categorică, definitivă la încuviinţare şi exaltare necondiţionată. Pe drept cuvînt, această mişcare este un fenomen mult mai complex decît cum este catalogat de unii critici drept o „mişcare de extrema dreaptă”. Atitudinea cea mai răspîndită faţă de legionari este una de condamnare a acestora. Şi este firesc dacă e să ţinem seama de următoarele: „Nichifor Crainic, adversar al legionarilor la vremea cînd îşi scrie memoriile, vorbeşte de două campanii de presă pline de exagerări, dirijate de puterea politică interbelică împotriva legionarilor: una în primăvara lui 1938 – ticluită de Armand Călinescu cu sprijinul tuturor directorilor de ziare – şi a doua după aşa-zisa „rebeliune” din ianuarie 1941. Deşi le reproşa legionarilor violenţele şe alte lucruri legate de guvernarea lor (septembrie 1940 – ianuarie 1941), Crainic consideră campania de defăimare pornită de Antonescu „total lipsită de scrupul” (N. Crainic, Zile albe, Zile negre, Casa Editorială Gândirea, Bucureşti, 1991, pp. 298, 337). Despre „obiectivitatea” propagandei comuniste faţă de legionari nu mai are rost să vorbim. Cam aceleaşi clişee fiind preluate şi după 1990, este nevoie de mult discernămînt în trierea informaţiilor.”

Fără a conceptualiza fenomenul legionar, adică fără a-l poziţiona în cordonate conceptuale – pertinente, relevante, adecvate – nu este posibil să înţelegem nici criticile făcute lui, nici elogiile. Cu atît mai mult nu vom putea percepe adecvat textele documentelor cuprinse în această colecţie. Prezenta prefaţă încearcă să ofere o viziune cît de cît empatică asupra acestei Mişcări ca fenomen fără vreo analogie atît în istoria spaţiului românesc, cît şi, cu atît mai mult, în alte spaţii. Aici trebuie, totuşi, să remarcăm, anticipînd mai multe informaţii pertinente, că cea mai apropiată, dar, oricum, departe de a fi similară, este mişcarea sutelor negre din Rusia dinaintea celor trei „revoluţii” – 1905, 1917 februarie şi octombrie.

Legionarismul, ca fenomen social, nu poate fi clasificat exclusiv prin caracterisitici politice sau social-politice după cum se caracterizează partidele. Corneliu Zelea Codreanu sublinia că Legiunea „Arhangelul Mihail” nu este un partid, ci o mişcare. O mişcare născută din durerea poporului român pentru starea de împilare naţională în care se afla, în special după război (Primul Război Mondial). Problemele cu care se confruntau românii ca persoane şi ca popor – corupţia totală a clasei politice, sărăcia, nedreptatea generalizată, decăderea moravurilor – erau văzute ca o urmare firească a cotropirii poporului român de către „străinii de neam” care formau păturile dominante în societate. Clasa politică în persoana aproape a tuturor partidelor de atunci era şi ea văzută nu ca exprimătoarea durerilor poporului, a voinţei lui şi a valorilor lui, ci numai şi numai a intereselor oligarhiei financiare internaţionale.

Spre deosebire de toate celelalte formaţiuni politice, Căpitanul, cum era numit C. Z. Codreanu de către legionari şi nu numai de către ei, considera că starea de umilire, de asuprire în care a fost adus românul poate fi schimbată exclusiv prin formarea unui „om nou” care, de fapt, este românul vechi, cel din trecutul milenar. Acest român nou este nou numai în comparaţie cu generaţiile formate şi învechite în cadrul statului român modern. Omul nou putea fi format ca rezultat al unui proces de conştiinţă: „Mişcarea Legionară nu poate birui decît odată cu desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă a Naţiunii Române. Cînd acest proces va cuprinde pe majoritatea Românilor, şi se va desăvîrşi, biruinţa va veni atunci automat, fără comploturi şi lovituri de stat.”

Pentru a înţelege cît de cît specificul acestei mişcări este util să ne amintim contextul în care ea a apărut.

* * *

Pe data de 29 decembrie 1919 Primul Parlament al noii Românii – al României Mari – ratifica documentele Unirii din anul 1918 adoptate la Chişinău pentru Basarabia, la Cernăuţi pentru Bucovina şi la Alba-Iulia pentru Transilvania şi „părţile ungureşti”. Sub aspect de numeroase schimbări cantitative (suprafaţa a crescut, în comparaţie cu anul 1916, de peste 2 ori, iar populaţia de aproape 2 ori) şi calitative survenite în doar cîteva luni (între martie şi decembrie 1918) noul stat era foarte diferit de Vechiul Regat înfiinţat în 1859. După cum remarcă cercetătorii de profil, „Conferinţa de pace de la Paris din 1919, prin autoritatea indiscutabilă [- s.n.] a marilor puteri, prin amploarea şi nivelul problemelor abordate şi mai ales prin maniera hotărîtă, în fond dictatorială [- s.n.], de soluţionare a lor, părea să pună capăt […] pentru multă vreme marilor diferende politice şi teritoriale dintre state.”

România Mare urma să funcţioneze şi cu o nouă Constituţie adoptată în 1923 sub presiunea zdrobitoare a „Marilor Puteri”, de fapt, a oligarhiei financiare internaţionale. Practic, existenţa însăşi a României Mari era condiţionată, prin adoptarea acestei Constituţii, de către „Marile Puteri” care controlau „Liga Naţiunilor” înfiinţată în 1919.

Războiul Mondial şi-a atins pe atunci scopurile sale: desfiinţarea celor trei monarhii imperiale – Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Rus – care nu înţelegeau să se supună regulilor impuse întregului glob de către oligarhia financiară internaţională. Scopul urmărit prin înfăptuirea războiului mondial consta, astfel, în înlăturarea acestor piedici geopolitice şi, prin urmare, şi geoeconomice, în faţa impunerii la nivel internaţional a intereselor capitalismului financiar.

Acesta este, prin definiţie, internaţional, mai exact, supra-naţional, trans-naţional, prin faptul însuşi că, pentru funcţionarea sa, el are nevoie să-şi supună necondiţionat economiile, deci şi societăţile, tuturor statelor lumii, să le facă dependente de relaţiile economice externe cu ţările de reşedinţă politică a capitalismului financiar. Istoricii constată că „După primul război mondial, internaţionalizarea vieţii politice şi economice a ţărilor lumii devine un fenomen tot mai accentuat, asta însemnînd, în cazul concret al României, o dependenţă tot mai mare a statutului ei politic şi a situaţiei ei economice de relaţiile cu ţările europene şi chiar cu unele puteri din afara Europei.”

Imperiul Austro-Ungar a fost desfiinţat nu numai instituţional, dar şi teritorial, pămînturile lui fiind împărţite printre popoarele care cîndva îl formau, o parte de teritorii trecînd şi la alte state care nu făcuseră parte din el: la Italia, Serbia („Regatul Slavilor de Sud”) şi România. Imperiul German a urmat şi el o soartă asemănătoare, dar, din cauza unei structuri etno-culturale mai omogene decît vecinul şi aliatul său din sud, s-a ales cu mai puţine, deşi semnificative, pierderi teritoriale. Sub aspect instituţional a fost şi acesta desfiinţat, fiind transformat într-o republică parlamentară cu totul impotentă faţă de problemele cu care se confrunta ţara.

Deşi Imperiul Rus a suferit şi el pierderi teritoriale însemnate – pe seama pămînturilor anterior anexate de către el sau încorporate în el, – mai ales în partea sa europeană (Finlanda, Ţările Baltice, teritorii parţial în favoarea Poloniei şi României), schimbările suferite de el au fost cele mai distrugătoare care pot fi uşor calificate drept genocid. Potrivit unor cercetători, ceea ce a apărut în locul lui – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) – se deosebea de Imperiul Rus incomparabil mai mult decît Imperiul Otoman de Imperiul Bizantin al cărui loc îl ocupase.

A distruge trei imperii dintre cele mai puternice, şi decît Imperiul Francez şi decît SUA sau Imperiul Nipon, este pe puterile unei forţe deosebite cum este oligarhia financiară internaţională. Dacă ea a izbutit să distrugă asemenea coloşi geopolitici, ce înseamnă pentru ea să construiască state după hatîrul său ? Este evident că Ţările Baltice, Finlanda sau Polonia nu îşi datorează existenţa statală propriilor eforturi deşi ele nu au dus lipsă de acestea. Ele au fost confecţionate şi admise să existe exclusiv cu anumite roluri geopolitice folositoare pentru cei care au iniţiat, au permis şi au ghidat formarea lor. Orice abatere a acestor state de la rolul prestabilit conduce la desfiinţarea lor. Bineînţeles, la început se încearcă schimbarea regimului politic în locul celui ieşit de sub controlul extern, iar dacă nu se izbuteşte, ceea ce este un caz extrem de rar, atunci se procedează la anexare-alipire-unire la vecinii controlaţi de aceeaşi oligarhie.

Nu avem motive să credem că geneza României Mari ar fi fost alta decît cea a celorlalte state apărute pe ruinele imperiilor nimicite. Faptul că reprezentanţii micilor popoare făceau antecamera la Marile Puteri ale vremii şi, uneori, chiar insistau în cerinţele lor, nu înseamnă că „Marile Puteri” au cedat ceva fără să-şi asigure controlul necesar asupra celor „cedate”. Hotărîrilor de la Chişinău-Cernăuţi-Alba-Iulia li s-a dat curs în planul recunoaşterii internaţionale doar după ce clasa politică românească a reconfirmat că va continua să se supună mecanismelor de control extern deplin (total, de fapt). Aceste mecanisme au fost legiferate pentru români în formă de Constituţia anului 1923.

Nu este vorba numai de stipularea în ea a drepturilor minorităţilor naţionale, deşi această cerinţă a fost vehiculată ca cea mai dură cedare a statului român modern în faţa presiunilor Ligii Naţiunilor. Este vorba de mecanismul de formare a puterii de stat însăşi. Acest mecanism este, prin procedurile sale esenţiale, absolut controlabil de către oligarhia financiară internaţională prin „partenerii” şi filialele ei locale. Un asemenea mecanism, împreună cu sistemele de control asupra conştiinţei sociale (cultura oficială, învăţămîntul public, mass-media şi, înainte de toate, instituţia eclaziastică de stat), a formării adecvate a acesteia nu numai la generaţiile existente, dar şi, în special, la cele noi, asigură generarea unei clase politice absolut loiale oligarhiei.

* * *

Situaţia geopolitică nouă a statului român nu schimba nimic în caracterul său congenital – cel stabilit în 1859 de către artizanii săi reali – aceeaşi oligarhie financiară internaţională. Acest stat a fost confecţionat cu un singur scop: să blocheze accesul pe uscat al Imperiului Rus în direcţia Peninsulei Balcanice, şi, prin aceasta, spre Mediterană şi Orientul Apropiat. Potrivit metodelor standard ale geopoliticii, realizarea rolului geopolitic prestabilit pentru o entitate geopolitică se asigură exclusiv prin impunerea unui control deplin asupra comportamentului populaţiei de pe teritoriul în cauză. De aici şi vine „nevoia” de „modernizare” a românilor.

Modernizarea însemna, de fapt, formarea la români a unui asemenea comportament colectiv care să fie cît mai ostil Imperiului Rus şi oricăror forme de influenţă atribuibile spaţiului rusesc (culturale, spirituale, morale, economice etc.) şi cît mai loial faţă de interesele oligarhiei financiare internaţionale reprezentată pe atunci de Franţa şi, apoi, de conceptul cuprinzător de „Vest”, „Occident”, „Europa”. Modernizarea presupunea implantarea în corpul social al poporului român a unor instituţii funciarmente noi, europene, cît mai deosebite de cele tradiţionale, româneşti, creştine. Impunerea instituţiilor noi în toate sferele urmărea schimbarea radicală a comportamentului colectiv al românilor, deoarece, după cum recunoştea unul dintre promotorii dintre cei mai consecvenţi ai deznaţionalizării românilor – Eugen Lovinescu, – „instituţiile sînt factori generatori de noi deprinderi sufleteşti şi de viitoare realităţi sociale [- s.n.]”.

Cunoscutul teolog, preotul academician Dumitru Stăniloae constata într-un articol de la sfîrşitul anilor ’30: „De cîte ori nu ne-a fost dat să vedem sau să suportăm urmărirea prin cea mai aspră cenzură şi prin cele mai grozave ameninţări a oricărei afirmări a ceea ce corespundea cu fiinţa neamului şi cu interesele lui, cîtă vreme se făcea propagandă nestingherită pentru ideologiile şi practicile imorale, atee, masonice. Într-adevăr, România modernă şi Republica Moldova, în special după 2009, sînt două state române moderne, anume moderne, adică antiromâneşti.(Pînă în 2009 RM nu era „al doilea stat românesc modern”, dar era tot antiromânesc, deşi într-un fel deosebit.)

Piedica cea mai mare pentru formarea unui asemenea comportament îl constituia religiozitatea proverbială a românilor, deoarece religia poporului român era identică cu cea dominantă în Imperiul Rus şi la popoarele din Balcani. De aici şi vine una dintre sarcinile de căpătîi ale modernizării – secularizarea totală, adică desfiinţarea religiozităţii românilor sau, cel puţin, convertirea lor la orice credinţă care să fie cît mai diferită de cea a ruşilor (slavilor de Răsărit – ruşii în sens istoric) şi a popoarelor balcanice.

Astfel, politica statului român modern urmărea consecvent şi, după cum arată evoluţia identităţii acestui popor de la 1859 încoace, nu fără succes, spulberarea din conştiinţa naţională a românilor a oricăror identităţi colective raportate în mod real, nu declarativ sau etnografic, la Ortodoxie. Prin urmare, se impunea secularizarea nu numai a pămînturilor mănăstireşti cum s-a declarat în renumita „iniţiativă” a lui Alexandru Ioan Cuza, dar a întregii conştiinţe sociale, a modului de viaţă însuşi al românilor de la oraşe şi, în special, al celor de la sate.

Sistemul de învăţămînt şi cel de mass-media, alături de instituţiile portante ale capitalismului – băncile, – munceau la modernizarea vieţii „româneşti”. Nu este deloc întîmplătior faptul că aceste instituţii – şi cele educaţionale, şi cele mediatice, nemaivorbind de cele financiare – erau deţinute şi controlate aproape în întregimea lor de către reprezentanţii minorităţilor naţionale, ponderea de frunte în ele constituindu-o evreii veniţi foarte recent în România. Acest lucru a fost remarcat nu numai de numeroşi cercetători, dar şi de statisticile oficiale ale statului român modern. Şi acest fapt a constituit pentru perioada interbelică (la care se referă documentele din prezenta colecţie) o constantă a discursului politic, indiferent de culoarea politică a acestuia. Fapt ce se observă cu pregnanţă şi în documentele prezentate.

Religiozitatea adîncă a românilor, în comparaţie cu toate popoarele vecine lor, făcea din Biserica Ortodoxă o ţintă strategică în ceea ce priveşte nu numai importanţa ei pentru conştiinţa socială, dar şi pentru formarea acesteia. De aceea întreaga politică a statului român interbelic continua cu şi mai multă vehemenţă politica sa de descreştinare a românilor. Academicianul Dumitru Stăniloae, cu referinţă la politica statului român în perioada interbelică consemna: „Am avut miniştri care nu puteau vorbi decît citind din doctrina antireligioasă a evreului Durkheim, am avut manuale în licee în care se propovăduia ateismul şi se batjocoreau lucrurile sfinte ale creştinismului. Se săvîrşeau incinerări cu participarea zgomotoasă a demnitarilor Statului. Erau subvenţionate cu bani grei publicaţii în care se zeflemisea Ortodoxia neamului, dar apărarea ei era interzisă. Şcolile noastre teologice erau degradate şi dispreţuite, preoţimea tratată ca o cenuşăreasă.” O constatare de parcă ar evoca situaţia din Uniunea Sovietică din perioada prigoanei din vremea lui N. Hruşciov sau din cea a regimului din RM de după 2009.

Fără a reforma instituţia bisericească a românilor nu ar fi fost posibilă o schimbare rapidă, la scara generaţiilor, a comportamentului necesar pentru rolul geopolitic atribuit statului român modern la înfiinţarea lui. Fără o asemenea „reformare” distrugătoare nu s-ar fi putut ajunge la acea politică pe care o consemna mai sus pr. Dumitru Stăniloae. Şi într-adevăr, întreaga istorie a acestei instituţii din 1859 demonstrează acest fapt.

De atunci dictatul statului asupra politicii de cadre şi a celei de formare a acestora, precum şi asupra relaţiilor inter-ortodoxe a crescut neîncetat, atingîndu-şi apogeul în numirea lui Miron Cristea în dregătoria de mitropolit-primat al Bisericii Române şi apoi, în 1925, în cea de patriarh: „…în decembrie 1919, înainte de Crăciun, într-o cameră a hotelului „Enescu”, s-au întrunit Goga, N. Ivan, Vasile Goldiş, care au formulat opinia că alegerea mitropolitului primat să preceadă pe cea a desemnării mitropolitului la Sibiu; propunerea a fost adusă la cunoştinţa lui N. Iorga, preşedintele Camerei, care, operativ, a convocat „marele colegiu electoral şi în trei zile am fost ales şi a doua zi instalat şi învestit” (cf. Însemnări personale, în Contribuţii…). Adică, un grup de cetăţeni, dintre care o bună parte nici nu erau ortodocşi, au hotărît cine să fie mitropolit şi apoi patriarh peste ortodocşi. În totală contradicţie cu canoanele Bisericii, cu credinţa ortodocşilor.

O asemenea reeducare a poporului român pe valori opuse celor identitare nu erau necesare numai pentru a asigura ostilitatea funciară împotriva Rusiei ca idee, ca un concept înspăimîntător, şi loialitatea necondiţionată de nimic, pînă la obedienţă autodesfiinţătoare faţă de „Occident”. Această „educaţie” anti-identitară producea pentru sistemul electoral materialul necesar – alegători suficient de alfabetizaţi ca să fie accesibili pentru ziare şi foi volante şi suficient de inculţi sub aspect identitar ca să fie lesne „convinşi” să voteze pe cine trebuie. Din cîte vom vedea în Volumul 2, nici un partid din perioada interbelică nu putea fi admis în cursa electorală fără acordul reprezentanţilor oligarhiei financiare internaţionale. Deci, alegătorul român, „poporul român” reeducat în baza „valorilor general umane”, putea vota persoane (propuse de partide) doar dintr-o listă aprobată pentru el de către nişte instituţii din afara ţării lui de a căror existenţă alegătorul habar nu avea.

* * *

Astfel, sistemul politic impus prin Constituţia de la 1923 genera, în baza calităţii electoratului şi a procedurilor prin care se desfăşura procesul politic, o clasă politică cu însuşiri necesare moderne: anti-ortodoxă, dependentă de oligarhia locală (adică deplin coruptă), loială necondiţionat faţă de „Marile Puteri” („partenerii externi”). Prin această clasă politică se asigura rolul geopolitic al statului modern român de la înfiinţarea sa în 1859. În 1918 acest rol i-a fost confirmat şi i s-au încredinţat şi alte pămînturi cu populaţie românească pe care să o reeduce în baza aceloraşi stereotipuri (mituri) ca şi cea reeducată în mare parte în Vechiul Regat. Politica externă a statului român modern în perioada interbelică, inclusiv formarea la comanda/propunerea „Marilor Puteri” a „Micii Înţelegeri” („Mica Antantă”) şi a „Înţelegerii Balcanice” („Antanta Balcanică”), confirmă rolul geopolitic subordonat „Vestului” al acestei entităţi geopolitice numite „România Mare”.

Ţinînd seama de aceste condiţionări impuse statului atribuit românilor în 1859, de rotunjirea acestui stat în 1918 ca o „promovare” firească pentru realizările obţinute,– atît pe plan extern ca stavilă împotriva Imperiului Rus, cît şi pe plan intern ca putere de stat subordonată deplin oligarhiei financiare străine, – nu este cu putinţă să calificăm această entitate geopolitcă drept un stat românesc, al românilor şi pentru români. Cu toate acestea în istoriografia oficială acest stat este numit „statul român modern”. Astfel, calificativul de „modern” exprimă opoziţia ontologică – în plan geopolitic, spiritual-moral, cultural şi social-economic – a acestui nou stat faţă de Ţările Româneşti întemeiate în veacurile XIII-XIV de către români şi pentru români.

Statul român modern se deosebeşte de Ţările Româneşti în aceeaşi măsură în care Imperiul Otoman se deosebea de Imperiul Bizantin şi Uniunea Sovietică de Imperiul Rus. Aceste state noi ocupă acelaşi teritoriu şi se impun autoritar asupra aceleiaşi populaţii, dar instituţiile prin care ele funcţionează generează „noi deprinderi sufleteşti şi […] viitoare realităţi sociale”. Adică noile state deznaţionalizează vechile popoare şi confecţionează noi entităţi sociale bazate pe valori noi, noi în raport cu cele foste identitare, adică străine de cele identitare. Deznaţionalizarea instituţionalizată se numeşte etnocid, adică ucidere de etnii, uciderea nu fizică ca în cazul genocidului, dar uciderea (desfiinţarea) culturală, spirituală, morală.

În final, rezultatul este acelaşi ca şi în cazul genocidului: vechiul popor dispare definitiv, fiind înlocuit cu un popor cu totul nou care doar biologic se trage din vechea populaţie. Deşi ungurii de astăzi sînt, majoritar, sub aspect genetic, români şi slavi, ei sînt, sub aspect cultural, moral, spiritual, identitar, un popor cu desăvîrşire diferit de „materialul biologic” din care el s-a constituit. Este ceea ce a încercat totalitarismul sovietic să confecţioneze: un nou popor sovietic. Un fel de „naţiune americană”, în cazul nostru, o nouă „naţiune română” care nu că nu are nimic în comun cu poporul român care a dat naştere Ţărilor Româneşti, limbii şi culturii lui, ci, sub aspect identitar, se întemeiază pe valori opuse celor ale românilor.

Diferenţa dintre etnocid şi genocid constă numai în metode: cele genocidale sînt rapide, pe durata unei generaţii, cel mult a două-trei. Aceste metode se numesc totalitarism. Din cauza acestei viteze de cel mult trei generaţii, schimbările sînt direct vizibile de către fiecare membru al fiecărei generaţii dintre cele trei. Metodele de etnocid se întind pe mai multe generaţii, astfel încît diferenţa dintre generaţii să fie sesizabilă nu mai mult decît ca un „conflict dintre generaţii”. Acest conflict reproducîndu-se direcţionat şi consecvent, la fiecare generaţie înregistrîndu-se noi „pierderi de memorie” istorică şi noi achiziţii de „valori moderne”. Aceste metode se numesc democraţie.

Bineînţeles, o asemenea condiţionare riguroasă a existenţei României – „mici” şi „Mari” – nu era conştientizată de societatea românească, în special de cea din noile „provincii istorice”. Dar încă din perioada Vechiului Regat unii intelectuali au surprins caracterul antinaţional al clasei politice. M. Eminescu – filozoful politic – a fost printre primii dacă nu chiar primul care a înţeles aceasta şi chiar a introdus şi popularizat termenul socio-politic de pătură superpusă impusă de oligarhia financiară străină asupra şi împotriva poporului român. Potrivit unor cercetători, moartea poetului a fost de fapt o reacţie punitivă a clasei politice „româneşti” menită să astupe pentru totdeauna gura acestui filozof politic patriot. De aceea „făuritorii” României moderne, adică proprietarii ei s-au străduit ca noi să-l cunoaştem astăzi pe Eminescu ca poet naţional şi să nu îl cunoaştem aproape deloc ca filozof politic naţional.

Aceeaşi viziune despre originea statului român modern o împărtăşea şi filozoful din perioada interbelică Nae Ionescu: „Nu ignorăm că statul român modern a avut în chip statornic tendinţa de a transforma biserica într-un simplu instrument de poliţie socială, – ceea ce nu era decît foarte firesc, dat fiind că toată generaţia de la 1848 era francmasonă [- s.n.].” Este vorba de acea generaţie care a organizat statul român modern în 1859.

Ce este statul român modern şi cine l-a creat ne-o spun chiar ziditorii lui. În veacul XXI, cînd România s-a afirmat deja ca stat deplin masonic, cu toate componentele sale – de la cele spirituale (Patriarhia Română) la cele demografice (homosexualitatea şi avorturile în masă) – ziditorii ei nu mai au nevoie să păstreze un văl de mister ieftin asupra originilor acestui stat. „România este un stat eminamente masonic. Unirea Principatelor de la 1859, ca de altminteri şi Marea Unire de la 1918 sînt opere esenţialmente masonice. Masoneria Română, de la înfiinţarea primei Loji în 1734 la Galaţi şi pînă în 1937, cînd s-a autosuspendat, s-a manifestat plenar ca un modelator şi moderator social. Aceasta este menirea masoneriei, cu atît mai mult în zilele noastre, cînd România se confruntă cu o criză economică, socială, politică şi în primul rînd morală. […] Masoneria reprezintă cărămida de temelie a României moderne.”[15]

Această trăsătură identitară a statului român modern explică întreaga sa politică de „modernizare”, adică de secularizare a Bisericii Române şi a conştiinţei naţionale a poporului român, operă continuată după 1918 pînă astăzi. Produsul acestei opere este un „român nou”, incompatibil cu românul eminescian, cu românul milenar, cu cel care a întemeiat şi apărat Ţările Româneşti. Este, sub aspect ontologic, un „anti-român”, ceea ce este astăzi, în veacul 21, un lucru perfect evident şi afirmat.

Astfel, în 1918, odată cu cuprinderea majorităţii românilor în noul stat, începea noua fază de „modernizare” a tuturor „noilor” români incluşi în această entitate geopolitică. Condiţia includerii lor era, deci, să fie supuşi modernizării (deznaţionalizării), căci, altfel, statul român modern nu ar fi putut să-şi îndeplinească rolul geopolitic pentru care el a fost proiectat, adică să-şi justifice în faţa finanţei internaţionale existenţa.

Politica de modernizare, fiind condiţia sine qua non a existenţei statului român modern, a constituit o constantă a statului, indiferent de partidele aflate la putere, mai ales că ele toate îşi datorau existenţa permisiunii acordate de emisarii internaţionalei financiare. Această politică şi, în special, variatele justificări ale ei au fost încredinţate intelectualităţii angajate de către oligarhie direct sau prin intermediul clasei politice. Cenzura liberală funcţiona în România cu aceeaşi rigoare ca şi cea comunistă în Uniunea Sovietică post-stalinistă: doar scopurile urmărite erau identice – confecţionarea unei noi colectivităţi fără memorie istorică.

Cu toate acestea, în perioada interbelică au existat cîteva voci puternice, deşi izolate, care s-au opus, în plan intelectual şi moral, cu substanţiale argumente, politicii de deznaţionalizare a românilor. O voce de acest fel era cea a pr. Dumitru Stăniloae care dezavua şi înfiera politica din perioada interbelică a statului: „Fraudele pe de o parte, iar masoneria şi sectele pe de alta măcinau ca viermii organismul nostru de stat, aduceau lîncezire în suflete şi dezagregare în unitatea noastră naţională [- s.n.], turnau leşia ucigătoare peste iubirea de neam [- s.n.]. Între toate acestea era o legătură, pe toate le unea conspiraţia răufăcătorilor de-a duce la groapă acest neam. Unii intrau în această conspiraţie cu deplină ştiinţă, alţii din ignoranţă şi din interes de pricopsire personală.”

Gînditorul creştin a surprins foarte exact metodele de adîncime folosite de către clasa politică pentru deznaţionalizarea românilor: dezagregarea unităţii naţionale şi atrofierea sentimentului moral de iubire de neam. Unitatea naţională este rezultatul împărtăşirii solidare de către generaţiile în viaţă a valorilor identitare ale tuturor generaţiilor premergătoare. Pîngărirea, batjocorirea, zeflemisirea, ironizarea, marginalizarea, trecerea sub tăcere a acestor valori, precum şi infiltrarea unor valori potrivnice are drept scop şi drept rezultat surparea unităţii naţionale. Răcirea iubirii de neam conduce în mod direct la indiferenţa faţă de propriile valori, faţă de trecut, faţă de jertfa înaintaşilor, desfiinţează răspunderea faţă de generaţiile premergătoare şi faţă de cele viitoare. Evoluţia indiferenţei este dispreţul faţă de aceste valori şi faţă de cei care le mai împărtăşesc.

Conspiraţia este stilul prin excelenţă al răufăcătorilor. Căci dacă nu s-ar ascunde în urzirea celor rele răufăcătorii ar putea fi lesne opriţi de indignarea poporului care îndată s-ar vedea ţinta uneltirilor acelora. Pr. Dumitru Stăniloae califică, de fapt, politica clasei politice a statului român modern, a regimului democrat al acestuia, a democraţiei în sine, drept o conspiraţie a răufăcătorilor. Iar scopul acestei conspiraţii este cel de „a duce la groapă acest neam,” adică de a-l nimici, a-l supune genocidului lent, dar sigur cum este etnocidul.

* * *

Cei care s-au împotrivit deznaţionalizării poporului, etnocidului latent, erau de foarte diferite origini intelectuale, morale şi, deci, religioase. Oricum, aceste rezistenţe pot fi grupate în două curente reciproc incompatibile chiar dacă ele se opuneau unui duşman de moarte comun. Astfel, în opoziţie la pseudo-românismul liberal (democratic, occidental) s-au format două alternative, fiecare dintre ele revendicîndu-şi vocaţia tradiţionalistă.

Un curent, care poate fi numit convenţional românismul creştin, ortodox, era reprezentat, în plan intelectual, de asemenea gînditori ca pr. Dumitru Stăniloae, pr. Ilie Imbrescu, filozofii Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Racoveanu, sociologii Traian Brăileanu, Ernest Bernea, gînditorii politici Corneliu Z. Codreanu, Constantin Papanace, Nichifor Crainic, Ion I. Moţa şi alţii.

Acest curent pornea de la înţelegerea credinţei adevărate, revelate oamenilor de către Dumnezeu Însuşi, a Ortodoxiei, ca axa existenţială şi chezăşie absolută a existenţei în această lume şi în veşnicie a românilor ca fii ai Bisericii Ortodoxe. În cadrul acestui curent de gîndire se încerca o explicare teologică sau mai puţin teologică a problemelor cu care se confrunta poporul român, atît a celor spiritual-morale şi culturale, cît şi a celor politice şi economice. Rezolvarea problemelor era privită ca o aplicare mereu creativă şi conştientă a experienţei aproape bimilenare a poporului român, fără a abdica de la valorile creştine, unicele care conduc spre veşnicia cu Dumnezeu.

Al doilea curent de opoziţie privea Ortodoxia cel mult ca un atribut identitar, dar nu ca singura credinţă mîntuitoare. Pentru gînditorii acestui curent etnicitatea era un dat ancestral de care „se agaţă”, pe parcursul istoriei, diferite trăsături care „îmbogăţesc” acest dat fără să-l altereze. La fel şi Ortodoxia era o asemenea „îmbogăţire” a „matricii etnice” a românilor. Fără vreo argumentare bazată pe fapte istorice, fără vreo metodologie ştiinţifică sau de alt gen, aceşti autori, în esenţă necreştini, construiau diferite „definiţii” pentru „substanţa etnică” şi explicaţii ale acestora.

Ei priveau modernizarea ca pe o tentativă sortită apriori eşecului care, oricum, nu poate shimba „substanţa etnică” ancestrală şi numai supune poporul român la suferinţe sociale şi morale pe cît de nemeritate, pe atît de inutile, de inoperante. Prin aceasta modernizarea frînează sau chiar blochează dezvoltarea poporului în sensul afirmării etnicităţii lui, dar nu o poate altera sau distruge: datul este dat.

Acest curent a avut mai multe denumiri, dar nouă ne pare că mai aproape de realitate este denumirea de autohtonism, adică de românism autohtonist, chiar dacă el nu are nimic în comun cu însuşirile care alcătuiesc adevărata autohtonicitate a poporului nostru. Cel mai cunoscut teoretician (dacă lipsa de argumente istorice sau de metodologie poate fi calificată drept „teorie”) al autohtonismului este Lucian Blaga. Un altul a fost cunoscutul poet Octavian Goga.

Nu se poate stabili o corelaţie riguroasă între aceste curente şi diferite forţe politice. Oricum, o corelare mai sigură se poate lesne observa între curentul modernizator şi clasa politică care era, practic, cu excepţiile cunoscute, axată pe democratizare (ca manifestare necesară a modernizării), adică pe deznaţionalizarea românilor.

* * *

Sistemul politic construit în România începînd cu 1859 nu a fost schimbat în esenţă nici după adoptarea noii Constituţii din 1923. Clasa politică a ajustat mecanismul de formare a puterii de stat la noile realităţi. Sistemul a fost construit astfel încît să fie controlabil de către finanţa internaţională. Controlul se efectua prin oligarhia comercială şi industrială a statului român modern. Capitalismul industrial şi cel comercial nu pot funcţiona în principiu fără suportul capitalismului financiar internaţional. Acest suport, de fapt, dictat, este pîrghia principală care determină comportamentul oligarhiei industriale şi a celei comerciale, precum şi activitatea guvernelor formate prin mecanisme electorale. Prin aceste pîrghii sînt controlate economiile „naţionale” ale statelor care nu au puterea militară suficientă să se opună dictatului capitalismului financiar. De unde se desprinde, de altfel, şi geneza „Marilor Puteri”: cei care au puterea să se opună – în ultimă instanţă cu mijloace militare – dictatului oligarhiei financiare sau au puterea să impună acest dictat se numesc „Mari Puteri”.

Interesele oligarhiei localizate în România Mare erau reprezentate fidel de către camarila regală şi cele două partide care se rînduiau la cîrma aparatului de stat: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc (ca în orice democraţie clasică – Marea Britanie, SUA, Franţa, Germania, Japonia, Italia, Spania, Suedia etc.). Bineînţeles, oligarhia dispunea şi de alte partide, cum ar fi Partidul Poporului (general A. Averescu) sau Partidul Naţional Democrat (prof. Nicolae Iorga), care erau mereu gata să preia frîiele puterii în cazul în care cele două eşuau simultan să menţină încrederea alegătorilor. În cadrul acestui sistem politic regele (de fapt, camarila care îl înconjura pe rege, cu acordul lui, şi filtra informaţiile către el şi de la el, determinînd deciziile lui) avea rolul de „frînă de siguranţă” care oricînd să poată opri evoluţia evenimentelor în vreo direcţie nedorită de oligarhie. În acest scop regele era dotat cu dreptul de veto asupra oricărei legi sau hotărîri de guvern, cu dreptul de a dizolva oricînd parlamentul şi a numi noi alegeri, a desemna un nou guvern etc. Ca în orice monarhie constituţională, democratică.

Administrarea curentă a activităţii aparatului de stat (a mecanismului de exercitare a puterii), precum şi administrarea procesului legislativ era încredinţat partidului care se afla la guvernare care, în perioada interbelică, era, practic, unul dintre cele două. Atît conducerea acestor partide, cît şi componenţa camarilei era formată din reprezentanţi ai oligarhiei, unii membri ai oligarhiei fiind uneori chiar membri ai guvernului (cum era cazul liberalului Constantin Angelescu, dar şi alţii).

Unica diferenţă dintre cele două partide se reducea la vechimea în statul român modern a grupului oligarhic care stătea în spatele partidului respectiv. Esenţial este că oligarhia „românească”, in corpore, era conectată la capitalul financiar străin fără de care ea nu putea activa. Partidul Liberal era sprijinit în special de vechii oligarhi care s-au dinastizat în perioada de afirmare a statului român modern, adică în deceniile de după 1859. Partidul Naţional Ţărănesc era sprijinit mai mult de către oligarhii proveniţi din noile teritorii încorporate în statul modern. Aceştia pretindeau şi ei, sub aspect politic, adică al participării la înfruptarea din fondurile şi privilegiile de stat, la prerogativele oligarhiei provenite din Vechiul Regat.

Tocmai de aceea oligarhia proaspăt încorporată în stat era interesată în atragerea capitalului industrial şi comercial străin ca acesta să coopereze cu ea, făcîndu-o prin aceasta mai puternică în relaţiile cu vechea oligarhie a Vechiului Regat. În acest scop Partidul Naţional Ţărănesc promova „revizuirea legislaţiei economice pentru a se introduce „egalitatea de tratament” a capitalurilor străine cu cele româneşti. Unele măsuri, prin aplicarea politicii „porţilor deschise”, exprimau hotărîrea de a lovi marea burghezie liberală.”

Oricare ar fi fost fricţiunile în jurul împărţirii produsului naţional dintre cele două partide ale oligarhiei locale, ele erau obligate să păstreze categoric rolul geopolitic fixat de către oligarhia internaţională pentru statul român modern. Şi partidele înţelegeau perfect aceasta: „În domeniul politicii externe se afirma hotărîrea de a continua politica tradiţională, întrucît aceasta „nu aparţine partidelor, ci ţării”. Prin „ţară” se înţelege, fireşte, statul român modern. Şi nu lui, de fapt, ci oligarhiei financiare internaţionale îi aparţine politica externă a statului român modern.

Astfel, sistemul politic confecţionat pentru români era axat, ca orice sistem democratic, pe oligarhia locală care acţiona, la rîndul ei, prin două pîrghii care alcătuiau clasa politică: camarila şi partidele, precum şi mass-media reprezentată în epocă în special prin ziare şi reviste. Deşi activitatea camarilei nu era reglementată şi nici existenţa ei nu era fixată prin legi, ea acţiona prin rege şi prin partide. Oricum, ea făcea parte din sistem ca o componentă neformală şi implicită. După cum am remarcat mai sus, nici un partid nu putea fi acceptat în sistem fără a avea acordul tacit sau expres al oligarhiei locale şi al celei străine. Sistemul politic fiind astfel construit, el asigura o deplină stabilitate pentru satisfacerea intereselor proprietarilor săi – oligarhia financiară internaţională, – precum şi pentru vechilii ei în persoana oligarhiei locale „naţional-liberale” şi „naţional-ţărăneşti”.

Mai mult decît atît. Acest sistem putea foarte rapid, ca şi orice democraţie autentică, în decurs de cîteva ore să se comuteze în funcţionarea sa de la regimul democrat („electoralist”-pluripartidist) la regimul totalitar (monopartidist). Exact aşa s-a întîmplat în noaptea de 10 februarie 1938 cînd regele a anunţat că parlamentul este dizolvat, activitatea partidelor se suspendă pe termen nelimitat (pînă în 1990, de fapt), el formează guvernul şi un singur partid pentru toţi – Frontul Renaşterii Naţionale.

În noul guvern şi partid au intrat aproape toţi liderii celor două partide mari ale oligarhiei şi unii reprezentanţi ai partidelor mai mici ale ei. Adică, clasa politică „românească” s-a restructurat într-o noapte din pluripartidism în monopartidism, din politicieni „aleşi” prin scrutin în politicieni numiţi prin decret regal. Nu a fost nevoie de nici o luptă de stradă, de nici o lovitură de stat, de nici o demonstraţie de protest. A fost nevoie numai de anunţul făcut de rege la sugestia camarilei. Mai jos vom vedea cauzele comutării sistemului politic român de la democraţie la totalitarism (de fapt, în esenţă, e una şi aceeaşi, mediul înconjurător al sistemului diferind).

* * *

Îndată după încheierea războiului şi încorporarea noilor teritorii în sistemul politic al statului român modern pentru majoritatea românilor s-a pus problema refacerii vieţii sociale şi economice. Dar refacerea nu urma să constituie o revenire la situaţia de dinainte de război, ci la o nouă ordine care să elimine abuzurile şi nedreptăţile pe care războiul le-a exacerbat. Corupţia pe seama aprovizionării armatei în timpul operaţilor militare a generat o întreagă pătură de parveniţi. Oamenii doreau dreptate: pedepsirea acestor tîlhari din clasa politică. Ţăranii care, în calitate de ostaşi, de grosul armatei, au dus greul războiului, aşteptau împroprietărirea cu pămînt, mai ales că regele Ferdinand le-o promisese personal în tranşee înainte de bătăliile victorioase de la Mărăşti şi Mărăşeşti.

Problemele pe care le resimte populaţia, Ţara, sînt formulate cel mai bine de către vînătorii de voturi, adică de partidele care pretind să guverneze. E un specific definitoriu al democraţiei: formularea problemelor în programele electorale ale partidelor. Doar prin aceste programe partidele urmăresc colectarea a cît mai multe voturi. De aceea ele caută să surprindă cît mai exact nevoile celor mulţi (ale celor care votează masiv) ca să le exprime în limbajul potenţialilor votanţi majoritari.

Deja un cu totul alt aspect este faptul că partidele, mai exact finanţatorii lor, oligarhii, văd problemele foarte diferit decît populaţia şi le formulează pentru ei înşişi şi mai diferit decît pentru alegători. Cel mai important este ca alegătorii să nu afle cumva ce probleme şi ale cui au de gînd să rezolve într-adevăr partidele cînd vin la putere. Că dacă alegătorii ar afla, nu că nu ar vota nici un patrtid, ci le-ar lua pe fugă cu furci şi cu ţepoaie, ar porni un război al întregului popor de eliberare naţională. Şi o cu totul altceva decît cele pe care doresc să le rezolve partidele şi decît cele resimţite de către alegătorii majoritari sînt problemele reale ale poporului, ale Ţării, nu ale populaţiei sau ale statului superpus.

În anul 1919, adică, practic, îndată după Unire, majoritatea populaţiei Ţării vedea problemele astfel (după cum le-a surprins guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, unul dintre reprezentanţii de seamă ai clasei politice): „garantarea unui regim democratic naţional prin reforma agrară, reforma administrativă, desfiinţarea jandarmeriei şi înlocuirea ei cu o miliţie de stat la dispoziţia organelor administrative, unificarea monetară, introducerea impozitului progresiv pe venit, revizuirea averilor şi confiscarea celor făcute prin fraudă în timpul războiului, iar pentru muncitori dreptul la asociere, salariu egal la muncă egală, 8 ore de muncă, contract colectiv etc.”

Prezenţa neproporţional de mare a neromânilor în clasele avute, printre profesiile libere (avocaţi, ziarişti, oameni de artă, profesori universitari) şi printre studenţi creau românilor impresia de parcă ţara lor s-ar afla sub ocupaţie. Şi aceasta cînd chiar şi populaţia Vechiului Regat cunoscuse ce este cotropirea în anii de ocupaţie germană a Regatului.

Concepţia eminesciană de pătură superpusă îşi găsea confirmarea practic la fiecare pas. Bunăoară, numărul studenţilor români la univeristăţile din ţară era, la cele mai importante facultăţi, cum erau cele de drept, medicină, farmaceutică, inginerie, comerţ, ştiinţe exacte, mult inferior, sub aspect proporţional, cu cel al minorităţilor. Astfel, la Universitatea din Iaşi, la facultatea de medicină 67% de studenţi erau evrei, iar la cea de farmaceutică peste 70%. La Universitatea din Cernăuţi, din 1300 de studenţi numai 300 erau români şi 150 de alte naţionalităţi, studenţii evrei constituind 850 la număr. În vreme ce procentul populaţiei evreieşti per total în România Mare era de 4,2 %. Sau în domeniul industriei. De exemplu, în Basarabia circa 70% din toate întreprinderile şi atelierele erau deţinute de proprietari evrei. Procentul lor în populaţia ţinutului fiind de 7,2%., iar în populaţia orăşenească de circa 35%. Unii călători din epocă remarcau cu uimire că, bunăoară, la Chişinău, majoritatea firmelor de prăvălii, de ateliere erau scrise numai în limba idiş fără vreo traducere în română sau rusă.

Pe fundalul propagandei patriotice care a precedat Unirea şi a continuat cu o şi mai mare intensitate pentru a o justifica, în încercarea de a determina populaţia să rabde lipsurile de dragul Unirii înfăptuite, o asemenea situaţie etno-socială devenea izbitoare pentru băştinaşi. De aceea, căutătorii de voturi erau nevoiţi să abordeze şi aceste nedumeriri ale românilor, să le promită schimbarea în acest sens.

În asemenea condiţii, ca protest la situaţia existentă se intensifică demersurile etno-sensibile, bazate pe dezamăgiri de ordin etno-social şi moral. Iniţial aceste demersuri aveau un caracter izolat, spontan. Dar, dat fiind că ele reflectau o stare de spirit generală, mai ales printre tineri, printre studenţi, aceste demersuri capătă îndată ecou în toată ţara şi, destul de rapid, se constituie în diferite forme organizatorice. Astfel, la 4 martie 1923 la Iaşi se înfiinţează Liga Apărării Naţional-Creştine (LANC) în frunte cu profesorul de drept A. C. Cuza care, în perioada antebelică, a condus împreună cu Nicolae Iorga Partidul Naţional Democrat.

Mesajul virulent antisemit şi incisiv faţă de guvernare le-a făcut pe cele două partide guvernante – PNL şi PNŢ – să accepte, în forme mai moderate, acelaşi mesaj. Bineînţeles, nu era vorba de rezolvarea problemelor semnalate de LANC, ci de nevoia de a prelua  mesajul unui potenţial concurent electoral. Această preluare îl dezarmează pe concurent şi, prin urmare, nu îi permite să se conecteze la alegător. Astfel, sistemul politic se protejează de un intrus.

Problemele semnalate de LANC şi soluţiile propuse de aceasta găseau înţelegere şi sprijin în pături destul de largi ale populaţiei. Polemicile pe marginea acestor probleme erau tirajate în numeroase publicaţii. Faptul că mesajul LANC a fost receptat destul de călduros aceasta nu înseamnă deloc că cei care resimţeau aceste probleme aveau aceeaşi înţelegere a lor sau a soluţionării lor. În cadrul LANC responsabil pentru organizarea studenţilor în toată ţara a devenit Corneliu Zelea Codreanu, un student de al prof. A. C. Cuza. În decurs de 3 ani LANC, sub aspect electoral, a bătut, practic pasul pe loc. Această stagnare a generat nevoia de noi abordări a problemelor existenţiale ale poporului român ceea ce a condus, inevitabil, la disocierea de LANC a unui grup de tineri în frunte cu C. Z. Codreanu care în iunie 1927 au anunţat formarea unei Mişcări – Legiunea „Arhanghelul Mihail”.

* * *

După cum a declarat în repetate rînduri fondatorul ei, Legiunea nu este un partid, ci o mişcare de înnoire a poporului român, de „înviere” cum se exprima C. Codreanu. Nu vom reproduce aici evenimentele biografiei Căpitanului Mişcării Legionare şi nici etapele evoluţiei legionarismului ca forţă politică. Important este să constatăm că în decurs de 10 ani Mişcarea a crescut de la 5 membri şi simpatizanţi la multe sute de mii şi, conform unor studii, la peste 1 milion 100 mii din cei circa 3,8 milioane de alegători cîţi erau la un moment dat în România Mare. Deşi Mişcarea se declarase a nu fi un partid, ea participa la alegeri prin propriile partide pe care le înregistra consecutiv cu ocazia diferitelor campanii electorale: Garda de Fier şi partidul „Totul pentru Ţară”. Nici un partid în întreaga istorie a României moderne nu a înregistrat performanţe asemănătoare.

Asemenea performanţe se datorează originalităţii extraordinare a acestei  Mişcări. La un studiu atent şi imparţial al acestei Mişcări se constată că ea nu se înscrie în nici un fel de clasificări proprii oricăror partide şi formaţiuni social-politice: stînga-dreapta-centru, moderat-extremist, conservator-progresist, democrat-autoritar-totalitar, etc.

Fondatorul acestei Mişcări, C. Z. Codreanu, a construit-o pe principii absolut inedite pentru orice formaţiune politică. Dacă toate partidele pornesc de la un program de prefaceri economice, sociale, politice, Căpitanul a pornit de la om, nu de la program: „Noi nu am avut nici un program. Şi acest fapt va naşte desigur un mare semn de întrebare. […] Dar nu ne-am legat împreuna cei ce cugetam la fel, ci acei ce simţeam la fel. Nu cei ce aveam acelaşi fel de a gîndi, ci acei ce aveam aceeaşi construcţie sufletească. […] Dacă nu aveam, aşadar, nici bani, nici programe, aveam în schimb pe Dumnezeu în suflete şi el ne insufla puterea nebiruită a credinţei. Legiunea nu este numai un sistem logic, o înlănţuire de argumente, ci o „trăire”. După cum cineva nu este creştin dacă „cunoaşte” şi „înţelege” Evanghelia, ci numai dacă se conformează normelor de viaţă afirmate de ea, dacă o „trăieşte”.

În aceste puţine cuvinte rezidă aproape întrega originalitate a Mişcării. Ea se bazează pe cei care simt la fel, adică pe cei care împărtăşesc aceleaşi valori morale. În al doilea rînd, legionarii pornesc nu de la program, ci de la trăirea unor valori, a unor idealuri. Da, după cum vom vedea, Mişcarea este şi un sistem logic, şi o înlănţuire de argumente cum nici un alt partid nu le-a avut. Dar ea se bazează înainte de toate pe trăire, pe autenticitate, pe sinceritate, căci orice trăire porneşte de la sinceritate. Chiar numai aceste trăsături sînt suficiente pentru a se deosebi de orice componentă a sistemului politic al statului român modern sau al oricărui alt stat modern.

Dar ea mai avea încă o calitate absolută: ea nu era finanţată de nici un oligarh, nici local, nici străin. Au existat o mulţime de insinuări în presa aservită oligarhiei, precum că Legiunea ar fi fost finanţată de Germania hitleristă. Nu există nici un document în acest sens, nici o „înlănţuire de argumente”, ci numai insinuări. Dimpotrivă, există o înlănţuire de argumente-fapte care exclud această ipoteză, dar, din lipsă de spaţiu în acest volum argumentele sînt expuse în volumul doi al documentelor.

Trăsătura cea mai scandaloasă pentru sistemul politic era axarea Mişcării pe Ortodoxie ca valoare supremă a poporului român, ceea ce era în absolută incompatibilitate cu sistemul politic al statului român modern, cu statul însuşi, cu menirea lui preprogramată de artizanii lui. Raportarea doctrinei Mişcării la Ortodoxie şi, totodată, ca urmare firească, abordarea problemelor existenţiale ale poporului român poziţiona Mişcarea în coordonate improprii pentru o formaţiune social-politică, dar deplin adecvate unei mişcări de eliberare naţională şi de refacere moral-spirituală. Eliberarea ţinea, fireşte, de desfiinţarea sistemului politic al statului român modern şi înlocuirea acestuia cu un sistem politic românesc, al poporului român şi pentru poporul român, cuprinzînd, bineînţeles, şi toate persoanele de alt neam care acceptă să conlocuiască cu românii după legile morale ale băştinaşilor.

Astfel, Mişcarea Legionară se poziţiona între coordonatele următoare. Biserică- Neam-Stat. Fără o considerare a Mişcării în asemenea coordonate conceptuale nu este posibilă categorisirea ei. Orice formaţiune social-politică de tip democrat (sau totalitar, căci, în esenţă, între democraţie şi totalitarism nu este deosebire de esenţă, ci numai de metode) se defineşte exhaustiv în coordonatele conceptuale de „populaţie/electorat-partide controlate oligarhic-Stat”. Mişcarea nu înţelegea reducerea fenomenului identitar şi moral de neam la un concept statistic de populaţie, la o entitate care se manifestă strict biologic şi social-economic, fără valori identitare, fără conştientizarea rostului său de a fi, fără raportarea la memoria istorică, la morală, cultură, spiritualitate.

Unul dintre conceptele fundamentale ale legionarismului este cel de neam pe care C. Codreanu l-a definit în termeni civilizaţionişti anticipînd astfel cu cîteva decenii teoria civilizaţiilor. Astfel, Căpitanul vedea neamul în felul următor: „Cînd zicem Neamul Românesc, înţelegem toţi Românii vii şi morţi, cari au trăit de la începutul istoriei pe acest pămînt şi cari vor mai trăi şi în viitor.”

Şi în continuare: „„Neamul are:

  1. Un patrimoniu fizic, biologic: carnea şi sîngele.
  2. Un patrimoniu material: pămîntul ţării şi bogăţiile.
  3. Un patrimoniu spiritual care cuprinde:
  1. Concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă. Această concepţie formează un domeniu, o proprietate spirituală.
  2. Onoarea lui ce străluceşte în măsura în care neamul s-a putut conforma, în existenţa sa istorică, normelor izvorîte din concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă.
  3. Cultura lui: rodul vieţii lui, născut din propriile sforţări în domeniul gîndirii şi artei.

[…] Toate aceste trei patrimonii îşi au importanţa lor. Pe toate un neam trebue să şi le apere. Dar cea mai mare însemnătate o are patrimoniul său spiritual, pentru că numai el poartă pecetea eternităţii, numai el străbate peste toate veacurile.”

Impresionează conceptele în care C. Codreanu defineşte neamul. Este semnificativ că el exclude, în definiţia neamului, tehnologicul, economicul, socialul şi politicul din însuşirile fundamentale, elementare, primare ale neamului, Codreanu le trece, implicit, în însuşiri derivate, secundare, care îşi capătă sensul doar fiind raportate la demografie, teritoriu naţional şi, capital !, la spiritualitatea identitară, dătătoare de rost şi exprimătoare, în cazul Ortodoxiei, a Adevărului. Altfel zis, aceste însuşiri derivate de la cele primare nu pot în principiu să le contrazică, să se opună acelora, ci, cel mult, să le exprime în conceptele şi instituţiile specifice lor.

Populaţia se reduce numai la generaţiile pentru moment în viaţă, pe cînd neamul cuprinde toate generaţiile – şi cele care au fost, şi cele care urmează să fie. Generaţiile pe moment în viaţă nu sînt privite ca un tot în sine, ci ca un fragment dintr-un tot. De aceea acţiunile faţă de acest fragment, deciziile faţă de acest fragment trebuie să ia în considerare întregul, nu numai fragmentul. Iar întregul este caracterizat, înainte de toate, prin însuşirile sale identitare care este Credinţa, morala, cultura. Astfel, neamul este un concept calitativ, iar populaţia este unul cantitativ. Populaţia se măsoară în parametri statistici, iar poporul, neamul nu se măsoară deloc, ci se înţelege sau nu, se acceptă sau nu, se simte sau nu.

Spre deosebire de doctrina legionară, statul democratic sau cel totalitar percepe exclusiv populaţia, dar nu este în stare să perceapă poporul, neamul. De aceea statul operează cu parametri numerici care exprimă parametrii biosociali ai populaţiei, ca la o fermă de animale. Şi atitudinea statului democratic sau totalitar faţă de populaţia subordonată este ca faţă de un şeptel care trebuie muls sau sacrificat pentru mezeluri spre folosul proprietarilor fermei.

De aceea tratarea poporului ca o populaţie conduce inevitabil la genocid (totalitarismul), fie şi unul latent (democraţia), poate chiar involuntar, dar sigur. De aceea, în mod logic şi firesc, Mişcarea a elaborat şi o atitudine pe potrivă faţă de democraţie: „1. Democraţia sfarmă unitatea neamului românesc, împărţindu-l în partide, învrăjbindu-l şi expunîndu-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii iudaice, într-un greu moment al istoriei sale.

Numai acest argument este atît de grav pentru existenţa noastră, încît ar fi suficient ca această democraţie să fie schimbată cu orice ne-ar putea garanta unitatea, deci Viaţa. Căci dezunirea noastră înseamnă moartea.”

Este limpede că pentru gîndirea legionară democraţia excludea supravieţuirea şi, prin urmare, dăinuirea poporului român. Mai exact, democraţia punea poporul român în imposibilitatea de a se mobiliza în vederea respingerii ameninţărilor de moarte la care era expus, cel puţin, în acea vreme. Adică, în viziunea legionarismului, democraţia şi poporul român sînt incompatibile ontologic, democraţia înseamnă moartea poporului, iar existenţa poporului înseamnă excluderea democraţiei (şi a totalitarismului ca cealaltă faţă a aceleiaşi monede).

Această viziune este concretizată în următorul raţionament: „2. Democraţia transformă milioanele de străini în cetăţeni români. Făcîndu-i egali cu Românii. Dîndu-le aceleaşi drepturi în Stat. Egalitate ? Pe ce bază ? Noi sîntem aici de mii de ani. Cu plugul şi cu arma. Cu munca şi cu sîngele nostru. De unde egalitate cu cei de abia de 100, de 10 sau de 5 ani, aici ? Privind trecutul: Noi am creat statul acesta. Privind viitorul: Noi, Românii, avem răspunderea istorică întreagă a existenţei României Mari. Ei n-au nici una. Ce răspundere pot avea străinii în faţa istoriei pentru dispariţia Statului Român?”

Deci, statul cu adevărat românesc, al românilor, nu unul superpus, impus de către străini, era conceput ca un instrument de rezolvare a problemelor poporului, nu ale populaţiei. Orice decizie a statului urma să ţină seama nu numai de problemele pornite de rezolvat de către generaţiile trecute, dar şi de problemele generaţiilor viitoare ca pe acestea să le uşureze, să le reducă la minim. Sarcina centrală a statului românesc, deci a unui stat nedemocratic şi netotalitar, este de a chezăşui existenţa neamului românesc ca atare, ca neam, adică ca purtător de cultură, spiritualitate, de capacitate demografică. Iar democraţia, identic cu totalitarismul, împiedică existenţa însăşi a neamului, a poporului, a oricărui popor.

O asemenea viziune asupra poporului şi, ca urmare, asupra sistemului politic, este în totală contradicţie cu concepţia pe care s-a zidit statul român modern – să fie unealtă docilă şi eficientă a oligarhiei străine. De aceea sistemul politic a încercat de la începutul existenţei Mişcării Legionare să o marginalizeze, iar apoi să o integreze în sine, adică să o corupă (după cum a procedat reuşit cu LANC-ul şi cu descendentul acestuia – Partidul Naţional-Creştin). Eşuînd în toate acestea, statul democrat român a exterminat fizic Mişcarea Legionară, recurgînd la asasinarea Căpitanului şi a întregii conduceri pe ţară a Mişcării, asasinînd fără judecată aproape 300 de conducători legionari şi izolînd în închisori şi lagăre de concentrare circa 18 mii de activişti legionari. Deţinuţii legionari au fost moşteniţi de regimul comunist care i-a exterminat aproape pe toţi, excepţiile fiind cu totul rare.

* * *

Mişcării i se imputează acţiuni de violenţă, de terorizare şi în calitate de exemplu sînt reproduse cîteva cazuri, în ordine cronologică: asasinarea prim-ministrului I. G. Duca (1933), a fostului legionar Mihai Stelescu (1936), a prim-ministrului Armand Călinescu (1939) şi a istoricului Nicolae Iorga (1940), precum şi tentativa de asasinat a rectorului universităţii din Cluj Ştefănescu-Goangă.

Mişcarea Legionară a fost o mişcare de eliberare naţională, angajată într-un război moral şi politic cu sistemul etnocidal al statului român modern. Metodele de luptă politică a legionarilor nu presupun violenţa, ci metode de convingere prin discuţii, cîntece, seminare, tabere de muncă voluntară. De unde apar violenţele ?

În volumul 2 al culegerii de documente cazurile numite sînt prezentate amănunţit. Aici reproducem numai esenţa lor.

Pînă la momentul asasinării lui Duca, în decursul lunilor noiembrie şi decembrie 1933, sistemul politic a asasinat, fără judecată, circa 10 legionari şi a schilodit alte zeci. Aşa înţelegea democraţia să intimideze pe cei care s-au ridicat în apărarea poporului român. Şi la toate aceste asasinate, schilodiri, bătăi, întemniţări fără nici un temei legal Mişcarea, timp de 5 ani – 1928-1933, – nu a răspuns cu nici o violenţă. În decembrie 1933, cu 2 săptămîni pînă la ziua alegerilor, prim-ministrul Duca, la comanda şefului său pe altă linie decît cea guvernamentală, ministrul de externe N. Titulescu, exclude partidul „Garda de Fier” din lista partidelor admise la alegeri. Fără nici o sentinţă de judecată, fără vreun temei, fără vreo explicaţie. Aşa a zvîcnit muşchiul sistemului. Îndată după această interzicere a Gărzii de Fier încep arestările şi maltratările în masă a legionarilor, devastarea sediilor lor şi, deseori, a locuinţelor lor. Circa 12 mii de legionari sînt închişi în temniţe şi lagăre de concentrare. Abia acum, după 5 ani de teroare de stat, trei prieteni legionari, din propria iniţiativă, îl împuşcă pe Duca, ca pe un exponent fidel al duşmanilor de moarte ai neamului românesc, şi îndată se predau poliţiei.

Într-un document de arhivă mai găsim o comfirmare extrem de grăitoare: „Corneliu Codreanu a cules informaţiuni verificate, că în dizolvarea GĂRZII DE FIER în 1933, înainte de plecarea sa în străinătate, dl. Titulescu a cerut decedatului Duca, să dizolve Garda de Fier, obiectînd că nu pleacă în străinătate în misiunea ce avea, pînă nu se îndeplineşte acest act, deoarece cercurile străine nu vor sta de vorbă cu el, decît cu dizolvarea în buzunar. Duca a trebuit să cedeze, situaţia externă fiind atunci gravă, şi consecinţele se cunosc, Titulescu servind exclusiv interesele masoneriei internaţionale.” Acest citat este prezentat într-un document numit „Raport al Corpului Detectivilor din 5 decembrie 1937 privind reticenţa lui Codreanu faţă de o eventuală conciliere cu Nicolae Titulescu”.

Cazul lui Stelescu este diferit. Acesta a fost adjunctul lui Codreanu şi, înrudindu-se cu cineva din camarilă, a fost convins să-l ucidă pe Codreanu şi să-i ia locul de şef al Mişcării, astfel Mişcarea fiind luată sub controlul oligarhiei. Complotul este descoperit din întîmplare. Se constituie judecata legionară care, la insistenţele lui Codreanu, numai îl exclude pe Stelescu din Mişcare cu dreptul de a redeveni membru al Mişcării după ce demonstrează că a revenit la valorile morale ale Mişcării. E violenţă aceasta ? Dar Stelescu, fiind finanţat de camarilă, porneşte o vastă campanie în presă, înfiinţează o proprie publicaţie „Cruciada românismului” şi porneşte organizarea unei mişcări pe aceleaşi baze ca şi Legiunea. Adică, acest proiect al camarilei urmărea să confişte în folosul său mesajul şi valorile Legiunii, falsificîndu-le. Iarăşi, 10 legionari, din proprie iniţiativă, îl pîndesc pe Stelescu şi îl împuşcă, apoi se predau îndată poliţiei. Este o acţiune în legitimă apărare înfăptuită de ostaşii neamului în războiul de rezistenţă naţională împotriva cotropitorilor aducători de moarte pentru popor.

După comutarea sistemului politic român de la democraţie la totalitarism, Căpitanul este arestat împreună cu alte mii de legionari. Peste cîteva luni Căpitanul este asasinat, iarăşi, fără judecată, fără vreun temei legal, împreună cu legionarii arestaţi şi condamnaţi la închisoare pentru Duca şi Stelescu. Peste 10 luni o echipă de legionari îl împuşcă pe prim-ministrul regimului totalitar democratul naţional-ţărănist Armand Călinescu care a iniţiat şi a organizat asasinarea lui C. Codreanu cu ceilalţi legionari şi a schilodit prin închisori alte sute. Au fost devastate toate sediile legionare şi percheziţionate în mod brutal circa 30 de mii de locuinţe ale legionarilor. Şi aceşti legionari se predau poliţiei.

Ca pedeapsă pentru împuşcarea executantului fidel al intereselor oligarhiei, regele Carol al II-lea, marioneta oligarhiei, ordonă executarea în decurs de cîteva zile după asasinarea lui Călinescu a tuturor conducătorilor legionari din fiecare judeţ şi întemniţarea tuturor legionarilor care vor fi găsiţi. A fi legionar era o crimă. A simţi durere pentru poporul român şi a acţiona în consecinţă era o crimă. Clasa politică s-a dedat la torturi fără precedent, fetele fiind violate, cu sînii tăiaţi, arse de vii în cuptoare, cum a fost cazul, de exemplu, al Nicoletei Nicolescu, şefa organizaţiei de fete a Mişcării Legionare. Prin metodele sale, cînd este vorba de păstrarea puterii sau de pedepsire a celor care nu acceptă puterea, democraţia nu se deosebeşte de totalitarism, fiind, de fapt, acelaşi instrument al oligarhiei financiare.

Cazul lui Iorga este atribuit legionarilor. Ceea ce s-a izbutit să se afle în decurs de 70 de ani de la asasinarea lui Iorga este faptul că în asasinarea lui Iorga a fost implicat NKVD-ul lui Stalin. Acel Traian Boeriu care cu echipa sa de nelegionari, în pofida ordinelor primite de a nu asasina pe Iorga, a făcut-o şi nu a fost pedepsit de regimul Antonescu. Traian Boeriu a emigrat în SUA unde a şi trăit în linişte pînă la moartea sa. Dacă Boeriu ar fi fost legionar, el ar fi urmat soarta legionarilor: ar fi fost ucis, schilodit sau maltratat în temniţe sau lagăre de concentrare, în România sau Germania nazistă, iar după terminarea războiului ar fi făcut parte din vreo grupare de legionari care se constituiră prin Europa şi cele două Americi. Dar cu el nu s-a întîmplat nimic din acestea.

Tentativa de asasinare a rectorului Ştefănescu-Goangă nu este una politică. Acest funcţionar se deda la violuri de studente şi, fiind activist politic al oligarhiei, era scutit de orice pedeapsă din partea organelor de drept ale statului oligarhic român. Un student la filozofie, care era legionar, Ioan Pop, din proprie iniţiativă, fiind mobilizat de indignarea pentru fetele batjocorite, a luat hotărîrea să-l împuşte pe rector. El a fost somat de către alţi legionari (care, în acel moment erau închişi în temniţă – era noiembrie 1938) să se oprească, să nu implice Legiunea, dar el nu a dat ascultare. De la Bucureşti, de urgenţă a fost trimis un şef legionar care să-l oprească, dar acesta a ajuns prea tîrziu: Ştefănescu-Goangă a fost rănit grav. „Ioan Pop, înainte de a fi executat, a mai spus: „Noi am rezistat 1000 de ani maghiarilor pentru că sufletul ne era curat, iar tolerarea celei mai triviale imoralităţi, concretizate în Ştefănescu-Goangă, ar fi întinat cei 1000 de ani de curăţenie sufletească“… Cert este că eliminarea lui Ştefănescu-Goangă de la conducerea universităţii clujene era un imperativ, pentru toată studenţimea clujeană, în toată perioada 1930-1938.”

Mai este şi cazul din noiembrie 1940 cînd în închisoarea de la Jilava legionarii au asasinat cîteva zeci de lideri ai clasei politice româneşti. Aici situaţia este şi mai simplă. Legionarii, fiind chemaţi la guvernare de către Ion Antonescu, au deschis ancheta penală pentru a identifica vinovaţii pentru uciderea lui C. Codreanu şi a altor legionari. Ancheta a scos la iveală abuzuri inimaginabile la care s-au dedat democraţii. Învinuiţii şi bănuiţii au fost închişi la Jilava. În noiembrie s-a aflat că C. Codreanu şi ceilalţi 13 legionari au fost îngropaţi în curte la Jilava. Legionarii s-au adunat acolo să deshumeze trupurile şi au văzut cu cîtă bestialitate au fost ele tratate: gîtuiţi de vii, apoi împuşcaţi în spate precum că încercau să evadeze, apoi cadavrele au fost arse cu acid sulfuric, iar peste ele s-a mai pus o imensă placă de beton.

În ziua cînd cadavrele au fost deshumate, cînd legionarii s-au convins de metodele reale ale democraţiei, la închisoare vine ordinul lui Antonescu de a-i muta pe complicii asasinatului lui Codreanu şi a celorlalţi în alte încisori. Acest ordin a fost înţeles de către legionari ca tentativă a lui Antonescu de a-şi salva colegii de sistem, ceea ce într-adevăr corespundea intenţiilor dictatorului. Distribuirea acestora pe la mai multe locuri de detenţie îngreuia ancheta şi supravegherea lor, plus uşura evadarea lor. Înţelegînd această manevră a lui Antonescu şi ştiind că sînt trimise trupe militare de către Antonescu pentru a asigura mutarea deţinuţilor democraţi în pofida vreunui protest al legionarilor, aceştia s-au grăbit, pînă la venirea trupelor, să-i execute pe toţi cei cîteva zeci de fruntaşi ai clasei politice, de duşmani de moarte ai poporului român.

Mişcarea Legionară înţelegea sistemul politic al statului român modern ca un instrument de desfiinţare a poporului român, ca un instrument de etnocid la limită cu genocidul. Activitatea lor politică legală nu a putut fi contracarată de către sistemul democratic prin metodele sale obişnuite – trecerea sub tăcere, intimidarea (prin aplicarea violenţei pînă la asasinări), coruperea, defăimarea masivă. Acest fapt demonstra că metodele aplicate de către C. Codreanu la formarea cadrelor Legiunii erau corecte: ele deveneau imune la aceste metode democratice. Totodată aceste metode îi convingeau pe legionari că sistemul politic din România Mare este antiromânesc, este un pericol de moarte pentru poporul român, pentru toate generaţiile viitoare ale lui. Politica oligarhiei faţă de Mişcare le-a demonstrat legionarilor că lupta lor este dreaptă, că Mişcarea lor este o mişcare de eliberare naţională, iar duşmanul trebuie tratat ca duşman.

De aceea, acţiunile legionarilor faţă de Duca-Stelescu-Călinescu-deţinuţii de la Jilava, în percepţia lor, erau acţiuni de apărare, de legitimă apărare a unei organizaţii legal constituite, de apărare a poporului român, de autoapărare a neamului împotriva ocupaţiei etnocidale străine. Sistemul politic nu a izbutit să elimine prin metode democratice din viaţa poporului român o mişcare anti-sistem, o mişcare de apărare a acestui popor.

De aceea sistemul a recurs la comutarea regimului său de funcţionare de la democraţie la totalitarism, sistemul fiind în ambele regimuri acelaşi, ca orice democraţie-totalitarism. Toţi istoricii şi toţi contemporanii constată şi afirmă că unicul motiv de instituire a regimului totalitar în noaptea de 10 februarie 1938 a fost nevoia de a elimina Mişcarea Legionară. Rezultatele alegerilor din decembrie 1937 au demonstrat că la următoarele alegeri Mişcarea Legionară va prelua parlamentul şi pîrghiile de conducere în stat. Adică, va elimina, prin metode legale democratice, oligarhia financiară străină de la conducerea statului. Oligarhia înţelegea foarte bine că ea nu este compatibilă cu existenţa niciunui popor, poporul român nefiind o excepţie. De aceea eliminarea mişcărilor de eliberare naţională, a celor autentice, incoruptibile, este o necesitate pentru ea. Iar metodele pot fi oricare, inclusiv genocidul făţiş.

Această teză o demonstrează unul dintre campionii democraţiei Winston Churchill căruia îi aparţine renumita frază ultra-demagogică: „Democraţia nu este un model perfect de conducere a societăţilor, dar omenirea nimic mai bun nu a inventat.” Acest campion se destăinuia lordului Robert Boothby într-o scrisoare: „Trebuie să înţelegeţi că acest război [al Doilea Mondial – n.n.] nu este împotriva naţional-socialismului [a nazismului, a hitlerismului – n.n.], ci împotriva puterii poporului german care trebuie distrusă odată şi pentru totdeauna, indiferent în mîinile cui se află această putere – a lui Hitler sau a unui preot-iezuit.”Deci, pentru democraţiile occidentale pe care le reprezintă în primul rînd democraţia britanică nu nazismul este duşmanul, ci poporul german ca popor, ca o colectivitate conştientă de valorile sale identitare, deci şi de interesele sale, capabil, prin urmare să se organizeze.

În altă parte Churchill precizează şi mai limpede: „Noi luptăm nu împotriva lui Hitler, ci împotriva spiritului german, împotriva spiritului lui Schiller ca acest spirit să nu renască.”Spiritul german reprezintă modul de a fi al poporului german, este o reflectare a valorilor identitare ale acestui popor. În cazul românilor ar fi eliminarea spiritului lui Eminescu (de fapt, ceea ce s-a şi înfăptuit, în final). [Aici ar fi cazul să remarcăm că, la tratativele dintre aliaţii învingători britanicii au propus desfiinţarea Germaniei şi strămutarea nemţilor în diferite colţuri ale pămîntului. Stalin a zis, însă, că hitlerii vin şi pleacă, iar poporul german rămîne, deci, să-l lăsăm unde este.] Prin urmare, democraţia occidentală avea drept scop nimicirea germanilor ca popor şi transformarea lor în populaţie. Ce i-a făcut pe democraţi să se supere pînă într-atît pe germani (nu pe Hitler, nu pe politica acestuia de segregare rasială, nu pe crimele acestui regim totalitar) ?

În aceeaşi scrisoare către R. Boothby, Churchill lămureşte fără ocolişuri diplomatice: „Crima de neiertat pe care a comis-o Germania în perioada dinaintea celui de al Doilea Război Mondial constă în tentativa ei de a-şi elibera puterea sa economică de sistemul comercial mondial pentru a-şi crea propriul mecanism de schimb de mărfuri care ar fi lipsit finanţa mondială de profituri.” Deci aflăm pe cine şi cu ce concret a supărat Germania: pe oligarhia financiară internaţională prin faptul că a încercat să o lipsească de profituri. De aceea oligarhia a pornit cel de-al Doilea Război Mondial (peste 50 de milioane de victime) ca să elimine pe viitor orice pericol din partea Germaniei pentru mecanismul ei de a căpăta profituri pe seama regulilor impuse comerţului internaţional (Tocmai pentru securizarea acestor reguli a fost instituită după război Organizaţia Mondială a Comerţului – iniţial ea se numise GATT – Acordul General pentru Taxe şi Tarife. Cu acelaşi scop a fost instituir şi acordul valutar de la Bretton-Woods în 1944 ca o treaptă spre sistemul cursurilor fluctuante/flotante de schimb valutar, precum şi întregul sistem al Băncii Mondiale, Fondului Monetar Internaţional, ONU.)

Aceasta nu înseamnă deloc că Hitler sau Mussolini ar fi reprezentat mişcări de eliberare naţională. În schimb aceasta demonstrează metodele şi puterea finanţei internaţionale, globale. Dacă ea a avut capacitatea să declanşeze două razboaie mondiale, eliminarea fizică a unei mişcări de eliberare naţională dintr-o ţară de mărime medie din Europa de Est putea fi încredinţată filialei ei locale – statul român modern în persoana sistemului lui politic.

Faptul că legionarii înţelegeau activitatea lor ca o luptă de eliberare naţională ne-o demonstrează felul în care ei vedeau situaţia în care se pomenise poporul român şi sarcinile elitei cu adevărat naţionale: „Una dintre sarcinile elitei cu adevărat naţionale era să aducă justiţie poporului român” – nu omului în parte, nu românului în parte (cum a făgăduit Hitler nemţilor), ci poporului aşa cum îl înţelegea Codreanu – o comunitate pan-generaţională generată de acelaşi set de valori care alcătuiesc patrimoniul naţional. Această sarcină C.Z. Codreanu o formulează astfel: Eu sînt pentru JUSTIŢIE, fără TOLERANŢĂ. Pentru că am tolerat aşa de multe, încît sîntem pe patul de moarte [- s.n.]. Mişcarea Legionară va aduce justiţie pentru Români. Vorbesc de acea justiţie de secole înfrîntă în defavoarea Neamului Românesc, vorbesc de acele drepturi milenare ale Românilor, pe care ei trebuie să şi le recucerească, şi pe care, după cea mai severă aplicare a justiţiei, nu au a le împărţi cu nimeni. Şi mai cu seamă nu există nici o justiţie care să ne oblige a împărţi drepturile noastre de stăpînire şi conducere a ţării, cu străinii.”

Această atitudine tranşantă şi pe deplin jusitifcată faţă de camarila de la putere este întărită şi prin următoarea argumentare: „Cu noi se săvîrşeşte exact acelaşi lucru care s-a săvîrşit cu Pieile Roşii din America de Nord. Ne găsim în faţa unei invazii străine şi avem tot dreptul şi avem şi datoria să ne apărăm Patria [ – s.n.]. Pe mine nu mă interesează cine vine şi este – mi se pare lucru curios, că atunci cînd veneau duşmanii cu arma să ne fure pămîntul nostru, noi încremeneam cu toţii în tranşee, cu arma în mînă, iar astăzi, cînd arma s-a schimbat în bani, şi cînd aceştia sînt în stare cu banii lor să ne cumpere ţara, atunci nu mai este nimeni la noi care să protesteze ?

O constatare atît de actuală pentru Republica Moldova de la începutul celui de-al doilea deceniu al mileniului trei ! Aceeaşi situaţie începuse în România post-comunistă cu aproape un deceniu mai devreme.

Deci, pentru eliberarea poporului de primejdia de moarte pe care o comportă democraţia (ca instrument de dictatură totalitară a oligarhiei financiare) este nevoie nu numai de înlăturarea elitei impostoare de la putere, dar şi de apărarea Ţării de invazia străină pe care o slujeşte elita trădătoare. Corneliu Z. Codreanu explică de ce anume Ţara ar trebui să fie apărată de această invazie şi cine alcătuieşte invazia: „Pentru mine, altă populaţie, pe pămîntul ţării mele – şi rog să mă creadă toată lumea – atunci cînd eu am conştiinţa fermă că o atacă şi că îşi caută loc pe propriul nostru teritoriu, pentru mine, vă rog să mă credeţi, s-a deschis o luptă pe viaţă şi pe moarte şi nu-mi arde să fac glume sau să insult pe cineva. Pentru mine este clar şi precis: inteligentă sau neinteligentă, parazitară sau neparazitară, morală sau imorală, această populaţie este o populaţie duşmană aici, pe pămîntul ţăriiŞi eu înţeleg să lupt împotriva ei [ – s.n.] cu toate mijloacele pe care mi le va pune la dispoziţie mintea, legea şi dreptul meu românesc.”

Căpitanul înţelege starea aproape de comă în care se afla Ţara şi poporul său, poporul Sfinţilor voievozi Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brîncoveanu, al Sfintului ierarh mucenic Antim Ivireanul, al Sfîntului ierarh Varlaam, al lui Eminescu, Iancu Jianu, al lui Petru Rareş şi Vasile Lupu. … El o înţelege, îndreptăţit, ca o stare de război de exterminare la care este supus poporul lui: „Românii, înconjuraţi de pretutindeni de vrăjmaşi cu pofte mari, şi invadaţi înăuntru de duşmani care le slăbesc şi le macină sistematic puterile de rezistenţă şi de viaţă, nu vor putea rezista în viitor decît dacă vor înţelege că pe pămîntul lor trebuie să crească soldaţii [- s.n.] ca brazii în pădure.”

* * *

Calea Legiunii spre biruinţă urma să fie parcursă mai întîi în conştiinţa românilor, a acelor români care ar fi fost în stare să-şi asume responsabilitatea pentru generaţiile viitoare, pentru eliberarea poporului român din robia oligarhiei internaţionale. Acei români care ar fi fost în stare să-şi asume, ca o precondiţie, o transformare profundă a conştiinţei lor, prin rezidirea ei pe valorile autentice, cele care au asigurat timp de aproape două milenii dăinuirea acestui neam în ciuda tuturor invaziilor, cotropirilor, jefuirilor, trădărilor. De aceea, C. Codreanu adoptă drept metodă esenţială pentru zidirea Mişcării sale ceea ce el a numit „desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă”:

„Mişcarea Legionară nu poate birui decît odată cu desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă [ – s.n.] a Naţiunii Române. Cînd acest proces va cuprinde pe majoritatea Românilor, şi se va desăvîrşi, biruinţa va veni atunci automat, fără comploturi şi lovituri de stat. Biruinţa pe care noi o aşteptăm în modul acesta, este atît de mare, atît de luminoasă, încît niciodată nu vom admite ca ea să fie înlocuită cu o biruinţă ieftină şi trecătoare, născută din complot sau lovitură de stat.”

Evident, această abordare a principiilor de zidire a Mişcării nu are nimic în comun cu violenţa, cu manipularea propagandistică, cu electoralismul înşelător. Nu are nimic în comun cu metodele democraţiei şi ale totalitarismului.

Această abordare se inspiră din experienţa istoriei bimilenare a Creştinismului, a Ortodoxiei. Fără a înţelege realitatea înspăimîntătoare a robiei oligarhice, fără a avea dragostea neţărmuită pentru Adevăr, pentru Dumnezeu şi, ca urmare, pentru popor, pentru aproapele necăjit şi redus la condiţia de vită de fermă, nu era cu putinţă depăşirea groazei paralizante în faţa realităţii mascate în democraţie cu toate libertăţurile ei.

Preotul V. Popa-Nicoare, legionar din anul 1930, constată: „… am înţeles toată prăpastia înfiorătoare dintre Mişcarea Legionară şi clasa politică a României [- s.n.].”

O asemenea stare de fapt nu putea să-i lase pe cei cu o asemenea viziune asupra realităţii, cu o asemenea conştientizare a primejdiei de moarte pentru viitoarele generaţii, să se mărginească la aceste constatări. Primejdia de moarte reclama acţiune: Căci a nu acţiona însemna a trăda, însemna a te lăsa învins de cei mai crunţi şi mai periculoşi duşmani ai neamului românesc (de fapt, omenesc în general). De aici rezultă sarcinile şi, repectiv, metodele de realizare a lor pe care şi le formulau explicit sau implicit membrii Mişcării.

Apelul la acţiune este dictat de conştiinţa morală: „Cel ce stă indiferent, fricos şi laş în faţa ţării sale care moare, va fi blestemat de cei ce vin după el. Ţară, cheamă-ţi feciorii şi vor răspunde. Cei ce te iubesc vor răspunde, iar laşii vor sta muţi.”

Din această conştientizare a situaţiei reale în care se află de cîteva generaţii poporul român, a răspunderii morale pentru copiii acestui neam, pentru viitorul lui, Căpitanul înţelege nevoia de eliberare naţională, de luptă, deci de soldaţi: „Românii, înconjuraţi de pretutindeni de vrăjmaşi cu pofte mari, şi invadaţi înăuntru de duşmani care le slăbesc şi le macină sistematic puterile de rezistenţă şi de viaţă, nu vor putea rezista în viitor decît dacă vor înţelege că pe pămîntul lor trebuie să crească soldaţii [- s.n.] ca brazii în pădure.”

Prăpastia la care se referea preotul-legionar nu putea fi depăşită decît prin umplerea ei cu cadavrele legionarilor, ale tinerilor români care, în esenţa lor morală, constituiau floarea neamului românesc. Şi s-a întîmplat întocmai. Democraţia a înţeles şi ea că un popor care şi-a înţeles rostul, a început să revină la valorile sale autentice, nu poate fi oprit decît prin exterminarea deplină a personalităţilor lui. Democraţia nu poate manipula un popor, ci numai o populaţie. De aceea, prin exterminarea celor mai conştienţi fii ai unui popor ea îl reduce la populaţie.

Mişcarea Legionară avea, deci, nevoie de luptători în sensul deplin al cuvîntului: persoane care înţeleg situaţia catastrofală a românimii, care sînt gata să se jertfească pentru eliberarea poporului lor, care ştiu să aplice metode de luptă permise de regimul democratic – informarea alegătorilor, instruirea lor, chemarea lor la rezistenţă social-economică, civică, morală împotriva asupritorilor, duşmanilor. Legiunea se ocupa de educarea tinerei generaţii de români ca aceasta să conştientizeze că viitorul ei şi al copiilor ei depinde numai de ei, de felul în care vor izbuti să înfrunte, cu preţul propriei vieţi, oligarhia financiară.

* * *

„Pentru ideologii legionari, cauza principală a ceea ce ei considerau o adevărată stare de spirit – lenea şi inactivitatea, paralizante pentru energiile naţionale – îşi găsea explicaţia prin „penetrarea societăţii româneşti de către Occident şi invazia evreiască”. Remediul propus consta în: „mobilizarea naţională în favoarea muncii voluntare”, precum şi în redescoperirea valorilor terapeutice ale muncii.”

Această metodă de căpătîi pentru educaţia legionară şi, totodată, inedită la scara istoriei politice a omenirii necreştine (această metodă este una de nelipsit în mănăstirile ortodoxe), o reprezintă taberele de muncă voluntară concepute de Căpitan. Pornind de la primejdiile abătute asupra Ţării ca urmare a democraţiei, C.Z. Codreanu propune anume munca fizică drept o metodă eficientă şi polivalentă de rezistenţă la invazia cotropitoare a străinilor. Experienţa reală a acestor tabere, o parte dintre care, inclusiv cea dîntîi, s-au desfăşurat şi în Moldova Răsăriteană – cea dintre Prut şi Nistru – a constituit „o pledoarie în favoarea pedagogiei muncii cu caracter universal, care ne-a adus cu gîndul, pe de o parte, la asprele precepte religioase din mănăstirile ortodoxe [ – s.n.], iar pe de alta, la ideile vehiculate de mişcarea scout (cercetăşia) în primii ani după creaţia sa.”

Atmosfera din aceste tabere este descrisă astfel: „De obicei, un serviuciu religios avea loc înainte de începerea lucrărilor; să nu uităm că pentru legionari, tabăra este o imensă mănăstire în aer liber, unde legionarii se roagă pentru întreaga naţiune.”

Unul dintre scopurile taberelor de muncă este explicat de cunoscutul sociolog Traian Brăileanu, legionar întemniţat în lagărele democraţiei şi omorît în închisorile comunismului: „Această instituţie [tabăra de muncă voluntară – n.n.] trebuie să şteargă toate deosebirile provenite din originea socială a tineretului român, trebuie să completeze lipsurile educaţiei şcolare, trebuie să trezească şi să adîncească educaţia religioasă creştină, căreia în familie şi în şcoală i se dă o atenţie prea redusă [- s.n.], şi cîteodată este neglijată cu desăvîrşire – pe scurt: ea trebuie să-i dea tînărului un caracter indelebil de Român Creştin, care să rămînă inatacabil şi după terminarea studiilor. În felul acesta, naţiunea românească va dobîndi o elită a ei, naţională, impermeabilă faţă de orice influenţe străine, în orice domeniu de activitate ar încerca să manifeste. – [- s.n.]”

Scopul principal al educaţiei legionare era tocmai cultivarea caracterului de român creştin. Acest caracter de creştin trebuia să devină unul ontologic, fiinţial, inalienabil al tînărului român. Pentru ce avea nevoie tînărul român de a fi creştin deplin şi definitiv ? Pentru mîntuirea sa, evident. Dar el, ca potenţial membru al elitei naţionale, urma să apere poporul său de pierzania la care era supus de către elita impostoare, cea democratică. Adică el, după cum formulează Traian Brăileanu, ca să poată deveni membru al elitei, creştinul român trebuie să fie „impermeabil faţă de orice influenţe străine, în orice domeniu de activitate ar încerca să manifeste.”

Să nu ne imaginăm aceste tabere pentru tineret (de altfel, nu numai pentru tineret, deoarece şi mai mulţi vîrstnici, printre care îl putem numi şi pe poetul legionar Radu Gyr, pe filozoful Nae Ionescu, participau cu dăruire la lucrările taberelor de muncă) ca nişte lagăre de muncă istovitoare sau ca nişte locaşuri cu chipuri istovite de corvoadă şi înfometare. Nimic mai fals. Chiar şi neprietenii Mişcării erau nevoiţi să constate că „ele [taberele – n-n-] au fost un soi de colonii de vacanţă gratuite pentru sute de studenţi săraci provenind din mediul rural (ce nu-şi puteau permite nici măcar umbra unei vacanţe!), precum şi un cadru în care veritabili intelectuali sau dandy din Bucureşti îşi puteau pune în aplicare visul cehovian al muncii manuale simple şi al vieţii cîmpeneşti.”

Legionarii organizau marşuri prin sate care prevedeau ceea ce în epoca lui Ceauşescu se numea „drumeţii „Să ne cunoaştem Patria !” sau în Moldova Sovietică „Să ne cunoaştem plaiul natal!”, întîlniri şi discuţii cu localnicii despre problemele lor şi rolul credinţei şi al muncii cinstite pentru depăşirea acestora, cauzele reale ale problemelor (elita impostoare, corupţia ca esenţă a democraţiei, democraţia ca dictatură ocultă a finanţei locale şi internaţionale) cu care se confruntau interlocutorii, prezentau concerte de cîntece religioase, patriotice şi populare. Cînd aveau posibilitatea materială, legionarii editau şi distribuiau diferite broşurele pe aceleaşi teme pe care le abordau în discuţii.

Astfel, marşurile erau un fel de precursori şi înlocuitori ai taberelor, deoarece acestea (taberele) necesitau un efort organizatoric şi material incomensurabil mai mare decît marşurile. În acest sens putem considera marşurile ca nişte forme mult simplificate ale taberelor.

Editarea, publicarea şi distribuirea diferitelor foi şi buletine informaţionale nu a lispit, deşi, din cauze evident financiare, aceste foi şi buletine erau în cea mai mare parte locale şi sporadice, dar, ca titluri, erau destul de numeroase.

Toate aceste metode, axate pe educarea morală şi apoi pe deprinderea altor cunoştinţe şi îndemînări, arată o mişcare cu totul originală, fără vreo analogie în vreo formaţiune social-politică de epocă. Această mişcare a constituit un adevărat fenomen etico-social la scara întregului popor românesc. Acest fenomen este cu dreptate să-l numim fenomenul legionar.

Preotul Ştefan Palaghiţă, legionar, îşi formulează astfel înţelegerea de către el a fenomenului legionar: „Legiunea nu este nici măcar o şcoală de asimilare a învăţăturii religioase, ci o schimbare profundă, o transformare a spiritului, o punere în valoare personală a conţinutului credinţei comune, o experienţă intimă a adevărurilor revelate, o îndumnezeire a Omului [ – s.n.] conform învăţăturii Bisericii.”

Ceea ce este simptomatic, şi alţi cercetători, chiar cu totul departe de legionarism, dar şi de România, constată: „Cei doi prolifici scriitori francezi [Jerome şi Jean Tharaud] schiţează portretul unei organizaţii mult mai aproape de o „sectă mistică” decît de un partid politic în înţelesul clasic al termenului […]. „Toate discuţiile politice, filozofice sau de altă natură, care nu fac decît să otrăvească spiritele şi să semene zîzanie, au fost înlăturate. În loc să discute chestiuni sterile cîntă împreună imnuri religioase şi populare – cel mai bun mijloc de a crea armonia sufletelor”, cred fraţii Tharaud.”

În comparaţie cu această abordare a Căpitanului, democraţia nu este decît o dictatură primitivă care permite unei găşti nereprezentative, care nu are decît cîteva procente (10-15-20 cel mult) din votul electoratului, şi acela prostit, manipulat şi înşelat de mass-media angajată, să vorbească în numele poporului, al Ţării, „să-şi asume angajamente în faţa partenerilor externi”, angajamente ucigătoare pentru popor. Totodată, asemenea democraţi reprezentativi pentru felul de a fi al democraţiei, nu pentru poporul pe care îl spoliază, calcă în picoare toate angajamentele electorale luate faţă de poporul pe care îl despoaie în favoarea „partenerilor străini”.

Rezultă univoc, şi sub aspect moral, dar şi sub aspect funcţional, că C. Z. Codreanu împreună cu Mişcarea Legionară este incomparabil mai demn, mai cinstit, mai virtuos decît liberalii, ţărăniştii, democraţii, liberal-democraţii. Este evident că tocmai Mişcarea Legionară este cea care reprezenta poporul, dar nicidecum democraţii de orice nuanţă ar fi aceştia.

Statul democrat român nu a pregetat să curme orice manifestare de românism. Esenţa ontologic antiromânească a democraţiei instaurate în 1859 împotriva românimii s-a dezvăluit deosebit de pregnant prin reacţia furibundă a statului împotriva taberelor, marşurilor, publicaţiilor şi a membrilor înşişi ai Mişcării.

Atît documentele prezentate în această antologie, cît şi istoria generală a legionarismului abundă în relatări ale poliţiei privind descinderile jandarmilor asupra copiilor şi tinerilor din tabere, descinderi soldate cu maltratări, capete sparte, mîini şi picioare fracturate, fete tîrîte de păr şi călcate cu cizmele, întemniţări prin beciurile poliţiei, sechestrări ilegale de persoane etc. Prin aceste metode a înţeles democraţia să trateze mişcarea tineretului Ţării. Şi este firesc. La fel de firesc ca şi faptul că legionarii înţelegeau că democraţia, la fel ca şi versiunile ei desăvîrşite cum sînt totalitarismele, nu pot reacţiona altfel decît cum au reacţionat.

* * *

În ceea ce priveşte raportarea Mişcării la Ortodoxie ea se reducea la participarea legionarilor la slujbe, la apelarea în discursul public şi cel particular la valorile moralei creştine, dar şi aplicarea acestora în practică. Comportamentul legionarilor a devenit proverbial sub aspectul corectitudinii morale. După cum remarcă contemporanii, corupţia, desfrîul, înşelăciunea, hîtria, încălcarea cuvîntului dat, goana după onoruri şi avuţii le erau cu totul străine. Legionarii, în masa lor, constituiau, într-adevăr, elita morală a neamului românesc. Erau oameni care şi-au asumat morala şi dragostea de neam, pe care le concepeau ca pe un tot indivizibil, drept crez al vieţii lor, drept rost al vieţii întru neam, dar nu întotdeauna şi pentru Dumnezeu Iisus Hristos, deşi în permanenţă afirmau credinţa lor în Dumnezeu.

În ceea ce priveşte învăţătura Bisericii despre stat (stăpînire), despre neam, despre destinele omului şi a omenirii, doctrinarii legionarismului fie că le treceau cu vederea, fie că le aplicau prea „creativ”, adică se abăteau, uneori destul de grav, de la Ortodoxie. Dragostea de neam era exaltată de unii doctrinari legionari pînă la idolatrie. Şi Căpitanul instituise cultul morţilor, pe lîngă cultul Sfinţilor, numai acesta din urmă fiind firesc în Ortodoxie. Dar cultul tuturor morţilor români pentru a primi ajutorul lor energetic în lupta cu duşmanii reprezintă o abatere gravă de la Ortodoxie. Tratarea neamului ca o „Biserică” în Biserică şi pe eroii neamului ca pe martiri iarăşi reprezintă o consecinţă a idolatrizării neamului. Dar nu asemenea abateri au constituit cauza ostilităţii vehemente a Patriarhiei Române faţă de Mişcarea Legionară.

Din momentul instaurării dictaturii oligarhice asupra românilor, din 1859, Biserica, ca principală instituţie a poporului românesc, a fost treptat încorporată în sistemul politic al statului român modern. Instituţia bisericească s-a supus cu totul clasei politice anticreştine. Legea cultelor din 1925 punea orice acţiune a Patriarhiei Române sub controlul unor persoane politice necreştine care formau peste 67% din toate forurile decizionale ale Patriarhiei. Şi este firesc că atitudinea acestei Patriarhii era dictată de interesele oligarhiei.

Nu este deloc întîmplător faptul că patriarhul Miron Cristea a fost prim-ministru al guvernului care a luat hotărîrea de a extermina fizic Mişcarea Legionară, asasinarea lui C. Z. Codreanu şi a altor tineri legionari, întemniţarea a zeci de preoţi şi tineri legionari, maltratarea acestora pînă la schilodire şi moarte. Patriarhia Română niciodată nu a protestat contra violenţelor fără seamăn dezlănţuite de oligarhie în persoana guvernului prezidat de Cristea împotriva copiilor acestui popor. Dimpotrivă, patriarhul şi alţi arhierei au sprijinit aceste violenţe, le îndreptăţeau şi îi îndemnau pe toţi credincioşii să condamne Mişcarea şi să sprijine regimul totalitar instaurat în 1938 de către camarila regelui formată din reprezentanţii oligarhiei străine ca credinţă, ca neam.

Biserica Ortodoxă Română, în loc să combată abaterile unor doctrinari legionari de la unele învăţături ale Bisericii, în loc să se implice în catehizarea tinerilor, ierarhii ei au făcut bloc comun cu oligarhia străină, punîndu-se la dispoziţia acesteia în prigonirea fiilor neamului românesc. Această atitudine a patriarhiei este perfect explicabilă. Ce putea oare să spună Patriarhia în ceea ce priveşte învăţătura Bisericii despre stat, despre stăpînirea politică ? Dacă ar fi spus adevărul, atunci ar fi devenit limpede pentru toţi că statul român modern se încadrează în această învăţătură cu calificativul de stăpînire tiranicească, antihristică. Şi atunci ce comun poate să aibă creştinii cu această stăpînire ? Dar Patriarhia ce comun să aibă ? Iar dacă s-ar fi referit la învăţătura Bisericii despre neam, atunci Patriarhia ar fi trebuit să intre în contradicţie cu prevederile Constituţiei din 1923 care pe toţi necreştinii îi declara „români de diferite origini”.

De aceea este firească şi explicabilă poziţia ocupată de Patriarhia Română faţă de Mişcarea Legionară şi, personal faţă de Corneliu Codreanu.

* * *

În încheiere, putem formula unele teze privind Mişcarea Legionară.

  1. Mişcarea Legionară era formată din oameni în majoritatea lor covîrşitoare absolut sinceri care şi-au asumat jertfa vieţii lor pentru a obţine eliberarea poporului lor.
  2. Mişcarea Legionară nu este o mişcare fascistănazistă sau de dreapta: ea nu se înscrie în asemenea clasificări, nesatisfăcînd criteriile vreunei asemenea clasificări. Mai mult chiar, legionarii refugiaţi după „rebeliune” în Germania nazistă au fost îndată arestaţi şi internaţi în lagărul de concentrare de la Buchenwald. În România interbelică au activat unele grupări para-fasciste şi chiar o grupare hitleristă printre unii entici germani din Sudul Basarabiei, dar toate aceste grupări erau minuscule fără vreo influenţă asupra vieţii politice.
  3. Mişcarea Legionară este o mişcare de eliberare naţională a poporului român de sub ocupaţia puterilor străine, ocupaţie care s-a înstăpînit în 1859. Dat fiind că ea era o mişcare autentică de eliberare naţională, în virtutea acestei esenţe a ei, ea era o mişcare anti-sistem. Adică ea nu se înscria în nici un fel de clasificări, sistematizări, fiind principialmente neintegrabilă în sistemul politic, moral, economic, social al statului „român” şi în societatea acestuia. Tocmai de aceea, după ce statul „român” s-a convins în urma mai multor încercări de a-şi integra mişcarea, el a respins-o ca pe un corp principialmente străin lui. Şi a făcut totul să o nimicească.

Mişcarea Legionară nu a înţeles că puterile anticreştine (cele dinafară şi cele dinlăuntru subordonate prin obedienţă instituţională şi morală acelora dinafară) care au format statul modern român în 1859 şi care l-au rotunjit teritorial în 1918 au făcut aceasta nu cu scopul de a crea condiţii necesare pentru vieţuirea neamului românesc în potrivire cu valorile sale, adică cu Idealul său Naţional, ci cu totul dimpotrivă: să asigure înglobarea tuturor românilor sub aceeaşi stăpînire etnocidală şi, deseori, chiar genocidală, care să-şi îndeplinească lucrarea de nimicire cît mai eficient. Mişcarea considera că clasa politică s-a corupt cu timpul din cauza democraţiei, dar nu înţelegea că tocmai statul român modern, în strictă conformitate cu rolul geopolitic pentru care el a fost proiectat, nu poate exista decît generînd o asemenea clasă politică, indiferent de regim – democrat sau totalitar.

Deşi Mişcarea Legionară a înţeles că confruntarea ei cu statul era una pe viaţă şi pe moarte, legionarii credeau că statul democrat se conduce totuşi de propriile principii declarate cum ar fi justiţia imparţială. Ei credeau că clasa politică este limitată în deciziile ei de regulile declarate ale democraţiei.

Cauza că nu a înţeles rezidă, ca în toate cazurile asemănătoare, în îmbisericirea lor insuficientă sau, mai exact, în viaţa lor departe de poveţile sfinţilor creştini, ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii – Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Eugenicul (al Efesului), Sf. Grigore Palama, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Ioan Casian …. Să fi fost ei îmbisericiţi, să fi trăit ei după învăţătura Bisericii Ortodoxe, ei ar fi înţeles că nu puteau nicidecum miza pe Patriarhia Română, pe majoritatea preoţilor ei, deoarece în acea perioadă Patriarhia se depărtase grav de Biserica Ortodoxă, devenind „slugă netrebnică” (vorba mitropolitului de atunci al Basarabiei Gurie Grosu) a statului antihristic modern român.

Necunoscînd învăţătura Bisericii despre stăpînirile lumeşti, ei nu au izbutit să înţeleagă pînă la capăt esenţa antinaţională a statului român modern. Ca urmare, ei s-au grăbit să iasă la lupta electorală ceea ce a condus la reacţia previzibilă a oligarhiei – exterminarea Mişcării cînd aceasta încă nu căpătase vigoarea trebuincioasă pentru autoapărare.

Din aceeaşi necunoaştere a învăţăturii Bisericii despre vremurile de pe urmă legionarii nu au putut evalua corect starea în care se afla România şi lumea, nu au putut să se conducă de poveţile şi preîntîmpinările Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cu privire la comportamentul colectiv şi individual al creştinilor în vremurile de pe urmă. Ei au procedat exact invers acestor învăţături şi au pierdut confruntarea cu săpînitorul lumii acesteia – Satan.

  1. Limitele ideologice ale Mişcării Legionare au fost dictate de locul pe care îl ocupa în conştiinţa lor Biserica Ortodoxă. Aceasta era înţeleasă ca cea mai importantă marcă identitară a românităţii, ca cea mai valoroasă moştenire moral-culturală a românimii. Biserica nu era înţeleasă în esenţa ei – Corabia Mîntuirii tuturor oamenilor care se îmbarcă în ea, îmbarcarea depinzînd exclusiv de voinţa sinceră a celui care doreşte să se îmbarce. Mişcarea Legionară nu a izbutit să depăşească această viziune cultural-identitară şi morală asupra Bisericii lui Hristos, nerăzbind la înălţimile reale ale Bisericii – la dimensiunea duhovnicească, – cu excepţiile bine cunoscute.

Din cauza acestei limitări Mişcarea Legionară a perceput greşit rolul şi locul Patriarhiei Române în societatea statului „român” şi pentru neamul românesc. Mişcarea Legionară nu a înţeles că „BOR” era doar un organ administrativ al statului descreştinat, dezbisericit. Ridicîndu-se împotriva statului cotropitor, Mişcarea Legionară a mizat pe sprijinul, cel puţin moral, din partea „BOR”. Or, aceasta, fiind parte integrantă a statului antinaţional, a executat ordinele puterii de stat care erau îndreptate împotriva Mişcării Legionare, a poporului român.

Din cauza slabei lor îmbisericiri, ei considerau suficient ca omul să se declare român şi credincios într-un „dumnezeu” ca să fie acceptat în Legiune (celelalte cerinţe morale fiind îndeplinite de către candidat). Astfel, Legiunea devenea treptat o mişcare multi-confesională, deşi afişa în discursul său aderenţa la Ortodoxie. O mişcare multi-confesională nu poate lupta pentru Adevăr, iar lipsa unei asemenea lupte o surpă mai devreme sau mai tîrziu. Pentru o mişcare multi-confesională problema Adevărului trece în planul doi, în cel dîntîi punîndu-se chestiunile imanente ale politicului imediat – „neamul” în persoana populaţiei. Anume scăderea rigorilor religioase faţă de membrii săi şi, mai ales, faţă de votanţii săi, a permis ca exterminarea fizică a Legiunii să pună capăt şi fenomenului legionar. Dacă acest fenomen s-ar fi ridicat la nivelul spiritual, dacă el nu s-ar fi limitat numai la nivelul moral, atunci fenomenul acesta ar fi dăinuit şi astăzi.

Drept exemplu în acest sens poate servi Biserica Ortodoxă Română de Stil Vechi din România care şi-a început rezistenţa spirituală în anul 1925. Mişcarea şi-a început rezistenţa morală în 1927. Acum în România există aproape două milioane de creştini români tradiţionalişti, deşi, bineînţeles, nu numărul contează, ci faptul că aceştia există, se roagă, alcătuiesc un neam creştinesc, deci, românesc. Cîţi legionari există astăzi, legionari capabil de acţiune ? Nici unul. Greşeala fundamentală a Mişcării, a Căpitanului, a fost tocmai faptul că ei s-au limitat la morală, neglijînd nivelul spritual pe care ei l-au încredinţat Patriarhiei Române. Iar aceasta demult abandonase spiritualul, şi moralul, raliindu-se cu politicul şi finanţele.

* * *

Învăţămintele pe care le putem trage din istoria Mişcării Legionare ar putea fi, la o primă aproximare, cele expuse în continuare.

Cea mai importantă realizare a Mişcării legionare o constituie experienţa însăşi a acestei Mişcări care reprezintă, la scara democraţei, un unicat absolut. Această mişcare a demonstrat în fapt că principiile ei sînt eficiente în combaterea democraţiei ca dictatură totalitară a oligarhiei financiare. Tocmai de aceea oligarhia a fost nevoită să o nimicească fizic.

  1. Eficienţa metodei legionare este demonstrată prin faptul că metodele democratice ale oligarhiei de combatere a oponenţulor ei reali – coruperea, campaniile de denigrare, manipularea electoratului, intimidările, presiunile şi violenţa dozată din partea puterii de stat, – s-au dovedit a fi cu totul ineficiente. Tocmai de aceea oligarhia a fost nevoită să recurgă la metodele ei fireşti – cele proprii totalitarismului: violenţa nedozată pentru exterminarea fizică a oponenţilor imuni la manipulare şi la corupere.
  2. Mişcarea a mai demonstrat că democraţia poate fi combătută numai în cazul în care mişcarea de rezistenţă împotriva democraţiei (adică a dictaturii oligarhiei) nu este finanţată de către oligarhie: doar în democraţie toate partidele sînt finanţate de către oligarhie. Acest gen de finanţare este condiţia docilităţii tuturor partidelor democratice faţă de oligarhie. De aceea decizia lui C. Z. Codreanu de a porni la luptă fără nici un ban, fără nici o finanţare, ci numai cu credinţa în ajutorul lui Dumnezeu, a fost ontologic şi strategic corectă. Este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Pentru a fi suficientă condiţia trebuie să se bazeze pe o credinţă adevărată, în sens de corectă, deplin ortodoxă, în duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, fără nici un fel de abateri, oricît de „mici” ar fi acestea. Numai dintr-o asemenea credinţă derivă evaluările corecte ale lumii în care se acţionează.

III.    Mişcarea legionară mai are un merit colosal: ea, prin scoaterea unei părţi mari şi necorupte a poporului român de sub influenţa oligarhiei, a constrîns oligarhia să „schimbe macazul” într-o singură noapte de la democraţie la totalitarism. Prin aceasta oligarhia, fiind constrînsă de succesul electoral al Mişcării, s-a desconspirat: a demonstrat că nu există nici o deosebire de natură, de esenţă, între democraţie şi totalitarism. Dacă acestea ar fi două sisteme politice ontologic diferite, atunci ar fi fost nevoie de timp şi eforturi, de convulsii sociale pentru a trece de la un sistem de instituţii care reflectă o esenţă, la un alt sistem de instituţii care reflectă o altă esenţă socială. Nu a fost nevoie. A fost suficient un decret regal de trecere de la democraţie la totalitarism. Pe 10 februarie 1938 românii s-au culcat în democraţie şi pe 11 februarie dimineaţa s-au trezit în totalitarism şi încă fără nici o lovitură de stat.

Aceasta demonstrează că democraţia şi totalitarismul sînt două feţe ale aceleiaşi monede – simbolul şi instrumentul zeului banului (bogăţiei) Mamona şi a oligarhiei financiare ca sacerdoţi ai acestui zeu.

O societate ontologic deosebită de cea formată din populaţie (care este materialul unic potrivit pentru a fi administrat prin metode democratice sau totalitare, pe scurt, demototalitare) este cea formată din popor sau din popoare. Cel mai grăitor exemplu de acest gen îl constituie monarhia ortodoxă. Sistemul politic al monarhiei ortodoxe reflectă o stare spirituală a societăţii conduse de ea care se numeşte în tradiţia ortodoxă sobornicie. Această stare este ontologică şi definitorie pentru popoarele ortodoxe. Această stare este proprie unui popor şi este absolut străină unei populaţii. Subliniem că democraţia şi totalitarismul pot administra exclusiv populaţii şi sînt incompatibile cu guvernarea popoarelor.

Tocmai de aceea trecerea într-o noapte, printr-un decret sau printr-o perioadă de „guvernare” democratică de la monarhia ortodoxă la democraţie nu este posibilă: „revoluţia” „rusă” din februarie 1917 a demonstrat acest lucru. Pentru început este nevoie de distrugere a poporului prin genocid – ceea ce a făcut totalitarismul bolşevic-stalinist: „revoluţia” din Octombrie 1917 şi regimul instaurat prin aceasta. Genocidul este unica metodă prin care se poate distruge sobornicia., deoarece societatea sobornicească, adică poporul ei, este ontologic imun la demagogia, manipularea şi coruperea ca metode fundamentale ale democraţiei. Şi acest genocid dă efecte peste cîteva generaţii.

Abia după ce poporul dispare şi noile generaţii descendente biologic din popor formează deja o populaţie, abia atunci este posibilă introducerea democraţiei. Ceea ce s-a şi realizat în Uniunea Sovietică prin „perestroika” gorbacioviană care este faza finală firească, necesară a proiectului de democratizare a Rusiei, adică de supunere a ei oligarhiei financiare internaţionale. În România s-a trecut la democraţie prin înlăturarea violentă a lui Ceauşescu (care nu înţelegea că poporul român nu mai există, ci doar o populaţie şi, deci, e timpul să o treacă la democraţie) ca o urmare firească a schimbărilor geopolitice „survenite”.

  1. Istoria luptei purtate de către Mişcarea Legionară pentru eliberarea naţională a poporului român a demonstrat că oligarhia este mereu gata, în pofida ideologiei ei democratice confecţionate exlusiv pentru consumul vulgului (inclusiv a lumpen-intelectualilor), să curme cu orice mijloace orice pericol pentru dictatura ei.

Acest fapt arată că (a) sinceritatea absolută şi jertfelnicia apoape absolută a legionarilor, (b) independenţa financiară a Mişcării Legionare, în special faţă de oligarhie, (c) doctrina practic impecabilă a legionarismului privind natura spiritual-cultural-demografică a fenomenului de popor, (d) miza practic absolută pe onoare morală ca temelie a comportamentului legionarilor îmbinată cu fermitatea apărării cauzei eliberării naţionale şi (e) apelul moral (nu şi duhovnicesc) la Ortodoxie nu sînt suficiente pentru a doborî dictatura oligarhiei financiare locale, nemaivorbind de cea internaţională (globală, cum se spune acum).

Luînd aminte la această experienţă cu totul inedită a Mişcării Legionare, se confirmă şi din perspectiva acestei experienţe explicarea ajungerii la putere în Germania democratică a mişcării naziste a lui Hitler. Dacă Hitler cu partidul său muncitoresc naţional-socialist nu ar fi fost o creatură a oligarhiei internaţionale, lui nu i s-ar fi permis să ajungă la putere în urma alegerilor democratice. Hitlerismul ar fi fost tratat la fel ca şi Mişcarea Legionară. De altfel, aceasta este un argument în plus împotriva insinuatelor legături sau influenţe ideologice dintre hitlerism şi legionarism. Observaţia este valabilă şi pentru cazul mişcării fasciste a lui Mussolini care şi ea a fost o creatură a aceleiaşi oligarhii financiare.

  1. Metodele Mişcării izvorîte din natura ei morală sînt, din cîte am văzut, suficiente pentru a zădărnici metodele democratice ale oligarhiei (este o tautologie: numai oligarhia are posibilitatea reală de a folosi aceste metode, adică democraţia, ca şi totalitarismul, reprezintă în esenţa sa monopolul absolut al oligarhiei). Dar aceste metode nu sînt suficiente (deşi continuă să fie necesare) pentru a combate metodele totalitare ale oligarhiei.

Iar metodele totalitare pot fi combătute exclusiv prin mucenicie, adică prin mărturisirea deschisă, în faţa oamenilor, a lui Hristos ca pe Singurul şi Adevăratul Mîntuitor al lumii, Dumnezeu înomenit, Unul din Sfînta Treime-Dumnezeu.

* * *

Documentele din pezenta colecţie reprezintă, în cea mai mare parte, felurite rapoarte ale poliţiei privitoare la acţiunile legionarilor sau ale poliţiei faţă de legionari. Pentru ilustrare sînt reproduse şi documente referitoare la alte partide care confirmă o atitudine selectivă a statului faţă de partide. Bunăoară, reuniunile publice ale Partidului Ţărănesc (dr. N. Lupu) sînt tratate cu multă loialitate, pe cînd cele ale legionarilor sînt deseori oprite. Listele de legionari arestaţi cu cele mai neînsemnate pretexte sau percheziţiile efectuate asupra lor ca persoane sau asupra sediilor lor arată că poliţia acţiona nu din proprie iniţiativă, ci la indicaţia forurilor politice ale statului.

Lecturarea acestor documente permite cercetătorului şi oricărei persoane interesate de realitatea politică românească din perioada interbelică, cea a României Mari, să se cufunde în atmosfera vremii, să surprindă nu numai metodele poliţieneşti, dar şi activitatea diferitelor grupuri de intelectuali, elevi, studenţi, preoţi, ţărani, comercianţi. Nădăjduim că această colecţie reprezintă o contribuţie la cunoaşterea mai documentată, de la sursă, fie şi una duşmănoasă, a fenomenului legionarismului.

Ţinem să subliniem că oricîte documente privind acest fenomen inedit la scara istoriei românilor, inclusiv a Moldovei de Răsărit, vor fi scoase la iveală, caracterul controversat al acestei Mişcări va persista. Aceasta se datorează nu atît Mişcării Legionare, cît dezintegrării a ceea ce a fost cîndva poporul român care, în prezent, la începutul mileniului 3 de la Hristos, se află pe ultima sută de metri a existenţei sale (în special în plan spiritual, cultural, politic, demografic). Iar o entitate în plină dezintegrare nu poate avea o atitudine organică, vie, unitară faţă de vreun fenomen, mai ales faţă de un fenomen care a încercat să oprească dezintegrarea şi să redea viaţă acestei entităţi. Dezintegratorii şi produşii acestora vor percepe fenomenul legionar ca un coşmar pentru ei căci amintirea însăşi despre el îi desfiinţează ca persoane, ca entităţi morale, în final, umane.

Dezvaluiri, Editorial

Din cauza coruptiei, Romania urmeaza sa fie DEZMEMBRATA TERITORIAL! Vom avea soarta Iugoslaviei! Trezirea! Trezirea!!

 

Cine vrea dezmembrarea României?

Tot mai dese sunt provocările la adresa integrității teritoriale a României și tot mai mare incompetența celor care ar trebui să le gestioneze. Chiar în timpul deținerii Președinției Consiliului Uniunii Europene, autoritățile române sunt din nou complice pentru voturi cu politicienii maghiari în încercarea lor de a induce ideea că Transilvania nu este România.

Pe 15 martie, dată la care se sărbătorește Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, am fost la Sfântu Gheorghe, în județul Covasna, la semnalul românilor de-acolo. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut împânzită întreaga localitate cu steaguri străine, verzi-albe-roșii, fără a exista măcar un singur drapel al României arborat. Potrivit art.7 din Legea nr.75/1994, „drapelele altor state se pot arbora pe teritoriul României numai împreună cu drapelul naţional şi numai cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivităţi şi reuniuni internaţionale, pe clădiri oficiale şi în locuri publice stabilite cu respectarea prevederilor prezentei legi”. Primarul de Sfântu Gheorghe Antal Árpád a mai fost amendat de Prefectura județului Covasna în trecut pentru încălcarea legislației naționale, însă ordinul este ordin de la Budapesta și se respectă. În plus, acesta a explicat că steagurile nu ar fi ale Ungariei pentru că nu au stemă! În schimb, mie nu mi-a fost permisă arborarea tricolorului românesc în centrul orașului, așadar steagul României are interzis pe teritoriul României!

Vă mai amintiți de László Tőkés?

Tema lui e același karaoke pentru iredentiști: maghiarii din România sunt asupriți și au nevoie de autonomie, Ținutul Secuiesc există și Ungaria e tristă că a pierdut Transilvania acum 100 de ani.

Acum o duce și în Parlamentul European la un nivel nou: organizează marți conferința „Transylvania in the EU” („Transilvania în Uniunea Europeană”). La eveniment vor participa Pal Schmitt, fost președinte al Ungariei, și eurodeputatul maghiar Zsolt Nemeth. Atât denumirea conferinței, cât și afișul induc teza de propagandă că Transilvania nu e România. Este încă una dintre metodele Ungariei de a-și manifesta revizionismul și dorința de control asupra Transilvaniei, acum chiar în inima Europei!

România are în Parlamentul European 32 de reprezentanți. Sunt curios câți dintre aceștia se vor sesiza cu privire la evenimentul organizat de același Tőkés care în Anul Centenarului Marii Uniri a declarat „Ce să sărbătorim, că am pierdut Ardealul? Trebuie să înțeleagă românii că pentru noi, este o zi de doliu, o zi de durere”. Câți dintre cei 32 de eurodeputați români vor lua o poziție publică față deirendentismul maghiar tot mai manifest în ultimii ani? Cunoaștem că mai toți europarlamentarii români sunt mesagerii partidelor politice din țară, iar unele dintre acestea se fac frate cu dracul până trec puntea, adică, până își asigură o majoritate confortabilă în Parlamentul de la București. Socotelile de-acasă sunt aceleași și pentru „târgul” de la Bruxelles.

Este încă un motiv pentru care avem nevoie de independenți în Parlamentul European!

Să punem capăt urii

Românii și maghiarii din județele Covasna, Harghita și Mureș conviețuiesc pașnic, însă politicienii îi ațâță prin mass-media, promovând un discurs al dezbinării. „Strategii” de la București nu au o politică pentru interzicerea acțiunilor care contravin bunei conviețuiri din zonă.

După cum nu au o politică pentru:

  • asigurarea dreptului la identitatea națională a românilor din Harghita, Covasna și Mureș:
  • finanțarea asociațiilor culturale românești după aceleași criterii și direct proportional cu suma alocată de Guvernul României fundațiilor etnicilor maghiari din țară;
  • pentru dezvoltarea economică a celor trei județe;
  • asigurarea cadrului legal de reprezentare a populației românești din zonă, în structurile decizionale legislative și administrative locale și centrale:
  • asigurarea respectării statutului limbii române ca limbă oficială în administrație;
  • condamnarea imixtiunilor autorităților de la Budapesta în problemele interne ale României;
  • combaterea acțiunilor extremiste ale unor organizații sau ale unor activiști maghiari în Transilvania.

Cu siguranță lista este mai lungă și nu se regăsește pe agenda Bucureștiului.

Dar iată. pe agenda Bruxelles-ului vrea László Tőkés să expună teza că Transilvania nu este România. Dar dacă nu este România, ce este? Un răspuns lesne de ghicit, pe care o să îl tot auzim de-aici înainte, dar nu doar noi, ci și alte state ale Uniunii Europene.

https://georgesimion.ro/articole-proprii/1212/cine-vrea-dezmembrarea-romaniei/

Editorial, Se intampla azi

Romania a devenit West Bank-ul din Est! Cititi cu atentie acest articol!

 

Ori cine cunoaşte îndeajuns clasa conducătoare din Ungaria — şi noi cari am trăit sub jugul ei o cunoaştem — va admira cât de perfect a fost sesizată problema şi va subscrie întocmai că aşa sunt gândurile lor.

Dar nu numai clasa conducătoare din Ungaria năzueşte cu toate mijloacele să-şi recâştige dreptul de a exploata ţărănimea de pe tot cuprinsul fostei monarhii, ci şi clasa conducătoare ungurească delà noi are acelaş ideal, pentru Ardeal.

Cum în calea acestor năzuinţe stă Statul şi intelectualul Roman, care ese din sânul ţărănimei, pe aceştia îi urăsc mai cu înverşunare.

În această ordine de idei, am privilegiul de a putea aduce deplină dovadă a însăşi confesiunei unui intelectual — ungur, nu numai a urmării gândurilor sale probabile.

Pot servi fotografia, chiar radiograma sufletului păturei conducătoare maghiare delà noi. Nu este ceva nou — am spus-o şi în Camera deputaţilor în discuţia la Mesaj din Oct. 1928 — dar cred că nu este lipsită de actualitate.

Am un prieten ungur, de pe băncile şcoalei, care este acum profesor la un liceu confesional şi căruia pe vremuri îi vorbeam şi eu deschis şi sincer, fără nici un pericol de trădare; eram colegi de şcoală, camarazi în armată. Acesta mi s’a destăinuit, cu prilejul unei conversaţii, asupra unei lucrări, asupra chestiunii minoritare. El şi-a uşurat sufletul spunându-mi următoarele, pe cari eu le-am notat încă de atunci şi pe cari le-am dat deja unora din conducătorii ţării să le citească.
Îmi spunea:

Țara, naţiunea, instituţiile şi tot ce este valah, e înaintea noastră superlativul odiosului ce trebue urât din toate puterile şi combătut prin toate mijloacele.

Orice comunicare sau împăcare cu spiritul acesta şi cu situaţia de egal cu voi este sacrilegiu.

În trecutul nostru de dominaţie, ne-a devenit o a doua natură dispreţul Valahului.

Cultură, civilizaţie, pentru noi nu poate fi decât la Budapesta. Bucureştii sunt personificarea bizantismului şi balcanismului celui mai întunecat, unde mergem numai ca să corupem şi să facem afaceri în stil balcanic.

Legile ţării le privim din punct de vedere al eludării lor, sau ca să tragem eventualul profit pe care ni-l asigură.

Nu există între ungur şi ungur deosebire, toţi vă urâm, toţi tindem, cu toate mijloacele, la păstrarea supremaţiei noastre, ca ceasul reînvierii Ungariei să ne afle înmulţiţi şi întăriţi.

De aceea, strigăm în contra asupririlor de fapt şi închipuite şi de aceea ne plângem fără alegere la Liga Naţiunilor, la Papa şi la bisericile protestante.

Trăim cu amintirea dominaţiunii din trecut, pentru dominaţia care are să ne revină.

Noi folosim toate mijloacele; nu avem ce pierde, ci numai câştiga putem.

Fraţii noştri din Ungaria şi amicii noştri din străinătate subminează Statul Român.

Aceia din afară, iar noi dinăuntru.

Pe ei îi apără situaţia de străini şi pe noi ne apără ei, Liga Naţiunilor şi mai ales legile româneşti şi prostia voastră.

Cu cât vom avea mai multe drepturi, cu atât vom fi mai periculoşi pentru Statul Român, căci nouă, drepturi şi libertăţi delà Români nu ne trebue decât ca să le îndreptăm în contra lor.

Ungaria ciuntită ne aşteaptă şi lucrează pentru noi, eroic, cu toate mijloacele ca şi noi.

Falsificări de bani acolo, propagandă subversivă aici pentru secondarea celei din străinătate, toate se fac pentru acelaş unic ideal: idealul reîntregirii coroanei Sf. Ştefan, care trebue să vie.

Pentru acest scop facem totul. Când credem potrivit, vă dăm şi banchete, vă facem curte în cuvinte dulci.

Ca indivizi poate apreciem pe unii din voi, dar iubi nici pe aceştia nu-i putem.

Însă colectivitatea voastră o urâm din toată tăria sufletului.

A slăbi tot ce este românesc, a-i strica cu tot preţul, a alimenta nemulţumirile, discordia înlăuntru, ponegririle în afară, iată datoria noastră pe teritorul românesc.

Patria pentru noi este maghiară, cea veche.

Numai cetăţenia forţată, temporară este cea română. De aceea stăm în cetăţenia impusă nouă, până ne vom putea reuni cu Patria.

Ce serveşte consolidarea României, nouă ne strică; ce este sfânt pentru voi, nouă ne este obiect de batjocură.

De aceea este boicotat şi afurisit de noi acel care este patriot loial în sens românesc.

Pentru ajungerea scopului nostru suprem, nu există cuvânt de onoare, caracter, consecvenţă, ci posibilitate.

Căci existenţa şi fericirea maghiarilor nu se poate încadra între actualele hotare ale României.

Cui dintre noi îi trebue drepturi pentru ungurii din România?

Le cerem provizor, să putem zdrobi cu ele Statul.

Şi aici se termină această profesiune de credinţă. Prietenul acesta al meu, de pe băncile şcoalei şi bun camarad de răsboi, a fost sincer şi a exprimat sentimentele tuturor politicienilor unguri, cu foarte rari excepţii de oameni luminaţi, cari înţeleg că istoria nu se poate opri în cursul ei inexorabil. ( … ) De aici trebue să tragem o concluzie şi cu toată modestia, însă cu hotărâre mare, am ruga pe conducătorii ţării noastre de azi, ca şi de mâine, să se gândească asupra acestei probleme, căci orice încercare de a câştiga sufleteşte pe unguri, pe săcui, prin politicianii cari s’au urcat azi în spatele lor, este condamnată dinainte la cel mai catastrofal eşec.

Orice încercare de acest fel prin concesiuni, este ca şi când ai încerca să stingi focul prin aceea că torni pe el ulei sau benzină! Mentalitatea aceasta, care pătrunde pătura conducătoare maghiară, mentalitatea aceasta explică tot: explică atitudinea presei lor, explică agitaţia de reacredinţă în străinătate, explică tot!

Dumnezeul ungurilor – I.O Suceveanu  [România Eroică 1937]

Nu ştiu cum şi-l vor fi închipuind creştinii de circumstanţă de prin pusta Ungariei pe dumnezeul lor, dar observăm cu uimire cum îl fac complice la pretenţii absurde de oameni scurţi la vedere şi mici la suflet.
Judecand după rugile ce i se fac, dumnezeul acesta al ungurilor, trebue să fie în chip de grof, cu pană la pălărie, putând cu o privire aspră să răstoarne toate graniţele Europei în cinstea Ungariei, sau vr’un idol la care s’au închinat barbarii asiatici, pustiitori de civilizaţie şi creştinism şi pe care îl mai poartă în subconştient ca pe nu zeu ocrotitor de furtişag şi încălcare de pământ străin.
Citeşti şi te cruceşti de câtă îngâmfare şi lipsă de simţ al realităţilor sunt capabili foştii asupritori ai valahilor de peste munţi.

Patroni de spanzurători pentru cei ce au îndrăznit să le înfrunte privirea, inventatori de tortură meşteşugită pentru cei ce au continuat să creadă în pământul pe care l-au moştenit delà străbuni, stăpânii fără milă şi fără ertare de ieri s’au pomenit de-odată că au şi ei un Dumnezeu căruia îi cer mărirea latifundiilor și iobagi români pentru tras la jug.

De unde până ieri unica preocupare serioasă le era, prosperitatea moşiilor udate cu sudoare de Valah pentru asigurarea huzurului şi chefurilor sălbatece, barbarii aceştia cari au întemniţat mândria unui neam întreg atâtea veacuri, cari au sădit descompunerea în sânul naţiei băştinaşe care i-a tolerat, cari au pângărit lucrurile sfinte, criminalii cari au dat morţii prin ştreang şi roată, prin făţărnicie şi mişelie pe toţi românii cari nu mai vroiau să le robească, aceşti tirani şi obezi mintali mai găsesc încă rezerve de îngâmfare, mai cred încă într’o revenire a vremilor de feudalism, mai au curajul să invoace puterile unui Dumnezeu în care par a crede şi care urmează să-i înscăuneze pe pământul unei Transilvanii Româneşti.

În ce figură de conte atotputernic şi-l vor imagina ungurii pe dumnezeul lor, de mai îndrăznesc să ridice priviri spre el după atâta vărsare de lacrimi şi de sânge nevinovat?
Popoare ce au stăpânit vremelnic pământ străin au mai fost, dar sălbătăcie ca la asupritorii Românilor transilvăneni nimeni n’a văzut. Au fost şi ţinuturi subjugate vremelnic de păgâni, dar nu i-au întrecut vr’o dată în cruzime pe ungurii „creştini”.

La adăpostul jandarmilor, tiranii nu s’au mulţumit cu sudoarea iobagilor ce şi-au închinat puterile pentru îndestulare străină, ci le-au cerut şi viaţa pentru ca plăcerea bestială să le fie completă.

În vremea aceea barbarii din pustă şi cei răzleţiţi pe moşie furată delà Valahi nu pomeneau de vr’un Dumnezeu, nu ştiau de altă putere afară de a lor.
Grofii, baronii şi conţii (conţii aceştia cari astăzi bocesc cu lacrimi de crocodil la toate pragurile Europei o stăpanire înmormantată pentru vecii vecilor) l’au descoperit pe dumnezeul ungurilor abia când baioneta Românilor i-a îngrădit în sărăcia lor unde, până la obştescul sfârşit (care trebue să vie cât de curând) să-şi poată număra fărădelegile şi crimele în cari au crezut şi din cari şi-au făcut o glorie.

Ungurii, spre nenorocul lor l-au găsit prea tarziu pe Dumnezeu. Dumnezeul pe care-l chiamă astăzi în faţa lumii întregi pentru a-i cere ocrotirea, este un Dumnezeu care le-a văzut fărădelegile şi cruzimile atâtea veacuri în şir şi care i-a pedepsit să tocească potcoave de nouăzeci şi nouă de ocale până îi va pierde de pe faţa pământului.
_______________________________________

În zilele noastre …

Cu neobrăzare turanică, avocata Morvai Krisztina [apropiata de mediile Fidesz], se răţoieşte de zor:
“Humiliation, pain, lack of rights … these words characterize the circumstances of Transylvanian Hungarian people in almost every area of life.” [umilință, durere, lipsa drepturilor, aceste cuvinte caracterizează circumstanțele maghiarilor transilvăneni în aproape toate domeniile vieții]

În cadrul unei scenete umoristice [din 2016, însă astazi e promovată de propaganda maghiara pe diverse forumuri şi “social media”] regizată pentru publicului nord american şi vest european, avocata minune plimba o bătrâna prin Tribunalul Covasna pentru a “demonstra” faptul ca neamul ei cu ifose de grofi, nu are drepturi în România.
Demersul lui Morvai Krisztina e expresia penibilului absolut. O minciună sfruntată!
În realitate, ungurii au drepturi ca niciunde în Europa. Parlamentul României e plin de ei! Ungurii sunt extrem de bine reprezentați la nivel local şi central. Drept exemplu amintim:

CNCD [Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării] condus de antiromânul Csaba Asztalos.

În Comisia pentru transporturi şi infrastructură freacă menta deputatul Zacharie Benedek.

În Comisia pentru buget, finanţe şi bănci, normal ca deputatul István Erdei Dolóczki taie frunze la câini.

În Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale, îşi îndeasa buzunarele cu bani, deputaţii Erika Benkő şi József-György Kulcsár-Terza.

Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională e capuşată de deputatul Norbert Apjok.
În Biroul Permanent al Senatului României s-a cuibărit Barna Tánczos.
http://www.cdep.ro/                                https://www.senat.ro/

Am enumerat șase exemple, evident că lista e mult mai mare. Pentru edificare deplină, curioşii pot consulta paginile web ale Senatului și Camerei Deputaţilor. Se pot edifica și în ceea ce privește reprezentarea la nivel local:

„2016-2020 : Alegeri locale Iunie 2012: UDMR obține 195 de mandate de primar (3,69%), 2.284 de consilier local (4,66%) și 95 de consilier județean (4,98%).
2016-2020 : Alegeri parlamentare Decembrie 2016 : UDMR câștigă 21 mandate de deputat (6,18% din voturile pentru Camera Deputaților) și 9 de senator (6,24% din voturile pentru Senat).”
https://romania-alege.ro/cv-partide/uniunea-democrata-maghiara-din-romania-2/

Ce să mai vorbim de faptul că renumitul dansator, Ludovik Orban, a ajuns … premier al României!
Pe cei din corul iredentiștilor, în frunte cu neobrăzata Morvai Krisztina, îi rugăm să-și vadă lungul nasului și să nu mai plângă cu lacrimi nesincere, de reptilă. Cum adică neamul lor arogant nu are drepturi în România? Realitatea e la polul opus faţă de cele insinuate de maghiaropaţi!

Din publicația Buletin de Carei aflăm următoarele:

„Nu am uitat de afirmația primarului Kovacs potrivit căreia solicitarea pentru amplasare catarg cu drapel românesc la Carei ar fi o provocare pentru maghiari… ( … )

De ce nu ar avea dreptul românii în țara lor să își pună catarg cu drapel românesc sau să fie reprezentați în Consiliul Local de consilieri români?!

În municipiul Carei românii nu sunt reprezentați în conducerea orașului. E la fel ca pe vremea imperiului austro-ungar sau a dictaturii hortyste.”

http://www.buletindecarei.ro/2019/11/priviti-model-de-buna-intelegere-si-toleranta-la-carei-nu-vor-consilieri-romani.html

„Domnul inginer Rebeleanu, nepotul primarului din Carei din 1940, Valer Câmpianu, ne povestea la simpozionul dedicat marcării Dictatului de la Viena că fratele mamei sale, Traian, a fost prins la vârsta de 14 ani cu o panglică tricoloră sub reverul hainei. A fost închis la Debretin unde a stat 2 ani. Când l-au eliberat avea TBC și a murit după câteva luni.

La 79 de ani distanță de la eliberarea orașului de sub ocupația hortystă, cei care iubim tricolorul românesc suntem supuși oprobiului public și denigrați. Nu toți careienii au învățat să trăiască în comunitatea formată din mai multe naționalități. Unii nu se pot dezbăra de apucăturile de mahala dar mai ales de aversiunea față de români și sunt folosiți de cei care cu bună știință aplică metodele clasice de dezinformare. ( … ) Tonul a fost dat de primarul evazionist care afirma că Monumentul Ostașului Român ar fi unul politic (deși a fost ridicat în 1964) iar când am depus proiectul pentru solicitare aprobare de ridicare catarg cu drapel românesc pe domeniul public ni s-a spus direct, în plină ședință de Consiliu Local…,,nu provocați maghiarii…”

http://www.buletindecarei.ro/2019/10/carei-2019-cei-care-iubim-tricolorul-romanesc-suntem-supusi-oprobiului-public-si-denigrati.html

Pentru că nu s-a schimbat nimic, în deplin acord cu înaintașii noștri, respingem propaganda șovină, revizionistă, antiromânească a bașbuzucilor turanici cu sediul central la Budă(pesta). N-au decât să ceară patronului lor de la Moscova – țarul Putin – permisiunea de strămutare în masă, în Bașchiria natală!

https://mihailandrei.wordpress.com/2019/12/04/si-azi-ca-ieri/

Dezvaluiri, Se intampla azi

Zeci de politisti urmeaza sa fie trimisi in fata procurorilor!Mizeriile aveau legaturi cu lumea interlopa…

 

Mai mulți polițiști care au legături cu rețele infracționale vor fi chemați la audieri de procurori, pe parcursul zilei de astăzi, a anunțat ministrul Afacerilor Interne, Marcel Vela. Potrivit acestuia, audierile vin în contextul unei acțiuni mai ample prin care se va face curățenie în cadrul ministerului.

Marcel Vela ia în calcul verificări și în cadrul altor Inspectorate de Poliție, din alte județe: „Chiar azi avem o acțiune de care veți lua act, presa și publicul, în timp util, la momentul potrivit, după ce viom finaliza acțiunile și în alte județe”.

Ministrul a făcut această declarație în contextul anchetei demarate la Caraș-Severin în legătură cu intervențiile făcute pentru acordarea unor permise de port-armă unor persoane care nu participau la cursurile speciale.

Prefectul județului Caraş-Severin, Matei Lupu, a fost plasat sub control judiciar în acest caz, iar alți cinci suspecți, printre care și șeful Serviciului Arme şi Muniţii din IPJ au fost reținuți pentru 24 de ore. Nouă percheziţii s-au făcut miercurim dintre care una la Poliția Caraș-Severin, la locuințele unor persoane, dintre care unele polițiști, și la sediul unei firme.

https://evz.ro/anuntul-lui-vela-cutremura-mai-politisti-de-rang-inalt-calcati-de-procurori.html