În vara anului 1941, aflasem ca un ofiter, Argesanu, fiul Generalului Argesanu împuscat la Jilava, s-ar pregati sa vina în Germania, pentru a savârsi un atentat împotriva mea, ca razbunare pentru uciderea tatalui sau. Nu i-am dat importanta, pentru ca cine se încumeta la acest act, nu-si anunta dinainte planul. Ori, stirea aceasta se raspândise atât în tara, cât si în Germania.
Dar difuzarea ei avea un alt tâlc, cum s-a adeverit mai târziu. Nu era vorba de baiatul lui Argesanu, ci de o conspiratie în toata regula, uneltita de Siguranta Româna, în speta de seful ei, Eugen Christescu. Versiunea Argesanu servea numai ca sa justifice atentatul contra mea, în caz de reusita. Nu erau amestecati nici guvernul român, nici organele lui, ci împuscarea mea s-ar datora unui act de razbunare personala.
Antonescu si anturajul lui constatasera ca, cu toate masurile de nimicire ale Miscarii Legionare, cu toata prigoana feroce ce o dezlantuisera, Legiunea rezista, mândra, demna si netematoare. Si atunci au ajuns la concluzia ca destramarea ei nu este posibila atâta vreme cât traieste seful ei. Nu m-au putut prinde în tara, ca sa-mi faca de petrecanie, cum era dorinta lor fierbinte. Am scapat în Germania. Aici traiam într-o semi-libertate si încatusat din punct de vedere politic. Dar masele legionare din închisori, de pe front, din tara, gândeau altfel. Ei vedeau în faptul ca traiam, o speranta a renasterii Legiunii din propria ei cenusa. Doar s-a mai întâmplat acest lucru si pe timpul Regelui Carol. Si cine stie daca Hitler nu are alte intentii cu mine, care se vor dezvalui la momentul oportun! Erau speculatii care nu corespundeau realitatii, dar nimic nu împiedica lumea sa creada în ele. Cu Horia Sima viu, totul este posibil.
Aceste nelinisti si îngrijorari, îl framântau si pe Conducator si oamenii lui de încredere. Nedreptatea ce ne-o facuse, sângele varsat si sperjurul în care traiau permanent, le chinuiau constiinta, daca mai aveau un rest din ea. Dictatura lui Antonescu, chiar dupa un razboi victorios, nu era fara umbre. Conducatorul nu putea dormi linistit, gândindu-se ca s-ar putea produce o schimbare de atitudine chiar la forurile germane. El stia ca erau cercuri ale partidului national-socialist care ne simpatizau, care regretau ruptura si care ar dori sa se refaca întelegerea, ceea ce el refuza categoric, temându-se de consecinte.
Generalul, acum Maresal, facuse câteva încercari nereusite de a capta Miscarea, aducând-o sub ascultarea lui. Nu a întâlnit atasamentul cuvenit, izbindu-se în toate sectoarele Miscarii de întrebarea „ce spune Comandantul”, sau „ar trebui consultat Comandantul de la Berlin.
Cercurile conducatoare de la Bucuresti au ajuns la convingerea ca o supunere totala a Miscarii la ordinele maresalului nu era posibila atâta vreme cât eu traiam. Reprezentam o primejdie permanenta pentru sistem, chiar în situatia precara în care ne aflam. Nu exista decât o singura dezlegare. Sa dispar. Bineînteles ca astfel de planuri nu se expun explicit. Nu este de presupus ca Antonescu l-a chemat pe Eugen Christescu si i-a dat ordin sa rezolve problema. Au fost preambuluri, discutii, aluzii, pe care si le-a însusit Seful Sigurantei, luându-si în final angajamentul sa savârseasca operatia. Dupa toate probabilitatile, Antonescu, Ica Antonescu si alti colaboratori intimi au stiut de operatia întreprinsa în Germania pentru a-mi pecetlui soarta, dar întreaga raspundere cadea, daca s-ar descoperi ceva, asupra lui Eugen Christescu. Iar acesta si-a luat si el masurile de aparare, propagând versiunea Argeseanu.
În ceea ce priveste tehnica loviturii, Eugen Christescu s-a bazat pe existenta unei retele de agenti care se formase la Rostock, chiar de la constituirea grupului. Înca din vara anului 1941, sosisera la Rostock câtiva români pe care nu-i cunostea nimeni ca ar fi legionari. Nu cunosteau cântecele noastre, nu erau familiarizati cu stilul legionar de manifestare, cu sedintele noastre. Erau atenti sa vada ce fac ceilalti legionari si cautau sa se adapteze la viata grupului.
Conducerea grupului si în primul rând Petrascu, stiau ca Gestapo-ul îsi avea informatorii lui la Rostock. De acestia nu se preocupau prea mult, caci nu aveau cu ce sa dauneze Miscarii. Legionarii îsi faceau datoria cu vârf si îndesat în fabrici si birouri si urmareau cu entuziasm victoriile armatelor germano-române în Rusia. Mai periculosi erau agentii trimisi de Siguranta Româna. Era logic de presupus ca guvernul român, în afara de informatiile ce le primea prin Legatie asupra activitatilor legionare, vroia sa afle ce se întâmpla în interiorul grupului de la Rostock. La Berkenbrück nu putea sa-si strecoare agenti, comunitatea fiind limitata la persoane care se cunosteau între ele. Dar la Rostock, situatia era alta. Aici erau îndrumati si acceptati toti fugarii români care se declarau legionari si persecutati politici… Grupul era mare, ajunsese în numar la aproape 400, încât agentii trimisi din tara se puteau pierde în masa lor.
A fost stranie atitudinea Gestapo-ului ori de câte ori conducerea de la Rostock semnala ca un nou sosit în grup nu apartine Miscarii si ca nu putea fi primit în comunitate. Wilms, functionarul de la politia locala însarcinat cu supravegherea legionarilor, refuza orice discutie si ordona sa fie încadrat. În modul acesta nu se putea face o triere, nu se puteau elimina cei suspecti, dupa ce organele de conducere ale grupului constatau ca au de-a face cu niste intrusi care nu cunosc Legiunea. Se întreba lumea daca cu acest procedeu Gestapo-ul nu favoriza infiltratiile de agenti din tara si ce scopuri urmarea?
Eugen Christescu si-a dat seama ca operatia atentatului nu se putea realiza numai cu elemente recrutate în tara si trimise în Germania, ca si cum ar fi legionari. Ei reprezentau ceva strain de grup, de mentalitatea lui si relatiile lor erau limitate. Era greu sa-si recruteze complici. Si atunci a extins sfera complotului, cautând sa acapareze si sa cointereseze si anumiti legionari. Bineînteles, nu legionari de prima linie, nu figuri remarcabile ale Miscarii, caci acestea nu se puteau preta la astfel de acte, dar totusi care ar fi dispusi sa execute atentatul. Acesti legionari s-au încadrat în Miscare abia în 1940, luati de valul de entuziasm al Statului National-Legionar. Nu li se putea tagadui calitatea de legionar, dar nu e mai putin adevarat ca formatia lor spirituala si politica lasa mult de dorit.
Cu timpul s-a produs un fel de osmoza între noii veniti, catapultati direct din tara, cu scopuri subversive, si proaspetii legionari, care aderasera, fara sa stie nimeni, la proiectul lui Eugen Christescu. Petrascu si sefii de cuiburi au observat cu îngrijorare crescânda cum între noii sositi si acestia legionari marginali s-au înnodat relatii de prietenie. De unde si pâna unde aceasta întrepatrundere între doua categorii de elemente care nici nu se cunoscusera înainte? Aveau ceva interese comune?
Organele de conducere ale grupului au observat apoi un alt fenomen îngrijorator. În grupul de la Rostock, ca în orice comunitate, dupa doi ani de munca istovitoare si sedere fortata în acelasi mediu, s-au produs nemultumiri. Legionarii-protestatari nu aveau nimic comun cu cele doua grupe, dar conducerea grupului a constatat ca anumiti indivizi din sânul lor se amestecau în aceste certuri, le sustineau, le atâtau. În special, proaspetii legionari erau foarte activi, jucând rolul de agenti provocatori. Criticau administratia legionara, criticau „politica” legionara, îi acuzau pe sefii nostri de incapacitate, facându-i responsabili ca i-au adus pe legionari în situatia de astazi. Actiunea nemultumirilor, atâtati de elementele aflate în slujba Bucurestiului, a creat la un moment dat o stare periculoasa în grup, ceea m-a determinat în toamna anului 1942 sa intervin, cu colocviile nocturne tinute în casa lui Petre Ponta de la Berlin.
Semnele de agitatie multiplicându-se, conducerea grupului, în frunte cu Petrascu, au luat hotarârea sa-i puna sub urmarire pe presupusii agenti, înca din luna Septembrie 1942. La vremea aceea, când au început cercetarile, se credea ca agentii lui Eugen Christescu si complicii lor aveau doar misiunea sa întreprinda o actiune lenta de destramare a grupului. Dar chestiunea era mult mai grava. Unul din banuiti, Serbu, disparuse la un moment dat din lagar si se aflase ca fusese în calatorie la Varsovia. S-au descoperit apoi în sertarele celor semnalati a fi dubiosi scrisori compromitatoare, care dovedeau legaturile lor cu Siguranta Româna si un sistem de comunicare prin cifru. Dovezi erau suficient de numeroase pentru a nu se mai tolera actiunea de destramare a acestui grup de agenti.
S-a format atunci o echipa de legionari, în frunte cu Popa Emil si Romulus Opris, care au început sa ancheteze cazul. La interogatoriile ce au avut loc, s-au descoperit lucruri mult mai grave decât ceea ce se banuia la început. Exista în interiorul grupului o retea de agenti care întretineau nelinistile si tulburarile. Dar aceste agitatii nu reprezentau decât o fatada, îndaratul careia se pregatea asasinarea mea si a altor fruntasi ai legiunii de la Rostock. Descoperirea complotului, în toata amploarea si grozavia, s-a întâmplat chiar în ziua mortii Capitanului, 29 Noiembrie 1942. Între cei vizati sa fie suprimati, se aflau Petrascu si alte elemente, cunoscute prin intransigenta lor. Atentatul, precedat de nemultumirile anterioare din grup, din ce în ce mai virulente, trebuia sa apara ca expresie a unui sentiment de revolta al unor legionari care nu mai puteau suporta consecintele nefaste ale unei conduceri incompetente. Destule suferinte, în tara si aici. Horia Sima era principalul responsabil si el trebuia sa plateasca dezastrul ce l-a lasat în urma dupa „rebeliunea” de la 21 Ianuarie1941! Momentul psihologic al loviturii era bine pregatit, ca sa asigure o ampla adeziune în sânul Legiunii. În tara s-ar fi aflat ca Horia Sima a fost împuscat chiar de proprii sai camarazi, fara nici un amestec strain, platind propriile lui greseli.
Cercetarile întreprinse de Emil Popa si Romulus Opris, ajutati de Nita Ghimbasanu si Pasca Vasile, au durat de la 30 Noiembrie la 8 Decembrie 1942 si, în cursul lor, s-au descoperit toate complicitatile. Principalele figuri care au avut contact cu Siguranta Româna si care au primit instructiuni direct de la Eugen Christescu, au fost urmatorii:
1) Burducea Ion. Un tânar legionar din Timisoara, care servise în timpul guvernarii ca agent la Chestura din acest oras. Acesta a fugit în Germania, a intrat în grup si s-a remarcat foarte curând ca element de discordie. Nu era multumit cum merg treburile la Rostock. Critica pe toata lumea, comportându-se ca agent provocator. Petrascu nemaiputând suporta atitudinea lui, a cerut autoritatilor locale ale Gestapo-ului sa-l îndeparteze din grup. Acestea au aprobat cererea lui Petrascu, adica sa nu mai locuiasca în grup, dar i-au dat voie sa-si caute o camera în oras. În schimb i-au permis sa lucreze mai departe la biroul desenatorilor din fabrica Heinkel. În modul acesta, Burducea continua sa aiba legaturi cu legionarii si sa-si îndeplineasca misiunile încredintate de Bucuresti, cu avantajul de a scapa de sub controlul grupului.
Burducea se îndeletnicea cu agenti în sânul grupului. Întretinea legaturi atât cu elementele straine de Miscare care se aciuisera în grup cât si cu acei legionari proaspat intrati în Miscare, care cazusera în tentatia de a intra în serviciul Bucurestiului.
2) Serbu Gheorghe. Era un muncitor din Ardeal. Un om simplu, care a cazut în capcana agentilor ce operau la Rostock. Serbu a devenit suspect prin faptul ca disparuse de câteva ori din grup. Dupa propriile lui marturisiri, odata a fost la Varsovia, unde s-a întâlnit cu un comisar al lui Eugen Christescu. Adeseori calatorea clandestin la Berlin. Odata a fugit din grup si s-a întors dupa doua luni fara ca Gestapo-ul sa se sesizeze de disparitia lui. La ancheta – dupa arestarea lui – a declarat ca a fost la Bucuresti, unde a primit instructiuni în vederea atentatului. I-au dat bani si i-au promis o viata usoara în viitor. Trebuia sa faca parte din echipa de executie.
Prin Serbu s-au descoperit toti complicii de la Rostock, atât cei trimisi direct de Siguranta, pentru a se infiltra în grup, cât si cei recrutati dintre legionari.
3) Musat. Pare a fi fost cel mai periculos. Netagaduit ca era trimis de Siguranta Româna. A intrat în comunitatea legionara, dar constatând atmosfera suspiciune ce se crease în jurul lui, dupa un scurt timp a parasit singur grupul, fara a interveni Petrascu sau Gestapo-ul. A stat câtva timp la Rostock, dar parându-i-se ca ar putea fi descoperit, daca ar ramâne în apropierea lagarului de legionari, a preferat sa se mute în alta localitate, nu departe de Rostock. Era un agent de categorie superioara. Istet si bine pregatit în profesia lui. N-a putut fi prins în timpul anchetei de la Rostock si si-a pierdut urma când a simtit primejdia. Apartinea echipei alese de Eugen Christescu sa savârseasca atentatul.
Dupa datele obtinute de grupul de ancheta, se fixase si ziua când trebuia executat atentatul, 6 Decembrie 1942. Echipa aleasa sa ma ucida, trebuia sa ma pândeasca în padurea ce ducea de la Berkenbrück la Fürstenwald unde îmi faceam plimbarea obisnuita.
În noaptea aceleasi zile trebuiau si la Rostock sa fie ucisi cu cutitele cei pusi pe lista a fi elemente de credinta.
Complotul a sarit în aer, în urma arestarilor si a anchetei celor implicati. Stranie din nou atitudinea Gestapo-ului. Dupa încheierea cercetarilor, cu toate declaratiile obtinute de la agentii interni si externi, lotul celor culpabili a fost predat la Gestapo în seara de 8 Decembrie 1942. Wilms, delegatul politiei pentru grupul Legionar, a reluat cercetarile pe cont propriu. Era nemultumit de descoperirile noastre. Dar în loc sa reia ancheta prezumtivilor complotisti, având toate dovezile la îndemâna, Wilms a inversat rolul si i-a chemat la cercetari pe legionarii ce au descoperit reteaua agentilor si planul lor criminal. S-a alarmat si centrala de la Berlin, care a trimis un comisar special sa-l asiste pe Wilms la interogatoriile ce le lua camarazilor nostri. A sosit la Rostock si un functionar al Ministerului de Externe, cu misiunea de a-i face un raport amanuntit asupra celor întâmplate. Aproximativ un numar de 30 de legionari au trecut prin fata organelor de ancheta ale Gestapo-ului de la Rostock, în frunte cu Petrascu si membrii biroului de ancheta.
De ce aceasta neliniste a cercurilor germane de la Rostock si Berlin? Erau prea putini interesati de ceea ce se întâmpla cu legionarii si erau enorm de interesati sa nu-l supere pe Antonescu, tocmai în acea perioada critica a frontului. De aceea au facut toate eforturile ca sa înabuse afacerea, mergând pâna acolo încât sa afirme ca complotul a fost o înscenare a noastra. În 18 Decembrie 1942, a început exodul legionarilor la Buchenwald. Cu internarea lor în lagar, s-a închis brusc si dosarul conspiratiei urzite de Eugen Christescu.
Dupa marturisirile lui Serbu, atentatul trebuia sa aiba loc în padurea Fürstenwald. Autorul principal trebuia sa fie Musat. Bazat pe aceste informatii, Ovidiu Gaina s-a gândit ca, împreuna cu alti camarazi, sa exercite câteva zile o supraveghere a liniei ferate de la Berlin la Fürstenwald. Dar daca Musat, care nu fusese prins, se gândeste sa traga în Horia Sima? El ar trebui sa ia trenul de la Berlin, sa se dea jos la Fürstenwald si de acolo sa mearga prin padure, în întâmpinarea lui Horia Sima. Gaina a facut o echipa împreuna cu Anchidim Useriu si Mircea Orendovici si fara sa mai ceara permis de la autoritati, au luat trenul de la Rostock la Berlin. Si de acolo la Fürstenwald. Au petrecut o zi întreaga umblând dintr-un tren într-altul, si dimineata si dupa amiaza.
Era o linie locala, si trenurile erau dese. Aveau cu ei si fotografia lui Musat, pentru a-si împrospata figura lui, caci disparuse de la Rostock de câteva luni.
În dupa amiaza acelei zile, Ovidiu Gaina dându-se jos din tren în gara Fürstenwald, l-a vazut pe Musat în multimea care cobora. S-a apropiat de el cu Useriu. Când l-a vazut Musat, a început o goana nebuna prin multime. În zadar l-au cautat. Disparuse.
Au mers atunci spre padurea Fürstenwald, ca nu cumva sa se îndrepte acolo. Au cutreierat padurea în lung si în lat, dar n-au mai gasit pe nimeni. Vazându-se descoperit, lui Musat i-a fost teama sa-si puna planul în aplicare.
O întâmplare asemanatoare am patit-o si eu la Berkenbrück. Faceam plimbari lungi în fiecare zi la Fürstenwald. Erau carari si drumuri de pamânt care taiau padurea în toate directiile. Mergeam însotit de camarazi mai tineri, de obicei Smultea si Borobaru. Într-una din aceste plimbari, zarim cam la doua sute de metri, venind din direclia Fürstenwald, doi indivizi. Mergeau repede, venind spre Berkenbrück. Când i-am vazut, ni s-a parut ca unul dintre ei ar fi Stanicel, iar celalalt, Eugen Teodorescu, care mai fusesera în vizita la Berkenbrück. Pare ca aveau înfatisarea si statura lor. Ne-am bucurat de întâlnire si am grabit pasul. Dar spre mirarea noastra, cei doi presupusi camarazi, când ne-au observat venind spre ei, la un capat de padure, în loc sa-si continue mersul, au facut stânga împrejuri si au luat-o înapoi în directia de unde au venit. Noi, de buna credinta, am crezut ca nu ne-au recunoscut, ca le-a fost teama sa nu se întâlneasca cu altcineva, care ar putea sa-i denunte autoritatilor. Adeseori legionarii din grup veneau la Berlin fara sa aiba permis de la Gestapo. Atunci am alergat tustrei dupa ei, pentru a-i ajunge si a le lua teama ca ar fi altcineva decât noi, cei de la Berkenbrück, cu care probabil vroiau sa se întâlneasca. Cine stie ce stire importanta aveau sa ne aduca. Am început, sa le strigam si numele. Dar ei, în loc sa se opreasca, cum era si firesc, au început sa alerge si ei, nedorind sa dea fata cu noi. Am întetit fuga si strigatele. La o cotitura, cei doi indivizi, marind si ei viteza, au iesit din linia noastra dreapta. I-am descoperit din nou fugind, ca niste apucati. Noi nu ne-am lasat mai prejos. Atunci, spre a-si pierde urma, au intrat în padure si au disparut printre copaci. Ne-am oprit din fuga si ne-am întors acasa.
În acel moment, nu aflasem înca nimic de complotul de la Rostock. Nu i-am dat întâmplarii importanta care i se cuvenea. Presupuneam mai degraba ca sunt niste straini care nu vroiau sa fie recunoscuti. Dupa ce am fost pusi la curent cu ancheta de la Rostock, ne-am dat seama ca ne-am întâlnit cu doi agenti din Bucuresti, care au venit la Berkenbrück sa faca o recunoastere a locurilor, în vederea atentatului planuit.
Veghe Patriei 