Crimele jidanilor bolsevici – Petre Goiciu, numele real Samuel Aaron Isimovici, jidanul bolnav care se excita cand tortura preoti si monahi. Gunoiul jidanesc si comunist, bolnav psihic, urina pe icoana Mantuitorului Hristos de fata cu preotii!

Arestările din 1948 îl găsiseră pe Goiciu director al închisorii din Galati. Detinutii care trecuseră pe acolo spuneau că Goiciu nu era român si că se lăuda că e prieten cu Gheorghiu-Dej, activând cu acesta la atelierele C.F.R. din Galati. Or, dacă ceea ce spunea el era adevărat, desigur că Dej îi oferise postul important pe care-l avea, acestui monstru, născut să fie ucigas, care nu avea în constiinta lui decât înclinatia de a chinui si a ucide oamenii.

Cei care îl cunoscuseră la Galati erau îngroziti când auzeau de el. Avea o deosebită plăcere de a ucide si chinui preoti sau fii de preoti si putini dintre acestia, care au trecut prin închisoarea din Galati, au scăpat cu viată din mâna lui. Sunt martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu prin vizeta usii, în momentul când îsi făcea rugăciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celulă, l-a lungit pe fiul de preot pe dusumea si l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort. Era o brută, un tip de proletar cu putere „politică” de care abuza oricând, executând ordinele de distrugere.

Goiciu era deci cunoscut în toate închisorile comuniste ca unul dintre cei mai odiosi călăi si ucigasi. Pe fata lui se citea clar plăcerea sadică de a chinui si a tortura. Zice-se că, în timp ce era el director la Galati, a fost adus acolo Iuliu Maniu, presedintele PartiduluiNational-Ţărănist, pe care l-ar fi chinuit îngrozitor. […]

Revin acum la Goiciu, pe care l-am cunoscut la Gherla si de care mi-a fost o frică si o groază, cum mi-a fost de putini oameni în viată. Nu degeaba a avut el misiunea să chinuiască si să omoare, în închisorile din Galati si Gherla, ce a avut neamul acesta mai bun.

În vara lui 1952, îndată ce a fost numit director, a dat ordin la atelierul de tâmplărie, unde lucram si eu, să se confectioneze câteva carcere si să fie instalate la parterul clădirii mari a închisorii. Acolo puteau fi văzute de toti detinutii; erau pe mâna stângă, cum intrai în clădirea principală si arătau ca niste cutii din scânduri înalte de 2 metri si înguste, încât de abia putea să stea un om în picioare în ele. Li se mai zicea si carcerele mortii.

În 1952, atât Goiciu, cât si locotenent major Mihalcea, seful fabricii, băteau cumplit.

Mihalcea mi-a dat ordin să fac schita unei carcere. Am făcut o schită de 1 x 1 m. La vederea ei, m-a călcat în picioare, apoi a scos metrul si mi-a arătat dimensiunile carcerei: 40 x 40 cm. După ce afost gata, am fost băgat în ea timp de trei zile, ultima zi stând acolo cu încă un detinut.

O, Doamne! Câti detinuti de mare valoare nu au murit în ele! Şi motivul tuturor pedepselor era derizoriu: fie că nu s-a luat pozitia de drepti, cu boneta în mână, când a trecut Goiciu pe acolo, fie că nu s-a strigat „Să trăiti, domnule director” sau că n-ai adunat de pe jos gunoiul, ori că ai frezat cu o mică deviere o piesă, sau că ai pilit-o cu un milimetru mai mult.

Parcă pentru Goiciu, sadismul reprezenta esenta luptei de clasă a proletariatului. Cei pedepsiti nu primeau nici hrană si nici de băut.

Iar unii erau uitati acolo până îi scotea morti sau numai pe jumătate vii.

Când trecea acest călău pe lângă tine, simteai în urma lui, că era ceva ce-l îndemna permanent să tortureze si să ucidă. Am văzut cu ochii mei cum, în curtea atelierelor, acest monstru s-a dezlăntuit chiar si asupra unui ofiter de-al lui, ordonându-i să se culce si să se scoale în fata detinutilor, până ce bietul om, plin de noroi, nu s-a mai putut ridica de jos. Bătăile detinutilor erau foarte frecvente, cu zecile în fiecare zi, unii rămânând schilozi pe viată.

Nu pot uita bătaia aplicată inginerului Secară.

Câtă diferentă între el si directorul Gheorghiu! Unul venit parcă pe lume numai să-si tortureze semenul si să-l ucidă, în numele justitiei comuniste, iar celălalt, să-i mai dea voie să se si reculeagă.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)

Aici [la închisoarea Galați n.n.] au fost aduşi o parte din fruntaşii P.N.Ţ. după procesul înscenat în 1947. Printre ei se aflau Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino, colonelul Stoica şi Piky Rădulescu-Pogoneanu, ultimul ridicat de la Ministerul de Externe.

Tot aici a fost numit comandant un aşa zis ofiţer Goiciu, găgăuz de origină, ciocănar de profesie, coleg de branşe şi în toate celelalte cu zisul general Drăghici. Deci noul comandant avea o origină sănătoasă şi legături foarte solide în comitetul central al partidului comunist impus de Rusia.

Regimul de la Galaţi?

Ca şi regimul instaurat de ruşi în România Cum s-a instalat Goiciu, s-a bazat pe forţă, bineînţeles adaptată condiţiilor mediului şi dispoziţiunilor primite: pumnul, ciomagul, lovituri cu toate membrele corpului, din orice poziţie, însoţite de urlete şi articulaţii gângave ce nu reuşeau de multe ori să depăşească cuvântul „mă-tii”.

GOICIU: înalt, mătăhălos, buze mari, roşu la faţă, la prima şi ultima privire … un monstru, o făptură a cărei inteligenţă nu se părea că licărise pe undeva … cândva … care-şi închipuise că nu este posibil ca altul să gândească altfel decât el.

El era zis comandant.

El primea, şi îi plăcea s-o facă, pe fiecare Român arestat şi trimes la secţia lui satanică din infernul comunist, pe care cu deosebit sadism o conducea.

Noiembrie 1949. Poate 7 sau 8, poate 11 sau 26, într-una din aceste zile, ca de altfel aproape în fiecare zi de peste an a sosit marfă nouă pentru găgăuţ.

Maşina închisorii a adus 11 oameni de la gară. Fuseseră expediaţi cu duba de la Securitatea din Bacău.

In prima curte a închisorii, cu spatele la zid, la distanţă de un metru între ei şi în poziţie de drepţi, au fost aranjaţi noii veniţi în vederea recepţionării lor de către zisul comandant. Printre deţinuţi se găsea un preot catolic, Băcăoanu Petre, încă doi preoţi, un învăţător, Sovejan, şi alţii.

Deodată poarta se deschide şi dau năvală vreo 10-12 gradaţi… unul avea stele … Printre ei, un altul ţinea in braţe nişte dosare şi căuta un loc unde să le aşeze. Le-a pus pe un taburet.

Cel cu stea în frunte şi cu altele pe umeri face un pas înainte. Ceilaţi, 2-3 paşi îndărăt.

Cu privirea îi măsoară şi în gând parcă îşi caută cuvintele… ca să impresioneze.

Cu vocea joasă şi parcă plină de curiozitate se adresează primului, ridicând glasul cu fiecare silabă articulată.

– Ce-ai fost, mă?

– Am fost preot, domnule!

– Cum adică (făcând mai pe curiosul), popă?

– Nu domnule, am fost preot.

– Mă, eu te întreb,… nu popă?

– Nu … a deschis omul gura, şi n-a apucat să termine răspunsul că o palmă zdravănă l-a azvârlit pe jos.

In momentul acela, zeci de cizme şi pumni l-au ridicat pe cel oropsit.

– Mă (şi cu o voce joasă şi calmă), eu te-am întrebat ce ai fost?

– Eu v-am spus că am fost preot.

Şi o altă palmă zdravănă l-a aruncat în partea cealaltă, iar cizmele şi pumnii au intrat imediat în mişcare pentru a-1 aduce pe verticală pe OMUL DOMNULUI ce nu-şi mai simţea trupul.

Aşa a continuat până când în sfârşit … disperatul răspundea: „ am fost popă”.

Atunci, pe faţă îi apărea un rânjet şi Goiciu continua:

– Păi … aşa, vezi că ştii ce ai fost, şi ai uitat. Şi de ce mă rog eşti aici?

– Nu ştiu! Mi s-a spus că sunt acuzat că …(şi nu apuca să termine deoarece o altă palmă a făcut să fie ridicat pentru a nu ştiu câta oară, tot în pumni şi în picioare.

Omul se clătina… era năuc!

– Mă, tu eşti acuzat … eşti vinovat că ţii poporul în întuneric şi complotezi împotriva clasei muncitoare!

– Eu am ajutat pe oameni, le-am înţeles greutăţile şi … (din nou era ridicat cu promptitudine de reprezentanţii clasei muncitoare).

Şi nu era lăsat în pace până nu rostea că e vinovat şi a complotat împotriva regimului.

Goiciu răsufla … Vezi, pentru asta s-a străduit Securitatea să descopere adevărul, şi s-o spui la proces cu curaj … că după aia tot la mine te întorci.

… Dosarul îi era dat la o parte, ceea ce însemna că era apt de a fi primit în „cazanul” de la Galaţi … şi… se trecea la următorul …

Scena se repeta de la unul la altul cu întrebări similare şi insistenţa de a obţine răspunsul pe care-l voia, cu sublinierea ca acesta să fie spus şi în faţa judecăţii poporului…

Al zecelea, un copil căruia mustaţa nu-i mijise, îmbrăcat ca vai de lume, îşi făcea fel de fel de planuri în faţa spectacolului uluitor, în timp ce căciula, ajunsă fără păr pe ea, i se afunda din ce în ce pe cap şi bărbia i se apropia de piept. Îşi făcea tot felul de planuri ca să scape mai uşor.

Goiciu se apropie de el, îl măsoară şi, cu un pumn sub bărbie, îi ridică privirea în sus.

– Ce ai făcut …măi copile?

– N-am făcut nimic …

– Ce ai fost tu?

– Am fost ucenic la Creditul Carbonifer de la Comăneşti…

– Fiu al clasei muncitoare … ( între timp îl măsoară din creştet până în tălpi). Mama ta plânge după tine … şi tu îţi pierzi tinereţea … Ia dă dosarul … se adresează unui sergent. După ce-l răsfoieşte îl aruncă şi…

– Bine măi banditule (şi elevul de liceu din Bacău se ridică ajutat de cizmele şi pumnii binevoitori ai haitei lui Goiciu). Toată viaţa ai umblat cu escrocherii, iar acum cauţi să induci în eroare clasa muncitoare … (O nouă palmă a făcut să fie ajutat să se ridice …) Mă, nu-ţi merge cu clasa muncitoare ( şi după ce este pus în picioare … se adresează gradaţilor):

– De unul singur în celulă …!

Goiciu se opreşte , răsuflă … şi văzându-se faţă-n faţă cu ultimul, după aproape o oră de muncă pentru a-i lua în, primire pe noii veniţi, se adresează:

– Mă, dar pe tine cum te mai cheamă?

– Sovejanu!

– Şi ce ai fost, mă?
– Am fost învăţător! 
– Cum banditule, ai învăţat prostii pe copiii poporului? … şi … poc … o palmă zdravănă a făcut ca amabilitatea hăitaşilor … zisului comandant să-l repună în poziţia de echilibru. 
– De ce eşti mă aici?
– Fiindcă am ajutat pe unul, i-am dat maşina de scris pentru nişte acte, şi el a făcut altceva cu maşina. 
– Şi tu nu ştiai ce face? (Şi din nou l-a trântit la pământ). Tu învăţător … banditule … şi trăgându-i o înjurătură, l-a doborât cu altă palmă … Bine mă, cum eşti aşa de tâmpit? Nu vezi mă … că şi China e cu noi? Suntem tari, mă, vă distrugem, şi nici imperialiştii americani nu vă scapă din mâinile noastre!

Şi o nouă palmă (fiindcă numai dintr-una te dobora) a făcut pe ceilalţi să-l ridice.

– Mă, să-ţi intre în cap că nu-ţi merge cu clasa muncitoare.

In sfârşit, au intrat în închisoare. Fiecare izolat până la proces.

După deschidere, în fiecare zi, de dimineaţă, Goiciu te bătea, şi-ţi amintea să recunoşti … ce ai recunoscut la Securitate … Dar cum recunoscuseră la Securitate … este lesne de înţeles. Tot în anul 1950, şi tot după deschidere, Goiciu intră într-o celulă … şi începe să înjure.

Celularul răsuna de vocea unui deţinut care se dezlănţuise:

– Bă neisprăvitule bestie … du-te în cimitirul din Tecuci … şi acolo ai să găseşti nişte oase. Bestie, du-te şi satisface-ţi poftele animalice …

Goiciu a dat înapoi şi uluit a plecat. N-a mai intrat în alte celule în dimineaţa aceea.

Cel care-l înfruntase era farmacistul Hristache Stratulat din Tecuci, un om de mare curaj.

După miezul nopţii, în liniştea aşternută peste închisoarea în formă de potcoavă a Galaţiului, de dincolo de celularul celor în tranzit, parcă dintr-o lume aparte, se aude o voce:

– Fraţilor, cine are ceva de transmis pentru lumea cealaltă … să-mi comunice cât mai repede… în curând voi pleca … Grăbiţi-vă … Zilele îmi sunt numărate … Sunt condamnat la moarte şi aştept să vă părăsesc … Profitaţi de ocazie …

După această pregătire, pentru a trezi pe cei în amorţire care nu căzuseră toropiţi în adâncul visărilor, o voce tânără care nu mai avea somn a început să povestească.

– Să vă dau eu reţeta pentru a scăpa de comunişti. E un lucru foarte uşor. Pe şeful Securităţii din Bacău l-am lichidat…

– Mi-a arestat tatăl. Acasă rămăsesem aproape muritori de foame. El întreţinea familia. Eu eram elev. Il cunoşteam pe tata foarte bine. Deşi copil, ştiam cu siguranţă că e nevinovat.

– Am făcut rost de un pistol şi m-am dus la Securitate. Am cerut să vorbesc cu comandantul pentru că am ceva foarte important şi urgent să comunic.

Unul de la poartă a dispărut pentru puţin timp, după care a revenit şi m-a chemat înăuntru. Probabil m-au crezut, fiindcă m-au condus în biroul unui ofiţer care trona într-un fotoliu înconjurat de telefoane.

– Ce este flăcăule? mi s-a adresat.

– Domnule comandant, am început ca la o petiţie, tata a fost arestat şi este nevinovat. Eu îl cunosc şi ştiu acest lucru. Vă rog, şi-i spun rar şi apăsat … să-i daţi drumul imediat. Eu şi fraţii mei nu avem ce mânca. Am fost dat afară din liceu.

In acest timp maiorul începe să se congestioneze. 
Eu continui:

– Tatăl meu se numeşte Georgescu …

La auzul numelui, comandantul furios răspunde:

– Nu ţi-e ruşine. E un criminal, un bandit, eşti fiul unui criminal.

– Vă rog să-i daţi drumul imediat. E nevinovat, am reuşit să mai articulez.

Maiorul a încercat să se ridice de pe scaun.

N-am mai aşteptat. Am scos pistolul de la brâu, l-am îndreptat spre el şi am tras două cartuşe … s-a prăvălit.

La auzul împuşcăturilor s-a deschis uşa alăturată şi o femeie speriată a ţipat. Am tras şi în ea.

Am început să mă retrag spre ieşire şi să trag. Cele 9 cartuşe le-am terminat până la poartă. Nici nu ştiu cum am fost prins, dar pe culoar, în faţă nu mai aveam pe nimeni în picioare. Probabil din spate … m-au înhăţat.

Dar mi-am făcut datoria, fiindcă sunt sigur că tata a fost arestat nevinovat.

Acum plec pe lumea cealaltă şi vreau să vă servesc pe toţi care aveţi de comunicat ceva.

(Cicerone Ionițoiu – Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii. Vol. II)

Pentru ca cineva să-şi poată face o imagine cât mai aproape de realitate, voi reda mai jos una din întâlnirile mele cu “satrapul de la Gherla”, cum era denumit de deţinuţi maiorul Goiciu, comandantul închisorii Gherla.

Avusesem 2-3 întâlniri cu el, ocazionate de anchetele la care eram chemat de cei de la Securitate şi i-am citit pe faţă, în vorbe şi priviri, pornirea criminală care respira din toată făptura lui.

Într-una din zile a dat ordin să fiu adus de ofiţerul de serviciu în biroul lui, unde am fost obiectul unei scene care m-a edificat complet asupra intenţiilor lui bestiale.

Păşind în biroul lui, m-am oprit lângă uşă şi am dat bună ziua. Cu un urlet de fiară rănită, însoţit de o pleiadă de înjurături, a strigat la mine să ies afară.

Am ieşit, m-am uitat la ofiţerul de serviciu care înţelesese despre ce este vorba şi mi-a deschis din nou uşa. Eu am intrat din nou şi scena s-a repetat cu mai multă ferocitate.

A treia oară, Goiciu, lângă care se afla ofiţerul politic al închisorii şi un civil, a ieşit de la birou, s-a repezit la mine şi, într-o pornire sălbatică, înjurându-mă, m-a lovit, spunându-mi :

– Mă, banditule, tu nu ştii să spui “să trăiţi” când intri în biroul comandantului unităţii?

Desmeticindu-mă din seria loviturilor primite în cap şi în faţă, i-am răspuns pe tonul cel mai calm, dar hotărât, că în viaţa mea nu am spus “să trăiţi” nimănui, nici chiar fostului meu comandant de divizie, care era general.

După altă serie de insulte şi lovituri, mi-a spus că el îmi va fi naşul, că mormântul meu va fi aici la Gherla şi că “vezi, acolo sus, de lampa aia o să te agăţ ca să fii mai aproape de Căpitanul vostru, de Moţa şi Marin”, şi a continuat pe tonul acesta o serie de inepţii, demn de nivelul de gândire al satrapului de la Gherla.

La auzul atâtor invective, mi-am dat o dată în plus seama că am în faţa mea un caz patologic, de criminal lombrozian, care nu are nici o lege şi nici un Dumnezeu.

Acesta era portretul fizic şi moral al aceluia care a patronat holocaustul de la Gherla şi care a mers cu sadismul până acolo, încât atunci când cadavrul avocatului, fostului deputat şi ministru, Aurelian Pană, nu încăpea în cutia în care urma să fie aruncat într-o groapă, a dat ordin să i se taie picioarele.

Am creionat în câteva trăsături portretul lui Goiciu, unul dintre cei mai sadici criminali, recrutat de Gheorghiu-Dej pentru postul de satrap al închisorii de tristă faimă de la Gherla şi am făcut acest lucru pentru ca să vă fac atenţi şi să nu vă surprindă setea criminală cu care şi-a imaginat punerea în practică a uneia dintre cele mai groaznice încercări prin care am trecut în acel an, precum şi sadismul cu care în mod lucid, cu sânge rece şi răbdare, supraveghea şi aştepta sfârşitul meu, sfârşit pe care nu mi l-a vrut aşa, dintr-odată, ci în timp cât mai îndelungat, dar sigur.

(Nae Cojocaru – Filmul unei existențe)

… Eu am nimerit într-o cameră cu 23 de deţinuţi. Printre noi era un preot armean ortodox. Se ruga mult la Dumnezeu. Numai cu alte două persoane eram aici, din cei 50 de la camera mare.

Aici era o cameră la parter, fără toaletă, era numai jumătate faţă de cea de la etaj. Tineta, butoiaşul în care îţi făceai necesităţile era lângă uşă, paturi suprapuse, miros urât, gratii în fereastră şi jaluzele ca să nu pătrundă soarele la noi. În tavan era un mic bec care ardea zi şi noapte. Condamnări de la 5 la 25 de ani. Deţinuţi de toate felurile: intelectuali, muncitori, ţărani, studenţi etc. În cameră eram toţi egali, în aceeaşi zeghe vărgată fiecare. Mâncarea ca de obicei, numai ca să nu mori.

Peste două- trei zile, intră comandantul închisorii căpitanul Goiciu, că nu merită să-l amintesc, cu Istrate, locţiitorul politic şi strigă la noi: “Dezbrăcarea pentru percheziţie! A-ţi înţeles?” Vă închipuiţi ce ruşine m-a cuprins din nou. Ne percheziţionează peste tot, întorcându-ne pe toate părţile aşa goi cum eram. După aceasta comandantul se adresează în mod special preotului zicându-i: ”Ia aceeastă sfoară şi îi cădeşte”. De sfoară era agăţat un cui.(…)comandantul a venit cu un polonic vechi şi i-a dat preotului să scoată din tinetă fecale poruncindu-i să ne cuminece. “Cuminecă-i popă!” a răcnit la el. Atunci preotul a strigat foarte tare: ”Domnule comandant, de mine vă puteţi bate joc dar de Hristos nu!”

A strigat aşa de puternic că s-a auzit şi în celulele învecinate. În acel moment căpitanul Goiciu, comandantul închisorii şi cu locţiitorul politic Istrate au tăbărât asupra lui lovindu-l cu sete pe tot corpul. La urmă au luat coada măturii şi i-au introdus-o în gură, până ce a ieşit prin ceafă. Pur şi simplu l-au omorât în faţa noastră (…)

L-au scos afară târându-l ca pe o vită. Oameni fără suflet, fără credinţă, fără nici un pic de omenie (…)

Ştie numai bunul Dumnezeu câţi deţinuţi au pierit în condiţii misterioase, pe la zarca, celule mai mici de una sau două persoane, cu regim de detenţie mai greu. Se spune că pe dedesubtul celulei curgea apă şi erau de multe ori înfometaţi. Dacă se întâmpla să te îmbolnăveşti , nu primeai nici un medicament. Deţinuţii politici erau consideraţi:duşmanii poporului.

(Pr. Gavril Burzo – Zile trăinte după gratii, pag. 29-31)

… Eu am nimerit într-o cameră cu 23 de deţinuţi. Printre noi era un preot armean ortodox. Se ruga mult la Dumnezeu. Numai cu alte două persoane eram aici, din cei 50 de la camera mare.

Aici era o cameră la parter, fără toaletă, era numai jumătate faţă de cea de la etaj. Tineta, butoiaşul în care îţi făceai necesităţile era lângă uşă, paturi suprapuse, miros urât, gratii în fereastră şi jaluzele ca să nu pătrundă soarele la noi. În tavan era un mic bec care ardea zi şi noapte. Condamnări de la 5 la 25 de ani. Deţinuţi de toate felurile: intelectuali, muncitori, ţărani, studenţi etc. În cameră eram toţi egali, în aceeaşi zeghe vărgată fiecare. Mâncarea ca de obicei, numai ca să nu mori.

Peste două- trei zile, intră comandantul închisorii căpitanul Goiciu, că nu merită să-l amintesc, cu Istrate, locţiitorul politic şi strigă la noi: “Dezbrăcarea pentru percheziţie! A-ţi înţeles?” Vă închipuiţi ce ruşine m-a cuprins din nou. Ne percheziţionează peste tot, întorcându-ne pe toate părţile aşa goi cum eram. După aceasta comandantul se adresează în mod special preotului zicându-i: ”Ia aceeastă sfoară şi îi cădeşte”. De sfoară era agăţat un cui.(…)comandantul a venit cu un polonic vechi şi i-a dat preotului să scoată din tinetă fecale poruncindu-i să ne cuminece. “Cuminecă-i popă!” a răcnit la el. Atunci preotul a strigat foarte tare: ”Domnule comandant, de mine vă puteţi bate joc dar de Hristos nu!”

A strigat aşa de puternic că s-a auzit şi în celulele învecinate. În acel moment căpitanul Goiciu, comandantul închisorii şi cu locţiitorul politic Istrate au tăbărât asupra lui lovindu-l cu sete pe tot corpul. La urmă au luat coada măturii şi i-au introdus-o în gură, până ce a ieşit prin ceafă. Pur şi simplu l-au omorât în faţa noastră (…)

L-au scos afară târându-l ca pe o vită. Oameni fără suflet, fără credinţă, fără nici un pic de omenie (…)

Ştie numai bunul Dumnezeu câţi deţinuţi au pierit în condiţii misterioase, pe la zarca, celule mai mici de una sau două persoane, cu regim de detenţie mai greu. Se spune că pe dedesubtul celulei curgea apă şi erau de multe ori înfometaţi. Dacă se întâmpla să te îmbolnăveşti , nu primeai nici un medicament. Deţinuţii politici erau consideraţi:duşmanii poporului.

(Pr. Gavril Burzo – Zile trăinte după gratii, pag. 29-31)