Filosofie

Viata lui Holderlin!

 

Friedrich Hölderlin (1770-1843), unul din marii poeţi ai lumii, „se întunecă” la puţin timp după împlinirea vîrstei de 32 de ani. Ce s-a întîmplat de fapt cu acest geniu german nu e definitiv clar nici astăzi, deşi majoritatea specialiştilor înclină să creadă că poetul a suferit de o formă de schizofrenie.

„Cazul” Hölderlin i-a preocupat de-a lungul timpului pe istoricii şi criticii literari, pe psihologi, sociologi şi psihiatri. Puţini au avut însă acces la ansamblul textelor scrise de poet după înstrăinarea lui de lume. Şi mai puţini cunosc amănuntele extraordinare ale tragicului său destin. Cercetătorul belgian Alain Préaux a adunat în volumul Proză de cealaltă viaţă. Cronica unui geniu „nebun”. Friedrich Hölderlin şi apropiaţii săi, şi a ordonat cronologic prozele poetului de după 1802, mărturiile prietenilor şi vizitatorilor lui, o întreagă corespondenţă adresată de cei care l-au găzduit şi ocrotit familiei sale prea puţin simţitoare.

Căci, în nenorocirea sa, Hölderlin a avut „noroc”: o familie de oameni cumsecade l-a luat în paza sa şi a vegheat, cu respect şi devotament, mai bine de treizeci şi şase de ani, să nu-i lipsească nimic şi să fie ferit de agresivitatea intolerantă a semenilor. Astfel, complicata şi dureroasa poveste romantică a poetului s-a împletit cu un miracol de bunătate şi înţelegere. Să fie o întîmplare?

Ediţia în limba română a volumului alcătuit de Alain Préaux, (tradusă de Irina Airinei, îngrijită de Hans Herbert Gruenwald şi Adina Kenereş, cu o prefaţă de Andrei Corbea) urmează să apară în curînd la Editura Compania. Din acest volum, publicăm în avanpremieră fragmente din mărturia lui Wilhelm Waiblinger (1804-1830), student la Teologie la Seminarul de la Tübingen, scriitor, autor al primei biografii a lui Friedrich Hölderlin, lucrare rezultată din observaţii personale asupra poetului pe care l-a cunoscut îndeaproape. Textul a fost scris în iarna 1827-1828.

Ilustraţiile la text aparţin lui Mircia Dumitrescu şi le-am preluat din volumele de opere ale lui Hölderlin, B.P.T., Ed. Minerva, 1977.

De multă vreme mi-am pus în gînd să împărtăşesc lumii cîte ceva despre trecutul lui Hölderlin, despre viaţa lui de acum, sau mai degrabă viaţa lui înjumătăţită de umbră, şi mai ales despre îngrozitoarea legătură cu acest trecut; am fost îndemnat nu o dată la asta de prietenii muzei sale. Fiindcă am stat timp de cinci ani în preajma nefericitului, am învăţat să-l cunosc mai bine ca oricine, să-i urmăresc ciudatul şir al ideilor, şi chiar originea şi cauzele nebuniei sale.

Mai mult decît alţii, mi-am dat osteneala să-i îndur toanele, în vreme ce puţinii dintre prietenii săi de odinioară care l-au vizitat în cei peste douăzeci de ani de singurătate nu au vrut să adaste decît cîteva clipe, fie pentru că au fost cuprinşi de milă, fie pentru că vederea unei asemenea jalnice ruine a spiritului i-a zguduit profund, fie pentru că s-au mulţumit destul de repede cu gîndul că, oricum, nu s-ar putea vorbi firesc cu el şi că n-ar merita să i se dea atenţie stării psihice a acestui om rătăcit. în ceea ce mă priveşte, n-am considerat pierdută nici o oră închinată lui, i-am făcut vizite vreme de mai mulţi ani fără încetare, l-am primit adeseori la mine, l-am luat cu mine la plimbare prin grădini şi vii; i-am dat, în tot acest timp, foi de hîrtie şi i-am cercetat ultimele scrieri, i-am adus cărţi, l-am lăsat să-mi citească din ele şi l-am îndemnat de nenumărate ori să cînte la pian şi din gură.

Astfel, încetul cu încetul, m-am obişnuit cu el şi nu am mai resimţit groaza pe care o încercăm în apropierea unor asemenea spirite nefericite, aşa cum, la rîndul lui, şi el s-a obişnuit cu mine şi şi-a uitat rezerva care-l ţine departe de orice persoană pe care nu o cunoaşte bine […].

Vom spune mai întîi cîte ceva despre viaţa sa publică dinainte, adăugînd şi părerile noastre atunci cînd aflăm amănunte care ar putea lămuri soarta lui de mai tîrziu. Căci izvorul, temeiul şi pricinile acesteia trebuie căutate în primii săi ani de viaţă şi, într-o anumită măsură, în chiar organizarea spiritului său, de o tragică gingăşie, şi care sfîrşeşte prin a se autodistruge ca urmare a unui prea lung şir de dezamăgiri, de lovituri ale sorţii şi de împrejurări nefericite […].

Delicateţea nespusă a alcătuirii acestui spirit tînăr, natura sa nobilă, fină, atît de simţitoare, fantezia sa îndrăzneaţă, temerară, care încă din copilărie a fost legănată de visuri poetice, clădind treptat o lume pe care tînărul, cînd s-a mai copt, a fost nevoit să o recunoască cu mare amărăciune ca pură plăsmuire a imaginaţiei sale, total şi dureros opusă lumii reale, un simţ foarte viu al muzicii şi al poeziei – toate acestea aveau să se vădească în curînd la acest băiat şi, se pare, vor fi fost hrănite, cultivate şi dezvoltate prin educaţia delicată pe care au ştiut să i-o dea părinţii […].

Un spirit limpede şi o simţire neprihănită, chiar feciorelnică, i-au adus dragostea şi respectul celor din jur pînă mai tîrziu, cînd a început să plăsmuiască din izvorul curat al fiinţei sale interioare poezia căreia i s-a dăruit cu totul, chiar şi atunci cînd repetate lovituri grele ale sorţii i-au dus spiritul la ruină […].

Dacă, după tinereţea-i fericită, acest tînăr atît de înzestrat ar fi fost călăuzit pe un drum mai potrivit cu înclinaţiile şi dorinţele lui, cu visurile sale şi cu harul lui, mintea i-ar fi rămas limpede pentru totdeauna. Dar n-a fost să fie aşa. Soarta nenorocită l-a dus pe Hölderlin într-un seminar care pregătea şi forma tineri pentru studiul teologiei. Fusese destinat şi silit de alţii să se consacre teologiei, după cum el însuşi mărturisea mai tîrziu, chiar în epoca sa de rătăcire. Acel lucru era în totală contradicţie cu înclinaţia sa. I-ar fi plăcut să se dedice cu totul literaturii vechi, artelor frumoase, mai ales poeziei, dar şi filosofiei şi esteticii […].

Se spune că Goethe nu-l avea la inimă. Pare să fie adevărat, fiindcă, ori de cîte ori încercam să-i vorbesc despre Goethe, se prefăcea că pur şi simplu nu-l cunoaşte, ceea ce arăta întotdeauna la el o pornire duşmănoasă. în schimb, îşi amintea de obicei de Schiller şi de mulţi alţii […].

L-a preocupat şi filosofia, iar lucrările de început ale lui Schelling l-au impresionat puternic, se pare, căci mi-a vorbit apoi de Kant şi de Schelling, dar într-un delir de vorbe de neînţeles […].

Nu se ştie de ce, dintr-odată, fără bani şi fără lucruri, reapăru pe neaşteptate în patrie. Domnul von Matthisson mi-a povestit odată că, pe cînd stătea liniştit în camera sa, uşa s-a deschis şi a intrat un om pe care nu-l cunoştea. Era livid, costeliv, cu o privire goală şi sălbatică, cu barba şi părul lung, îmbrăcat ca un cerşetor. Speriat, domnul von Matthisson se ridică în picioare, holbîndu-se la înspăimîntătoarea apariţie care adăstă o vreme în tăcere, se apropie apoi de el, se aplecă peste masă, lăsînd să i se vadă hidoasele unghii netăiate, şi murmură cu o voce surdă, de strigoi: „Hölderlin”. Arătarea a dispărut în clipa următoare, iar domnul von Matthisson, buimăcit de această vizită, a avut nevoie de ceva timp ca să-şi revină. Ajuns la Nürtingen, la mama lui, Hölderlin, cuprins de o furie nebună, o alungă pe aceasta din casă şi pe toţi cei care se aflau acolo.

Rămase o vreme la ea, avînd şi momente de linişte şi de luciditate, deşi mereu cuprins de cea mai neagră melancolie. încă o dată, pentru ultima oară, inima sa nefericită, tînjind după dragoste, se înflăcără. A fost însă nevoie ca Hölderlin să fie smuls de lîngă obiectul dragostei sale, iar o rudă a lui foarte apropiată a luat-o pe acea femeie în căsătorie. Aceasta a pus capac la toate şi Hölderlin a făcut din nou o criză de furie. Niciodată în viaţa lui nu a mai vrut să recunoască acea persoană, deşi ea îi era adesea în preajmă. Hölderlin se încăpăţîna să spună că nu avusese niciodată cinstea să o cunoască pe Maiestatea Sa[…].

Cînd intri în casa acestui nefericit, nu-ţi vine să crezi că este locuinţa unui poet care hoinărea cu atîta plăcere împreună cu Platon de-a lungul Ilyssusului; dar casa nu e deloc urîtă, e locuinţa unui tîmplar înstărit, un om uimitor de învăţat pentru starea lui, care poate să vorbească chiar despre Kant, Fichte, Schelling, Novalis, Tieck şi alţii. întrebi de camera Domnului Bibliotecar – aşa îi place să fie numit în continuare – şi ajungi la o uşiţă. Auzi vorbă în cameră şi crezi că e lume înăuntru. Bunul tîmplar spune însă că poetul e singur şi vorbeşte, zi şi noapte, cu sine însuşi. Şovăi, pregeţi să baţi la uşă, te cuprinde neliniştea. în cele din urmă ciocăneşti şi… se aude un puternic: „Intră!” Deschizi uşa şi zăreşti în mijlocul camerei o figură uscăţivă care se înclină pînă la podea făcînd neîncetat plecăciuni şi vădind maniere care ar fi pline de graţie dacă n-ar avea ceva spasmodic în ele. îi admiri profilul, fruntea înaltă şi grea de gînduri, ochii dragi stinşi, însă nu lipsiţi de suflet; vezi cum pustiitoarea boală psihică a lăsat urme pe obraz, pe gură, la nas, iar deasupra ochilor a săpat o cută dureroasă, şi observi cu tristeţe mişcare convulsivă care, pornind uneori de la faţă, îi cuprinde umerii, mîinile şi degetele într-o tresărire necontrolată. Poartă o simplă vestă în buzunarele căreia îi place să-şi înfunde mîinile. Cele cîteva cuvinte de bun găsit sînt întîmpinate cu plecăciuni îndatoritoare şi cu un potop de vorbe de neînţeles care-l năucesc pe străin. Dar, prevenitor cum a fost şi cum în mod formal mai este şi acum, Hölderlin simte nevoia să-i vorbească prieteneşte oaspetelui său, să-i pună o întrebare. Ceea ce şi face: se aud cîteva vorbe cu rost, dar la care, de cele mai multe ori, oaspetele nu poate răspunde. Hölderlin însuşi nu aşteaptă cîtuşi de puţin un răspuns, dimpotrivă, se tulbură dacă străinul se sileşte să-i urmărească gîndurile. Dar despre asta vom vorbi mai tîrziu, cînd vom ajunge să relatăm propriile noastre întrevederi cu el. Deocamdată, îi vom schiţa doar portretul exterior. Străinul va fi gratulat cu „Maiestatea Voastră”, „Sfinţia Voastră”, „Preacinstite Părinte”. De fapt, Hölderlin este foarte frămîntat; aceste vizite îi sînt neplăcute, iar după aceea este mereu mai tulburat decît înainte. Iată de ce m-am arătat întotdeauna reticent cînd alţii m-au rugat să-i duc la el. Totuşi, mi se părea că e mai bine aşa decît să-i las să meargă singuri la el. Căci un oaspete care sosea pe neaşteptate la poetul însingurat, rupt de lume, îl tulbura prea tare, iar străinul nu ştia cum să se descurce. Foarte curînd, Hölderlin începea să mulţumească pentru vizită şi să facă plecăciuni, iar oaspetele făcea bine să se retragă.

Nimeni nu stătea de altfel prea mult în preajma lui. Chiar şi vechile sale cunoştinţe găseau întrevederea prea sinistră, prea apăsătoare, prea plicticoasă, prea lipsită de sens. Căci cu ele mai ales bibliotecarul se purta cel mai ciudat. Astfel, Friedrich Haug, epigramistul, care-l cunoştea de mult, se duse într-o zi la el. Şi el fu primit cu „Maiestatea Voastră Regală” şi numit „domnul baron von Haug”. Deşi vechiul său prieten l-a lămurit că nu fusese înnobilat, Hölderlin nu a încetat să-l gratuleze cu acele titluri. Iar celor care îi sînt cu totul străini le adresează numai vorbe absolut fără rost.

Am vrut să vorbim mai întîi doar despre cum se înfăţişează din exterior. în cele ce urmează vom intra în amănunte, ţinînd firul povestirii.

La început scria mult, umplînd toate hîrtiile care i se dădeau în mînă. Erau scrisori în proză sau în versuri libere, după stilul lui Pindar, adresate scumpei Diotima, sau şi mai des, ode în versuri alcaice. îşi însuşise un stil cu totul neobişnuit. Conţinutul privea evocarea trecutului, lupta cu Dumnezeu, preamărirea grecilor. Nu vom spune încă nimic despre înlănţuirea ideilor.

La începutul şederii sale în casa tîmplarului avea încă foarte multe accese de nebunie şi de furie, aşa încît gazda sa era nevoită să-şi folosească forţa pumnului pentru a se impune, lovind în plin. într-o zi, Hölderlin i-a alungat toate calfele din casă şi s-a închis înăuntru. Se înfuria şi intra în convulsii de îndată ce zărea pe cineva de la clinică. Se plimba adesea prin împrejurimi şi era luat în rîs de oamenii necugetaţi care există peste tot şi a căror bestialitate mergea pînă acolo încît îşi băteau joc de crunta rătăcire iertată de Dumnezeu a nenorocitului. Cînd îşi dădea seama de aceste batjocuri, Hölderlin se mînia într-atît, încît arunca după ei cu pietre şi noroi, iar furia lui ţinea ziua întreagă. Cu mare regret trebuie să arătăm că pînă şi unii studenţi se purtau uneori chiar ca nişte fiare, aţîţîndu-l şi stîrnindu-i mînia. Să spunem doar că, dintre toate josniciile la care se dedă lumea în universitate, aceasta este, într-adevăr, cea mai scîrbavnică.

Adesea, soţia tîmplarului sau unul din copii îl lua pe bietul om la cîmp sau la vie, unde el se aşeza pe o piatră şi aştepta pînă venea vremea să se întoarcă acasă. Trebuie spus că se purtau cu el cum te porţi cu un copil pentru ca el să nu devină îndărătnic. înaintea unei astfel de ieşiri, îl rugau să se spele şi să se curăţe, căci are mîinile mai tot timpul murdare, fiindcă vreo jumătate din zi nu face altceva decît să smulgă iarbă. Odată îmbrăcat, nu vrea s-o ia niciodată înainte. îşi înfundă pălăria pe cap, dar şi-o ridică uşor cînd întîlneşte un copil de doi ani, doar dacă nu este prea adîncit în gînduri. Merită amintit şi lăudat faptul că localnicii care îl cunosc nu rîd niciodată de el, ci îl lasă să treacă liniştit, zicîndu-şi în sinea lor: „Ah, cît de ager şi de învăţat a fost acest domn şi acum cît e de smintit!” Nu i se mai îngăduie însă să iasă singur; de plimbat, se plimbă singur doar în curtea din faţa casei.

La început se ducea uneori la minunatul domn Conz, care s-a stins din viaţă nu demult. Acest iubitor al literaturii antice, om vrednic şi devotat, avea o grădină în faţa Porţii Hirschau din Tübingen unde, decenii de-a rîndul, în fiecare zi, se ducea să se plimbe o oră înainte de prînz. De-a lungul unui sfert de secol oamenii l-au tot văzut pe la ceasul acela, purtîndu-şi trupul greoi şi oprindu-se în faţa porţii unde paznicul trebuia de fiecare dată să-i aprindă pipa. Apoi scriitorul păşea mai departe calm, fără grabă, odihnindu-se cîteva ore în aer liber, în grădina căsuţei sale. Pe vremea cînd Conz traducea din Eschil, Hölderlin, care era atunci încă în putere şi inspirat, venea adesea pe la el. îşi petrecea timpul culegînd flori şi, cînd termina de făcut un buchet zdravăn, rupea florile şi vîra resturile în buzunar. Cîteodată, Conz îi dădea o carte. într-o zi, mi-a povestit Conz, Hölderlin s-a aplecat peste umărul lui şi a citit cîteva versuri din Eschil. Apoi, brusc, a strigat, rîzînd spasmodic: „Nu înţeleg asta! E în limba kamalateză.” Căci Hölderlin avea şi ciudăţenia de a crea cuvinte noi.

Aceste vizite s-au rărit pe măsură ce a slăbit în puteri şi s-a închis în sine. îmi era uneori greu să-l conving să mă însoţească într-o plimbare prin grădina lui Conz. Găsea tot felul de scuze; îmi spunea: „Nu am timp, Sfinţia Voastră” – căci şi eu eram blagoslovit cu toate titlurile imaginabile -, „Aştept o vizită”; sau folosea o formulă din cele mai ciudate: „Porunciţi-mi să rămîn.” Uneori însă, cînd vremea era frumoasă, cu cerul senin, reuşeam să-l fac să se îmbrace şi atunci ieşeam.

Într-o zi de primăvară, s-a bucurat nespus la vederea tufelor înflorite şi a mulţimii de flori din jur. A lăudat cu multă iscusinţă frumuseţea grădinii. Dar, în general, avea mintea şi mai rătăcită decît atunci cînd era singur cu mine. Conz se străduia să-i amintească lucruri din trecut, dar degeaba. Odată i-a zis: „Domnul consilier aulic Haug, de care cu siguranţă vă amintiţi, a scris de curînd un foarte frumos poem.” Iar Hölderlin, dus pe gînduri, ca de obicei, şi neatent la ce i se spunea, a răspuns: „A făcut o poezie?” Conz a rîs din toată inima. Apoi ne-am întors acasă şi, pe stradă, Hölderlin şi-a luat rămas bun de la domnul Conz sărutîndu-i mîna cu o eleganţă desăvîrşită.

Îşi petrece ziua în chipul cel mai simplu. Dimineaţa, mai ales vara, cînd este mult mai neliniştit şi mai frămîntat decît de obicei, se trezeşte la răsăritul soarelui sau înainte şi iese de îndată să se plimbe prin curtea casei. Această plimbare durează uneori patru sau cinci ore, pînă cînd oboseşte. îi place să-şi treacă vremea lovind cu o batistă în ulucile gardului sau smulgînd iarba. Orice îi cade în mînă, fie şi o bucată de fier sau de piele, vîră în buzunar. în tot acest timp, vorbeşte singur, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, cînd da, cînd nu, uneori şi da, şi nu. Mai degrabă îi place să se contrazică.

Apoi intră în casă şi umblă de colo-colo. I se serveşte masa în cameră; mănîncă cu poftă, îi place şi vinul, şi bea cît i se dă. Cînd termină de mîncat, nu mai poate suferi nici o clipă vesela în cameră şi o pune imediat pe culoar, în faţa uşii. Vrea să aibă înăuntru numai ce este al lui, orice altceva e scos în faţa uşii. Restul zilei şi-l petrece vorbind singur şi umblînd în sus şi-n jos prin odaie.

Ceea ce poate să-i umple zile întregi este Hyperion-ul lui. De sute de ori, cînd mă duceam să-l văd, îl auzeam deja de departe declamînd cu mult patos, iar Hyperion e mai tot timpul deschis pe masa de lucru. Mi-a citit adeseori din el. Nici nu termina bine un pasaj, că se pornea să exclame, cu gesturi largi: „O, ce frumos, ce frumos! Maiestatea Voastră!” Apoi relua lectura, ca să adauge pe neaşteptate: „Vedeţi, dragă domnule, o virgulă!” Adesea se întîmpla să-mi citească fragmente din alte cărţi pe care i le dădusem. Nu înţelegea însă nimic: era atît de împrăştiat, încît nu-şi putea duce pînă la capăt nici propriile idei, darămite să le urmărească pe ale altuia. Totuşi, cu obişnuita-i curtenie, lăuda întotdeauna cartea nemăsurat de mult.

Printre cărţile lui se află ode de Klopstock, Gleim, Kronegk şi alţi poeţi vechi de acest gen. Citeşte adesea ode de Klopstock – pe acestea le alege în primul rînd.

I-am spus în nenumărate rînduri că Hyperion fusese retipărit şi că Uhland şi Schwab făceau o culegere din poeziile lui. Dar singurul răspuns pe care l-am primit vreodată a fost: „Sînteţi foarte binevoitor, domnule von Waiblinger. Vă sînt foarte îndatorat, Sfinţia Voastră!”, însoţit de o adîncă plecăciune. Adeseori, cînd îmi tăia cuvîntul atît de brusc, mă străduiam din răsputeri să-i storc un răspuns raţional, repetînd ideea iar şi iar, de fiecare dată altfel, şi renunţam doar atunci cînd începea să se agite şi să-şi piardă şirul, rostind un val de vorbe fără rost.

în scurtă vreme tîmplarul s-a mirat că puteam avea o înrîurire atît de mare asupra lui Hölderlin, că el consimţea să mă însoţească de fiecare dată şi că, în lipsa mea, vorbea atît de mult despre mine. Cel mai mult îl încînta frumoasa căsuţă de vară în care locuiam, pe Österberg, aceeaşi în care Wieland îşi compusese primele opere […].

Aici îl aduceam pe Hölderlin o dată pe săptămînă. Ajuns sus pe colină, după ce trecea pragul, Hölderlin se înclina de fiecare dată, mulţumindu-mi pentru favoare şi bunăvoinţă. în orice situaţie rosteşte un potop de politeţuri, dînd oamenilor senzaţia că o face anume pentru a-i ţine pe ceilalţi la distanţă. Dacă trebuie să căutăm un temei purtării sale, cred că acesta este. Dar poate că n-are rost să-i căutăm oricărui lucru o cauză mai profundă decît simpla ciudăţenie şi bizarerie a omului.

Hölderlin deschidea apoi fereastra, se aşeza şi lăuda priveliştea în cuvinte destul de inteligibile. îmi dădeam seama, fără doar şi poate, că se simţea cel mai bine în aer liber. Vorbea singur mai puţin, ceea ce era pentru mine o dovadă că mintea i se lumina; căci eram încredinţat că monologul acela nesfîrşit era doar urmarea unei rătăciri a gîndului lui şi a neputinţei lui de a se concentra. Dar despre asta vom mai vorbi.

I-am adus lui Hölderlin tutun de prizat şi de fumat, lucru care l-a bucurat mult. Cu o priză puteam să-l fac să se simtă foarte bine, iar cînd îi umpleam o pipă şi i-o aprindeam, lăuda cu multă însufleţire tutunul şi luleaua, arătîndu-se tare mulţumit. Apoi tăcea; cum se simţea atunci atît de bine şi nu se făcea să-l tulbur, îl lăsam în pace şi-mi luam ceva de citit.

Ceea ce îl preocupa mult era deviza panteistă „Unul şi Totul”, scrisă cu majuscule greceşti pe perete, deasupra mesei mele de lucru. Adesea vorbea singur îndelung, privind misterioasele semne pline de înţelesuri, şi odată mi-a spus: „Am devenit acum ortodox, Sfinţia Voastră! Nu, nu! Studiez al treilea volum al domnului Kant şi sînt foarte interesat de noua filosofie.” L-am întrebat dacă îşi aminteşte de Schelling. Mi-a răspuns: „Da, îşi făcea studiile în acelaşi timp cu mine, Domnule Baron!” I-am spus că el locuieşte acum la Erlangen, la care Hölderlin a răspuns: „înainte era la München.” M-a întrebat dacă-i vorbisem deja lui Schelling, iar eu i-am spus că da.[…] îşi amintea de Matthisson, Schiller, Zollikofer, Lavater, Heinse şi de mulţi alţii dar, cum am mai spus, nu şi de Goethe. Avea încă o memorie foarte bună şi-şi amintea de lucruri de demult. M-am mirat la un moment dat că îşi pusese pe perete portretul lui Friedrich cel Mare şi l-am întrebat de ce. Mi-a spus: „M-aţi mai întrebat, domnule baron” şi, într-adevăr, mi-am amintit că-i pusesem aceeaşi întrebare cu cîteva luni înainte. Tot aşa, îi recunoştea pe toţi cei pe care îi văzuse deja. N-a uitat niciodată că sînt poet şi m-a întrebat în nenumărate rînduri ce am scris şi dacă am fost vrednic. Totodată, adăuga uneori: „Eu, domnul meu, nu mai port acelaşi nume, acum mă cheamă Killalusimeno. Oui, Maiestatea Voastră, spuneţi aşa, numiţi-mă aşa. N-o să mi se întîmple nimic!”. L-am auzit spunînd adesea acest lucru. Ca şi cum ar fi vrut să se apere şi să se liniştească pe el însuşi, spunîndu-şi mereu: „N-o să mi se întîmple nimic.”

Îi dădeam şi foi de scris. Se aşeza de îndată la masa de scris şi înşira cîteva versuri, chiar cu rimă, dar care, totuşi, nu aveau nici un sens, mai ales ultimele, deşi metrica era perfectă. Apoi se ridica şi mi le dădea cu adînci plecăciuni. Odată a scris în josul lor: „Al vostru, presupus, Hölderlin”.

Altădată i-am spus că seara se dă un concert. Mă întrebasem dacă nu s-ar fi putut să-i dăruiesc şi lui această desfătare. Dar n-am îndrăznit să încercăm. Poate că muzica îi lăsa o impresie prea puternică ori se isca neobrăzarea studenţilor. Pe scurt, am plecat împreună de la căsuţă. Hölderlin era adîncit în gînduri şi nu rostea nici un cuvînt. Cînd am ajuns în oraş, s-a uitat la mine ca şi cum atunci s-ar fi deşteptat şi a spus: „Concert.” Fără doar şi poate, la asta se gîndise tot timpul.

Muzica încă nu l-a părăsit de tot. Cîntă şi acum la pian, dar într-un fel foarte ciudat. Cînd se aşază la pian, nu se mai ridică zile în şir. Urmăreşte o idee de o simplitate copilărească, pe care o întoarce pe toate feţele, pînă la capăt, pînă la exasperare. La aceasta se adaugă o tresărire spasmodică, din pricina căreia trebuie uneori să atingă fulgerător clapele, şi sunetul neplăcut datorat unghiilor prea lungi. Căci nu-i place deloc să i se taie unghiile – trebuie să foloseşti o grămadă de şiretlicuri ca să-l îndupleci, ca pe un copil încăpăţînat şi mofturos. După ce a cîntat o vreme şi s-a înduioşat, se uită în gol, îşi înalţă capul, pare rătăcit, abătut, şi începe să cînte din gură. Nu mi-am putut da seama niciodată în ce limbă cîntă, dar era atît de pătimaş, încît îţi punea într-adevăr nervii la încercare. Cîntul său era trist şi melancolic, amintind de bunul tenor de altădată.

IubeŞte mult copiii. Dar ei se tem şi fug de el. Moartea îl înspăimîntă peste măsură. De altfel, e foarte temător. Nervii săi îngrozitor de zdruncinaţi îl fac atît de sperios. Tresare la cel mai mic zgomot. Cînd e agitat, furios sau doar necăjit, îi tremură faţa, face mişcări bruşte, îşi răsuceşte degetele spasmodic, de parcă n-ar avea încheieturi, apoi se întîmplă să strige foarte tare sau să-şi ţină singur discursuri furioase. Atunci trebuie lăsat în voia lui pînă îi trece furia; altfel, îşi ia musafirul de braţ şi-l dă afară. Cînd îşi pierde cu totul controlul, se întinde în pat, unde zace ziua-ntreagă.

Odată i-a venit brusc ideea să se ducă la Frankfurt. Atunci i s-au luat cizmele, ceea ce l-a mîhnit foarte tare pe domnul bibliotecar, care a stat cinci zile în pat.

Editorial, Filosofie

Ninel Ganea – Mizeria filosofiei.

 

Cândva filozofia era în principal un mod de viața și se bucura de aprecierea oamenilor. Filozofii discutau în piețe publice cu indivizi obișnuiți și de multe ori iși riscau viața prin convingerile lor exprimate prea tranșant. Astăzi filozofia a devenit o disciplină academică, osificată, cu un statut fluid, ignorată de mai toata lumea. Nu e nimic ieșit din comun pentru un modern. Lucrurile se schimbă; vorba poetului: “vreme trece, vreme vine”. De asemenea, există o separarație completă între opera și viața filozofilor și deja Kant deplângea această schismă existențială. “Trebuie nu numai să cugetăm întotdeauna ci și să ne gândim într-o zi la aplicare. Dar astăzi ne referim la un visător, la cel care trăiește în conformitate cu ceea ce invață”

Când și când apar eforturi de a readuce împreună viața și opera, dar și încercări curajoase de a pune filozofia în mijlocul indivizilor. Alain de Botton și-a propus un astfel de obiectiv printr-o publicație online intitulată “The Philosophers Mail”. Gazeta tratează subiectele preferate în mod normal de tabloidele britanice, dar într-o maniera prin care evidențiază miza filozofică, problemele etice, perspective psihanaliste, considerații estetice, economice etc. Cineva nici macar foarte răutăcios ar putea spune că aruncă mărgaritare la porci, dar de Botton, scriitor și filozof popular (cărțile lui se vând în milioane de exemplare), nu este intimidat de critici. Pare hotărât să îi facă pe oameni să trăiască la nivelul filozofiei. Doar că nu și-a propus să ridice indivizii la standardele vieții virtuoase, subînțelese, de pilda, de antici, ci să coboare standardele până la nivelul indivizilor.

Și pentru a face asta, de Botton, filozof pop prin excelență, utilizează toate tehnicile ultracunoscute de demolare a standardelor: relativism etic si epistemologic, teoria Whig a istoriei, șamd. În acest context, este izbitor de relevant cum tratează de Botton chestiunea încă destul de controversată a pedofiliei. Într-un articol recent, el discută cazul lui Rolf Harris, un artist britanic cu o oarecare vogă, condamnat săptămâna trecută pentru abuzuri împotriva copiilor. În interpretarea filozofului nostru, acest ultim incident dintr-o serie ce pare nesfârșită, nu reprezintă un simptom al degenerării și al prăbușirii moralei, ci o evidență a progresului etic. De Botton argumentează că indignarea în fața acestor crime corespunde, de fapt, înaintării morale a vremurilor. Practic, sugerează el, noi am ajuns pe culmi atât de înalte, încât ceea ce înainte nu ne oripila astăzi ne stârnește o sănătoasă indignare.

Progress doesn’t stop. This week perhaps two million men in the UK will at some high point of frustration call their wives, girlfriends and partners a c***. It’s brutish and insulting and no doubt makes any trouble worse – though we don’t expect it to make the pages of the local newspaper. Yet it could well be that in twenty-five years time, in 2039, such an outburst will be something to be brought to the attention of the police. Conclusive evidence captured on an iPhone31 could lead to time in jail and a grim photo on the front page of the Accrington Observer.

De Botton are grijă să nu pună semn de echivalență între pedofilie și calomnie, însă asta nu schimbă prea mult structura argumentului, care rămâne la fel de scandalos moral și problematic logic. Ceea ce poate constata oricine se interesează cât de puțin de istorie este că pedofilia nu a fost niciodata vreo practică obișnuită, acceptată tacit sau explicit de către vreo comunitate, cel puțin în spațiul creștin. Dimpotrivă, abia în ultimii zeci de ani, pe fondul unor rapoarte “științifice” și a unor conferințe academice “value free”, dar toate cu o agendă politică în subsidiar, au apărut presiuni considerabile pentru “legalizarea” pedofiliei prin schimbarea atitudinii populației în privința acestui subiect. Și timid dar constant se înmulțesc personajele care propun o discuție “neutră” despre pedofilie. Inerția moralității tradiționale este cea care încă ține lucrurile pe loc însă lobbyul ong-urilor eliberatoare va căuta să împingă într-o cu totul altă direcție. De altfel, dacă statul deține copii, moralitatea este subiectivă, iar Știința “a demonstrat” că instinctele și plăcerea sexuală se regăsesc deja la sugari, nu văd cum am putea para loviturile “alternativelor” sexuale. Pe scurt, de Botton falsifică total realitatea prin tabloul unei revulsii unanime care survine, chipurile, după o acalmie sau o încurajare a practicilor sexuale neconvenționale. Revulsia provine din înmulțirea nelegiuirilor împotriva copiilor și nu dintr-o evoluție morală.

În același timp, adeziunea filozofului la teoria Whig a istoriei, dinamitează de la bun început orice discuție serioasă despre responsabilitatea morală. Dacă ne aflăm sub destinul implacabil al progresului “one far off divine event” putem să renunțăm la orice scrupul moral. Progresul va lucra cumva prin noi.

De asemenea, ca la aproape orice relativist moral si la de Botton transpare imediat tentația totalitară. Pentru el, o jignire în interioriul familiei sau al cuplului, va fi remediată în viitor prin intervenția în forță a statului și condamnări la închisoare. Așa funcționează logica progresului.

http://www.anacronic.ro/

Editorial, Filosofie

Cristian Teleuca – Elitele in conceptia lui Constantin Noica.

 

Când vrei să vorbești despre ceea ce înseamnă elită în concepția lui Constantin Noica te gândești imediat la două lucrări, Mathesis sau despre bucuriile simple sau/şiDe Caelo.Încercare în jurul cunoaşterii şi individului. În Mathesis sau despre bucuriile simple, Noica trasează determinaţiile posibile ale unei elite. Aceasta el nu o spune însă explicit.

Toată cartea e plină de vervă, de patos, de vibrato. Totul te îndeamnă la o abandonare a firescului și te trimite automat la o situare într-o altă dimensiune, într-un dincoace mai adânc. Ceea ce e interesant și important, e că se simte în scrisul său nevoia urgentă a unei elite, o elită ce trebuie să facă saltul spre cultură. Aici ajungem la ideea centrală a lui Noica în ceea ce privește elita. Ea este una predominant culturală sau mai bine, unilateral culturală. El nu amestecă cultura și politica, acesta din urmă neavând putere de transgresare.

În demersul sau, filosoful pleacă de la o distincție categorică între cultură de tip istoricși cea de tip geometric. În cazul primei este vorba de un tip de cultură nediferențiată, interiorizată. Al doilea tip, cel geometric, produce saltul de la biologic înspre cultural. În sprijinul acestei idei, Noica scrie că „conținutul imediat al vieții nu interesează pentru că nu e problematic”. Cu alte cuvinte, ieșirea din biologic este o regulă sine qua non a formării unei elite. Acest tip de cultură biologizant nu este investit de autor cu nicio posibilitate de îmbogățire spirituală. Nediferențiatul este –cumva- în sine inert. Ceea ce face Noica aici este similar cu demersul lui Cioran din Schimbarea la față a României. În acestă carte, el vorbește despre cazul culturilor așa zise minore ca despre o imposibilitate de a face cultură sau ca despre o inexistență a acesteia2.

Extinzând, voi spune cu răspunderea totală a afirmației, că acestei diferențieri între cultură minoră și majoră îi este inerentă și inexistența sau existența unei elite. Cu alte cuvinte, ea apare numai într-o cultură exteriorizată conștient înspre logos. Culturile de acest tip se evidențiază mai ales prin prezența unui suport, suport ce îi dă caracterul acumulativ.

Culturile de tip istoric sunt în gândul lui Noica cele folclorice, etnice. În aceeași ordine de idei și cam în aceeași perioadă, Cioran afirma că înteriorizarea spiritului crează automat o depărtare de realizările proprii iar condamnarea la etnic nu înseamnă altceva decât ratarea sorții, imposibilitatea de a-ți crea un destin și implicit o cultura.

În opinia filosofului păltinișan, o elită descinde dintr-o voință de autodepășire care nu înseamnă nimic altceva decât raportarea la o idee4. Însă radicalismul și elitismul viziunii lui Noica transpare abia atunci când spune că celor ce rămân la biologic nu le e dat să trăiască decât o singură dată. Pe scurt, se află în imposibilitatea de a coagula. Prin aderarea la Idee, se produce o trece de la real (biologic) la posibil (la idee). Acest posibil este o situare în ceea ce nu a fost și nu este încă. Ea, Ideea, reprezintă posibilitatea de a trăi tot ce nu a fost (de a trăi mai multe vieți). Parte din elită face doar acela care atacă viața cu o schemă de gândire, cu o viziune, cu o idee. Nimic nu este lăsat la întâmplare. Totul trebuie stors de înțelesuri. Prin urmare, când ai schemele pregătite nu poți decât depăși mereu tăvălugul istoriei. Aici trebuie să spunem că avem de aface cu un demers în esență de tip hegelian. La Hegel, contradicțiile vieții și ale istoriei erau depășite în planul gândirii. Astfel, totul se aseza. Gândirea conștientă de sine controlează și conciliază totul. De altfel, pentru filosoful român, aceste scheme sunt modalități de simplificare a vieții, de trimitere la Unitate. Totul tinde spre simplificare. Acest lucru îl regăsim de asemenea la Hegel. Trebuie însă să atrag atenția că deși pare o viziune de tip hegelian, Noica, la vremea aceea nu era „contaminat” de filosofia gânditorului de la Jena. De aceea, voi releva mai departe faptul că derularea istoriei (a conștiinței) la Hegel nu se face de la simplu la complex, ci că ea este o complexitate în fiecare moment sau stadiu al derulării conștiinței și că ea tinde către simplitate prin încercări succesive de simplificare. Prin urmare, de la el se știe că scopul istoriei este acela de realizare a conștiinței, în speță de realizare conștientă a acesteia. Dar, dacă e să reflectăm un pic la prima parte a Fenomenologiei Spiritului, la capitolul intitulat simplu Conștiința, ne putem întreba pe drept: oare la acest stadiu, care este considerat cel mai de jos de Hegel, nu se poate vorbi în nici un fel de o prezența asistată a conștiinței? Cu alte cuvinte, atunci când mișcarea dialectică are loc doar între obiect și conștiință, conștiința nu-și este conștientă de sine însăși? Vom răspunde prin a spune că este prezentă întrutotul. Putem observa că, în orice stadiu s-ar afla conștiința, este mereu asistată de conștiința de sine, deci de complexitate (acel ,,pentru noi”). Nici un stadiu parcurs de conștiință nu este simplu, ci tinde către simplificare. Realizarea de sine a conștiinței este una înspre simplificare, înspre absolutizare. Vedem cu ușurință acum că scopul istoriei este realizarea în unitate absolută cu sine a conștiinței de sine. Ceea ce va rezulta nu va fi decât posibilitatea nediferențierii de sine însăși. Nediferențierea de sine însăși a conștiinței de sine reprezintă scopul istoriei. Ea este o depășire a diferențelor în drumul ei spre absolut. Putem acum observa că trecera de la cultura de tip istoric la cea de tip geometric nu reprezintă decât o gradație dialectică în ceea ce privește realizarea de sine a conștiinței. Pentru Noica, ceea ce predomină trăsăturile unei elite, este predispoziția ei de a se ridica la Idee. De-asta va scria că „Viața, istoria se alterează, ideile nu”. Astfel, el arată faptul că nici o Idee n-a murit de la începutul lumii până azi. Această dăinuire peste timpuri a ideii este pusă în relație cu dăinuirea în timp a elitei. Prin raportarea ei la idee și prin toate acțiunile sale ea va deveni nepieritoare. Ea este o ieșire din destin prin crearea unuia. Acestă idee semănă cu ceea ce spunea Cioran despre faptul că „culturile mari sunt destine pentru cele mici”. Însă, trebuie semnalată diferența dintre concepțiile celor doi. În timp ce Noica denumește istorie specificul culturilor minore, Cioran vorbește de subistorie, iar în timp ce primul asimilează culturile geometrice celor mari, Cioran vorbește despre culturi majore ca despre unele care își fac și fac istorie. În ceea ce privește culturile mici, Emil Cioran le anulează posibilitatea oricărui destin, pe când Noica le asemuiește cu orbecăiala la mâna destinului. Cu toate acestea, așa cum am scris mai sus, accesul la idee trimite în cazul amândurora la putința creării unui destin.

Trecând acum mai departe vom spune că rămânerea în istorie este similară în viziunea lui Noica cu anularea oricărui conținut posibil. În istorie îți poți da seama de ce au făcut oamenii, nu și ce nu au făcut ei. Prin urmare, o elită trebuie să ia ființă cu necesitate. Dar cum? Tot Noica ne va da răspunsul: prin însingurare. Însingurare care se traduce prin abandonarea istoriei, prin așezarea pe marginea acesteia și prin îmbolnăvirea realităților cu idei. Ca urmare, o elită veritabilă trebuie să aibă mereu obsesia Totului. Ea trebuie să fie o totalitate de fiecare clipă.

În De caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului, găsim și o elită de tip creștin. Aici ea își însușește un caracter preponderent, dacă nu chiar militant sau exclusiv moral. Noica deosebește aici între ideolog și tipul omului de elită spunând că celui dintâi îi lipsește voința morală datorită faptului ca are doar ambiții. Moralitatea este pusă în relație cu tipul creștinului, care este Omul prin excelență, sau cum îl numește Noica: ”portretul omului”. Pe scurt, deși Noica militează pentru o elită culturală, ea trebuie să fie neapărat și creștină. În opinia sa, creștinul este asemuit cu râvna, cu cel ce știe a-și trăi viața cu sens. Doar el poate trece testul de anduranță și doar el știe a se așeza întru o bună dipunere în lume. „El (creștinul.n.n) e singurul care nu va avea niciodată simțământul că și-a pierdut timpul”. Pierderea timpului este similară cu stăruința în istoric, cu lipsa de sens, cu rămânerea în limitele impuse de specie. Adică în biologic. Cu alte cuvinte, raportarea la și situarea în dimensiunea Ideii, nu este altceva decât absoluta dezlegare de zgura speciei. Omul lui Noica, omul de elită, este cel ce se plasează dintru început pe sine în devenirea cu sens. Metabolismul interior al acestuia trebuie să producă mereu un rapt în raport cu biologicul, cu istoricul. Desigur, se poate pune la îndoială mai ales coloratura vădit creștină (cu timpul ea va deveni aproape în întregime culturală, mai ales la maturitate și bătrânețe) a elitei, pentru caracterul ei excluziv. În ciuda acestui fapt, gândirea lui Noica trebuie corelată cu spiritul vremii în care s-a constituit. E aproape frapant să observi câtă asemănare poți găsi în scrierile de tinerețe ale unui Cioran, Eliade, Vulcănescu, Vasile Băncilă sau Noica. Găsești acolo voinţa nețărmuită de a-și crea un destin și o identitate egală cu a celor din Occident. Aşa zisul radicalism se va înțelege în acest caz. El trebuie înțeles în lumina unei conștinetizări profunde a decalajului ce ne despărțea de „cultura mare” a occidentalilor. Nevoia unei elite ardea și muncea mințile cele mai ascuțite ale vremii. Ea se impunea cu atât mai mult cu cât, nevoia de coagulare a noilor provincii unite cerea imperios să fie rezolvată. Elita era privită ca un soi de recunoaștere și întrupare a unei identități. Iar ceea ce ducea la formarea ei, nu se dorea a se face pas cu pas, ci prin salturi și prin exaltări. Orice clipă pierdută era echivalentă în mintea acelor tineri intelectuali cu o moarte prematură, cu un fel de vină și de frustrare în fața occidentalilor. De aceea, orientarea către un tip de elită exclusivistă și conatural excluzivă, n-a fost întâmplătoare. Dacă creștinul era acel om moral fără pereche, exemplar, „portret al omului”, atunci el și numai el trebuia să formeze elita. La limită, pentru Noica și ceilalți, ingredientul moral dădea măsura posibilității constituirii elitei. Acest lucru îl va bântui pe Noica până la sfârșit. Deși mai târziu creștinul va dispărea din viziunea sa explicită despre elită, caracterele sale se vor păstra. Determinații precum râvna, credința în lucrul propriu și în dimensiunea spirituală proprie sau trăirea în sens și cu sens a vieții vor rămâne pentru totdeauna marcante în concepția lui Noica. Credința că paradisul culturii este cu putință (un paradis al performerilor, al elitei) face ca până și iadul să devină suportabil.

Uncategorized

Unde este Dumnezeu, mama? Unde este Dumnezeu, tata? Nu vedeti că innebunim fara El?

 

„Salvaţi sufletele noastre”, S.O.S… aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu (printre toate celelalte porcării sexuale)… Da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste (ce e aia poate că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!

De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne; ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare, pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge din televizoare…

Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa,sfântă, de părinte…

Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…

Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…

Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă v-a părea rău că nu m-aţi avortat…

…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om, nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Adeseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….

Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?…

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol amărâta lor de viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!

Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat (care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?…

Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!

Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…

Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară…Dar El…unde este?

Unde este Dumnezeu, mamă?

Unde este Dumnezeu, tată?

Nu vedeţi că înnebunim fără El?

Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?

Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie

O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!

De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut….Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…

Dar prefer să mor decât să accept asta…

Dragii mei, scumpii mei părinţi!

Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…

Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…

Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ,  mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!…..

Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!

Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…

Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…

Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât lumea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…

N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…

EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!

EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!

Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?

Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii…. Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând!  Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori….

Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….

Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci…. Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…

M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!

Iubesc, tată!

Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!

M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…

Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului….

Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…

Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?

Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…

În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…

Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DEVOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!…

Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…

Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…

Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…

http://www.glasulstramosesc.ro/

Dezvaluiri, Se intampla azi

Doi copii minune ai alpinismului romanesc au murit intr-o avalansa in Muntii Retezat.

 

Dor Geta Popescu (13 ani), multiplă recordmană mondială și europeană, și Erik Gulacsi, recordman european, se află printre victimele avalanșei din Retezat. Cei doi făceau parte dintr-un grup de turiști care a fost surprins de o avalanșă în Munții Retezat, printre care se aflau și tații lor.

Copiii erau însoțiți de cinci adulți – trei dintre ei au fost răniți de avalanșă. Rănile supraviețuitorilor nu sunt însă foarte grave, spun echipajele de salvare.

Meteorologii anunțaseră încă de vineri că în masivul Retezat e risc maxim de avalanșă. A nins mult, iar vântul a bătut cu aproape 100 de kilometri pe oră.

Potrivit salvamontiștilor, cei doi adolescenți care au murit pe munte au fost loviți puternic de stânci în momentul declanșării avalanșei. Aceștia erau desprinși dintr-un grup mai mare de 50 de persoane

Dor Geta Popescu era considerată alpinista fenomen a României. La doar 13 ani, reușise să intre deja în Cartea Recordurilor. A reușit în luna mai 2016 să doboare două recorduri mondiale de vârstă într-o singură lună, după ce a atins vârful Denali din Alaska și Pico de Orizaba din Mexic. Avea în palmares șase recorduri mondiale și unul european.

Dor Geta Popescu a obținut primul record când avea 10 ani, în august 2013, devenind cea mai tânără alpinistă din lume care a atins Vârful Ararat (5.137 de metri). Până atunci, recordul era de 12 ani și 6 luni și era stabilit de sora ei, în anul 2007. Un an mai târziu, în august 2014, Geta Popescu a reușit să cucerească Vârful Damavand (5.671 de metri) din Iran, cel mai înalt vulcan al Asiei.

În decembrie 2015, Dor Geta Popescu a reușit să devină cea mai tânără alpinistă din lume care a urcat pe Ojos del Salado (6.893de metri) la doar 12 ani depășind din nou recordul surorii ei din 2008. În luna februarie a anului 2016 a obținut un alt record mondial de vârstă, când a urcat pe Aconcagua (6.960 de metri), cel mai înalt vârf din America de Sus.

Erik Gulacsi, a doua victimă a avalanșei din Retezat, avea 12 ani și era și el un alpinist profesionist. Era coleg de club cu Dor Geta Popescu și practica alpinismul de la vârsta de opt ani.

A reușit să escaledeze cele mai înalte vârfuri din România. Erik a reușit să ajungă în august 2016 pe vârful Elbrus la 5.642 de metri altitudine, devenind cel mai tânăr băiat din Europa care a reușit acest lucru. În ianuarie 2017 a stabilit un nou record european de vârstă când a atins vârful Aconcagua, 6962 metri, la doar 12 ani.

http://www.activenews.ro

Ortodoxie

Cu unele ispite trebuie sa lupti, dar de desfranare se cade sa fugi!

 

Duhul curviei lucrează atât de subtil, încât nici nu-ți dai seama când te fură valul. Dacă în cazul multor ispite trebuie să lupți până le îndepărtezi, în privința desfrânării se cade să fugi fără să mai cumpănești situația. Duhul desfrânării a reușit să îmbie și pe cei mai înduhovniciți creștini, a adus căderi chiar în rândul marilor pustnici, nevoitori, postitori și făcători de minuni. Duhul desfrânării umple de necinste și sufletele cele mai curate, aducând apoi mustrare de conștiință amară, urmată de gândul de deznădejde până la sinucidere. Desfrânarea îl golește pe om de toate faptele lui cele bune, de aceea nu trebuie nici măcar stat la discuție cu ea, ci îndepărtată orice pricină de sminteală.

Fugi de femeia nerușinată care umblă mai mult dezbrăcată! Întoarce-ți ochii de la chipul și trupul ei frumos și ademenitor spre desfrânare! Nu te încrede în forțele proprii, pentru că desfrânarea este de cele mai multe ori mai tare decât tine și te poate birui cum a biruit pe mulți asceți nevoitori.

De nu-ți poți înfrâna mintea de la imaginea unei desfrânate, este pentru că nu ți-ai înfrânat întâi ochii de la vederea ei, deoarece acest păcat intră mai întâi prin privire și continuă cu imaginația. Transformă gândurile în rugăciuni! Și un alt lucru la care trebuie luat aminte: de vrei să îndreptezi pe cineva de păcatul desfrânării, nu te afunda prea tare în subiect, nu te arăta prea știutor, pentru că duhul necurat al desfrânării care îl stăpânește pe el, va ajunge să te chinuiască pe tine. Nefiind destul de întărit duhovnicește, trimite-l, mai bine, la duhovnic să fie sfătuit de către acesta – preotul este în măsură de a da sfaturi și de a fi „părtaș” unei asemenea patimi.

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Se intampla azi

Rusii se pregatesc de razboi!

 

Rusia si-a mutat trupe și echipamente militare aproape de granita cu Coreea de Nord, pe fondul temerilor legate de un eventual conflict intre Phenian si Statele Unite din cauza programului nuclear al regimului comunist, condamnat de ONU, potrivit Telegraph.co.uk.

Rusia si-a mutat mutat echipamentele dupa ce Consiliul de Securitate al ONU a adoptat joi o rezolutie prin care condamna ferm ultimul tir de racheta nord-coreean si ameninta regimul comunist cu noi sanctiuni pentru „comportamentul extrem de destabilizator”.

Consiliul a cerut Coreei de Nord sa nu mai faca teste nucleare, intrucat „activitatile ilegale implicand rachete” maresc tensiunea in regiune.

http://www.comisarul.ro

Dezvaluiri, Se intampla azi

Moartea bantuie pe intreaga planeta!

Unsprezece oameni au murit în urma violențelor declanșate joi noaptea la Caracas, pe fondul protestelor împotriva președintelui venezuelean Nicolas Maduro, a anunțat vineri parchetul din Venezuela, într-un comunicat preluat de AFP.

Unele decese au fost cauzate de electrocutări, altele de gloanțe, iar în ciocnirile din cartierul El Valle din sud-estul capitalei venezuelene au fost șase răniți, au precizat procurorii.

Bilanțul morților în valul de manifestații antiprezidențiale din Venezuela a ajuns astfel la 20, notează AFP. Protestele începute la 1 aprilie, la chemarea opoziției, majoritară în parlament de la sfârșitul lui 2015, urmărește să îl constrângă pe președintele Maduro să renunțe la putere pentru a declanșa alegeri anticipate.

https://www.agerpres.ro/